"nimeni nu e mai presus de lege"

Privind aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în cadrul parchetului din care face parte procurorul care a dat soluţia de netrimitere în judecată.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 1
din 19 ianuarie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 418 din 18/06/2009

Dosar nr. 33/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu stabilirea organului judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în cazul în care prim-procurorul a admis-o, a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului care a dat tot o soluţie de netrimitere în judecată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul că plângerea împotriva soluţiei prim-procurorului prin care a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului şi a dat tot o soluţie de netrimitere în judecată se soluţionează de către procurorul ierarhic superior.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar în legătură cu stabilirea organului judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în ipoteza în care prim-procurorul a admis-o, a infirmat soluţia procurorului şi a dat tot o soluţie de netrimitere în judecată.

Astfel, unele instanţe s-au considerat competente să judece aceste plângeri şi le-au soluţionat pe fond.

Alte instanţe, dimpotrivă, cu privire la acelaşi aspect, au apreciat că plângerea împotriva soluţiei prim-procurorului prin care a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului şi a dat tot o soluţie de netrimitere în judecată se soluţionează de către procurorul ierarhic superior.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că, potrivit alin. 1 al art. 2781 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată numai dacă aceasta a fost menţinută de procurorul ierarhic superior prin respingerea plângerii, conform art. 275-278 din acelaşi cod.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei, ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Totodată, art. 278 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală stabileşte competenţa de soluţionare a plângerilor formulate împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror, în favoarea procurorului ierarhic superior celui care a adoptat actul contestat de către parte.

Procedura de control pe cale ierarhică, în cadrul unităţii de parchet, constituie, în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată, o etapă prealabilă declanşării verificării actului de către instanţă, în procedura specială reglementată de art. 2781 din Codul de procedură penală.

Dispoziţiile art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală prevăd expres succesiunea etapelor care preced declanşarea controlului judecătoresc şi condiţionează sesizarea instanţei de confirmarea de către procurorul ierarhic superior a soluţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rezoluţie sau ordonanţă.

Rezultă, aşadar, că persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate beneficiază de verificarea în două etape a soluţiei date de procuror, astfel:

- controlul intern, declanşat în aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în cadrul parchetului din care face parte procurorul care a dat soluţia de netrimitere în judecată; şi

- controlul judecătoresc, iniţiat prin formularea, în termenul prevăzut de art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, a unei plângeri adresate instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în fond.

În situaţia particulară în care soluţia de netrimitere în judecată este infirmată de către primul procuror în procedura prevăzută de art. 278 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, soluţia acestuia din urmă urmează a fi supusă controlului ierarhic din raţiuni ce ţin atât de respectarea principiului controlului şi subordonării ierarhice, dar şi a dreptului părţii de a beneficia de un dublu control al soluţiilor de netrimitere în judecată, astfel după cum s-a arătat anterior.

Soluţia infirmată de procurorul ierarhic superior nu mai are nicio putere, astfel că prin adoptarea de către acesta din urmă a unei soluţii de netrimitere în judecată - diferită sau identică în conţinut, întemeiata pe motivele invocate în plângerea petentului sau pe alte motive - ne vom afla din nou în prima etapă a procedurii ce presupune, cu necesitate, verificarea acestei soluţii pe cale ierarhică.

Atacarea direct în instanţă a soluţiei de netrimitere în judecată, adoptată de primul procuror în absenţa confirmării acesteia de procurorul ierarhic superior, potrivit art. 278 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, echivalează cu prematura sesizare a instanţei prin plângere.

De la această regulă legea nu a prevăzut decât o singură excepţie, reglementată de dispoziţiile art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, cea în care procurorul ierarhic superior nu soluţionează, în termenul prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală, plângerea formulată împotriva soluţiei de netrimitere în judecată adoptată de primul procuror, corelativ infirmării rezoluţiei sau ordonanţei date iniţial.

Exclusiv în această situaţie, partea căreia art. 2781 din Codul de procedură penală îi recunoaşte legitimitate procesuală activă are dreptul de a se adresa direct instanţei, excepţia menţionată fiind însă de strictă interpretare şi aplicare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că organul judiciar competent a soluţiona plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim-procurorului prin care s-a infirmat rezoluţia ori ordonanţa de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi sau altă soluţie de netrimitere în judecată, pentru alte motive ori pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior.

Numai în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat plângerea, în termenul legal, prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, cât şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere direct instanţei de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. 2 şi 3 şi ale art. 2781 alin. 1 şi 2 teza a II-a din Codul de procedură penală stabilesc:

Organul judiciar competent să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi ori altă soluţie de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior.

Numai în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei de judecată.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. Nicolae Popa

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind aplicarea dispoziţiilor art. 290 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală stabilesc că, în cazul judecării cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, şedinţa de judecată este publică.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 2
din 19 ianuarie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 469 din 07/07/2009

Dosar nr. 34/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea stabilirii caracterului public sau nu al şedinţei de judecată în care se soluţionează cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în cazul judecării cererilor de liberare provizorie sub control judiciar şedinţa de judecată este publică.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu caracterul public sau nu al şedinţei de judecată ce are ca obiect soluţionarea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar.

Astfel, unele instanţe au judecat cererea de liberare provizorie sub control judiciar în camera de consiliu.

Alte instanţe, dimpotrivă, au judecat astfel de cereri în şedinţă publică.

Aceste din urmă instanţe au procedat în mod corect.

Publicitatea şedinţei de judecată constituie un principiu în dreptul procesual penal, consacrat pe plan european în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, iar pe plan intern, în Constituţia României, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi, nu în ultimul rând, în Codul de procedură penală.

Principiul publicităţii şedinţei de judecată este înscris în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, textul Convenţiei stabilind că orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa referitoare la art. 6 paragraful 1 din Convenţie rolul principiului publicităţii, statuând că publicitatea procedurilor în faţa organelor judiciare, la care se referă art. 6 paragraful 1, protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete, ce s-ar situa în afara controlului publicului; ea constituie, de asemenea, unul dintre mijloacele care contribuie la menţinerea încrederii în instanţe. Prin transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea contribuie la realizarea scopului art. 6 paragraful 1: procesul echitabil, a cărui garantare constituie unul dintre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice, în sensul Convenţiei (Cauza Sutter împotriva Elveţiei, Hotărârea din 22 februarie 1984, paragraful 26).

Constituţia României stabileşte în art. 127, integrat în cadrul dispoziţiilor constituţionale referitoare la instanţele judecătoreşti, că "şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege", dispoziţie reluată în art. 12 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în capitolul dedicat dispoziţiilor generale privind procedura judiciară.

În legea de procedură penală, principiul publicităţii şedinţei de judecată este consacrat în art. 290 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală, în cadrul dispoziţiilor generale referitoare la judecată. În sistematizarea acestor dispoziţii, art. 290 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală, potrivit căruia "şedinţa de judecată este publică", este înscris în continuarea dispoziţiei generale cuprinse în art. 289, care reglementează celelalte principii ale judecăţii - oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea - principiul publicităţii şedinţei de judecată având rolul de a garanta respectarea lor.

Importanţa publicităţii şedinţei de judecată, ca element al dreptului la un proces echitabil, ca garanţie procesuală, este pusă în lumină de sancţiunea instituită în legea de procedură penală în cazul încălcării acestui principiu. Astfel, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată atrage nulitatea absolută, conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, şi casarea hotărârii penale, în temeiul art. 3859 alin. 1 pct. 4 din acelaşi cod.

