"nimeni nu e mai presus de lege"

Decizie nr. 3/2011 din 04/04/2011Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 350 din 19/05/2011 privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2011
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII - Dosar nr. 2/2011

Rodica Aida Popa
- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea
- preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectuală
Anton Pandrea
- preşedintele Secţiei penale
Gabriela Victoria Bîrsan
- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea
- preşedintele Secţiei comerciale
Roxana Popa
- judecător la Secţia comercială, judecător raportor
Iulia Manuela Cârnu
- judecător la Secţia comercială
Veronica Carmen Popescu
- judecător la Secţia comercială
Viorica Trestianu
- judecător la Secţia comercială
Ileana Izabela Dolache
- judecător la Secţia comercială
Nicolae Măniguţiu
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător raportor
Eugenia Marin
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iuliana Puşoiu
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Lungeanu
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iuliana Rîciu
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Mariana Ghena
- judecător la Secţia penală
Sofica Dumitraşcu
- judecător la Secţia penală
Cristina Iulia Tarcea
- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, judecător raportor
Adina Nicolae
- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Raluca Moglan
- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Carmen Georgeta Negrilă
- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Alina Macavei
- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Mihaela Tăbârcă
- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2011 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, modificat şi completat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010. Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător dr. Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror general adjunct Gabriela Scutea. La şedinţa de judecată participă prim-magistratul-asistent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Aneta Ionescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, modificat şi completat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Galaţi şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, referitor la pretenţiile formulate de această categorie de personal, având ca obiect plata diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite în baza acestui act normativ, începând cu data de 1 octombrie 2008, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie până la data efectivă a plăţii. Prim-magistratul-asistent Aneta Ionescu referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2011, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că, la data de 4 aprilie 2011, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reprezentant, a depus la dosarul cauzei "Precizări asupra recursului în interesul legii", însoţite de 5 hotărâri judecătoreşti identificate după sesizarea instanţei supreme, şi o cerere prin care a solicitat, în principal, amânarea cauzei pentru ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o decizie întemeiată pe un examen jurisprudenţial complet şi actual iar, în subsidiar, amânarea pronunţării, pentru aceleaşi motive. Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general, doamna procuror general adjunct Gabriela Scutea, pentru susţinerea cererii de amânare şi a materialului întocmit în acest scop. Doamna procuror general adjunct Gabriela Scutea a susţinut, în esenţă, că procurorul general a solicitat amânarea cauzei, având în vedere evoluţia jurisprudenţei instanţelor naţionale în materie, concurent cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, căreia, prin soluţiile jurisprudenţiale diferite, instanţele de judecată continuă să îi dea noi orientări, diferite de cele prezentate în recursul în interesul legii, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate. S-a subliniat că soluţionarea problemei de drept cu care instanţa supremă este învestită presupune lămurirea întinderii în timp a efectelor deciziilor succesive ale Curţii Constituţionale indicate cu privire la cauzele aflate pe rolul instanţelor, fiind imperios necesară o extindere a analizei jurisprudenţei relevate, dar şi sondarea jurisprudenţei, care nu a fost examinată, pentru ca în mod rezonabil să poată fi cunoscută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie practica judiciară recentă. De asemenea, doamna procuror general adjunct a arătat că examenul jurisprudenţial efectuat după sesizarea instanţei supreme a identificat orientări care nu fac distincţie relativ la momentul anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 330/2009 şi după intrarea în vigoare a legii evocate, fiind încălcate astfel dispoziţiile acestei legi. În concluzie, doamna procuror general adjunct a solicitat, în principal, amânarea cauzei şi, în subsidiar, amânarea pronunţării pentru motivele expuse. Deliberând, completul de judecată, cu majoritate de voturi, a respins cererea de amânare a cauzei, având în vedere că precizările aduse de procurorul general tind la o extindere a recursului în interesul legii asupra unor chestiuni cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată prin memoriul iniţial şi a dispus reluarea dezbaterilor în fond a cauzei. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, revenit la dezbateri, a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum a fost formulat în scris, şi a solicitat admiterea recursului, să se constate jurisprudenţa neunitară în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2008, arătând că opinia procurorului general este în sensul opiniei majoritare conform căreia pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, iar pârâţii au fost obligaţi la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, şi drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009. Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, referitor la pretenţiile formulate de această categorie de personal, având ca obiect plata diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite în baza acestui act normativ, începând cu data de 1 octombrie 2008, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie până la data efectivă a plăţii, divergenţa de practică fiind creată de efectele deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sau a unui act normativ în întregul lui cu privire la actul normativ abrogat. 