"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. I
din 28 martie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14/06/2005

Dosar nr.1/2005

Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

S-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, referitoare la calitatea în care participă în procesul penal societatea de asigurare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că societatea de asigurare, a cărei citare este obligatorie, participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu în calitate de parte responsabilă civilmente sau de garant al inculpatului pentru suma prevăzută în contractul de asigurare.

SECŢIILE UNITE, eliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit cu privire la calitatea în care participă societatea de asigurare în procesul penal.

1. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile Codului de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte responsabilă civilmente de existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului.

S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta altuia operează nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă şi în alte situaţii, stabilite expres de lege, cum este şi aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, când "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie".

S-a mai învederat că nici nu ar fi în spiritul principiilor contradictorialităţii şi egalităţii între părţi ca o persoană chemată să răspundă pentru fapta altuia să nu-şi poată formula apărări în legătură cu calitatea de asigurător, cu întinderea răspunderii asiguratului şi a răspunderii acestuia, precum şi cu privire la celelalte aspecte specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a motivat, toate aceste cerinţe de echitate nu ar putea fi garantate decât prin atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente asigurătorului pe întreg parcursul procesului penal.

2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în procesul penal, societatea de asigurare ar avea doar calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens s-a invocat argumentul că societatea de asigurare nu poate fi chemată, aşa cum se prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza contractului încheiat între ea şi asigurat.

S-a motivat că, neputându-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale prevăzute în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, nu există temei ca societatea de asigurare să fie citată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, deoarece nu sunt întrunite cerinţele reglementate prin art. 16 şi art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală.

S-a mai scos în evidenţă că, din moment ce obligaţia de citare a societăţii de asigurare este determinată numai de existenţa contractului de asigurare, pe baza căruia ea doar garantează limitat acoperirea despăgubirilor, participarea sa în procesul penal nu poate fi decât în calitate de garant al plăţii acestora.

3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se prevede că "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit art. 481 alin. 2 din aceeaşi lege, "contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule".

Aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulaţie, impun obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule "se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei".

Din coroborarea acestei reglementări cu dispoziţia art. 54 alin. 4 din aceeaşi lege, potrivit căreia, "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces", iar "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie", rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de "asigurător", care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.

Este de observat totodată că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de "asigurător", aşa cum este ea denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispoziţiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea situaţii, societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente.

Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nici o prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.

În această privinţă, precizarea din art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, în sensul că "persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente", impune referirea, în mod obligatoriu, la dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, care reglementează o atare răspundere.

Or, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul civil, precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol.

Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziţie specială a legii civile, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin Legea nr. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de "asigurător de răspundere civilă", fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de "garant".

Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în raport cu prevederile art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, stabileşte:

Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 martie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. II
din 23 mai 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005

Dosar nr. 2/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptelor care, în raport cu conţinutul lor concret, întrunesc atât elementele constitutive ale infracţiunii de viol, cât şi pe cele ale infracţiunii de incest.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 83 de judecători din totalul de 111 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că, în aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, se impune ca raportul sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei, cu care autorul este rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşit prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, să fie încadrat atât în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit. b1) şi ale art. 203 din Codul penal, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din acelaşi cod, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de a întreţine raport sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei şi rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşită prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta respectivă constituie numai infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, considerând că încadrarea juridică în art. 203 din acelaşi cod, privind infracţiunea de incest, este absorbită în dispoziţia de agravare de la alin. 2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal, care se referă la situaţia când "victima violului este membru al familiei".

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare faptă, săvârşită de autor asupra unui membru al familiei, cu care este rudă în linie directă sau frate ori soră, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în "Actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa", iar, în conformitate cu alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol, împrejurarea dacă "victima este membru al familiei" constituie agravantă.

Pe de altă parte, prin art. 203 din Codul penal se prevede că "Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori" constituie infracţiunea de incest.

Din prevederile acestui din urmă text de lege rezultă astfel că, în cazul în care violul a fost săvârşit asupra unui membru al familiei, care este rudă în linie directă cu autorul sau frate ori soră cu acesta, fapta este susceptibilă de a fi încadrată şi în infracţiunea de incest.

Sub acest aspect, este de observat că, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din Codul penal, există concurs de infracţiuni (ideal) atunci "când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni".

