"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

Decizie nr. 9/2010

din 15/11/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 01/06/2011

Dosar nr. 10/2010

Sub preşedinţia doamnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la înţelesul sintagmei "proces penal în curs" în cadrul căruia se poate realiza recunoaşterea, pe cale incidentală, a unei hotărâri penale străine.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 81 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror şef de secţie Iuliana Nedelcu.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că recunoaşterea unei hotărâri penale străine se poate realiza şi în cadrul unor acţiuni derivate dintr-o condamnare, cum ar fi contestaţii la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 461 din Codul de procedură penală sau cereri de modificare a pedepsei conform art. 449 din acelaşi cod, fiind şi acestea procese penale în curs cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, în legătură cu înţelesul sintagmei "proces penal în curs" atunci când se solicită pe cale incidentală, cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare sau a unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, recunoaşterea unei hotărâri penale străine.

Astfel, unele instanţe învestite cu judecarea unei asemenea cauze au disjuns cererea de recunoaştere pe cale incidentală a hotărârii penale străine, iar în temeiul art. 42 alin. 1 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 118 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi-au declinat competenţa de soluţionare a acestei cereri judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul.

Aceste instanţe au considerat că prin expresia "proces penal în curs", la care se face referire în cuprinsul art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar înţelege numai cauzele aflate în faza urmăririi penale ori în faza judecăţii în primă instanţă sau în căile de atac, iar nu şi cererile privind situaţii ivite în cursul executării unei hotărâri penale.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că atât contestaţia la executare sau o altă cerere ce priveşte situaţii ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, cât şi cererea de recunoaştere a hotărârii penale străine constituie cereri principale, procedând, pe cale de consecinţă, la soluţionarea lor ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 118 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pot fi sesizate, pe cale incidentală, cu cereri de recunoaştere a unei hotărâri penale definitive străine şi cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare sau a altei cereri privind situaţii ivite în examinarea unei hotărâri penale definitive.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, potrivit art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 78 din Legea nr. 224/2006

, "recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte".

În conformitate cu art. 1 alin. 1 din Codul de procedură penală, invocat de unele instanţe în argumentarea punctului de vedere ce l-au adoptat în rezolvarea acestei chestiuni de drept, "procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală."

Or, această reglementare dată scopului procesului penal trebuie examinată în raport cu normele ce privesc activitatea în ansamblu din cadrul procesului penal, care impun o riguroasă şi progresivă coordonare a atribuţiilor exercitate succesiv de organele judiciare având atribuţii în realizarea şi afirmarea actului de justiţie, pe parcursul celor 3 faze procesuale specifice, constând în urmărirea penală, judecata care implică atât cercetarea judecătorească şi pronunţarea hotărârii, cât şi soluţionarea căilor de atac, precum şi în executarea dispoziţiilor hotărârii.

Faza executării hotărârii penale, delimitată între momentul în care aceasta rămâne definitivă şi cel al epuizării ducerii la îndeplinire a tuturor dispoziţiilor sale, cuprinde în mod firesc şi derularea procedurilor de modificare ce pot interveni datorită incidentelor care se ivesc în cursul executării.

Corelativ, procedura recunoaşterii hotărârilor penale străine sau a actelor juridice străine, inclusiv pe cale incidentală, a fost reglementată anterior în cadrul art. 519-521 din Codul de procedură penală, ale căror dispoziţii au fost abrogate prin art. 188 lit. d) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Ca urmare, procedura de recunoaştere a hotărârilor penale străine a fost reglementată, în continuare, prin art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dar numai pe cale principală, pentru ca prin art. I pct. 78 din Legea nr. 224/2006 să fie dat un alt conţinut art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, reglementându-se din nou procedura recunoaşterii pe cale principală.

Atât în art. 519 alin. 2 existent anterior în Codul de procedură penală, cât şi în actualul art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, având conţinut identic, procedura recunoaşterii hotărârii străine a fost reglementată în sensul că, în cadrul unui proces penal în curs, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine poate fi realizată şi pe cale incidentală.

În această privinţă este de observat că în actuala reglementare a art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se mai prevede că recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii străine se face de instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte, fără nicio distincţie cu privire la obiectul cauzei supuse examinării. Or, într-o astfel de redactare ermetică se impune în mod vădit a se interpreta textul în sensul că legiuitorul a voit a se înţelege prin cauză pendinte orice dosar penal aflat în una dintre cele 3 faze procesuale de bază, indiferent dacă se referă doar la situaţii ce impun modificarea pedepsei intervenite la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei.

De aceea este evident că orice cerere de modificare a pedepselor întemeiată pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, precum şi contestaţia la executare reglementată în art. 461 din Codul de procedură penală întrunesc trăsăturile unui proces penal în curs, în accepţiunea prevederilor art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, susceptibile să le dea atribut de cauze pendinte în faţa instanţei de judecată căreia îi revine competenţa să le soluţioneze.

Aşadar, concluzia care se impune este aceea că, în raport cu înţelesul ce poate fi dat sintagmei "proces penal în curs", cuprinsă în textul art. 119 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin poate avea loc şi în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive.

În consecinţă, în temeiul art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că sintagma "proces penal în curs", cuprinsă în textul art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin se poate face şi în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii
D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sintagma "proces penal în curs" cuprinsă în textul art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin se poate face şi în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2010.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
Prim-magistrat-asistent,
LIVIA DOINA STANCIU
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 7

din 20 septembrie 2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 18/02/2011

Dosar nr. 6/2010

Sub preşedinţia doamnei judecător dr. Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ şi la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare, asupra posibilităţii de a se dispune înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, atunci când această din urmă sancţiune nu este prevăzută, prin lege, alternativ cu amenda.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 82 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea - procuror şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că instanţa de judecată sesizată printr-o cerere de înlocuire a sancţiunii amenzii contravenţionale cu obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate admite o astfel de cerere doar atunci când cea din urmă sancţiune este prevăzută de lege sau ordonanţă a guvernului, alternativ cu amenda.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ şi la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare, asupra posibilităţii de a se dispune înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale, cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, atunci când această din urmă sancţiune nu este prevăzută, prin lege, alternativ cu amenda.