2. Examenul jurisprudenţial La data de 13 mai 2010, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a hotărât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra problemei de drept ce a generat existenţa unei practici neunitare cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ. Sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apei Galaţi a fost înaintată de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a se verifica existenţa unei practici neunitare la nivelul ţării. În urma verificărilor efectuate, la data de 26 ianuarie 2011, prin Adresa nr. 952/C/4043/III-5/2010, procurorul general a formulat recurs în interesul legii, constatând că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, referitor la pretenţiile formulate de această categorie de personal, având ca obiect plata diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite în baza acestui act normativ, începând cu data de 1 octombrie 2008, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie până la data efectivă a plăţii. 3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o opinie majoritară s-a apreciat că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, pârâţii fiind obligaţi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, şi drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009. Aceste instanţe au considerat că efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională prin care s-a constatat neconstituţionalitatea diminuării dreptului salarial se traduc prin neaplicarea dispoziţiilor ordonanţelor de urgenţă prin care s-au dispus aceste diminuări, deoarece prevederile legii declarate neconstituţionale nu mai pot fi aplicate. 3.2. Într-o a doua opinie, instanţele au admis acţiunea reclamanţilor numai pentru perioada 1 octombrie 2008 - 31 martie 2009, cu motivarea că dispoziţiile ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nr. 31/2009 şi nr. 41/2009 nu au fost declarate neconstituţionale, ele producându-şi efectele până în momentul în care au fost abrogate. 3.3. Într-o a treia opinie s-a considerat că pretenţiile formulate nu sunt întemeiate, deoarece modificările aduse Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 prin Legea nr. 221/2008 au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008, iar declararea neconstituţionalităţii acestei ordonanţe de urgenţă nu este de natură să repună în vigoare texte abrogate expres. 3.4. Într-o a patra opinie, pretenţiile reclamanţilor au fost respinse pentru perioada 1 octombrie 2008 - 2 decembrie 2008 şi admise pentru perioadele ulterioare, motivat de faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, ordonanţa producându-şi efectele în perioada 1 octombrie 2008 - 2 decembrie 2008. 4. Opinia procurorului general Procurorul general a opinat în sensul că au făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii instanţele care au apreciat ca întemeiate pretenţiile reclamanţilor şi au obligat pârâţii la plata diferenţelor de drepturi salariale cu începere de la 1 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009. În esenţă, punctul de vedere exprimat de procurorul general se întemeiază pe ideea că modificările aduse prin ordonanţele de urgenţă ulterioare Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, devin lipsite de eficienţă juridică în virtutea caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorii raportori, prin raportul comun întocmit în cauză, au apreciat, ca şi procurorul general, că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, proiectul soluţiei fiind exprimat în acest sens. 6. Înalta Curte Prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008, aprobată şi modificată prin Legea nr. 221/2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 pentru personalul de învăţământ a fost stabilită la 400,00 lei. Această valoare a fost diminuată prin ordonanţe de urgenţă succesive care au fost apoi declarate neconstituţionale prin decizii ale Curţii Constituţionale. Hotărârile analizate şi care au determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii au fost pronunţate în perioada noiembrie 2009-ianuarie 2010, după ce ordonanţele de urgenţă prin care s-au modificat dispoziţii din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008 au fost declarate neconstituţionale. Prin hotărârile pronunţate instanţele de judecată au trebuit să statueze cu privire la efectele deciziei pronunţate de Curtea Constituţională prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional un text dintr-un act normativ sau actul normativ în întregul său prin care s-a abrogat o dispoziţie legală asupra dispoziţiei legale abrogate. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive şi obligatorii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dispoziţiile din legile în vigoare constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept. Aceleaşi reglementări se regăsesc şi în art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată. Faţă de aceste reglementări, în cazul în care legiuitorul nu acţionează în termenul impus de textele de lege indicate, dispoziţiile declarate neconstituţionale încetează să producă efecte juridice. Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a înlăturat orice dubii cu privire la efectele declarării neconstituţionalităţii unei dispoziţii de abrogare, stabilind că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice. Această interpretare dată de Curtea Constituţională înseşi efectelor unei decizii prin care s-a declarat neconstituţional un text de abrogare face ca hotărârile instanţelor interne prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor, cu motivarea că decizia Curţii Constituţionale nu poate activa un text abrogat, să fie total lipsite de temei legal. Particularitatea problemei pusă în discuţie prin recursul în interesul legii constă în faptul că un act normativ a fost în mod repetat modificat şi chiar abrogat prin ordonanţe de urgenţă care au fost apoi declarate neconstituţionale. În aceste condiţii, se pune întrebarea în ce limite acţionează efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale şi cum se conciliază acesta cu faptul că pentru scurte perioade ordonanţele de urgenţă declarate neconstituţionale au produs efecte. Unele instanţe, aşa cum s-a arătat, au exprimat punctul de vedere în sensul că pe perioada dintre intrarea în vigoare a ordonanţei şi până la declararea ei ca neconstituţională aceasta trebuie să îşi producă efectele, deoarece se bucură de prezumţia de neconstituţionalitate. Curtea Constituţională, însă, a avut o altă abordare, iar în Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 272 din 27 aprilie 2010, a reamintit considerentele de principiu din Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009, unde a reţinut că "nici modificarea sau completarea dispoziţiei legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituţionalitatea constatată de către Curtea Constituţională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de acelaşi viciu de neconstituţionalitate în măsura în care confirmă soluţia legislativă declarată neconstituţională". Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531 din 31 iulie 2009, Curtea Constituţională a afirmat că "ar fi discriminatoriu ca numai unele prevederi dintr-o ordonanţă de urgenţă să se aplice şi să îşi producă efectele pentru perioada de până la 30 aprilie 2009 şi celelalte care vizează perioada de după 1 mai 2009 să fie neconstituţionale şi să îşi înceteze aplicabilitatea, prin efectul unei decizii de admitere". Această analiză a fost făcută de Curtea Constituţională în condiţiile în care a constatat neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 151/2008, deşi unele dispoziţii din ordonanţă şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare limitată în timp. Or, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează. Prin urmare, instanţele, chemate să tranşeze asupra cererilor reclamanţilor după ce Curtea Constituţională s-a pronunţat la modul arătat asupra neconstituţionalităţii ordonanţelor de urgenţă succesive de modificare a Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale. De aceea, sunt lipsite de suport legal şi hotărârile instanţelor de judecată prin care s-a dat eficienţă, pe o anumită perioadă, actelor normative declarate neconstituţionale. Dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, ca în multe dintre cauzele în care s-au pronunţat hotărârile analizate, cererea de chemare în judecată a fost introdusă după declararea neconstituţionalităţii uneia din ordonanţele de urgenţă de modificare a Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, iar hotărârile (în toate cauzele) au fost pronunţate după intervenţia Curţii Constituţionale. Numai în această manieră se pot concilia efectul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale cu efectul ex nunc al acesteia. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E: Admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă: Ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/2008 şi nr. 1/2009, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite funcţiilor didactice potrivit acestui act normativ şi drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009. Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă. Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2011.


VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Prim-magistrat-asistent,
Aneta Ionescu

Decizie nr. 2/2011
din 04/04/2011
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 25/05/2011
privind recursul în interesul legii, care formează obiectul Dosarului nr. 1/2011
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII - Dosar nr. 1/2011
Rodica Aida Popa- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea- preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectuală
Gabriela Victoria Bîrsan- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Anton Pandrea- preşedintele Secţiei penale
Adrian Bordea- preşedintele Secţiei comerciale
Adina Nicolae- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, judecător raportor
Raluca Moglan- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Carmen Georgeta Negrilă- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Alina Macavei- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Mihaela Tăbârcă- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Cristina Iulia Tarcea- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Maria David- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală

Sorin Pascu- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Rodica Susanu- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Alina Iuliana Ţuca- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Bianca Elena Ţăndărescu- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Dănuţ Cornoiu- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Florentin Sorin Drăguţ- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Andreea Constanda- judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Mariana Ghena- judecător la Secţia penală
Sofica Dumitraşcu- judecător la Secţia penală
Eugenia Marin- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iuliana Puşoiu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iulia Manuela Cîrnu- judecător la Secţia comercială
Minodora Condoiu- judecător la Secţia comercială

Completul competent să judece recursul în interesul legii, care formează obiectul Dosarului nr. 1/2011 este constituit conform art. 3306 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi art. 271 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, modificat şi completat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent-şef de la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, doamna Mihaela Calabiciov, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind calitatea procesuală pasivă a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice sau a unităţilor administrativ-teritoriale în acţiunile având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra masei succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există un raport juridic obligaţional între el şi reclamant atât timp cât nici statul şi nicio altă persoană, cu excepţia reclamantului, nu invocă un drept asupra moştenirii, persoana interesată având la îndemână procedura notarială reglementată de Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în acţiunile având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, au fost identificate cauze civile în care reclamanţii, fără parcurgerea procedurii succesorale notariale pentru recunoaşterea vocaţiei lor succesorale concrete, au solicitat să se constate calitatea lor de unici moştenitori.