Aşa fiind, faţă de prevederea menţionată, raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol, în forma calificată prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, dacă victima este membru al familiei în accepţiunea art. 1491 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.

De aceea, în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. 1 din Codul penal este rudă în linie directă sau frate ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare la "membru de familie", sau în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

A considera altfel ar însemna a lipsi de eficienţă dispoziţia din art. 33 lit. b) din Codul penal, privind cumulul ideal de infracţiuni, ceea ce ar fi contrar reglementării de ansamblu a concursului de infracţiuni în sistemul de drept penal românesc.

Ca urmare, ţinându-se seama şi de înţelesul restrâns dat noţiunii de "membru de familie" prin art. 1491 din Codul penal, în raport cu care nici nu ar putea fi absorbit în forma agravată a infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. b1) din Codul penal, decât cazul în care ruda apropiată, victimă a violului, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, ar însemna să nu se dea nici o semnificaţie penală situaţiei când victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, nu ar locui şi gospodări împreună cu făptuitorul, ceea ce ar fi inadmisibil, pentru că ar contraveni principiului echivalenţei în incriminarea actelor infracţionale.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal, iar dacă victima - rudă apropiată - locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, o atare faptă constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, referitoare la concursul de infracţiuni, stabilesc:

Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal şi alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. III
din 23 mai 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005

Dosar nr. 3/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care se referă art. 197 alin. 1 şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 83 de judecători din totalul de 111 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că infracţiunea de viol are ca element material raportul sexual între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile homosexuale între bărbaţi sau între femei, iar infracţiunea de perversiune sexuală are ca element material orice alte acte privind viaţa sexuală decât raportul sexual sau relaţiile homosexuale.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, art. 198 şi ale art. 201 din Codul penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la înţelesul expresiei "act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" în sensul prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, precum şi cu privire la înţelesul atribuit expresiei "acte de perversiune sexuală" prin art. 201 din Codul penal.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale, atât prin raport sexual cu o persoană de sex diferit sau prin relaţii sexuale cu o persoană de acelaşi sex, cât şi prin orice alt act, susceptibil a fi considerat chiar şi de perversiune sexuală, dacă a fost săvârşit prin constrângerea unei persoane sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex", în accepţiunea prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, evident prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei respective de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în "Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa".

Rezultă deci că, în înţelesul art. 197 alin. 1 din Codul penal, orice modalitate în care au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex constituie act sexual.

Dar, spre deosebire de actul de perversiune sexuală, actul sexual înseamnă, în primul rând, penetraţia sexuală, indiferent dacă se realizează prin conjuncţie corporală între agresor şi victimă sau prin folosirea unui corp străin, iar dacă oricare dintre aceste acte are loc prin una dintre formele de constrângere menţionate în art. 197 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie infracţiunea de viol.

În această privinţă, este de observat că, în cazul actelor sexuale săvârşite între persoane de acelaşi sex, infracţiunea de viol se realizează prin constrângerea victimei la oricare dintre relaţiile ce se practică în acest scop între bărbaţi sau între femei, cum sunt sodomia, felaţia sau cunilingusul, impunându-se sublinierea că, dacă asemenea practici ar fi considerate doar acte de perversiune sexuală, nu s-ar mai justifica reglementarea de la art. 197 alin. 1 din Codul penal, prin care s-a incriminat şi violul între bărbaţi sau între femei.

Tot astfel, mai este de observat că victima infracţiunii de viol, atât în cazul când are acelaşi sex cu agresorul, cât şi atunci când este de sex diferit, poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăşi actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia.

Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte să producă orgasm şi, deci, nu pot fi considerate "acte sexuale" în accepţiunea legii, constituie acte de perversiune sexuală, cum ar fi mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul, exhibiţionismul şi bestialitatea.

Prin natura ei, perversiunea sexuală constă în practicarea de acte nefireşti privind viaţa sexuală, diferite de cele cu caracter homosexual, concretizate în manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate.

În raport cu prevederile art. 201 din Codul penal, perversiunea sexuală viciu, care constă în practicarea de acte lascive, obscene, de lubricitate, în tendinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în afara a ceea ce este admis ca firesc, este necesar să intervină reacţiunea penală numai atunci când actele de perversiune sexuală au fost săvârşite în public sau au produs scandal public.