Astfel, unele instanţe au respins cererile de înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, fie atunci când contravenţiile săvârşite nu erau prevăzute şi sancţionate prin legi sau ordonanţe ale Guvernului, fie atunci când, deşi contravenţiile erau prevăzute prin acte normative elaborate de Parlament ori Guvern, prin delegare legislativă, totuşi acestea nu erau sancţionate în modalitatea prevăzută la art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a arătat că dispoziţiile cuprinse în art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi în art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care consacră principiul nulla poena sine lege, sunt aplicabile şi în procesul de înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, iar o soluţie contrară echivalează cu încălcarea principiului legalităţii care operează în materie contravenţională.

Alte instanţe, dimpotrivă, au dispus înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, fie în condiţiile în care contravenţia pentru care a fost aplicată această din urmă sancţiune nu era prevăzută de lege, ci prin hotărâri ale Guvernului sau hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale ori judeţene, fie în situaţiile în care legile speciale sau ordonanţele Guvernului prin care se stabileau contravenţiile pentru care s-a aplicat amenda nu prevedeau, alternativ, şi sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că nu are loc aplicarea unei sancţiuni, pentru a fi necesar ca aceasta să fie expres prevăzută prin lege sau ordonanţă a Guvernului ca sancţiune alternativă cu cea a amenzii, ci se dispune cu privire la o altă modalitate de executare prevăzută de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi prin cele ale art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte, cu caracter de principiu, că sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege alternativ cu amenda şi poate fi aplicată numai de instanţa de judecată.

În acelaşi timp însă, prin dispoziţiile conţinute de alin. (3)-(5) ale art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a înţeles să instituie cu caracter de principiu posibilitatea legală de înlocuire a sancţiunii amenzii contravenţionale, atunci când nu a fost achitată şi nici nu poate fi executată silit, cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, "în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată".

Prin alineatul următor al aceluiaşi articol se prevede că instanţa poate acorda, la cererea contravenientului, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii, iar prin alin. (5) al aceluiaşi articol se stabileşte că, în cazul neachitării amenzii în termenul acordat, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Totodată, prin art. 391 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că înlocuirea sancţiunii în sensul arătat poate fi dispusă de instanţă şi ca urmare a sesizării făcute de contravenientul insolvabil, situaţie în care, aşa cum se menţionează în alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea înlocuitoare poate fi dispusă pe o durată maximă de 50 de ore.

Stabilind că instanţa poate să înlocuiască, în faza de executare, sancţiunea amenzii cu cea de obligare la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, legiuitorul a reglementat o modalitate alternativă de executare a unei sancţiuni contravenţionale şi care, desigur, nu poate fi dispusă decât în condiţiile prevăzute de textele ce au fost prezentate.

Împrejurarea că prin acelaşi text, respectiv prin art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a fost instituită o nouă sancţiune contravenţională, indicându-se limitativ şi actele normative prin care aceasta poate fi prevăzută, şi totodată s-a instituit o modalitate alternativă de executare în cadrul căreia sancţiunea nou-înfiinţată poate înlocui sancţiunea amenzii ce a fost aplicată nu este de natură să conducă la concluzia că legiuitorul a stabilit vreo altă condiţie pentru a se putea dispune înlocuirea sancţiunii în afara celor pe care le-a prevăzut expres.

Astfel, din examinarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi prevăzută numai prin lege, doar alternativ cu sancţiunea amenzii şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore, se constată că prin aceste dispoziţii, imperative, legiuitorul a stabilit un regim juridic general al sancţiunii contravenţionale nou-introduse.

Corespunzător acestor dispoziţii a fost adoptată ulterior Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ prin al cărui prim articol se precizează că această sancţiune poate fi prevăzută în legi sau ordonanţe ale Guvernului şi că stabilirea sa se face întotdeauna alternativ cu amenda, precum şi că sancţiunea poate fi aplicată numai de instanţa de judecată.

Indicând actele normative prin care poate fi prevăzută sancţiunea şi obligativitatea de a figura ca o sancţiune alternativă la aceea a amenzii, legiuitorul a stabilit o condiţie de reglementare care nu se adresează altcuiva decât autorităţilor care au competenţa de a adopta norme juridice în materie contravenţională.

Prin art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a înţeles să reglementeze o altă ipoteză juridică, şi anume aceea a contravenientului care a fost sancţionat cu amendă, pe care însă nu a achitat-o şi nici nu poate fi executat silit.

Pentru o astfel de situaţie, considerând că starea de insolvabilitate a contravenientului nu trebuie să conducă la lipsirea de eficienţă a sancţiunii aplicate, legiuitorul a instituit modalitatea alternativă de executare a sancţiunii amenzii, prin posibilitatea înlocuirii acesteia cu obligaţia de prestare a unei activităţi în folosul comunităţii.

Operaţiunea juridică de înlocuire a sancţiunii are loc în faza de executare şi vizează exclusiv stabilirea altei modalităţi de executare a sancţiunii cu amenda deja aplicată, schimbarea modalităţii de executare fiind determinată de faptul că amenda nu a fost achitată în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi nici nu există posibilitatea executării silite.

Deci nu se poate considera, sub acest aspect, că ar fi nesocotit principiul de drept al legalităţii incriminării şi sancţiunii ("nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege") înscris şi în prevederile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Aceasta întrucât, în litigiul având ca obiect cererea de înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, instanţa nu este învestită cu aplicarea unei sancţiuni care nu ar fi prevăzută de actul prin care este reglementată contravenţia, ci, în ipoteza unui contravenient debitor insolvabil, este chemată să se pronunţe cu privire la modalitatea de executare a sancţiunii amenzii prevăzute de lege şi deja aplicate contravenientului.