Legea de procedură penală nu reglementează expres numai principiul publicităţii şedinţei de judecată şi sancţiunea instituită în cazul încălcării sale, ci şi excepţiile de la acest principiu, ca situaţii în care publicitatea este restrânsă la anumite categorii de persoane, excepţii recunoscute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi admise de art. 127 din Constituţia României.

Astfel, Codul de procedură penală prevede în art. 290 alin. 2 excepţii cu caracter general de la publicitatea şedinţei de judecată, în cazurile în care judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane. În toate aceste cazuri, instanţa poate declara şedinţă secretă, în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor art. 290 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

De asemenea, atât Codul de procedură penală, cât şi legile speciale prevăd expres excepţii de la publicitatea şedinţei de judecată, limitate la anumite categorii de cauze, ale căror particularităţi l-au determinat pe legiuitor ca, în aplicarea art. 127 din Constituţie, să adopte norme derogatorii de la principiul publicităţii şedinţei de judecată. Constituie asemenea norme derogatorii, de exemplu, art. 485 alin. 2 din Codul de procedură penală, în care legiuitorul a prevăzut că şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare, în care a stabilit că şedinţele de judecată în cauzele privind infracţiunea de trafic de persoane prevăzută la art. 13 şi de pornografie infantilă prevăzută la art. 18 nu sunt publice sau art. 139 alin. (4) şi art. 151 raportat la art. 139 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, în care a prevăzut că cererea de transferare a persoanelor condamnate se judecă în camera de consiliu, indicând în fiecare caz categoriile de persoane care participă sau pot participa la şedinţa de judecată.

În materia măsurilor preventive, legiuitorul a prevăzut expres în Codul de procedură penală categoriile de cereri care se judecă în camera de consiliu. În acest sens, de exemplu, în art. 146 alin. 4 şi art. 1491 alin. 4 din Codul de procedură penală legiuitorul a stabilit că propunerea de arestare preventivă a învinuitului şi, respectiv, a inculpatului în cursul urmăririi penale se soluţionează în camera de consiliu, iar în art. 159 alin. 2 din acelaşi cod a stabilit că propunerea de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale se soluţionează în camera de consiliu, indicând, de asemenea, categoriile de persoane care participă la şedinţa de judecată.

Excepţiile de la publicitatea şedinţei de judecată în procesul penal sunt întotdeauna prevăzute expres în legea de procedură penală, ţinând seama de caracterul lor derogatoriu de la dispoziţiile generale ale art. 290 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală şi de prevederile constituţionale ale art. 127, care permit derogări de la principiul publicităţii şedinţei de judecată numai în cazurile prevăzute de lege.

Regula de interpretare logică a normelor juridice, potrivit căreia excepţiile sunt de strictă interpretare, exclude posibilitatea ca, în măsura în care nu este prevăzută în mod expres într-o dispoziţie legală, o excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată să fie stabilită pe cale de interpretare.

Examinarea dispoziţiilor art. 1601 art. 16010 din Codul de procedură penală, referitoare la liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune, reflectă faptul că în niciunul dintre textele cuprinse în secţiunea dedicată acestor instituţii legiuitorul nu a prevăzut o dispoziţie derogatorie, similară celei a art. 146 alin. 4, art. 1491 alin. 4 sau art. 159 alin. 2 din Codul de procedură penală, în temeiul căreia cererea de liberare provizorie să fie soluţionată în camera de consiliu.

În cadrul dispoziţiilor comune privind liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sunt reglementate cererea de liberare provizorie şi organul competent să o rezolve (art. 1606), măsurile premergătoare examinării cererii (art. 1607), examinarea şi admiterea în principiu a cererii (art. 1608), soluţionarea cererii (art. 1608^a), recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie (art. 1609) şi revocarea liberării (art. 16010).

Reglementarea detaliată a procedurii liberării provizorii, dar în care nu a fost prevăzută o dispoziţie referitoare la judecarea cererii de liberare provizorie în camera de consiliu, reflectă voinţa legiuitorului de a nu institui o derogare de la principiul publicităţii şedinţei de judecată în procedura de soluţionare a cererii de liberare provizorie.

Mai mult, art. 1609 alin. 5 din Codul de procedură penală, în care se prevedea că recursul împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se va soluţiona în camera de consiliu, a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

În absenţa unei dispoziţii legale exprese, prin care legiuitorul să prevadă judecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în camera de consiliu şi deci să stabilească o excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată, se aplică dispoziţiile generale ale art. 290 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală, conform cărora şedinţa de judecată este publică.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul judecării cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, şedinţa de judecată este publică.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 290 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală stabilesc că, în cazul judecării cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, şedinţa de judecată este publică.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic ca urmare a revocării suspendării condiţionate sau prin cumul juridic în cazul concursului de infracţiuni.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIILE UNITE –
DECIZIA Nr. 3 din
19 ianuarie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 393 din 10/06/2009
Dosar nr. 31/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit la data de 10 noiembrie 2008 pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic ca urmare a revocării suspendării condiţionate sau prin cumul juridic în cazul concursului de infracţiuni.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul că la stabilirea termenului de reabilitare judecătorească se va lua în calcul exclusiv pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Fiind nevoie de timp mai îndelungat în vederea deliberării, s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, 19 ianuarie 2009.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu stabilirea pedepsei ce determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în ipoteza pedepselor rezultante, obţinute prin cumul aritmetic ca urmare a revocării suspendării condiţionate sau prin cumul juridic în cazul concursului de infracţiuni.

Astfel, unele instanţe au reţinut că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport cu pedeapsa cea mai grea ce intră în compunerea pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa finală stabilită prin cumul juridic sau aritmetic va determina calculul termenului de reabilitare judecătorească.

Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, prin repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

Aşadar, reabilitarea este o cauză extinctivă, indivizibilă, care operează in personam şi a cărei reglementare este prevăzută în Codul penal (art. 133-138).

Reabilitarea, după condiţiile şi modul în care poate fi obţinută, cunoaşte două forme, şi anume reabilitarea de drept, care se obţine ope lege atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceasta privind gravitatea condamnării şi la intervalul de timp ce trebuie să treacă de la data executării pedepsei până la data obţinerii reabilitării, şi, respectiv, reabilitarea judecătorească, care se obţine prin hotărâre judecătorească, atunci când instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării, iar condamnatul a făcut dovada că s-a îndreptat.

Un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare priveşte condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă (art. 38 ultimul alineat din Codul penal), aşa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalităţi neprivative de libertate.

Astfel, condiţia negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată, în raport cu momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni.

Prin jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept.

Aşadar, reabilitarea, înlăturând toate consecinţele ce decurg din condamnare, trebuie examinată în strânsă legătură cu pedeapsa, ce reprezintă o categorie importantă a dreptului penal substanţial.

Pedeapsa este sancţiunea de drept penal ce constă într-o măsură de constrângere şi reeducare prevăzută de lege pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni şi este aplicată de instanţa de judecată infractorului, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Din varietatea de pedepse cunoscute se disting şi pedepsele principale, în sensul că pentru fiecare infracţiune este prevăzută de lege o pedeapsă principală, ce poate fi singură aplicată de instanţă.

Caracterul unic, individual şi de sine stătător al fiecărei pedepse principale pronunţate pentru fiecare infracţiune în parte nu poate fi înlăturat de o cauză exterioară şi aleatorie acestuia.

Cumulul juridic sau aritmetic a cel puţin două pedepse principale are drept consecinţă stabilirea unei noi pedepse, rezultante sau finale, în condiţiile incidenţei prevederilor referitoare la concursul de infracţiuni ori revocării suspendării.

