"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 1
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 817 din 05/12/2008
Dosar nr. 58/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane săvârşit prin răpire şi a dispoziţiilor art. 189 alin. 1-3 din Codul penal privind lipsirea de libertate în mod ilegal, prin răpire.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili, sub aspectul încadrării juridice, că fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primeşte o altă persoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie infracţiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, iar aceeaşi faptă de recrutare, transferare, transportare, găzduire sau primire a unui minor lipsit de libertate, prin răpire, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din aceeaşi lege.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, în raport cu dispoziţiile art. 189 alin. 1-3 din Codul penal privind infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta de a răpi o persoană şi de a o obliga ulterior să practice prostituţia constituie atât infracţiunea de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, cu referire la art. 13 alin. (1), (3) şi (4) din aceeaşi lege (în cazul când victima este minoră), cât şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută la art. 189 alin. 1-3 din Codul penal, aflate în concurs real conform art. 33 lit. a) din acelaşi cod.

Alte instanţe au considerat că astfel de fapte întrunesc, după caz, fie elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane prevăzute la art. 12 alin. (1) şi (2) şi la art. 13 alin. (1), (3) şi (4), raportate la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, precum şi elementele de proxenetism prevăzute la art. 329 alin. 1 şi 2 din Codul penal, în concurs real prevăzut la art. 33 lit. a) din Codul penal, fie pe cele ale infracţiunilor de trafic de minori prevăzute la art. 13 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 678/2001 şi de proxenetism prevăzute la art. 329 alin. 1 şi 3 sau alin. 2 şi 3 din Codul penal, aflate de asemenea în concurs real potrivit art. 33 lit. a) din Codul penal.

Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, "constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane".

Tot astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) din aceeaşi lege, "recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori".

Pe de altă parte, prin art. 189 alin. 1 din Codul penal este incriminată "lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal", prevăzându-se, în alin. 2-5 ale aceluiaşi articol, mai multe cazuri de agravare ale acestei infracţiuni.

În mod corespunzător, în alin. (2) şi (3) ale art. 12 din Legea nr. 678/2001 sunt reglementate cazurile de agravare ale infracţiunii de trafic de persoane, iar prin alin. (2)-(4) ale art. 13 din aceeaşi lege sunt prevăzute împrejurările ce imprimă caracter agravat infracţiunii de trafic de minori.

Este semnificativ că măsurile de agravare a pedepsei, stabilite în cele două articole din Legea nr. 678/2001, prin care sunt reglementate infracţiunile de trafic de persoane şi de trafic de minori, se referă la întreaga arie de reglementare a agravantelor prevăzute, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prin dispoziţiile alineatelor 2-4 ale art. 189 din Codul penal.

În atare situaţie, cât timp prevederile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane au caracter special în raport cu cele ale art. 189 din Codul penal, referitoare la lipsirea de libertate în mod ilegal, în conformitate cu principiul de drept specialia generalibus derogant se impune ca acest concurs dintre legea specială şi legea generală să fie rezolvat în favoarea legii speciale.

Ca urmare, în ambele ipoteze sunt aplicabile, după caz, dispoziţiile art. 12 sau cele ale art. 13 din Legea specială nr. 678/2001, cu agravantele corespunzătoare, fiecare dintre aceste două infracţiuni având caracter complex în raport cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 din Codul penal.

Caracterul complex şi unitar al reglementării speciale din Legea nr. 678/2001, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 287/2005, impune aplicarea dispoziţiilor, cu caracter special de incriminare, ale art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, chiar şi în rarele ipoteze în care art. 189 din Codul penal prevede pedeapsa mai grea, pentru a nu se încălca principiul conform căruia prevederile din legea specială au prioritate de aplicare în raport cu cele din legea generală.

În legătură cu cazurile de săvârşire a infracţiunii de proxenetism prin constrângere, este de observat că situaţiile ivite în această privinţă în practica judiciară au fost soluţionate de Secţiile Unite prin Decizia nr. XVI din 19 martie 2007, dată în interesul legii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primeşte o altă persoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie infracţiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, iar dacă aceeaşi faptă se referă la un minor, constituie infracţiunea de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, în primul caz nefiind incidente şi dispoziţiile de drept comun ale art. 189 alin. 1-3 din Codul penal, iar în cel de al doilea caz nefiind incidente dispoziţiile de drept comun ale art. 189 alin. 3 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. 1-3 din Codul penal privind lipsirea de libertate în mod ilegal, prin răpire, şi ale art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, stabilesc:

1. Fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primeşte o altă presoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie infracţiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente şi dispoziţiile art. 189 alin. 1-3 din Codul penal.