Condiţiile stabilite de legiuitor pentru a se putea dispune înlocuirea sancţiunii sunt înscrise la art. 9 alin. (3) şi art. 391 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi vizează numai depăşirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii amenzii şi starea de insolvabilitate a contravenientului, iar îndeplinirea lor se verifică în urma sesizării adresate instanţei de către organul din care face parte agentul constatator sau de către contravenient.

În atare situaţie, a aprecia că operaţiunea de înlocuire a sancţiunii nu poate avea loc decât în baza unui text conţinut de o lege sau o ordonanţă, prin care sunt prevăzute ca sancţiuni alternative amenda şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ar însemna să se nesocotească voinţa legiuitorului prin adăugarea unor condiţii pe care acesta nu a înţeles să le stabilească.

În acelaşi timp, printr-o astfel de interpretare, se ajunge la lipsirea de eficienţă juridică a reglementării conţinute de art. 9 alin. (3)-(5) şi de art. 391 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, iar numeroase norme juridice în temeiul cărora a fost aplicată sancţiunea amenzii contravenţionale rămân fără finalitate, deoarece sancţiunea nu poate fi executată pe nicio cale.

Altfel spus, deşi se face vinovat de săvârşirea unei contravenţii, pentru care a şi fost sancţionat, contravenientul insolvabil nu suportă în mod real nicio consecinţă a faptei sale.

În materie contravenţională, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă legea generală, astfel că dispoziţiile sale sunt aplicabile tuturor contravenţiilor indiferent dacă acestea sunt reglementate prin legi, prin ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului ori prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, conform competenţelor stabilite prin art. 2 al acestui act normativ.

Aşa cum s-a arătat, nici dispoziţiile art. 9 alin. (3)-(5) şi nici cele ale art. 391 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu fac nicio distincţie, în vederea aplicării lor, în funcţie de categoria actului prin care este stabilită contravenţia şi nu cer ca norma juridică în temeiul căreia a fost aplicată amenda să prevadă şi sancţiunea alternativă a prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din aceeaşi ordonanţă şi ale art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul admisibilităţii cererilor de înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, indiferent dacă contravenţiile săvârşite sunt prevăzute şi sancţionate prin legi, ordonanţe ale Guvernului sau alte acte cu caracter normativ şi chiar dacă actul care stabileşte şi sancţionează contravenţiile nu prevede, alternativ cu sancţiunea amenzii, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din aceeaşi ordonanţă şi la dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, se interpretează în sensul admisibilităţii cererilor de înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii indiferent dacă contravenţiile săvârşite sunt prevăzute şi sancţionate prin legi, ordonanţe ale Guvernului sau alte acte cu caracter normativ şi chiar dacă actul care stabileşte şi sancţionează contravenţiile nu prevede, alternativ cu sancţiunea amenzii, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2010.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

Decizie nr. 5/2010

din 20/09/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 223 din 31/03/2011

Dosar nr. 4/2010

Sub preşedinţia doamnei judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin luarea în considerare a formelor de retribuire obţinute în regim de lucru prelungit, prevăzute de art. 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 82 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea - procuror-şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

SECŢIILE UNITE,

Procurorul general a apreciat că orientarea jurisprudenţială potrivit căreia la stabilirea şi recalcularea pensiei nu se pot lua în considerare veniturile obţinute în regim de lucru prelungit, întrucât aceste sume sunt rezultatul unor forme de retribuire a muncii după timp sau în regie, este în spiritul şi litera legii.

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin luarea în considerare a formelor de retribuire obţinute în regim de lucru prelungit, prevăzute de art. 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952.

Astfel, unele instanţe au considerat că la stabilirea şi recalcularea pensiei nu se pot lua în considerare veniturile obţinute în regim de lucru prelungit, reglementat de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952 şi, consecutiv, de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2.579/1956, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 191/1963 ori Decretul nr. 175/1973, întrucât aceste sume sunt rezultatul unor forme de retribuire a muncii după timp sau în regie.

S-a reţinut că prin dispoziţii legale exprese, respectiv Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale, au fost precizate elementele care se iau în calcul la stabilirea şi recalcularea drepturilor de pensie, nefiind prevăzute sumele primite pentru orele prestate în regim prelungit de lucru.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a considerat că la stabilirea şi recalcularea drepturilor de pensie se iau în considerare şi veniturile obţinute pentru munca prestată în regim de lucru prelungit, în temeiul art. 1 şi 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952, al Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2.579/1956 şi al Decretului nr. 175/1973, reţinându-se că pentru aceste sume s-a achitat contribuţia de asigurări sociale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Astfel, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială prevedea că pensia se stabileşte în raport cu contribuţia adusă de fiecare persoană la dezvoltarea societăţii şi se diferenţiază în funcţie de vechimea în muncă, retribuţia avută şi grupa de muncă, iar art. 10 din acelaşi act normativ prevedea că baza de calcul care este avută în vedere la stabilirea pensiei este retribuţia tarifară, respectiv media retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate.

Art. 10 din lege a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale, forma după modificare prevăzând că baza de calcul la stabilirea pensiei este media din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate, a salariului de bază şi, printre alte sporuri, a sporului pentru lucru sistematic peste programul normal.

Prin art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 se prevedea că dreptul la pensia de asigurări sociale este recunoscut tuturor cetăţenilor ţării care au desfăşurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă şi pentru care unităţile au depus contribuţia prevăzută de lege la fondul de asigurări sociale de stat.

Faţă de aceste dispoziţii legale, urmează a se stabili în ce măsură veniturile obţinute prin regim de lucru prelungit, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 3/1977, intră în baza de calcul al pensiei de asigurări sociale, ceea ce înseamnă a se stabili dacă au reprezentat un spor cu caracter tarifar, pentru care s-au achitat contribuţii la bugetul asigurărilor de stat.