Spre deosebire de perversiunea sexuală viciu, perversiunea sexuală ca manifestare anormală, ţinând de psihopatologia sexuală, poate duce la săvârşirea unor fapte deosebit de periculoase contra persoanei, ceea ce face necesar un tratament penal diferenţiat şi eficient, care să îndeplinească şi rolul de a preveni astfel de manifestări.

Între aceste forme de perversiune sexuală ce vizează în mod vădit anormalitatea s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea actului sexual practicat între alte persoane sau la privirea nudităţii.

Asemenea manifestări, cu vădit caracter patologic, necesită nu numai alegerea celor mai adecvate măsuri de coerciţiune penală, ci pun, nu rareori, problema verificării responsabilităţii persoanelor în cauză şi, evident, a stabilirii măsurilor de siguranţă ce se impune a fi luate.

Aşa fiind, în raport cu considerentele sus-arătate, se impune concluzia că prin "act sexual de orice natură", susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal şi, respectiv, în infracţiunea prevăzută de art. 198 din acelaşi cod, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, iar prin "acte de perversiune sexuală", în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul Legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziei menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 şi 201 din Codul penal, stabilesc:

1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

2. Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele arătate la pct. 1.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. IV
din 26 septembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 15 din 09/01/2006

Dosar nr. 4/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la problema dacă sunt aplicabile dispoziţiile de agravare ale art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din totalul de 107 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu este aplicabilă şi dispoziţia prevăzută la art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod, potrivit căreia săvârşirea faptei prin violenţe asupra membrilor familiei constituie circumstanţă agravantă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul penal, în raport cu prevederea specială de agravare prevăzută la art. 175 alin. 1 lit. c) din acelaşi cod, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că au fost pronunţate soluţii diferite cu privire la problema dacă, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, trebuie reţinută şi circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea faptei prin violenţe asupra membrilor familiei.

Astfel, unele instanţe au considerat că prin aplicarea circumstanţei agravante legale prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal, referitoare la comiterea faptei "prin violenţe asupra membrilor familiei", concomitent cu reţinerea agravantei speciale prevăzute în art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, constând în săvârşirea omorului "asupra soţului sau unei rude apropiate", nu se atribuie efect dublu agravant aceleiaşi împrejurări de fapt, întrucât cele două texte de lege nu au conţinut identic, expresia "membru al familiei" nefiind echivalentă cu aceea de "rudă apropiată".

S-a motivat că raţiunea instituirii circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal constă în asigurarea unei protecţii mai eficiente a relaţiilor dintre membrii aceleiaşi familii, prin stabilirea posibilităţii aplicării unei pedepse mai severe celui care săvârşeşte acte de violenţă asupra persoanelor din familia sa.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii infracţiunii de omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu este posibilă şi reţinerea circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din acelaşi cod, considerând că atâta timp cât o anumită împrejurare constituie o trăsătură componentă a infracţiunii, care impune reţinerea caracterului ei calificat, nu se mai justifică agravarea pedepsei prin atribuirea semnificaţiei de circumstanţă agravantă legală aceleiaşi împrejurări.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Într-adevăr, în raport cu prevederile art. 175 alin. 1 lit. c), raportat la art. 174 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiune de omor calificat, în accepţiunea reglementării date prin aceste texte de lege, "omorul săvârşit... asupra soţului sau unei rude apropiate".

Potrivit art. 149 alin. 1 din Codul penal, "rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".

Pe de altă parte, este de observat că, în conformitate cu art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal, constituie circumstanţă agravantă legală împrejurarea dacă infracţiunea a fost săvârşită "prin violenţe asupra membrilor familiei".

Cum în accepţiunea art. 1491 din Codul penal "prin membru al familiei se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte împreună cu făptuitorul", uciderea de către făptuitor a unei asemenea persoane, pe lângă faptul că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, este săvârşită şi în condiţiile circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Dar, atâta vreme cât circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul penal se referă tot la comiterea faptei asupra soţului sau rudei apropiate a autorului, dar cu o sferă de aplicabilitate restrânsă la cei care locuiesc şi gospodăresc împreună cu acesta, fapta de ucidere a unei asemenea persoane nu poate intra sub incidenţa ambelor dispoziţii de agravare, deoarece ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie temei pentru majorarea repetată a pedepsei aplicabile.

