DECIZIA Nr.110 din 14 iulie 1998 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.146 şi ale art.149 din Codul de procedură penală

Publicată în Monitorul Oficial nr.287 din 05.08.1998

Ioan Muraru- preşedinte
Costică Bulai- judecător
Nicolae Popa- judecător
Lucian Stângu- judecător
Florin Bucur Vasilescu- judecător
Romul Petru Vonica- judecător
Ioan Griga- procuror
Doina Suliman- magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.146 şi ale art.149 din Codul de procedură penală, ridicată de Suciu Ioan în Dosarul nr.119/1998 al Curţii Militare de Apel.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 9 iulie 1998 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru 14 iulie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Curtea Militară de Apel, prin Încheierea din 19 mai 1998, pronunţată în Dosarul nr.119/1998, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art.146 şi art.149 din Codul de procedură penală, ridicată de inculpatul Suciu Ioan.
Din examinarea Încheierii din 18 mai 1998, pronunţată de Curtea Militară de Apel , precum şi a concluziilor scrise depuse în motivarea excepţiei, reiese că aceasta priveşte numai dispoziţiile art.146 din Codul de procedură penală raportate la prevederile art.23 din Constituţie şi la ale art.149 din Codul de procedură penală, întrucât "durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii".
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază că excepţia este neîntemeiată deoarece, în esenţă, consideră că, "prin emiterea unei ordonanţe de arestare preventivă de 5 zile a învinuitului şi apoi prin emiterea unei noi ordonanţe pentru arestarea preventivă a inculpatului pe timp de 25 de zile procurorul militar anchetator nu şi-a prelungit nelegal propria măsură privativă de libertate dispusă în cauză, ci a emis două ordonanţe (diferite după calitatea persoanei) fără ca durata cumulată a acestora să depăşească 30 de zile, neîncălcându-se astfel prevederile art.23 din Constituţie".
De asemenea, arată că din textul art.146 alin.1 şi alin.2 din Codul de procedură penală nu rezultă alte obligaţii procedurale pentru procuror, cu ocazia arestării preventive a învinuitului, decât acelea de a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 din Codul de procedură penală şi dacă există, în mod corespunzător, vreunul din cazurile prevăzute în art.148 Cod procedură penală, precum şi pe acelea de a motiva ordonanţa, arătând temeiurile care justifică măsura arestării preventive şi de a nu depăşi durata acesteia peste 5 zile. Obligativitatea audierii făptuitorului mai înainte de luarea măsurii arestării preventive - condiţie sine qua non a legalităţii acestei măsuri - a fost instituită, prin dispoziţiile art.150 din Codul de procedură penală, numai în cazul arestării preventive a inculpatului, deci numai după punerea în mişcare a acţiunii penale.
Cu privire la dispoziţiile art.149 din Codul de procedură penală, cu excepţia alin.3, se arată că acestea au fost, de asemenea, constatate implicit ca fiind constituţionale, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 2 martie 1998.
În scopul soluţionării cauzei, conform prevederilor art.24 alin.(1) din Legea nr.47/1992, s-au solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.
În punctul său de vedere, Guvernul, considerând excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată, arată că "arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale privative de libertate distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuală pe care o are persoana arestată în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanţa de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanţă de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adăuga la lege, atâta vreme cât art.155 şi următoarele din Codul de procedură penală foloseşte termenul de ‹prelungire› numai cu privire la prelungirea de către instanţă a arestării inculpatului dispusă în faza de urmărire penală".
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile atacate raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr.47/1992, reţine următoarele:
În temeiul art.144 lit.c) din Constituţie şi al art.23 din Legea nr.47/1992, Curtea este competentă să soluţioneze excepţia cu care a fost sesizată.
Art.146 din Codul de procedură penală, reglementând condiţiile pentru arestarea învinuitului, este considerat neconstituţional în raport cu art.23 din Constituţie, întrucât procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane fără a o audia şi fără a-i aduce la cunoştinţă învinuirea în prezenţa unui avocat.
Potrivit art.23 alin.(5) din Constituţie, celui reţinut sau arestat trebuie să i se aducă de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
Aceste dispoziţii, garantând libertatea individuală şi siguranţa persoanei, privesc instituţia arestării fără a distinge între faza de urmărire sau de judecată a procesului penal.
Dispoziţiile art.23 din Constituţie trebuie corelate cu cele ale art.24 alin.(2) din Legea fundamentată şi cu reglementările internaţionale: art.14 pct.3 din Pactul privind drepturile civile şi politice şi art.6 pct.3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , în sensul cărora audierea învinuitului şi cu atât mai mult a inculpatului, fiind un act procesual, trebuie făcută în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu, chiar înainte de emiterea ordonanţei de arestare, asupra căreia apărătorul are dreptul să facă observaţiile şi apărările pe care le consideră necesare, putând solicita să nu fie arestat ori, dacă a fost reţinut sau s-a emis un alt mandat anterior, punerea sa în libertate.
Codul de procedură penală, sub Titlul IV "Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale", reglementează, în capitolul "Măsurile preventive", un ansamblu de garanţii procesuale distincte pentru a proteja libertatea individuală, între care: aducerea la cunoştinţa persoanei arestate a motivelor arestării şi a celor privind învinuirea în prezenţa unui avocat, ascultarea inculpatului.