Regimul juridic al prelungirii timpului de lucru, reglementat iniţial prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952, prevedea că ministerele de resort, de comun acord cu uniunea sindicală respectivă, vor putea aproba şantierele de construcţii şi montaj pentru care se admite program normal de lucru, până la 10 ore pe zi, iar în cazuri excepţionale, prelungirea zilei de lucru peste 10 ore pe zi.

Potrivit art. 2 din această hotărâre, orele efectuate în aceste condiţii vor fi considerate şi plătite ca ore normale.

Ulterior, prin Legea nr. 10/1972, a fost adoptat Codul muncii al R.S.R., care în art. 116 prevedea că în construcţii, în industria forestieră, în agricultură, precum şi în alte activităţi cu condiţii specifice, durata zilei de muncă poate fi mai mare, în condiţiile şi limitele stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniştri, de comun acord cu Uniunea Generală a Sindicatelor.

Potrivit art. 120 din fostul Cod al muncii, orele în care o persoană prestează munca peste durata normală a timpului de lucru sunt ore suplimentare şi se compensează cu timp liber corespunzător, iar dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător, orele suplimentare se vor retribui cu un spor de 50% sau 100%, în condiţiile reglementate de acelaşi cod.

Aceste dispoziţii au fost preluate şi de Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, care în art. 71 prevedea că personalul care lucrează peste durata normală a zilei de muncă sau în zilele de repaus săptămânal ori în alte zile în care, potrivit legii, nu se lucrează are dreptul să fie retribuit dacă nu i s-a asigurat, în compensare, timpul liber corespunzător.

Prin urmare, se constată că veniturile realizate din munca prestată peste programul normal de lucru, potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate, sunt venituri cu caracter tarifar, care trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiei datorate pentru munca depusă.

Trebuie subliniat faptul că pentru aceste sume încasate s-a plătit contribuţia la asigurările sociale de stat, deoarece Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurări sociale de stat prevedea această sarcină asupra câştigului brut realizat de personalul salariat, fără nicio distincţie.

Or, potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Faptul că aceste venituri trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiilor este demonstrat şi de prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Acest articol prevede că sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul al pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual sunt cele prezentate în anexa care face parte integrantă din actul normativ în discuţie.

Or, potrivit pct. IV din anexa la ordonanţă, intră în categoria sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare şi acele sporuri acordate de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale.

De asemenea, în această categorie intră şi sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal.

Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 cuprinde la pct. IV şi menţiunea că la stabilirea punctajului mediu anual nu vor fi avute în vedere formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale, deoarece acestea nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.

Veniturile obţinute în regim de lucru prelungit nu reprezintă o formă de retribuire a muncii în regie sau după timp, deoarece art. 12 din Legea nr. 57/1974 prevedea această formă de retribuţie pentru situaţia în care retribuţia tarifară era stabilită pe o oră, zi sau lună şi se acorda personalului pentru timpul efectiv lucrat la realizarea integrală a sarcinilor de serviciu, exprimate sub forma unei norme de producţie zilnică sau prin atribuţii stabilite concret pentru fiecare loc de muncă.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 199 alin. 1 din Legea nr. 57/1974, în cazuri excepţionale, în anumite sectoare de activitate se putea aproba efectuarea în afara programului de lucru a unor munci retribuite cu ora sau în raport de lucrările executate.

Timpul de muncă în regim de lucru prelungit, aşa cum s-a arătat, are un alt regim juridic, fiind considerat de lege ca timp normal de lucru şi retribuit ca atare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sumele plătite pentru munca prestată de foştii salariaţi în regim de lucru prelungit, în condiţiile art. 1 şi 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952, se au în vedere la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public.

PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii:


DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilesc că:

Sumele plătite pentru munca prestată de foştii salariaţi în regim de lucru prelungit, în condiţiile art. 1 şi 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.546/1952, se au în vedere la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2010.

INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 4

din 20 septembrie 2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 23/12/2010

Dosar nr. 7/2010

Sub preşedinţia doamnei judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu privire la stabilirea procurorului competent să efectueze actele de cercetare penală şi să înainteze instanţei materialul împreună cu concluziile sale referitoare la cererile de revizuire formulate conform art. 399 din Codul de procedură penală împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni a căror urmărire penală este de competenţa exclusivă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 82 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi a sesizării Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în sensul de a se stabili că procurorul din cadrul structurii specializate este competent să efectueze actele de cercetare penală şi să întocmească concluziile privind cererile de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni ce atrag competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la procurorul competent să efectueze actele de cercetare şi să înainteze instanţei competente materialul împreună cu concluziile sale, conform art. 399 din Codul de procedură penală, în cazul cererilor de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni a căror urmărire penală este de competenţa exclusivă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, examenul jurisprudenţei evidenţiind două orientări.

Potrivit unei orientări a practicii, instanţele au considerat că, în cazul cererilor de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni ce atrag competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă este competent, conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, să efectueze actele de cercetare şi să înainteze instanţei materialul împreună cu concluziile sale.

Într-o a doua orientare, instanţele au considerat că procurorul din cadrul structurii specializate este competent să efectueze actele de cercetare şi să înainteze instanţei materialul împreună cu concluziile privind cererile de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni ce atrag competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Aceste din urmă instanţe au procedat în mod corect.

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Structura procedurii revizuirii, astfel cum este reglementată în Codul de procedură penală, cuprinde o procedură care se desfăşoară în faţa procurorului şi o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, în două etape, admiterea în principiu şi rejudecarea cauzei în fond.

În concepţia Codului de procedură penală, parcurgerea procedurii actelor de cercetare efectuate de către procuror, în conformitate cu dispoziţiile art. 399, are caracter obligatoriu. Astfel, potrivit art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, "cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă", aceluiaşi procuror revenindu-i competenţa de a iniţia din oficiu procedura revizuirii. Conform art. 399 alin. 1 din Codul de procedură penală, după introducerea cererii de revizuire, procurorul ascultă, dacă este cazul, persoana care solicită revizuirea şi, în cazul când este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune în acest sens prin ordonanţă, iar în temeiul art. 399 alin. 5 din acelaşi cod, după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.