Aşa fiind, în condiţiile în care sfera persoanelor ce pot fi subiect pasiv calificat al infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal o cuprinde şi pe aceea, mai restrânsă, a persoanelor la care se referă circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal, această circumstanţă nu mai poate fi reţinută în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, pentru că s-ar ajunge la o dublă agravare a răspunderii penale pentru aceeaşi cauză, ceea ce este inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".

Pentru aceste motive În numele legii D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabileşte că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 26 septembrie 2005.

PREŞEDINTELE OENALTEI CURfiI DE CASAfiIE ŞI JUSTIfiIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. V
din 26 septembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosarele nr. 9/2005, nr. 15/2005 şi nr. 18/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din totalul de 107 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a relevat că, dintre recursurile în interesul legii, pe rol la acest termen, cele declarate în dosarele nr. 9/2005 şi nr. 15/2005 au legătură indisolubilă cu recursul în interesul legii declarat în Dosarul nr. 18/2005, având ca obiect reglementarea de bază asupra căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit. Conchizând în legătură cu acest aspect, procurorul a solicitat să se dispună reunirea celor trei cauze privind recursuri declarate în interesul legii.

Secţiile Unite, constatând că, într-adevăr, există legătură indisolubilă între chestiunile de drept cu privire la care se susţine, prin cele trei recursuri în interesul legii, că au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, în temeiul art. 721, cu referire la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispun reunirea acestor cauze.

În continuare, având cuvântul, procurorul a pus concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii, cu privire la toate cele trei aspecte evidenţiate în dosarele reunite, în sensul de a se stabili că infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, precum şi cauzele derivate din cele la care se referă această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, de complete formate dintr-un singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

I. În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în urma republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, în conţinutul ce li s-a dat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, conform cărora "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate", iar "la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători", au rămas aplicabile şi după modificarea adusă dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004, referitoare la compunerea completului de judecată, prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005.

S-a motivat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completului specializat, pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în această lege, fiind cuprinse într-o lege specială care derogă de la reglementarea cu caracter general, sunt aplicabile şi după intrarea în vigoare a modificărilor aduse art. 57 din Legea nr. 304/2004 prin Legea nr. 247/2005.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, pentru judecarea infracţiunilor de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, completele de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel trebuie să fie formate dintr-un singur judecător, conform reglementării date prin art. 57 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005. În acest sens au fost invocate prevederile art. XIII din titlul XVI al acestei din urmă legi, potrivit cărora "la data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziţie contrară se abrogă".

Aceste din urmă instanţe au interpretat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, s-a statuat la alin. (1) că "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate", iar la alin. (2), că "la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători".

Ulterior, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, articolului 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară i s-a dat un nou cuprins, în cadrul căruia la alin. 1 s-a prevăzut: "cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale."

Dispoziţiei cu caracter imperativ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu i se poate opune interpretarea bazată pe invocarea caracterului derogatoriu al reglementării cuprinse în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în sprijinul căreia se face referire la caracterul special al ultimei legi, câtă vreme chestiunea respectivă a fost soluţionată în mod neechivoc de legiuitor.

Sub acest aspect, este de observat că prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 se prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară se abrogă".

Or, cât timp din această dispoziţie imperativă rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului ca, prin actele normative privind reforma justiţiei, să se unifice modalitatea de formare a completelor de judecată în toate cazurile unde este posibil, precum şi abrogarea expresă, în scopul arătat, a dispoziţiilor contrare din alte legi, se constată că prevederea art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completelor de judecată, nu mai are aplicare.

Aşa fiind, în raport cu abrogarea, prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, privind formarea completelor de judecată, se impune a se stabili că infracţiunile prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un judecător.

II. Tot astfel, reglementarea cuprinsă în art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit căreia cauzele de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia celor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale, este aplicabilă şi în cazul oricăror situaţii derivate din cele prevăzute în această lege, cum sunt cele referitoare la arestarea preventivă şi la prelungirea duratei acesteia în cursul urmăririi penale.

Este de reţinut, sub aspectul menţionat, că aplicabilitatea cu caracter general a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în conţinutul ce li s-a dat prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi limitată doar la faza judecăţii, deoarece nici una dintre dispoziţiile specifice prin care este reglementată procedura arestării şi a prelungirii acesteia în cursul urmăririi penale, cum sunt cele cuprinse în art. 1491 şi 159 din Codul de procedură penală, nu conţine prevederi contrare. Dimpotrivă, prin art. 1491 alin. 4 din Codul de procedură penală, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, se prevede că "propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii", aducându-se astfel o precizare semnificativă, în plus, la reglementarea corespunzătoare anterioară, prevăzută la alin. 6 al aceluiaşi articol, în care se menţiona doar că "propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător".