Sistemul nostru de drept penal material consacră pentru infracţiunile concurente principiul cumulului juridic, ce presupune că la pedeapsa cea mai grea se poate adăuga un spor (art. 34 din Codul penal).

Sporul alăturat pedepsei de bază pronunţate pentru infracţiunea cea mai gravă nu are funcţia sau capacitatea juridică de a converti pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune într-o altă pedeapsă mai mare, pedepsele iniţiale rămânând neschimbate ca natură şi întindere.

Posibilitatea avută de instanţă în aplicarea sporului şi a determinării întinderii acestuia sunt condiţionate tocmai de natura pedepsei celei mai grele ce a fost pronunţată, ca prim pas, pentru cea mai gravă dintre infracţiunile ce alcătuiesc concursul.

Astfel, sporul de pedeapsă trebuie privit ca o compensare a absorbţiei şi neexecutării succesive de către condamnat şi a pedepsei sau a pedepselor mai puţin grave ca întindere sau natură.

În consecinţă, pedeapsa rezultantă obţinută prin adiţionarea sporului nu constituie o pedeapsă pronunţată pentru o singură infracţiune, ci o sancţiune penală, finală a tuturor infracţiunilor, reprezentând echivalentul pericolului social concret pe care îl constituie inculpatul sau condamnatul în raport cu toate faptele penale comise.

În Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 5 din 27 martie 1961, referitoare la unele probleme privind contopirea pedepselor, s-a reţinut că "Sporul de pedeapsă se aplică atunci când se constată de către instanţă că cea mai gravă dintre pedepsele pronunţate nu este suficientă pentru reeducarea infractorului, ţinându-se seama, bineînţeles, şi de pericolul social pe care-l prezintă însăşi pluralitatea infracţiunilor săvârşite, precum şi de cuantumul pedepselor ce urmează a fi absorbite", aşa încât sporul de pedeapsă nu poate avea o existenţă proprie şi nici o executare independentă de pedepsele de bază.

Lipsa existenţei proprii a sporului de pedeapsă este evidenţiată şi de dispoziţiile alin. (1) ale art. 14 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, potrivit cărora, în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii nu îl constituie pedeapsa rezultantă, ci pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune.

Mai mult, în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că pedeapsa rezultantă va fi descontopită, pentru a face incidente dispoziţiile de graţiere, iar sporul de pedeapsă va fi înlăturat, în ipoteza în care a rămas o singură pedeapsă negraţiată.

De asemenea, în ipoteza revocării suspendării condiţionate (art. 83 din Codul penal), chiar în conţinutul normei se prevede că pedepsele ce compun cumul aritmetic rămân distincte şi se execută separat şi succesiv, aşa încât întinderea termenului de reabilitare se determină în raport cu durata celei mai grele dintre pedepse, iar nu de rezultatul însumării lor.

Calculul corect al termenelor de reabilitare presupune stabilirea corectă a datei de la care acestea încep să curgă, precum şi a datei până la care termenele respective trebuie să fie împlinite.

Potrivit art. 134 alin. 1 din Codul penal, termenul reabilitării de drept se compune dintr-o durată fixă de 3 ani.

Termenul de reabilitare judecătorească se compune dintr-o durată fixă, stabilită în funcţie de întinderea "condamnării la pedeapsă" şi grupate în cele patru categorii prevăzute în textul de lege, la care se adaugă o durată variabilă, ce este egală cu jumătate din durata pedepsei pronunţate (art. 135 alin. 1 din Codul penal).

Termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale (chiar stabilită prin cumul) sau de la data când aceasta s-a prescris (art. 136 alin. 1 din Codul penal).

Existenţa cumulului pedepselor nu înlătură individualitatea fiecărei condamnări, iar termenele de reabilitare alcătuite dintr-o durată fixă şi o durată variabilă, egală unei fracţiuni din cuantumul pedepsei, au fost în aşa fel reglementate încât să asigure o individualizare a acestora, în raport cu fiecare condamnare în parte.

În această situaţie, deşi termenul de reabilitare va curge de la data executării pedepsei rezultante, calculul acestuia se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Aceeaşi regulă privind calculul termenului de reabilitare se aplică şi atunci când pedepsei rezultante i s-a aplică un spor, în sensul că termenul de reabilitare se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante, fără a avea în vedere faptul că acesteia i-a fost aplicat şi un spor, alcătuind astfel o pedeapsă finală.

Dacă s-ar proceda contrar regulii mai sus arătate şi anume calculul termenelor de reabilitare să se raporteze la pedeapsa rezultantă, ar duce la un dublu efect juridic sancţionator, prin aceea că ar determina atât momentul până la care pedeapsa va fi executată (întinderea ei), cât şi durata, evident excesivă, mai mare a termenului de reabilitare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, Curtea urmează a admite recursul în interesul legii şi a decide în sensul că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind aplicarea dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 459/2006, raportate la prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 4
din 19 ianuarie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 381 din 04/06/2009

Dosar nr. 24/2008

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au întrunit la data de 13 octombrie 2008 pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 459/2006, raportate la prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul Antoaneta Florea, a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul că, având caracter de titluri executorii potrivit legii, cambia, biletul la ordin şi cecul nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

În vederea deliberării, a fost amânată pronunţarea la 10 noiembrie 2008 şi apoi la 19 ianuarie 2009.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului.

Astfel, unele instanţe au considerat că nu este necesară învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului, cu motivarea că art. 3741 din Codul de procedură civilă prevede, în mod expres, că "înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie".

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, pentru a fi puse în executare, aceste instrumente de plată, chiar dacă legea le recunoaşte caracterul de titluri executorii, trebuie învestite cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că punerea în executare a titlurilor comerciale de valoare din categoria cărora fac parte cambia, biletul la ordin şi cecul este reglementată de norme speciale care, prin derogare de la prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă, impun învestirea acestora cu formulă executorie.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează interpretarea dispoziţiilor sus-menţionate, în sensul aplicabilităţii sau neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă, cambiei, biletului la ordin şi cecului, care au valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii, conform art. 61 alin. 1 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 53 alin. 1 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi pune în discuţie raportul dintre norma generală şi norma specială în domeniul executării cambiale.

În conformitate cu prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă, "înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie".

Potrivit art. 61 alin. 1 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, "cambia are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii stabilite conform art. 53, 54 şi 57", iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol se atribuie judecătoriei competenţa pentru a învesti cambia cu formulă executorie.

Prin art. 106 alin. 1 din aceeaşi lege se stipulează că "sunt aplicabile biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu dispoziţiunile relative la cambie".

În ceea ce priveşte cecul, în art. 53 alin. 1 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se arată că acesta "are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii stabilite potrivit art. 48 şi 49", iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol "competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria".

Dreptul cambial a constituit un sistem propriu, solemn şi formal, atât pentru formarea cambiei, biletului la ordin sau cecului, cât şi în ceea ce priveşte realizarea creanţei cambiale, iar autonomia sa este manifestă atât în sfera lui de aplicare, cât şi în prioritatea şi exclusivitatea incidenţei sale faţă de dreptul comun, în speţă Codul de procedură civilă.

Normele legale relative la realizarea drepturilor cambiale constituie un regim de o rigoare desăvârşită.

Regimul special, derogatoriu de reglementare a procedurii execuţionale cambiale este justificat şi de calitatea cambiei, biletului la ordin şi cecului de a fi instrumente de plată cu monedă scripturală, calificare ce impune un regim juridic de mare rigurozitate.

Măsurile procedurale de judecată şi de executare luate de legiuitor pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor comerciale sunt mult mai stricte în dreptul cambial, pentru a duce mai rapid şi mai sigur la realizarea drepturilor izvorând din titlu.