Atât dispoziţiile art. 397 din Codul de procedură penală, cât şi cele ale art. 399 din acelaşi cod constituie norme generale de drept procesual penal.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structuri specializate, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ambele acte normative reglementează - prin norme speciale - atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că Direcţia Naţională Anticorupţie exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin această ordonanţă de urgenţă în competenţa sa. În mod similar, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin această lege în competenţa sa.

Ambele acte normative stabilesc, în art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi în art. 21 din Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, că dispoziţiile din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător în cauzele atribuite în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege de către Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în competenţa lor, precum şi aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor din Codul de procedură penală referitoare la revizuire conduc la concluzia că, în cauzele privind infracţiunile atribuite în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorii din cadrul acestor structuri specializate pot, din oficiu, să iniţieze procedura revizuirii, conform art. 396 alin. 2 din Codul de procedură penală, primesc cererile de revizuire şi îndeplinesc obligaţia prevăzută în art. 397 alin. 3 din acelaşi cod şi efectuează actele de cercetare prevăzute în art. 399 din Codul de procedură penală. În cadrul acestor acte de cercetare se pot asculta martori, efectua confruntări, ridicări de obiecte şi înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize, acte specifice urmăririi penale şi care, în mod firesc, urmează să fie administrate de către procurorii din cadrul structurilor specializate competente să efectueze însăşi urmărirea penală.

De asemenea, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege, precum şi aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor din Codul de procedură penală referitoare la revizuire conduc la concluzia că, în cauzele privind infracţiunile atribuite în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorii din cadrul acestor structuri specializate, după efectuarea cercetărilor, înaintează întregul material împreună cu concluziile lor instanţei competente, conform art. 399 alin. 5 din Codul de procedură penală.

O altă interpretare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 21 din Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ar conduce la concluzia că, în cauzele privind infracţiunile atribuite în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorii din cadrul celor două structuri specializate au competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală, dar nu au competenţa de a efectua actele de cercetare prevăzute în art. 399 din Codul de procedură penală, iar procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă instanţele care au judecat cauzele în primă instanţă nu au competenţa de a efectua urmărirea penală, dar au competenţa de a efectua actele de cercetare prevăzute în art. 399 din Codul de procedură penală.

Or, această divizare a competenţei procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu este admisă nici de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi nici de ansamblul dispoziţiilor cuprinse în actele normative care reglementează cele două structuri specializate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală, că procurorul din cadrul structurii specializate este competent, în condiţiile art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, să efectueze actele de cercetare şi să înainteze materialul împreună cu concluziile referitoare la cererile de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni a căror urmărire penală este de competenţa exclusivă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală stabilesc că:

Procurorul din cadrul structurii specializate, Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, este competent în condiţiile art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală să efectueze actele de cercetare şi să înainteze materialul împreună cu concluziile referitoare la cererile de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni a căror urmărire penală este de competenţa exclusivă a uneia sau alteia dintre cele două structuri.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2010.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA

Prim-magistrat-asistent,

Adriana Daniela White

INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 3

din 15 iunie 2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 23/12/2010

Dosar nr. 3/2010

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la stabilirea calităţii procesuale a Fondului de protecţie a victimelor străzii (art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare) şi a posibilităţii obligării acestuia, în cadrul procesului penal, la despăgubiri civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate pentru răspundere civilă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 73 de judecători din 113 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente, conform art. 24 alineatul ultim din Codul de procedură penală. Acesta va răspunde civil pentru inculpat, suportând plata despăgubirilor pe care le avansează şi pe care, în final, le va recupera pe calea regresului.

Constatându-se că pentru pronunţarea asupra chestiunilor de drept la care se referă recursul în interesul legii se impune ca Secţia civilă şi de proprietate intelectuală să formuleze un punct de vedere cu privire la practica neunitară pronunţată în această materie, în vederea deliberării, pronunţarea a fost amânată la 7 iunie 2010 şi apoi la 15 iunie 2010.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la calitatea procesuală a Fondului de protecţie a victimelor străzii şi la posibilitatea obligării acestuia, în cadrul procesului penal, la despăgubiri civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate pentru răspundere civilă, examenul jurisprudenţei evidenţiind 5 orientări.

Potrivit primei orientări a practicii, instanţele au considerat Fondul un garant şi l-au obligat, cu sau fără menţionarea expresă a acestei calităţi, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor. Temeiul în drept al acestei obligări l-au constituit fie dispoziţiile art. 998 şi următoarele din Codul civil, fie dispoziţiile art. 998 şi următoarele din Codul civil alături de dispoziţiile privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, fie chiar dispoziţiile art. 1003 din Codul civil.

Într-o a doua orientare, instanţele au considerat Fondul de asemenea un garant şi au motivat lipsa calităţii acestuia de parte responsabilă civilmente, obligându-l, cu invocarea dispoziţiilor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, la plata despăgubirilor în solidar cu inculpatul sau singur ori au obligat numai inculpatul, Fondului constatându-i calitatea de garant al obligaţiei de despăgubire în cauză.

Potrivit celei de-a treia orientări a practicii, s-a considerat că Fondul are calitatea de asigurător de răspundere civilă, fiind obligat în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor.

În a patra orientare a practicii, instanţele au considerat Fondul garant al obligaţiei de despăgubire, menţionând expres acest aspect, obligând numai inculpatul la plata despăgubirilor. O parte a acestei jurisprudenţe a motivat introducerea în cauză a Fondului numai pentru opozabilitatea hotărârii.