Rezultă deci că se impune a se stabili că şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, tot de complete formate dintr-un singur judecător.

III. În fine, în practica judiciară s-au pronunţat soluţii diferite şi în legătură cu numărul de judecători din care trebuie să fie format completul, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, în cazul când acestea judecă în primă instanţă infracţiuni de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care se referă art. 1 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, în timp ce unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul judecării în primă instanţă de infracţiuni de corupţie comise de alte persoane decât cele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele trebuie formate din 2 judecători, potrivit art. 29 alin. (2) din această lege, alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că nici în asemenea situaţii nu există temeiuri care să justifice formarea completului cu mai mult de un judecător.

Ultimele instanţe au procedat corect.

Pe lângă caracterul limitativ de aplicare a prevederilor Legii nr. 78/2000, care exclude incidenţa ei în cazul altor persoane decât cele la care se referă art. 1, este de reţinut că, aşa cum s-a subliniat în considerentele prevăzute la pct. I, în legătură cu interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, instituite prin art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în urma republicării), acest text de lege este aplicabil şi în cazul în care actul de sesizare a instanţei priveşte infracţiuni de corupţie.

Sub acest aspect, prevederea cuprinsă în art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară se abrogă" impune concluzia că, prin acest act normativ privind reforma justiţiei, s-a instituit un singur criteriu de formare a completelor de judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, abrogându-se astfel dispoziţia contrară înscrisă în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, prevederea cuprinsă în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completului de judecată în primă instanţă, în cazul infracţiunilor de corupţie, nu este aplicabilă nici dacă asemenea fapte au fost comise de alte persoane decât cele vizate limitativ prin această lege.

Rezultă deci că în toate situaţiile menţionate privind infracţiuni de corupţie completul de judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, se formează cu un singur judecător, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la această compunere a instanţei atrăgând nulitatea hotărârii conform prevederilor art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, că infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, ca şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care se referă art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie tot potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată (devenit art. 54 în urma republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, stabilesc:

1. Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un singur judecător.

2. În cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. VIII
din 24 octombrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosar nr. 6/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de judecată în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii având calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit.

Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează instanţei de judecată competente să soluţioneze cauza.

S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul, nemaiavând calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă îndreptată contra sa trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să efectueze urmărirea penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, nu mai există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu caracter general aplicabile în materie.

S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de cel aplicabil celorlalte categorii de poliţişti.

Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea prealabilă trebuie adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care se referă prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin art. IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere".

În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general potrivit căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art. 184 alin. 1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.

Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se că "plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre persoanele arătate în art. 29 pct. 1".

În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, este de observat că, între acele persoane sunt cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în aceeaşi competenţă, conform lit. g) din cadrul acestui punct.

Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 279 alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod.

Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter general arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi pentru alte categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod.

Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare".

Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea penală în mod obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc:

În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. IX
din 24 octombrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosar nr. 7/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 în raport cu reglementarea dată, prin art. 215 alin. 4 din Codul penal, faptelor de înşelăciune săvârşite în legătură cu emiterea unui cec.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că emiterea unei file cec fără să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, atunci când situaţia este cunoscută şi acceptată de beneficiar, iar în cazul când s-a făcut prin inducerea lui în eroare, în scopul obţinerii unui fals material injust, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că au fost pronunţate soluţii diferite în legătură cu încadrarea juridică a faptei de emitere a unui cec, fără acoperirea necesară, în cazul când situaţia este cunoscută şi acceptată de beneficiar, precum şi a faptei de emitere a cecului, fără acoperirea necesară, în scopul inducerii în eroare a beneficiarului, cu consecinţa păgubirii acestuia.

Astfel, unele instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului, atât în cazul în care beneficiarul nu a avut cunoştinţă că, în momentul emiterii, nu exista disponibilul necesar acoperirii cecului, cât şi în cazul în care beneficiarul a avut cunoştinţă de această situaţie.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că lipsa intenţiei de inducere în eroare, dedusă din cunoaşterea şi aceptarea de către beneficiar a completării cecului fără acoperirea necesară, nu justifică încadrarea unei atari fapte în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cât timp a avut ca urmare producerea unui prejudiciu.