Astfel, în Secţiunea I "Dispoziţii generale" a Capitolului I din Titlul IV - Partea Generală prin art.1371, se instituie anumite obligaţii pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, care sunt în concordanţă cu prevederile art.23 alin.(5) din Constituţie.
Cu toate acestea, se constată că există o necorelare sub aspectul condiţiilor în care poate fi luată măsura arestării învinuitului în raport cu măsura arestării inculpatului. Astfel, legea face o nejustificată diferenţiere în favoarea măsurii arestării inculpatului, care nu poate fi luată decât după ascultarea acestuia, condiţie care lipseşte în cazul arestării învinuitului. Or, deosebirile de natură juridică între cele două măsuri procesuale nu justifică nici o deosebire de tratament între învinuit şi inculpat sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei , dreptul la apărare şi garanţiile procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie. De aceea, dispoziţiile art.146 din Codul de procedură penală şi măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituţionale numai în măsura în care prin acestea se asigură respectarea necondiţionată a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei.
Totodată, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale care reglementează luarea măsurii arestării preventive sunt neconstituţionale în raport cu art.23 alin.(4) din Constituţie, deoarece acestea permit procurorului, după ce a dispus arestarea învinuitului, să dispună apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, astfel
prelungindu-şi propria măsură de arestare, deşi, potrivit textului constituţional menţionat prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.
Critica de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele două măsuri sunt diferite ca natură juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului, luată de procuror în condiţiile prevăzute de art.146 din Codul de procedură penală, are un caracter excepţional şi este necesară numai atunci când termenul de 24 de ore - cât poate dura măsura arestării, potrivit Constituţiei - art.23 alin.(3) - şi legii - art.144 alin.1 din Codul de procedură penală - se dovedeşte insuficient pentru strângerea probelor necesare pentru a se putea decide dacă există sau nu temeiuri suficiente pentru a pune în mişcare acţiunea penală împotriva învinuitului şi, eventual, pentru a lua împotriva lui măsura arestării preventive, sau, dimpotrivă, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile şi se justifică numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condiţiile art.143 şi în vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din Codul de procedură penală. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanţă motivată şi este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungită.
Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirmă temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia şi se menţine necesitatea privării sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune, prin ordonanţă, punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea , de la această dată, a măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în concepţia legiuitorului, consecinţa înlocuirii poziţiei procesuale de învinuit a făptuitorului, adică de persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa - art.229 din Codul de procedură penală, cu aceea de inculpat, adică de persoană împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. În ce priveşte durata arestării inculpatului, consecutivă măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urmă, ca măsură excepţională specifică urmăririi penale, în reglementarea legală în vigoare, neputând depăşi însă, împreună cu aceasta , durata de 30 de zile prevăzută în art.23 alin.(4) din Constituţie, având în vedere şi faptul că, deşi diferite, cele două măsuri preventive au drept consecinţă privarea de libertate a aceleiaşi persoane, indiferent de calitatea procesuală a acesteia, deci fără să distingă, aşa cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.149 din Codul de procedură penală este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă. Acest articol prevede că "Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.
Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei".
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.149 alin.1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres că durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, fiind deci conform cu art.23 alin.(4) din Constituţie. Dispoziţiile art.149 alin.2 din acelaşi Cod nu au legătură cu cauza şi, în consecinţă, şi această critică este neîntemeiată.
Referitor la prevederile alin.3 al aceluiaşi articol, se constată că prin Decizia nr.546 din 4 decembrie 1997, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 2 martie 1998, Curtea a statuat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directă a art.23 alin.(4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art.23 din Legea nr.47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.149 alin.3 din Codul de procedură penală este inadmisibilă, urmând a fi respinsă.
Faţă de cele arătate, ar fi necesar ca dispoziţiile Codului de procedură penală să facă parte din legislaţia asupra căreia Consiliul Legislativ urmează să propună măsuri pentru punerea ei de acord cu normele şi principiile Constituţiei, spre a se adopta o reglementare corespunzătoare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.144 lit.c) din Constituţie, al art.1, al art.2, al art.3, al art.13 alin.(1) lit.A.c) şi al art.23 din Legea nr.47/1992,

CURTEA

În numele legii
DECIDE:

1) Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de Suciu Ioan în Dosarul nr.119/1998 al Curţii Militare de Apel şi constată că dispoziţiile art.146 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute în art.23 şi art.24 din Constituţie.
2) Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.149 alin.1 şi 2 din Codul de procedură penală.
3) Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.149 alin.3 din Codul de procedură penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din 14 iulie 1998.