Într-o ultimă orientare, instanţele au considerat că Fondul nu poate avea o simplă obligaţie de garantare a despăgubirii, nefiind un simplu garant, ci "un obligat principal" la despăgubirea persoanei păgubite. În această orientare s-a reţinut că, în procesul penal, nu există decât părţile definite în dispoziţiile art. 23-24 din Codul de procedură penală, aceea de garant nefiind una dintre ele; printr-un ordin al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu se pot crea părţi, participanţi în procesul penal, şi, pentru acest motiv, nu se poate vorbi de un garant, ca participant în procesul penal.

II. Analizând problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite constată următoarele:

Legislaţia comunitară reglementează asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi în Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, prin care au fost codificate: Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, a doua Directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, a treia Directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto şi de modificare a directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE ale Consiliului (a patra directivă privind asigurarea auto) şi Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE şi 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE.

Cap. 4 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi (versiunea codificată) stabileşte regulile referitoare la despăgubirea pentru prejudiciile cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare.

Art. 10 din cap. 4 al Directivei 2009/103/CE, consacrat "organismului responsabil cu despăgubirea", stabileşte în alin. (1) paragraful 1 că "fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puţin în limitele obligaţiei de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare", iar în alin. (1) paragraful 2 teza finală că "statele membre nu pot autoriza organismul să condiţioneze plata despăgubirii de dovedirea de către victimă, într-un fel sau altul, a incapacităţii sau refuzului persoanei responsabile de a plăti".

În îndeplinirea obligaţiei de transpunere în dreptul intern a prevederilor cuprinse în directivele privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, prin dispoziţiile art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, a fost reglementat Fondul de protecţie a victimelor străzii - "organism responsabil cu despăgubirea", în sensul art.10 din Directiva 2009/103/CE.

Scopul constituirii Fondului de protecţie a victimelor străzii este, potrivit dispoziţiilor art. 251 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, între altele, acela de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, "dacă autovehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare".

Normele privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, adoptate în temeiul Legii nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008, cu modificările ulterioare, prevăd: în art. 3 alin. (1), că Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării; în art. 3 alin. (3), că în cazul în care pentru vehiculul care a provocat accidentul nu a fost îndeplinită obligaţia de a încheia asigurarea R.C.A., "Fondul acordă persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât şi pentru vătămări corporale sau decese"; iar în art. 3 alin. (4) teza I, că "Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului".

Aceleaşi norme reglementează, în acord cu art. 10 din Directiva 2009/103/CE, procedura prin care Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, pe baza unei cereri de despăgubire - procedură ce constituie regula în materia despăgubirii persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, provocate fie de un vehicul neidentificat, fie de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare.

Nici legislaţia comunitară, nici dreptul intern nu exclud însă posibilitatea valorificării drepturilor persoanelor păgubite prin accidente de vehicule în raport cu Fondul de protecţie a victimelor străzii pe calea acţiunii în justiţie. În acest caz, Normele privind Fondul de protecţie a victimelor străzii prevăd: în art. 11 alin. (1), că drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, se exercită împotriva Fondului; în art. 11 alin. (2), că "persoanele prejudiciate care au înaintat acţiune în justiţie împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului vor fi despăgubite de Fond în baza hotărârii judecătoreşti", Fondul având "legitimare procesuală pasivă, în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, în limitele şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare"; iar în art. 13 teza I, că "după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate".

Atât dispoziţiile legislaţiei comunitare, cât şi dispoziţiile dreptului intern stabilesc aşadar reguli speciale conform cărora Fondul de protecţie a victimelor străzii acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule. În cadrul acestor reguli se disting cele referitoare la valorificarea drepturilor persoanelor păgubite pe calea acţiunii în justiţie, potrivit cărora: drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, se exercită împotriva Fondului; persoanele prejudiciate care au înaintat acţiune în justiţie împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului vor fi despăgubite de Fond în baza hotărârii judecătoreşti; Fondul are legitimare procesuală pasivă, în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului; iar după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate.

În ipoteza în care accidentul a fost provocat de un vehicul ce nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, drepturile persoanei păgubite pot fi valorificate prin exercitarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă, care poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, iar potrivit art. 24 alin. 3 din acelaşi cod, persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente.

Or, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor adoptate în temeiul acestei legi, Fondul de protecţie a victimelor străzii este persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului, autor al accidentului, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi, în consecinţă, în această ipoteză, Fondul are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Răspunderea civilă a Fondului de protecţie a victimelor străzii, ca parte responsabilă civilmente, este însă guvernată de regulile speciale cuprinse în dispoziţiile Legii nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor adoptate în temeiul acesteia, dispoziţii care transpun legislaţia comunitară, urmăresc obiectivul înscris în preambulul Directivei 2009/103/CE ca victima să nu rămână nedespăgubită în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat (pct. 14) şi pornesc de la ideea, reflectată în preambulul aceleiaşi directive, că, în cazul unui accident cauzat de un vehicul neasigurat, organismul care despăgubeşte victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate are o poziţie mai bună decât victima la intentarea unei acţiuni împotriva părţii responsabile (pct. 18). În acest sens, Normele privind Fondul de protecţie a victimelor străzii stabilesc, în art. 11 alin. (1) şi (2), că drepturile persoanelor prejudiciate se exercită împotriva Fondului şi că aceste persoane vor fi despăgubite de Fond în baza hotărârii judecătoreşti, iar în art. 13 că, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului având obligaţia să ramburseze Fondului despăgubirile plătite. Normele invocate conduc la concluzia că Fondul va putea fi obligat, singur, la plata despăgubirilor, iar după plata acestora se va subroga în drepturile persoanelor prejudiciate, îndreptându-se împotriva inculpatului, autor al accidentului, pentru recuperarea despăgubirilor achitate.