Titlurile de credit la ordin (cambia, biletul la ordin şi cecul), prin specificitatea lor, au amplificat caracteristica de încorporare a dreptului în titlu, astfel încât titlul formează o unitate cu însuşi dreptul încorporat, fiind supuse, ca atare, unor forme şi reguli speciale, simple şi operative, de constituire, circulaţie şi valorificare, iar forţa lor executorie este un element substanţial, nu procesual, fiind de esenţa acestor titluri, cum sunt şi celelalte elemente necesare constituirii lor.

Procedura de executare cambială, instituită prin legile nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, impunea condiţia prealabilă a învestirii cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin sau cecului, păstrată şi de reglementările actualmente aplicabile.

Legiuitorul a considerat utilă învestirea cambiei, biletului la ordin sau cecului cu formulă executorie, deşi aceste înscrisuri cambiale au valoare de titluri executorii, pentru a se da posibilitatea judecătorului să examineze îndeplinirea condiţiilor formale de validitate a acestora.

Numai prin învestirea cu formulă executorie, cambia, biletul la ordin şi cecul devin efectiv titluri executorii pentru suma înscrisă pe ele şi pentru accesoriile determinate conform dispoziţiilor legale ce au fost menţionate.

Aşadar, deşi legea recunoaşte valoare de titlu executoriu respectivelor instrumente de plată, punerea lor în executare este condiţionată de aplicarea formulei executorii.

A considera altfel înseamnă a nesocoti voinţa legiuitorului care, în cuprinsul aceluiaşi text (art. 61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, art. 53 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare), stabileşte valoarea de titlu executoriu a cambiei, biletului la ordin, respectiv a cecului, dar totodată se referă şi la cerinţa învestirii cu formulă executorie a acestor titluri de credit de către instanţa competentă.

Rezultă că învestirea cu formulă executorie a cambiei, a biletului la ordin sau a cecului, formând obiectul de reglementare a unor norme speciale, nu poate fi supusă reglementării cuprinse în norma generală, reprezentată de art. 3741 din Codul de procedură civilă, întrucât este o etapă în cadrul procedurii execuţionale cambiale care trebuie privită ca un tot unitar, nefiind posibil ca această etapă să fie supusă regulilor de drept comun, iar restul etapelor acestei proceduri să se realizeze conform reglementărilor speciale cuprinse în menţionatele legi.

Caracterul exclusivist, derogatoriu şi special al dreptului cambial faţă de dreptul comun, în speţă art. 3741 din Codul de procedură civilă, impune aplicarea principiului specialia generalibus derogant, având în vedere că prioritatea incidenţei dreptului cambial este strict condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi specifice pentru valorificarea titlurilor de credit şi că executarea cambială constituie un sistem executor unitar, propriu dreptului cambial, între condiţiile şi formalităţile acesteia figurând şi învestirea cu formulă executorie în instanţă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la art. 53 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că, deşi au caracter de titluri executorii potrivit legii, biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la art. 53 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind aplicarea dispoziţiilor art. 728 raportate la dispoziţiile art. 774, 775, 777 şi 896 din Codul civil şi ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, sub aspectul regimului juridic al cererilor privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare, ce reprezintă sarcinile pasivului succesoral, şi caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acestora.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 6
din 19 ianuarie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 321 din 14/05/2009

Dosar nr. 32/2008

Sub preşedinţia domnului pr. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit la data de 10 noiembrie 2008 pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 728 raportate la dispoziţiile art. 774, 775, 777 şi 896 din Codul civil şi ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, sub aspectul regimului juridic al cererilor privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare, ce reprezintă sarcinile pasivului succesoral, şi caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acestora.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procuror Antoaneta Florea, a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul că cererile privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare ce compun pasivul succesoral sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie, atât în situaţiile în care sunt formulate în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, cât şi atunci când sunt formulate pe cale separată.

Fiind nevoie de timp mai îndelungat în vederea deliberării, s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, 19 ianuarie 2009, când

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 728 raportate la dispoziţiile art. 774, 775, 777 şi 896 din Codul civil şi ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, sub aspectul regimului juridic al cererilor privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare, ce reprezintă sarcinile pasivului succesoral, şi caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acestora.

Astfel, unele instanţe au apreciat că pretenţiile referitoare la cheltuielile de înmormântare şi respectarea tradiţiilor religioase reprezintă sarcini ale pasivului succesoral, astfel că urmează regimul juridic al acţiunii de ieşire din indiviziune şi, prin urmare, au un caracter imprescriptibil din punct de vedere extinctiv.

S-a motivat că dreptul de creanţă pretins cu acest titlu izvorăşte din starea de indiviziune, iar potrivit dispoziţiilor art. 774 şi 777 din Codul civil, coerezii contribuie şi plătesc datoriile şi sarcinile succesiunii proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.

Pe cale succesorală se transmit atât activul, cât şi pasivul moştenirii.

Ca urmare, starea de indiviziune se reflectă atât asupra activului, cât şi asupra pasivului ce compun masa succesorală, iar acţiunea de ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, motiv pentru care şi creanţele având ca obiect cheltuielile de înmormântare şi pentru pomeniri au acelaşi caracter.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că cererile ce au ca obiect astfel de cheltuieli valorifică un drept de creanţă prescriptibil extinctiv în termenul general de 3 ani, calculat de la data naşterii dreptului la acţiune.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 774 din Codul civil, pasivul succesoral se compune din datoriile şi sarcinile moştenirii, acestea din urmă reprezentând obligaţiile care, fără a fi existat în patrimoniul defunctului, se nasc în persoana moştenitorilor la deschiderea succesiunii sau ulterior şi includ, între altele, cheltuielile de înmormântare, precum şi cele efectuate cu parastasele la diferite intervale de timp, conform obiceiurilor religioase.

Acţiunea având ca obiect suportarea de către moştenitori a cheltuielilor de înmormântare şi a celor legate de obiceiurile religioase practicate în memoria defunctului are un caracter personal, deoarece urmăreşte valorificarea unei creanţe şi este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, indiferent dacă se judecă în cadrul procesului de ieşire din indiviziune sau pe cale separată.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 728 alin. 1 din Codul civil, "Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii".

Prin urmare, ieşirea din indiviziune se poate cere oricând, indiferent cât timp a trecut de la naşterea indiviziunii (data deschiderii moştenirii), acţiunea având astfel caracterul unei acţiuni imprescriptibile, spre deosebire de dreptul de a accepta moştenirea care este prescriptibil în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 700 din Codul civil.

Soluţionând acţiunea de împărţire a unei succesiuni, instanţa trebuie să aibă în vedere şi cererile formulate de moştenitori privind drepturile şi obligaţiile succesorilor, printre care şi cererile de aducere la masa de împărţit şi a altor bunuri, a fructelor acestora, a datoriilor şi sarcinilor succesiunii.

Patrimoniul care se transmite prin succesiune moştenitorilor legali sau testamentari, fiind o universalitate, va cuprinde nu numai drepturile, ci şi obligaţiile defunctului, transmisiunea vizând, aşadar, atât activul, cât şi pasivul succesoral.

Astfel, în alcătuirea activului succesoral intră drepturile reale principale sau accesorii (proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute, dreptul real de folosinţă, ipoteca şi gajul), drepturi de creanţă sau drepturi patrimoniale rezultând din creaţie intelectuală, în timp ce pasivul succesoral cuprinde datoriile şi sarcinile moştenirii.