Alte instanţe au încadrat faptele, în ambele modalităţi de săvârşire, în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, considerând că art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost implicit abrogat la data intrării în vigoare a Codului penal adoptat în anul 1936, prin reglementarea în art. 553 a infracţiunii de înşelăciune în legătură cu emiterea de cecuri, precum şi ca urmare a încriminării aceleiaşi fapte prin alin. 4 al art. 215 din actualul Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996.

Au fost şi instanţe care au încadrat fapta, în ambele ipoteze, numai în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, apreciind că această încadrare juridică, fiind prevăzută într-o lege specială, este singura ce se impune a fi adoptată.

În fine, alte instanţe au încadrat distinct cele două fapte în raport cu împrejurarea dacă beneficiarul a cunoscut şi a acceptat completarea cecului fără ca acesta să aibă acoperirea necesară.

Aceste din urmă instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

Tot aceste instanţe au ajuns la concluzia că, dacă beneficiarul a avut cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu exista disponibilul necesar acoperirii cecului, fapta trebuie încadrată în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Ultimele instanţe au procedat corect.

Într-adevăr, prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care constituie infracţiuni comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se, între altele, la alin. 1 pct. 2, că se pedepseşte cu sancţiunea stabilită în acest text de lege "oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut".

Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a incriminat, a precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menţionat este aplicabilă "afară de cazul când faptul constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă".

Rezultă deci că prin însăşi această lege specială a fost reafirmat principiul potrivit căruia incriminarea era determinată de dispoziţia care prevedea pedeapsa cea mai grea, ceea ce corespundea şi reglementării date în acea perioadă cumulului ideal de infracţiuni, preluată ulterior în art. 103 din Codul penal adoptat în anul 1936.

Ca urmare, faţă de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi prin art. 553 din Codul penal menţionat, erau aplicabile aceste din urmă dispoziţii, care prevedeau pedeapsa cea mai grea.

În actualul Cod penal, dându-se un nou cuprins articolului 215 prin Legea nr. 140/1996, s-a prevăzut, în alin. 4 al acestui articol, că "emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2".

În acest fel, legiuitorul a incriminat ca infracţiune de înşelăciune, prin actualul alin. 4 al art. 215 din Codul penal, atât fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, cât şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului.

Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârşirea oricăreia dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

În cazul în care beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui însă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, deoarece îi lipseşte un element constitutiv esenţial, respectiv inducerea în eroare, condiţie cerută fără echivoc prin alin. 1 al aceluiaşi articol.

Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, potrivit căruia săvârşeşte infracţiunea prevăzută în acest text de lege "oricine emite un cec fără a avea la tras disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut".

În această privinţă este de reţinut că prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, nefiind abrogate prin Legea nr. 140/1996, ca urmare a introducerii alin. 4 în art. 215 din Codul penal, şi nici prin dispoziţii anterioare, nu pot fi considerate scoase din vigoare, ele producându-şi efectele.

De aceea, ori de câte ori beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, astfel că lipseşte elementul constitutiv al inducerii în eroare cerut prin art. 215 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, iar dacă beneficiarul a avut cunoştinţă, în momentul emiterii cecului, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, stabilesc:

1. Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.

2. Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. X
din 24 octombrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosar nr. 10/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 34 cu referire la art. 120 din Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni, din care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în cazul intervenirii graţierii pentru unele dintre infracţiunile aflate în concurs, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile, iar graţierea individuală vizează pedeapsa rezultantă aplicată.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Codul penal, cu referire la art. 120 din acelaşi cod, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire la modalitatea în care trebuie efectuată contopirea pedepselor în caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii.

Astfel, unele instanţe, în caz de concurs de infracţiuni, pentru care au stabilit numai pedepse cu închisoarea, le-au contopit în conformitate cu art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, în sensul că au aplicat pedeapsa cea mai grea, după care, considerând că pedeapsa rezultantă reflectă întregul ansamblu infracţional, au constatat graţierea acesteia.