Prin urmare, soluţionând acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, instanţa de judecată, prin hotărâre judecătorească, va putea obliga Fondul, singur, iar nu în solidar cu inculpatul, autor al accidentului, la plata despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin accident, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili - în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 24 din Codul de procedură penală - că, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 24 din Codul de procedură penală, se stabileşte că:

În procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2010.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,

Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 2
din 15 martie 2010
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 22/06/2010
Dosar nr. 2/2010
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii privind stabilirea calităţii de parte vătămată sau parte civilă în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 83 de judecători din 107 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Iuliana Nedelcu - procuror şef al Secţiei judiciare.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că pot avea calitate de parte vătămată ori de parte civilă atât ocolul silvic, cât şi proprietarul fondului forestier, cu excepţia situaţiei în care acesta din urmă este subiect activ al infracţiunii. A precizat că, deşi prin recursul în interesul legii se arată că şi autoritatea publică centrală pentru finanţe publice poate avea calitate de parte vătămată, prevederile art. 105 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 reglementează o situaţie particulară, şi anume în cazul în care prejudiciul evaluat potrivit legii nu a fost recuperat de ocolul silvic, acesta se recuperează de autoritatea menţionată, astfel încât, în principiu, o astfel de calitate procesuală o pot avea ocolul silvic şi proprietarul fondului forestier.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 105, cu referire la art. 10 din Legea nr. 46/2008 privind fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul infracţiunilor silvice având ca obiect fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, poate avea calitate de parte vătămată sau de parte civilă numai proprietarul fondului forestier încălcat, pentru că prejudiciul a fost cauzat în patrimoniul acelui proprietar.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în asemenea ipoteză, au calitate procesuală de parte vătămată ori de parte civilă atât proprietarul fondului forestier lezat, cu excepţia cazului când el însuşi este autorul faptei cauzatoare de prejudiciu, cât şi ocolul silvic, respectiv direcţia silvică ce asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, având caracter accesoriu acţiunii penale, este supusă dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Ca urmare, pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal trebuie îndeplinite, cumulativ, mai multe condiţii, între care: infracţiunea ce face obiectul acţiunii penale să fie generatoare de prejudiciu material sau moral; să existe legătură de cauzalitate între prejudiciu şi infracţiune; prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost reparat; să existe voinţa de constituire de parte civilă în procesul penal.

Ca şi în procesul civil, în soluţionarea acţiunii civile în procesul penal este aplicabil principiul disponibilităţii, care permite persoanei păgubite să aleagă nu numai cadrul procesual în care să îşi realizeze pretenţiile, ci şi momentul exercitării acţiunii civile în limitele admise de lege.

În raport cu acest cadru legal, procurorului şi instanţei de judecată nu le este îngăduit să limiteze în vreun fel dreptul titularului acţiunii civile de a o exercita şi nici nu se pot subroga în drepturile persoanei vătămate, ci doar trebuie să intervină, în îndeplinirea rolului activ, pentru a pune în vedere persoanei vătămate să precizeze dacă se constituie parte civilă în procesul penal.

Obiectul juridic multiplu al infracţiunilor silvice, constând în relaţiile sociale menite să protejeze fondul forestier, ca factor esenţial în menţinerea calităţii mediului la un nivel optim, dar şi cele care garantează dreptul de proprietate, precum şi subiectul pasiv principal al unor astfel de infracţiuni care, indiferent de forma de proprietate, este totdeauna statul, în calitate de reprezentant al societăţii interesate în ocrotirea fondului forestier şi asigurarea echilibrului ecologic, imprimă acestei categorii de infracţiuni un specific determinant în atribuirea poziţiei procesuale de parte vătămată ori de parte civilă ocolului silvic, ca reprezentant al statului, alături de proprietarul fondului forestier, ca subiect pasiv secundar, acestuia neputându-i-se recunoaşte o astfel de calitate când este subiect activ al infracţiunii silvice.

O atare concluzie este impusă de dispoziţiile de ansamblu ale Codului silvic adoptat prin Legea nr. 46/2008, în care este reglementată obligativitatea administrării şi asigurării serviciilor silvice la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice de interes public.

În acest sens, prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 se prevede că "sunt obligatorii administrarea, precum şi asigurarea serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice (...)".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3, cu referire la art. 88 din Legea nr. 46/2008, fondul forestier naţional constituie un bun de interes naţional ce trebuie apărat şi dezvoltat prioritar.

Semnificative sub aspectul analizat sunt şi dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 46/2008, care reglementează obligativitatea înfiinţării fondului de conservare a pădurilor şi care în alin. (2) lit. e) arată că acest fond se constituie, între altele, şi cu "50% din cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier proprietate privată".

Mai mult, este de observat că în art. 105 alin. (3) din aceeaşi lege s-a prevăzut că "în situaţiile în care prejudiciul evaluat potrivit prevederilor alin. (1) şi (2) nu a fost recuperat de ocolul silvic care asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii, acesta se recuperează de autoritatea publică centrală pentru finanţe publice, ca reprezentant al statului român".

Or, câtă vreme statul român este vădit interesat, material şi moral, în toate cauzele privind infracţiuni silvice îndreptate împotriva fondului forestier proprietate privată, prin instituirea cărora se asigură protecţia vegetaţiei forestiere faţă de actele de tăiere, rupere, distrugere, degradare sau scoatere din rădăcini de arbori, puieţi sau lăstari aparţinând acestui fond, nu s-ar putea considera că ocolul silvic, în calitate de reprezentant al statului român, nu ar avea temeiul juridic necesar tragerii la răspundere civilă a celor implicaţi în săvârşirea unor asemenea infracţiuni.

Din moment ce obiectul material al oricărei infracţiuni silvice îl constituie vegetaţia forestieră, indiferent de forma de proprietate, iar subiectul pasiv principal al acestor infracţiuni este statul, interesat în ocrotirea tuturor terenurilor cu vegetaţie forestieră, participarea ocolului silvic în procesul penal, ca parte vătămată ori ca parte civilă reprezentând statul, este pe deplin firească şi corespunde principiilor de drept ce se degajă din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 998 şi următoarele din Codul civil.