În toate aceste situaţii, întrucât succesiunile nu erau vacante, iar statul român sau unitatea administrativ-teritorială nu au opus un drept propriu asupra succesiunii şi nici nu existau alţi moştenitori legali sau testamentari în cauză cu excepţia reclamanţilor, s-a pus problema calităţii procesuale pasive a pârâţilor chemaţi în judecată.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
Examenul jurisprudenţial a relevat că, în practica instanţelor judecătoreşti, nu există un punct de vedere unitar cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale, identificându-se, astfel, 3 orientări:
3.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele au considerat că, în acţiunile cu acest obiect, statul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii şi nici persoana faţă de care reclamantul să poată stabili existenţa unui drept potrivnic.
S-a apreciat, pe de-o parte, că statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate avea calitate procesuală pasivă în aceste acţiuni numai atunci când moştenirea este vacantă, situaţie ce trebuie atestată fie prin certificatul de vacanţă succesorală eliberat de notarul public, fie prin hotărârea instanţei de judecată, iar, pe de altă parte, că, întrucât în cauză nu mai sunt alţi moştenitori cărora reclamantul să le poată opune litigios dreptul său şi nici nu este o succesiune vacantă, partea se poate adresa, pentru realizarea dreptului său, notarului public, conform procedurii prevăzute de dispoziţiile din Legea nr. 36/1995.
3.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanţele au considerat că, dimpotrivă, statul are calitate procesuală pasivă în acţiunile cu acest obiect, întrucât, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, acesta este singurul care ar putea contesta dreptul reclamantului, în calitatea sa de titular al moştenirii vacante, în lumina dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 36/1995.
În acest sens s-a argumentat, pe de o parte, că, aşa cum constatarea existenţei unei succesiuni vacante şi a componenţei acesteia se poate face şi de către instanţa judecătorească în mod direct în lipsa certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public, tot astfel, instanţa poate constata calitatea de unic moştenitor a unui succesibil, indiferent dacă vocaţia acestuia îşi are izvorul în lege sau în manifestarea de ultimă voinţă a defunctului, iar, pe de altă parte, că, potrivit art. 680 din Codul civil, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.
3.3. Într-o a treia orientare a practicii, instanţele au considerat că, în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale, calitatea procesuală pasivă aparţine consiliului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei circumscripţie se află imobilele din masa succesorală, deoarece, în cazul în care o succesiune ar fi vacantă, bunurile ce o compun ar urma să intre în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, conform Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, apreciindu-se în acest sens că atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului are consiliul local, după cum rezultă din art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
4. Opinia Procurorului general
În situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor, atunci când moştenirea nu este vacantă şi nici nu există alţi moştenitori legali sau testamentari în cauză, statul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul juridic concret, obligaţional, de drept substanţial, dedus judecăţii.
Astfel, statul nu are vocaţie succesorală concretă la succesiunea autorului reclamantului şi nu poate pretinde drepturi asupra patrimoniului succesoral atât timp cât premisa art. 680 din Codul civil, respectiv cea a lipsei totale sau parţiale a moştenitorilor legali sau testamentari nu numai că nu este realizată, dar este înlăturată de însuşi reclamantul care pretinde că este unicul moştenitor.
Prin urmare, vocaţia succesorală abstractă nu îi conferă statului legitimare procesuală pasivă în astfel de cauze, întrucât vocaţia sa succesorală este subsidiară vocaţiei succesorale a rudelor şi a eventualilor legatari universali, potrivit art. 680 din Codul civil.
În consecinţă, în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra masei succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există un raport juridic obligaţional între el şi reclamant, atât timp cât nici statul şi nicio altă persoană, cu excepţia reclamantului, nu invocă un drept asupra moştenirii, persoana interesată având la îndemână procedura notarială reglementată de Legea nr. 36/1995.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Judecătorul raportor, prin raportul întocmit în cauză, a apreciat, în esenţă, că, statului nu-i poate fi legitimată poziţia procesuală de pârât în astfel de litigii decât în măsura în care pe seama acestuia a fost emis certificat de vacanţă succesorală pentru tot sau parte din moştenire, în sensul dispoziţiilor art. 680 din Codul civil, cererea de constatare a calităţii de unic moştenitor având în acest caz şi valoarea de contestare a valabilităţii unui asemenea certificat şi asigurând astfel interesul atragerii în proces a statului (iar legat de acest interes, calitatea procesuală pasivă).