Datoriile succesiunii reprezintă acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care, indiferent de izvorul lor (contractual, legal, delictual etc.), există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, altfel spus "obligaţii care îl ţineau pe defunct la data decesului" şi în care, desigur, nu intră acele obligaţii care, nefiind transmisibile, se sting prin moartea celui căruia îi incumbau (cum ar fi cele contractate intuitu personae).

Spre deosebire de acestea, sarcinile moştenirii sunt acele obligaţii care, fără a fi existat în patrimoniul celui ce lasă moştenirea, se nasc după deschiderea succesiunii, dar care decurg tot din faptul decesului lui de cujus.

Sarcinile moştenirii includ şi cheltuielile legate de înmormântarea defunctului, atât cele de înmormântare propriu-zisă, cât şi cele ce ţin de respectarea tradiţiilor religioase (slujbe religioase, parastase pentru pomenirea memoriei autorului) şi contravaloarea unor monumente funerare, toate acestea decurgând din faptul decesului.

Aşa cum s-a arătat, datoriile şi sarcinile moştenirii constituie pasivul succesoral, iar obligaţia suportării acestuia revine moştenitorilor legali şi legatarilor universali şi cu titlu universal, adică acelor moştenitori care dobândesc întreg patrimoniul defunctului sau o fracţiune din acest patrimoniu.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 774 din Codul civil "Coerezii contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii, fiecare în proporţie cu ce ia".

Art. 775 din acelaşi cod prevede că "Legatarul cu titlu universal contribuie deopotrivă cu erezii în proporţie cu emolumentul său. Cel particular nu contribuie", iar art. 777 prevede că şi "coerezii plătesc datoriile şi sarcinile succesiunii, fiecare în proporţie cu partea sa ereditară".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 896 din Codul civil "Legatarul unei fracţiuni de ereditate este obligat la sarcinile şi datoriile succesiunii testatorului, personal, în proporţie cu partea sa şi ipotecar pentru tot".

Situaţia legatarilor cu titlu particular este diferită, în sensul că aceştia, dobândind numai un anumit bun sau un anumit drept, nu au obligaţia de a suporta datoriile şi sarcinile moştenirii, aşa cum se prevede în art. 775 teza a doua şi art. 909 din Codul civil, decât în anumite situaţii, şi anume: când legatul are ca obiect o parte dintr-o moştenire care cuprinde atât drepturi, cât şi obligaţii, când obiectul legatului se află în situaţia prevăzută la art. 905 din Codul civil, respectiv este un bun ipotecat sau supus dreptului de uzufruct, ori în cazul în care cel care lasă moştenirea i-a impus legatarului o asemenea obligaţie.

Aşadar, moştenitorii universali sau cu titlu universal sunt cei care răspund pentru datoriile succesiunii, iar acestea se împart de drept, chiar din ziua deschiderii succesiunii, proporţional cu partea de moştenire primită, fără a se deosebi după cum se bucură sau nu de sezină. Această regulă se aplică atât în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii, cât şi în cazul acceptării sub beneficiu de inventar, desigur, în acesta din urmă, întrucât nu are loc confuziunea de patrimonii, răspunderea limitându-se la cota-parte ce îi revine din moştenire.

Sarcinile moştenirii, născute după decesul celui care lasă moştenirea, sunt asimilate datoriilor moştenirii (art. 893 şi 896 din Codul civil) şi, în consecinţă, ele se suportă de către moştenitori în condiţiile de mai sus.

Cum prin moştenire se transmit nu numai drepturile celui care lasă moştenirea, ci şi obligaţiile şi sarcinile succesiunii, în cadrul acţiunii complexe de ieşire din indiviziune se soluţionează, fiind conexe, toate pretenţiile reciproce dintre moştenitori, inclusiv cele legate de lichidarea pasivului.

Împrejurarea că lichidarea pasivului succesoral are loc concomitent cu soluţionarea acţiunii de ieşire din indiviziune, care este imprescriptibilă extinctiv, nu poate conduce la concluzia că, pe cale de consecinţă, cererea de împărţire între moştenitori a cheltuielilor de înmormântare urmează să aibă acelaşi caracter, căci natura celor două tipuri de acţiuni este distinctă, ca urmare a caracterului diferit al drepturilor ce se urmăreşte a fi valorificate prin fiecare dintre ele.

În materie patrimonială, regula este prescriptibilitatea acţiunilor în justiţie, iar excepţia de la aceasta nu se poate face decât printr-o dispoziţie expresă derogatorie a legii.

Or, nici în Codul civil, nici în Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi nici în vreun alt act normativ nu există vreo prevedere în acest sens, astfel că, având în vedere natura patrimonială a dreptului, se impune concluzia că acţiunile referitoare la cheltuielile de înmormântare, ca sarcini ale moştenirii, au un caracter personal şi sunt prescriptibile.

De altfel, acelaşi caracter îl au numeroase acţiuni şi cereri care decurg din faptul juridic al decesului unei persoane şi au strânsă legătură cu transmiterea patrimoniului său.

Astfel, spre exemplu, sunt prescriptibile dreptul de a accepta moştenirea, dreptul de a cere plata legatului cu titlu particular, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor pentru vicierea consimţământului ori necitarea tuturor moştenitorilor, acţiunea vizând raportul donaţiilor, acţiunea pentru reducţiunea liberalităţilor excesive.

Întrucât, aşa cum s-a arătat, acţiunea în legătură cu cheltuielile de înmormântare şi cele ocazionate de parastase şi obiceiuri practicate ulterior în memoria defunctului are un caracter personal, deoarece urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, republicat, fiind deci supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.

O atare acţiune este prescriptibilă în termenul arătat, indiferent dacă pretenţia se valorifică în cadrul partajului sau pe cale separată, deoarece instituţia prescripţiei are în vedere natura dreptului şi nu cadrul procesual în care acesta se valorifică.

Cum posesia exercitată de către moştenitorul solvens asupra bunurilor succesorale are caracter întrerupător de prescripţie, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă, potrivit art. 17 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, de la data formulării cererii de ieşire din indiviziune, ce ar putea avea ca rezultat deposedarea creditorului de bunurile succesorale.

Există însă situaţii când cheltuielile de înmormântare, pomeniri şi parastase au fost suportate de către un terţ străin de succesiune. Într-o astfel de ipoteză, terţul solvens le poate pretinde de la succesorii lui de cujus, în termenul general de prescripţie care curge de la data efectuării acelor cheltuieli.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 728 raportate la art. 774, 775, 777 şi 896 din Codul civil şi ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, se interpretează în sensul că acţiunile privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare şi respectarea tradiţiilor religioase, ce compun pasivul succesoral, sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie, atât în situaţiile în care sunt formulate în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, cât şi atunci când sunt formulate pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Dispoziţiile art. 728 raportate la art. 774, art. 775, art. 777 şi art. 896 din Codul civil şi ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, se interpretează în sensul că:

Cererile privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare şi respectarea tradiţiilor religioase ce compun pasivul succesoral sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie atât în situaţiile în care sunt formulate în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, cât şi atunci când sunt formulate pe cale separată.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind aplicarea dispoziţiilor art. 1602 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 7
din 9 februarie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 694 din 15/10/2009
Dosar nr. 36/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, din perspectiva îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1602 alin. 1 teza ultimă, respectiv art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, în ipoteza săvârşirii, printre altele, şi a infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, ţinând seama de dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că este admisibilă cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional nu depăşeşte 18 ani.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În activitatea instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de practică în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1602 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, prin care este incriminată "iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup", nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1602 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 1604 alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură penală referitoare la posibilitatea acordării liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce prin art. 1602 alin. 1 şi art. 1604 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul infracţiunilor intenţionate, liberarea provizorie sub control judiciar şi, respectiv, liberarea provizorie pe cauţiune se pot acorda numai dacă pentru acele infracţiuni legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, apare evident că infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, care "se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi", este exceptată de la acordarea liberării provizorii sub control judiciar sau sub cauţiune.