Alte instanţe, dimpotrivă, după stabilirea pedepselor pentru fiecare infracţiune aflată în concurs, au procedat la contopirea acestora şi au dispus să fie executată pedeapsa cea mai grea, cu adăugarea unui eventual spor, dispunând apoi descontopirea pedepsei rezultante astfel calculate în pedepsele componente, precum constatarea graţierii celor pentru care a intervenit această măsură de clemenţă.

În fine, alte instanţe, stabilind pedepse distincte pentru toate infracţiunile aflate în concurs, au constatat graţierea fiecărei pedepse căreia îi era aplicabilă această măsură de clemenţă, iar în final au contopit numai pedepsele executabile, care nu au făcut obiectul graţierii sau au fost graţiate parţial.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Într-adevăr, prin art. 120 alin. 1 din Codul penal se prevede că "graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară", iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, "graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat", în care caz "partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător", iar "dacă suspendarea condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată".

În dezvoltarea dispoziţiilor din Codul penal menţionate, prin art. 1 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, s-a subliniat că "graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară".

Prin aceeaşi lege s-a prevăzut, la art. 2, că "graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie".

Fiind o cauză de înlăturare a convenţiilor condamnării, graţierea are ca obiect, de regulă, pedeapsa principală, indiferent de modalitatea de executare.

În cazul pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la care se stabilesc pedepse pentru fiecare infracţiune în parte, fiind aplicată în final o singură pedeapsă, rezultantă, pentru toate infracţiunile concurente, graţierea colectivă îşi produce efectele potrivit regulilor instituite prin art. 14 din Legea nr. 546/2002.

Astfel, în art. 14 din Legea nr. 546/2002 se prevede la alin. (1) că "în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni şi nu pedeapsa rezultantă", pentru ca în alin. (2) să se precizeze că "în cazurile prevăzute la alin. 1, dacă pentru unele dintre aceste pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat".

Prevăzând, în art. 13 alin. (1) din aceeaşi Lege nr. 546/2002, că "graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere", legiuitorul a admis implicit posibilitatea ca actul de graţiere colectivă să intervină şi înainte de pronunţarea condamnării, pentru fapte săvârşite anterior. În această privinţă, prin alin. (2) al art. 13 din aceeaşi lege s-a subliniat că "atunci când legea intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii".

De aceea, în situaţia în care graţierea intervine înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, operaţiunea de contopire nu poate avea loc decât după constatarea graţierii, totală sau, după caz, parţială, a fiecăreia dintre pedepsele stabilite, pentru infracţiunile aflate în concurs, care sunt vizate prin actul de clemenţă.

Ca urmare, rezultă că nu pot face obiectul contopirii, conform prevederilor art. 34 din Codul penal, decât pedepsele executabile, pentru care nu a intervenit graţierea sau care au fost graţiate parţial.

Aşadar, în cazul intervenirii graţierii totale sau parţiale a unora dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile aflate în concurs, operaţiunea de contopire, neputând privi decât pedepsele executabile, nu va putea fi efectuată decât în situaţia în care au rămas de executat cel puţin două pedepse privind infracţiuni concurente.

În ceea ce priveşte graţierea individuală, care, potrivit art. 3 din Legea nr. 546/2002, "se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare", este de observat că, în raport cu natura pe care o are, efectele sale nu pot viza, în cazul concursului de infracţiuni, decât pedeapsa rezultantă.

O atare soluţie se impune deoarece graţierea individuală, care se acordă numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în urma unor atente verificări, are ca temei considerente referitoare la persoana condamnatului, iar nu criterii de ordin obiectiv, privind natura faptelor penale vizate prin actul de clemenţă sau îndeplinirea de către unele categorii restrânse de persoane a anumitor criterii selective (tineri, bătrâni, femei cu copii minori etc.).

Pe de altă parte, din moment ce graţierea individuală priveşte pedeapsa rezultantă în ansamblu, efectele sale se limitează la pedepsele componente ale pedepsei rezultante, în această din urmă pedeapsă neputând fi absorbite, prin contopire, eventuale pedepse stabilite, prin hotărâri ulterioare, pentru alte infracţiuni concurente.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în caz de concurs de infracţiuni, dacă pentru unele infracţiuni s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau au fost graţiate doar parţial, precum şi că graţierea individuală vizează numai pedeapsa rezultantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 34, cu referire la art. 120 din Codul penal, stabilesc:

1. În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial.

2. Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XI

din 24 octombrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosar nr. 8/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită de părţi sau pe lângă dobânda legală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se decide că prevederea într-un contract de credit a clauzei penale prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine dispoziţiilor legii.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit.

Astfel, unele instanţe au considerat că obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă suma împrumutată, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală stabilită sau dobânda legală, corespunde prevederilor legale.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce este stipulată în contract, clauza penală produce consecinţe juridice în temeiul art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. S-a mai învederat că această clauză nu poate fi considerată nelegală sau imorală cât timp, prin prevederea ei în contract, se urmăreşte sancţionarea debitorului în cazul neîndeplinirii obligaţiei privind respectarea termenului de rambursare a ratelor creditului.

Ca urmare, aceste instanţe, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 6 şi ale art. 10 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 356/2002, s-au pronunţat în sensul obligării debitorului la restituirea sumei datorate, a dobânzii convenite sau a dobânzii legale, precum şi a penalităţilor de întârziere.

Alte instanţe au obligat debitorul la restituirea sumei împrumutate şi la plata dobânzii convenite sau a celei legale, precum şi a penalităţilor de întârziere, dispunând totodată reactualizarea acestor sume în raport cu rata inflaţiei.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că obligaţiile asumate prin contractul de împrumut cu privire la plata ratelor datorate, a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere au deplină valabilitate deoarece, fiind convenite legal între părţi, au putere de lege între acestea conform art. 969 alin. 1 din Codul civil.

În fine, alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că este nulă clauza penală prin care sunt prevăzute penalităţi de întârziere, în afara dobânzii contractuale sau a celei legale, apreciind că o asemenea clauză este prohibită de lege. Ca urmare, prin hotărârile pronunţate de aceste instanţe debitorul a fost obligat să plătească doar sumele nerestituite creditorului, precum şi dobânzile curente restante.

În justificarea acestui punct de vedere s-a motivat că, în raport cu prevederile Legii nr. 313/1879, care nu a fost abrogată şi nici nu a căzut în desuetudine, clauza penală în contractele de împrumut este interzisă. S-a mai relevat că, atât timp cât dispoziţiile legale care nu permit prevederea clauzei penale în contractele de împrumut sunt de ordine publică, potrivit art. 5 din Codul civil nu se poate deroga de la aceste dispoziţii prin convenţii.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, "părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti".

Prin art. 2 din aceeaşi ordonanţă se prevede că, "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală", iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 alin. 1 din ordonanţa menţionată, "în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an".

În acelaşi sens, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. 2 din Codul civil, "clauza prin care, de mai înainte şi în momentul promovării unei convenţii alta decât o convenţie comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puţin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă".

Tot astfel, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni în natură, precum şi că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil".

Or, potrivit art. 1589 alin. 1 din Codul civil, "se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile şi de şase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părţi cuantumul ei".

Ca urmare, prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora "părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti", nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. 1 din aceeaşi lege, la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu cel mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere.

Aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul că orice clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. 1 din Codul civil, stabilesc:

Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XII
din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 12/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la căile de atac împotriva încheierilor pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel, referitoare la revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, precum şi încheierea dată, în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care se respinge cererea privind revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la posibilitatea atacării, separat, cu recurs a încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că această încheiere poate fi atacată separat cu recurs, în temeiul art. 1403 alin. 1 şi al art. 141 din Codul de procedură penală.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare încheiere nu poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât art. 1403 alin. 1 şi art. 141 din Codul de procedură penală nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 1403 alin. 1 din Codul de procedură penală, încheierea prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive, încheierea prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive şi încheierea de respingere a propunerii de arestare preventivă pot fi atacate cu recurs de către învinuit sau inculpat şi de procuror la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Din prevederile acestui text de lege rezultă că încheierea prin care nu se dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive, ci se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a acestei măsuri preventive, nu poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 1403 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 din Codul de procedură penală.

În raport cu prevederile art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură penală, a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În acelaşi timp s-ar încălca art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală, în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată.

Raţiunile pentru care în art. 1403 alin. 1 şi art. 141 din Codul de procedură penală nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel, a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.

Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin. 12, art. 1491 alin. 13, art. 159 alin. 8, art. 160^a alin. 2 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, se asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii.

Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu contravine art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală". Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, precum şi încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură penală, stabilesc:

1. Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

2. Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.