În absenţa unui asemenea certificat, nu există conflict între părţi aflate pe poziţii de contrarietate juridică şi deci statului nu i se poate opune, în calitate de pârât, pretenţia reclamantului asupra unei moşteniri faţă de care statul este terţ.
6. Înalta Curte
Funcţia dreptului procesual constă, în principal, în a asigura sancţiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziţia de reclamant în cadrul litigiului aparţine titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în acelaşi raport juridic (subiectul pasiv al dreptului).
Întrucât reclamantul declanşează procedura jurisdicţională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât şi pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative.
La rândul ei, instanţa are obligaţia verificării din oficiu a cadrului procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces.
Raportat la aceste considerente de ordin teoretic, se reţine că, în situaţia acţiunilor analizate (vizând pretenţia asupra calităţii de unic moştenitor), statului nu îi este justificată calitatea procesuală, deoarece el nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi nu se află într-o opoziţie de interese faţă de reclamant pentru a i se legitima poziţia de pârât în cadrul litigiului.
Promovând acţiunea, reclamantul se prevalează de vocaţia sa succesorală concretă la moştenirea defunctului, ceea ce înseamnă că, ab initio, este contestată orice vocaţie a statului, având în vedere dispoziţiile art. 680 din Codul civil, potrivit cărora bunurile trec la stat "în lipsă de moştenitori legali sau testamentari".
În acelaşi sens sunt dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora "în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanţă succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii".
Rezultă că în absenţa unui astfel de certificat de vacanţă succesorală (a cărui eliberare ar putea semnifica nesocotirea drepturilor moştenitorilor, în ipoteza în care aceştia există şi nu au fost exheredaţi sau chiar exheredaţi fiind, dacă sunt în acelaşi timp şi moştenitori rezervatari), statului nu-i poate fi justificată prezenţa în proces în asemenea litigii.
O vocaţie succesorală generală, abstractă a statului nu îi poate legitima acestuia calitatea de pârât, întrucât nu are nicio legătură cu dreptul subiectiv care este supus dezbaterii judiciare, iar reclamantul nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicţională a unei părţi căreia nu are motive să îi opună dreptul afirmat şi nici aceasta din urmă, motive de a contesta dreptul pretins de către reclamant.
Aşadar, pentru ca statului să i se recunoască legitimare procesuală pasivă în litigii de genul celor analizate este necesar să fi fost eliberat certificat de vacanţă succesorală, fie privitor la întreaga masă succesorală, prin nesocotirea drepturilor moştenitorului legal rezervatar (cel care se pretinde unic succesor), fie să existe vacanţă succesorală pentru parte din moştenire, atunci când defunctul, deşi lasă moştenitori (legali sau testamentari), aceştia nu au vocaţie la întreaga moştenire, ci doar la parte din ea, restul revenind statului cu titlu de moştenire vacantă.
Sub acest aspect, trebuie observat că statul poate avea vocaţie succesorală concretă nu doar în cazul lipsei totale a moştenitorilor legali sau testamentari, ci şi atunci când, de exemplu, prin testament s-au instituit unul sau mai mulţi legatari cu titlu particular, având în vedere că aceşti legatari nu au vocaţie la patrimoniul succesoral, ci doar la bunurile care fac obiect al legatului. De asemenea, vocaţia statului poate subzista şi alături de legatarii cu titlu universal dacă aceste legate nu epuizează masa succesorală şi chiar în prezenţa moştenitorilor legali rezervatari care au fost exheredaţi (având în vedere că aceştia culeg rezerva, iar statului îi revine cotitatea disponibilă).
Deci, statului nu îi poate fi legitimată poziţia procesuală de pârât în astfel de litigii decât în măsura în care pe seama acestuia a fost emis certificat de vacanţă succesorală pentru tot sau parte din moştenire, în sensul dispoziţiilor art. 680 din Codul civil, cererea de constatare a calităţii de unic moştenitor având în acest caz şi valoarea de contestare a valabilităţii unui asemenea certificat şi asigurând astfel interesul atragerii în proces a statului (iar legat de acest interes, calitatea procesuală pasivă).
În absenţa unui asemenea certificat, nu există conflict între părţi aflate pe poziţii de contrarietate juridică şi deci statului nu i se poate opune, în calitate de pârât, pretenţia reclamantului asupra unei moşteniri faţă de care statul este terţ.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
stabileşte că, în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă decât în ipoteza în care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanţă succesorală.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2011.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Calabiciov

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.