S-a apreciat că această interpretare se impune pentru că prin pedeapsă prevăzută de lege, la care se face referire în art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală, nu se poate înţelege decât pedeapsa indicată în textul de lege ce incriminează fapta imputată persoanei vizate, iar nu pedeapsa aplicabilă ca urmare a incidenţei unor dispoziţii legale de reducere a pedepsei.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1602 alin. 1 teza ultimă şi, respectiv, ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală ori de câte ori infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este săvârşită în condiţiile reglementate la alin. (2) din acelaşi articol, potrivit căruia "pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat".

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală, "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".

Corelativ, potrivit art. 1604 alin. 1 din Codul de procedură penală, "liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1602 alin. 1 şi 2", adică "şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".

Din această reglementare rezultă deci că pot accede la liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune toţi cei care au săvârşit infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, evident dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii prevăzute în textele de lege în care sunt reglementate cele două instituţii privind liberarea provizorie.

Ca urmare, devine necesară clarificarea expresiei infracţiuni intenţionate "pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani", în înţelesul ce putea fi avut în vedere prin art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală.

În acest sens, în cuprinsul art. 1411 din Codul penal s-a explicat că "prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei".

Or, în raport cu acest înţeles dat de legiuitorul penal noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, trebuie să se considere că, în accepţiunea art. 1602 alin. 1 şi, implicit, a art. 1604 alin. 1 din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru infracţiunea reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este cea fixată în însuşi cuprinsul alineatului ce conţine dispoziţia de incriminare, numai în măsura în care pedeapsa pentru infracţiunea cea mai gravă, care intră în scopul grupului infracţional organizat, nu este mai uşoară decât aceea prevăzută în primul alineat.

Aşadar, în raport cu reglementarea menţionată, pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii incriminate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 39/2003 se determină prin coroborarea dispoziţiilor de sancţionare din primele două alineate ale acestui text de lege, pentru a nu fi mai mare decât aceea prevăzută de lege în cazul infracţiunii celei mai grave care intră în scopul grupului infracţional organizat.

De aceea, ţinându-se seama de acest cuantum variabil al maximului pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu referire la alin. (1) din acelaşi articol, pentru infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune nu pot fi considerate inadmisibile în cazul unei atari infracţiuni, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă, care intră în scopul grupului infracţional organizat, nu depăşeşte 18 ani închisoare.

Această interpretare se impune pentru că, în cazul infracţiunii incriminate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a fost adoptat un mod atipic, indirect, de sancţionare - folosit de altfel şi în cazul infracţiunii de complot (art. 167 alin. 2 din Codul penal) - prin aplicarea căruia determinarea limitelor minimă şi maximă ale pedepsei voite de legiuitor nu este susceptibilă de a crea dificultăţi.

Stabilirea de către legiuitor a tratamentului sancţionator prin dispoziţie de trimitere la pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat, este justificată de raţiuni superioare de justă şi echitabilă individualizare legală a sancţiunii penale, în raport cu gradul de pericol social conferit unei anumite infracţiuni de scopul urmărit de făptuitor.

De aceea, faţă de diversitatea de infracţiuni ce poate face obiectul scopului organizării de grupuri infracţionale, sublinierea în cadrul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 că "pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat" apare ca o consecinţă logică a necesităţii ierarhizării sistemului sancţionator în raport cu gradul de pericol social specific fiecărei categorii de fapte, constituind astfel soluţia legislativă optimă de indicare judicioasă a limitelor pedepsei în cazul unei asemenea infracţiuni.

Aşa fiind, prin modul în care este formulată, dispoziţia înscrisă în alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 aduce o completare firească dispoziţiei de sancţionare din primul alineat al aceluiaşi articol, pedeapsa la care se referă fiind prevăzută astfel de reglementările corelate din primele două alineate ale acestui articol de lege.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 1602 alin. 1 teza ultimă şi art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile, în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani închisoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1602 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, stabilesc:

Cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.

p. PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
Prim-magistrat-asistent,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
Adriana Daniela White
eliberat din functie prin pensionare,
judecator LIDIA BARBULESCU

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 8
din 9 februarie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 694 din 15/10/2009
Dosar nr. 37/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că problema aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 181 alin. 1 din Codul penal poate fi analizată în recurs.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit practică neunitară în aprecierea incidenţei cazului de casare prevăzut la art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în situaţia când se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 din Codul penal referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, prin modul în care a fost reglementat, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală poate fi invocat numai dacă eroarea gravă de fapt comisă a determinat reţinerea unei situaţii de fapt infirmate de probe în punctele ei esenţiale, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, iar nu şi atunci când se invocă încălcarea prevederilor art. 181 din Codul penal ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a gradului de pericol social al faptei.

S-a argumentat că posibilitatea primei instanţe şi a celei de apel de a aprecia gradul de pericol social al faptei, pentru a se stabili dacă aceasta constituie sau nu infracţiune, scapă controlului în casare al instanţei de recurs, deoarece o asemenea situaţie, privind stricta aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal, excedează reglementării date în cuprinsul art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, prin care este limitată examinarea hotărârii supuse controlului judiciar numai sub aspectul comiterii unei eventuale erori grave în reţinerea faptelor, în măsura în care au avut drept consecinţă adoptarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală sunt incidente şi în cazul verificării în recurs de către instanţa de control judiciar a modului în care s-au aplicat prevederile art. 181 din Codul penal în legătură cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor în raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infracţiuni.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin conţinutul de ansamblu dat art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, motivelor de casare ce se pot invoca în recurs li s-a imprimat un predominant caracter de drept, determinând, de regulă, desfiinţarea hotărârilor atunci când se constată greşita aplicare a dispoziţiilor legii, cazurile de apreciere necorespunzătoare a probelor şi faptelor fiind restrânse la două, enunţate limitativ la pct. 14 şi 18 din cadrul aceluiaşi alineat.

În acest sens, în reglementarea alineatului menţionat s-a prevăzut la pct. 14 că hotărârile sunt supuse casării nu numai în cazul când s-au stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci şi atunci "când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal", iar la pct. 18, că există caz de casare "când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare".

În raport cu acest conţinut al reglementării ce i s-a dat de legiuitor, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală presupune o eroare în stabilirea faptelor, care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite, de achitare sau de condamnare.

Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Tocmai de aceea cenzura instanţei de control judiciar, ca instanţă de recurs, trebuie să urmărească atenta şi completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esenţială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.

Or, eventualele constatări privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecinţa unor aprecieri determinate de raţionamente bazate pe erori esenţiale în reţinerea faptelor şi a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.

Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei reţineri a faptelor şi a gradului de pericol social al făptuitorului, cu consecinţa aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în vedere că însuşi scopul procesului penal, ca şi principiile aflării adevărului şi al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, 3 şi 4 din Codul de procedură penală, impun stabilirea realităţii în totalitatea sa, cu toate detaliile, având relevanţă în justa determinare a gradului de pericol social în accepţiunea prevederilor art. 181 din Codul penal.

Evident, numai pe baza aprecierii corecte şi complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele şi împrejurările cu reală semnificaţie pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă dispoziţiile art. 181 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

De aceea, excluderea posibilităţii instanţei de recurs de a-şi exercita cenzura şi asupra modului în care instanţele ierarhic inferioare au apreciat conţinutul probelor în raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanţă a unei anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracţiuni, sau, dimpotrivă, la evidenţierea gradului de pericol social, cu consecinţa neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 181 din Codul penal, ar echivala cu lipsirea de conţinut a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, putând conduce astfel la denaturarea substanţială a scopului procesului penal şi la nesocotirea principiilor sale de bază.

Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în interpretarea dispoziţiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparentă separare a situaţiilor de fapt de cele specifice de drept. Înfăptuirea interesului superior al justiţiei, acela de aflare a adevărului, şi impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se examineze şi întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenţei prevederilor art. 181 din Codul penal în raport cu cazul concret judecat.

În consecinţă, recursul în interesul legii, fiind fondat, urmează a fi admis şi a se stabili că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că ele sunt incidente şi în ipoteza atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate în apel, atunci când se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, neaplicarea acestor prevederi ale legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că sunt incidente şi în ipoteza recurării hotărârilor pronunţate în apel, pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii legale.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.

p. PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
Prim-magistrat-asistent,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
Adriana Daniela White
eliberat din functie prin pensionare,
judecator LIDIA BARBULESCU

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind stabilirea admisibilităţii recursului împotriva încheierii prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate, dispunând totodată suspendarea judecăţii cauzei, întemeiată pe art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 9
din 9 februarie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 694 din 15/10/2009
Dosar nr. 38/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind stabilirea admisibilităţii recursului împotriva încheierii prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate, dispunând totodată suspendarea judecăţii cauzei, întemeiată pe art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că încheierile prin care s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate şi s-a dispus suspendarea judecăţii sunt supuse recursului indiferent dacă inculpatul este sau nu arestat ori supus vreunei măsuri preventive.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În activitatea instanţelor judecătoreşti s-a ivit o diversitate de soluţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală în cazul recursului declarat împotriva încheierii de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că încheierea prin care se admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi se dispune suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este supusă căii de atac a recursului.

S-a argumentat că acest punct de vedere este impus de dispoziţia din partea finală a alin. 6 al art. 303 din Codul de procedură penală, prin care se prevede în mod expres că o astfel de încheiere este supusă recursului.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că încheierea prin care se admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi se suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă recursului.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, în art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 174 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, se prevede că 'instanţa suspendă judecata, prin încheiere motivată, şi în cazul în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei', subliniindu-se, în continuare, că 'dacă inculpatul este arestat, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 3002, iar dacă faţă de acesta s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara, se aplică, în mod corespunzător, art. 145 şi art. 1451', pentru ca în partea finală a alineatului să se precizeze că 'încheierea este supusă recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă'.

Corecta interpretare a dispoziţiilor cuprinse în alineatul menţionat impune însă desprinderea adevăratei finalităţi a prevederilor art. 303 din Codul de procedură penală, pentru înţelegerea exactă a voinţei legiuitorului.

Sub acest aspect este de observat că în textul art. 303 din Codul de procedură penală s-a dat o reglementare de ansamblu instituţiei suspendării judecăţii, prevăzându-se în mod firesc, în alin. 3 şi 6, posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care se ia o atare măsură de întrerupere a cursului justiţiei.

Într-un asemenea cadru, prin prima dispoziţie înscrisă în alin. 6 al art. 303 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că 'instanţa suspendă judecata, prin încheiere motivată, şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei', pentru ca prin celelalte dispoziţii să se stabilească modul în care se procedează atunci când inculpatul este arestat ori s-au luat alte măsuri de restrângere a libertăţii sale, instituindu-se doar pentru aceste situaţii calea de atac a recursului.

Or, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost de a institui, prin acest alineat, calea de atac a recursului împotriva tuturor dispoziţiilor din încheierea de suspendare a judecăţii şi de sesizare a Curţii Constituţionale, iar nu doar cu privire la măsurile preventive luate, ar fi recurs în redactarea lui la o tehnică legislativă asemănătoare celei specifice alin. 3 din acelaşi articol de lege, în care s-a prevăzut, fără echivoc, că 'încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă', adăugându-se că 'recursul nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile'.

Aşadar, pentru a înţelege corect ce a voit legiuitorul prin formularea dată dispoziţiilor înscrise în alin. 6 al art. 303 din Codul de procedură penală, se impune ca aceste dispoziţii să fie examinate şi apreciate în raport cu reglementarea dată prin legea specială încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu examinarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În acest sens, în art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, s-a reglementat că 'sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi', subliniindu-se, în continuare, că 'dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare', pentru ca în alin. 5 al aceluiaşi articol să se precizeze că 'pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă', fără să se prevadă nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri.

Este semnificativ că doar pentru cazul când excepţia este inadmisibilă s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 6 din acelaşi articol, că 'încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare', precizându-se că 'recursul se judecă în termen de 3 zile'.

Dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, ce reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, având caracterul de lege specială în raport cu prevederile Codului de procedură penală, are prioritate de interpretare şi aplicare. Aşadar, aplicând această regulă de interpretare asupra prevederilor mai sus arătate, rezultă că încheierea prin care se admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi se dispune suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă căii de atac a recursului.

Aşa fiind, dispoziţiile referitoare la recurs, pe care le conţine alin. 6 al art. 303 din Codul de procedură penală, au o aplicabilitate restrânsă, privind doar situaţia inculpatului arestat şi măsurile preventive de restrângere a libertăţii sale, asupra cărora trebuie să se pronunţe instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, iar nu şi însăşi încheierea de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, aspect sub care cauza este oricum supusă cenzurii, exercitată în acest caz printr-un control implicit din partea instanţei de contencios constituţional.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că încheierea prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă căii de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

Încheierea prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă căii de atac a recursului.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.

p. PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
Prim-magistrat-asistent,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
Adriana Daniela White
eliberat din functie prin pensionare,
judecator LIDIA BARBULESCU

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a stabili dacă examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 10
din 9 februarie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 691 din 14/10/2009
Dosar nr. 39/2008
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a stabili dacă examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, vizând doar verificarea existenţei cazurilor prevăzute de art. 386 din Codul de procedură penală, a termenului de introducere şi a dovezilor expuse, se soluţionează fără citarea părţilor.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În activitatea instanţelor judecătoreşti s-au exprimat puncte de vedere diferite, determinând adoptarea de soluţii contrare, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu, a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor.

Astfel, unele instanţe au considerat că faza procesuală în care este examinată admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât cu citarea părţilor.

S-a argumentat că obligativitatea citării părţilor şi pentru această etapă premergătoare judecării contestaţiei în anulare este impusă de reglementările cuprinse în art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce au prioritate de aplicare faţă de legea naţională, potrivit cărora, în orice fază procesuală fiecare persoană are dreptul la o judecată echitabilă, în mod public, cu asigurarea posibilităţii de a-şi susţine ea însăşi apărările şi de a fi asistată de un avocat ales sau desemnat din oficiu.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că în etapa examinării admisibilităţii în principiu, instituită doar pentru verificarea respectării termenului de introducere a cererii, a existenţei cazurilor de contestaţie în anulare, precum şi dacă s-au depus ori invocat dovezi în sprijinul contestaţiei, nu este necesară citarea părţilor, un atare mod de a proceda, prevăzut expres în art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală, necontravenind principiilor reglementate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor penale definitive, poate fi exercitată numai în condiţiile reglementate în art. 386-392 din Codul de procedură penală.

În cadrul acestor reglementări, prin art. 391 din acelaşi cod a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin. 1 că "instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e), fără citarea părţilor", iar la alin. 2 că "instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate".

Or, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a contestaţiei în anulare sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia, şi anume cu privire la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în lege şi la depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar în sprijinul contestaţiei.