Ca urmare, prin săvârşirea unei infracţiuni împotriva fondului forestier proprietate privată, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, sunt prejudiciate atât patrimoniul şi interesele statului, a cărui reprezentare o asigură ocoalele silvice, cât şi proprietarul nominal al acelui fond.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu referire la art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că în cazul infracţiunilor silvice prevăzute în Legea nr. 46/2008, prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, calitatea de parte vătămată ori de parte civilă o pot avea atât ocolul silvic, ca reprezentant al statului, cât şi proprietarul fondului forestier, dacă nu este subiect activ al infracţiunii ce face obiectul procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

În cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a persoanei fizice sau persoanei juridice, calitatea de parte vătămată ori de parte civilă o pot avea atât ocolul silvic, în calitate de reprezentant al statului, cât şi proprietarul fondului forestier, cu excepţia situaţiei în care acesta din urmă este subiect activ al infracţiunii.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2010.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 1din 15 martie 2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 771 din 18/11/2010

Dosar nr. 1/2010

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii cu privire la stabilirea procedurii judecării cererii de prelungire a dreptului de circulaţie de către instanţa de judecată - potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 83 de judecători din 107 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Iuliana Nedelcu - procuror şef al Secţiei judiciare.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că procedura de soluţionare a cererii de prelungire a dreptului de circulaţie se va desfăşura în condiţii de publicitate, cu citarea părţilor conform art. 290 şi 291din Codul de procedură penală, iar instanţa se va pronunţa printr-o încheiere motivată care poate fi atacată odată cu fondul cauzei, conform art. 361 alin. 2, respectiv art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluinr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aduse şi ca urmare a constatării neconstituţionalităţii acelor dispoziţii prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 742 din 24 iunie 2008.

Astfel, cererile de prelungire a dreptului de circulaţie întemeiate pe dispoziţiile legale menţionate, formulate de titularul permisului de conducere reţinut în condiţiile prevăzute în art. 111 alin. (1) lit. b) sau ale alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost soluţionate de unele instanţe în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere în care nu s-a menţionat dacă soluţia este supusă vreunei căi de atac.

Alte instanţe, dimpotrivă, au soluţionat asemenea cereri în şedinţă publică şi cu citarea părţilor, în condiţiile prevăzute în art. 290 şi 291 din Codul de procedură penală, pronunţându-se prin încheiere motivată, supusă căii de atac odată cu sentinţa sau decizia dată în apel, potrivit art. 361 alin. 2 şi art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2008, s-a prevăzut că "la cererea titularului permisului de conducere reţinut în condiţiile alin. 1 lit. b) sau ale alin. (4), procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată, instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei poate dispune prelungirea dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau, după caz, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti", precum şi că "modul de soluţionare a cererii de prelungire a dreptului de circulaţie se comunică şi şefului poliţiei rutiere pe raza căreia s-a comis fapta".

Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor art. 111 alin. (1)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reiese că instanţa penală poate hotărî prelungirea dreptului de circulaţie numai în cazul reţinerii permisului de conducere şi eliberării dovezii înlocuitoare a acestuia de către poliţia rutieră.

În raport cu această reglementare, până la pronunţarea hotărârii definitive în cauzele ce privesc infracţiuni de încălcare a dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, titularul dovezii înlocuitoare cu drept de circulaţie, eliberată de organele poliţiei rutiere, este îndreptăţit să se adreseze instanţei de judecată atât timp cât procesul se află în curs de desfăşurare, pentru a i se prelungi dreptul respectiv, cu câte cel mult 30 de zile, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Totodată, cât timp nici prin ordonanţa menţionată şi nici prin vreo altă dispoziţie legală nu este reglementată o procedură distinctă pentru astfel de cereri, se impune ca acestea să fie soluţionate potrivit principiilor şi regulilor generale aplicabile oricărei alte cereri ce se formulează în cursul judecăţii.

În aceste condiţii, solicitarea prelungirii dreptului de circulaţie constituie, prin natura sa, o cerere susceptibilă de a fi formulată în cursul judecăţii de părţi, de regulă, de către inculpat, în temeiul art. 301 din Codul de procedură penală, urmând să fie soluţionată, potrivit dispoziţiilor art. 302 din acelaşi cod, prin încheiere motivată.

De aceea, ivirea unei atare cereri, de prelungire a dreptului de circulaţie, trebuie considerată doar ca o chestiune incidentală, premergătoare în cadrul procesului penal, a cărei soluţionare nu vizează însuşi fondul cauzei.

Ca urmare, în raport cu dispoziţiile procedurale aplicabile în faza judecăţii, se impune ca şi soluţionarea cererii de prelungire a dreptului de circulaţie, formulată de titularul dovezii înlocuitoare cu drept de circulaţie a permisului de conducere reţinut de organele poliţiei rutiere, să aibă loc în şedinţă publică şi cu citarea părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 290 şi 291 din Codul de procedură penală.

Tot astfel, natura juridică a unei asemenea cereri, prin care este vizată doar o chestiune adiacentă raportului principal de drept procesual penal, mai impune să se considere că încheierile ce se pronunţă în această materie nu pot fi atacate decât odată cu fondul, în conformitate cu reglementările de la art. 361 alin. 2 şi art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în faza judecăţii, cererea de prelungire a dreptului de circulaţie, întemeiată pe prevederile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează în condiţii de publicitate, cu citarea părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 290 şi 291 din Codul de procedură penală, iar instanţa de judecată se pronunţă prin încheiere motivată care poate fi atacată, numai odată cu sentinţa sau decizia, potrivit art. 361 alin. 2 şi art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

În faza de judecată, cererea de prelungire a dreptului de circulaţie, întemeiată pe prevederile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se va soluţiona în condiţii de publicitate, cu citarea părţilor, conform prevederilor art. 290 şi 291 din Codul de procedură penală, iar instanţa de judecată se va pronunţa prin încheiere motivată care poate fi atacată odată cu sentinţa sau decizia, conform art. 361 alin. 2 şi art.

3851 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2010.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
Lidia Bărbulescu

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.