Aşadar, cât timp procedura admiterii în principiu, astfel cum este prevăzută în art. 391 din Codul de procedură penală, nu priveşte însăşi judecarea contestaţiei în anulare - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 392 din acelaşi cod - se constată că nu sunt temeiuri care să impună citarea părţii în faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.

În astfel de condiţii de reglementare, faţă de limitele şi efectele restrânse ale derulării procedurii în cadrul examinării admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, nu s-ar putea considera că desfăşurarea acestei etape prealabile ar fi susceptibilă de atragerea aplicabilităţii automate, directe, a prevederilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) din Convenţie.

Natura juridică însăşi a contestaţiei în anulare, instituită pentru îndreptarea viciilor de ordin procedural ce atrag nulitatea actului la care se referă, o face improprie extinderii aplicării mecanice, ad litteram, a tuturor reglementărilor înscrise în art. 6 din Convenţie, de neînlăturat pentru faza judecăţii propriu-zise, dar inadecvate etapei prealabile specifice de verificare a susceptibilităţii căii de atac de a fi admisă în principiu, în vederea parcurgerii procesului firesc de judecată.

De aceea, câtă vreme cerinţele de legalitate şi temeinicie a operaţiunii de examinare a admisibilităţii în principiu sunt suficient garantate în cadrul restrâns reglementat prin art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală, este evident că nu se impune neluarea în considerare a dispoziţiei privind necitarea părţilor doar pe motiv că aceasta ar contraveni reglementărilor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c din Convenţie.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu aduce încălcări dreptului acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc:

Examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.

p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
eliberat din funcţie prin pensionare,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 11 din Codul de procedură penală.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 11
din 9 februarie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 691 din 14/10/2009
Dosar nr. 40/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 11 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul că în situaţia menţionată persoana care a efectuat iniţial urmărirea penală nu devine incompatibilă. Precizează că situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală vizează persoana care a efectuat urmărirea penală numai în ipoteza restituirii cauzei pentru refacerea urmăririi penale, prevăzută de art. 332 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit diversitate de practică în aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală privind incompatibilitatea persoanei care a efectuat urmărirea penală de a proceda la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă, în cazul soluţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 11 din Codul de procedură penală, de trimitere a cauzei de către judecător la procuror, în vederea redeschiderii urmăririi penale.

Astfel, unele instanţe au considerat că în cazul admiterii plângerii, de către judecător, împotriva soluţiei de netrimitere în judecată şi a trimiterii cauzei procurorului, în vederea redeschiderii urmăririi penale, persoana care a efectuat urmărirea penală, în calitate de procuror sau de organ de cercetare penală, devine incompatibilă de a prelua acea cauză pentru a efectua acte de urmărire în vederea redeschiderii urmăririi penale.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a relevat că redeschiderea urmăririi penale la care se referă prevederile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală şi restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, reglementată în art. 332 din acelaşi cod, sunt instituţii juridice cu trăsături şi efecte ce nu diferă esenţial, ele fiind cazuri de reluare a urmăririi penale dispuse de instanţă, astfel că prevederile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt aplicabile, în egală măsură, în ambele situaţii.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că soluţia judecătorului de trimitere a cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, nu atrage incompatibilitatea persoanei care a efectuat urmărirea penală până în acel moment procesual.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În cadrul reglementării cazurilor de incompatibilitate a procurorului şi a organului de cercetare penală, în art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că "persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia când refacerea este dispusă de instanţă".

Din modul în care această incompatibilitate este formulată în textul de lege menţionat rezultă că ea priveşte doar situaţia când refacerea urmăririi penale este dispusă de instanţă.

Or, cazurile de refacere a urmăririi penale sunt prevăzute explicit în cuprinsul art. 332 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată instituţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

În adevăr, în art. 332 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că atunci "când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 alin. 1", în sensul că "ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent".

Tot astfel, în cadrul alin. 2 din acelaşi articol s-a reglementat că "instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător".

Or, cât timp refacerea urmăririi penale poate fi dispusă de instanţă numai în situaţiile reglementate în art. 332 din Codul de procedură penală, iar dispoziţiile acestui articol, având caracter procedural, sunt de strictă interpretare, se impune să se considere că în alte situaţii, cum este ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută în art. 2781 alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 11 din Codul de procedură penală, nu operează incompatibilitatea şi faţă de persoana care a efectuat urmărirea penală ce face obiectul plângerii admise de judecător.

Instituirea unui regim juridic de incompatibilitate a procurorului sau a organului de cercetare penală restrâns doar la aceste cazuri de implicare în efectuarea urmăririi penale îşi găseşte raţiunea în natura juridică specifică a instituţiei restituirii cauzei pentru refacerea urmăririi penale, care este aplicabilă numai dacă au fost încălcate normele ce se referă la competenţa materială sau după calitatea persoanei, la prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi la asistarea sa de către apărător.

Spre deosebire de această instituţie juridică, redeschiderea urmăririi penale în condiţiile reglementate în art. 273 din Codul de procedură penală, deşi constituie tot o modalitate de reluare a urmăririi penale, este bazată pe alte temeiuri juridice, vizând soluţii de neurmărire infirmate pe motiv că soluţia a fost greşit adoptată sau datorită dispariţiei împrejurării pe care s-a întemeiat soluţia de neurmărire.

O atare măsură dispusă după terminarea urmăririi penale, fie în temeiul art. 278 din Codul de procedură penală, de către însuşi procurorul care a efectuat urmărirea sau de procurorul ierarhic superior, din oficiu sau la plângerea persoanei ale cărei interese au fost vătămate, fie în baza art. 2781 din acelaşi cod, de către judecătorul sesizat cu plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, constituie doar un mijloc procesual de garantare a exercitării atribuţiilor de urmărire penală cu stricta respectare a legalităţii.

De aceea, în timp ce refacerea urmăririi penale nu se poate realiza decât prin efectuarea din nou a actelor de urmărire penală, datorită constatării nulităţii totale sau parţiale a acestora de către instanţă, ceea ce atrage incompatibilitatea firească a persoanei care le-a îndeplinit în prima etapă, anterioară desfiinţării lor, procedura redeschiderii urmăririi penale de către procuror sau procurorul ierarhic superior, din oficiu sau la plângerea persoanei îndreptăţite, ori ca urmare a trimiterii dosarului la procuror de către judecător, în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, apare doar ca un remediu procesual ce nu impune incompatibilitatea procurorului sau organului de cercetare penală, ale cărui acte de urmărire penală nu trebuie refăcute, ci doar completate sau continuate.

De altfel, în cazul trimiterii cauzei la procuror în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, judecătorul nici nu desfiinţează actele de urmărire propriu-zise ce s-au efectuat, ci numai ultimul act, respectiv numai rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată, astfel că persoanei care a efectuat urmărirea penală până la acest moment procesual îi revine doar obligaţia să administreze în continuare probele apreciate ca necesare clarificării aspectelor nelămurite, în cadrul unui segment restrâns de cadrul limitelor stabilite prin soluţia de admitere a plângerii.

Ca atare, procurorul şi, respectiv, organul de cercetare penală care a efectuat acte de urmărire penală nu se află în cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală, decât dacă s-a dispus restituirea cauzei de către instanţă, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii urmăririi penale.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că nu există incompatibilitate a persoanei care a efectuat urmărirea penală în ipoteza trimiterii cauzei la procuror, în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 11 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că nu există incompatibilitate a persoanei care a efectuat urmărirea penală, în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. 11 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4141 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.

p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
eliberat din funcţie prin pensionare,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.