2. Aceeaşi faptă de recrutare, transferare, transportare, găzduire sau primire a unui minor lipsit de libertate, prin răpire, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente dispoziţiile de drept comun ale art. 189 alin. 3 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 2
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 859 din 19/12/2008
Dosar nr. 61/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de acţiunea tăinuitorului de a lăsa să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, săvârşită în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar privind încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura în continuare valorificarea bunurilor sustrase.

1. Astfel, unele instanţe au apreciat că, într-o asemenea situaţie, sunt întrunite numai elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a subliniat că primul act de tăinuire constituie o complicitate morală determinată de împrejurarea că bunurile au fost primite pentru a fi ascunse sau valorificate, cunoscându-se de făptuitor că ele provin din sustrageri repetate săvârşite de aceeaşi persoană.

2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în astfel de cauze, subzistă infracţiunea de tăinuire în forma simplă sau continuată.

S-a motivat că, din moment ce făptuitorii dobândesc, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, bunuri provenite din furt, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, după caz, în forma simplă sau continuată.

3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, reţinut ca atare, înţelegerea expresă sau tacită între autorul furtului şi tăinuitor în sensul asigurării în continuare a valorificării bunurilor sustrase îmbracă forma complicităţii morale întrucât tăinuirea repetată de bunuri, cunoscând că provin din sustrageri repetate, echivalează cu o promisiune anticipată de tăinuire.

Ca urmare, s-a considerat că, în asemenea cazuri, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, săvârşită în concurs real cu infracţiunea de complicitate la furt în forma simplă sau continuată.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 26 din Codul penal se prevede că este complice "persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală", precizându-se în continuare că "este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită".

Pe de altă parte, infracţiunea de tăinuire constă, potrivit art. 221 din Codul penal, în "primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material...".

Ca urmare, ceea ce diferenţiază infracţiunea de tăinuire, prevăzută în art. 221 din Codul penal, de participaţia penală prevăzută în art. 26, fraza a II-a teza I, din acelaşi cod constă în aspectul de natură temporală, cronologică, în raport cu infracţiunea din care provine bunul, deoarece atât infracţiunea de tăinuire, cât şi complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se află în raport conex şi corelativ cu infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

Aşadar, complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent cu infracţiunea la care se referă provenienţa bunului, în vreme ce existenţa infracţiunii de tăinuire este ulterioară acelei infracţiuni, diferenţa privind, deci, momentul ajutorului sau înlesnirii.

Evident, această diferenţă priveşte şi latura subiectivă, chiar dacă, în ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei la ambele infracţiuni.

Astfel, în timp ce complicele cunoaşte care va fi activitatea autorului unei anumite fapte penale şi că, prin fapta sa, dă ajutor la săvârşirea acelei infracţiuni, tăinuitorul, intervenind abia după consumarea infracţiunii din care provine bunul, nu cunoaşte când a avut loc acea infracţiune, la săvârşirea căreia nu a avut nicio contribuţie, încât actul comis de el nu se inserează, ca şi cel al complicelui, în antecedenţa susceptibilă să constituie cauză a infracţiunii, ci în consecinţele post-factum ale acesteia.

De altfel, este relevant că legiuitorul, pentru a marca aceste diferenţe, utilizează noţiunea de "promisiune" în reglementarea complicităţii morale prin tăinuire.

De aceea, dacă o persoană săvârşeşte activitate de tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracţiunea din care a provenit bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracţiunii de tăinuire este posterioară infracţiunii cu care se află în conexitate.

Tot astfel, dacă o persoană care tăinuieşte un bun, indiferent de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej şi o promisiune de tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât ca fiind un concurs real între infracţiunea de tăinuire şi complicitate la furt în formă simplă sau continuată, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În acest sens, trebuie observat că autorul, săvârşind prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării numai a infracţiunii cu care ea este conexă (tăinuirea consumându-se în momentul primirii, dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării bunului).

Împrejurarea că odată cu activitatea ulterioară, în raport cu alte elemente ce au survenit, făptuitorul şi-a format o nouă reprezentare, a unei alte infracţiuni ce urmează a fi săvârşită, la care el se hotărăşte să participe prin promisiunea de tăinuire a bunului provenit din aceasta, impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor arătate mai sus, cu privire la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt

în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 3
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 22/12/2008
Dosar nr. 62/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea cererii de executare a mandatului european de arestare, emisă anterior datei de 1 ianuarie 2007 de către autorităţile competente ale unui stat membru solicitant, însă transmisă autorităţii judiciare de executare a statului român după aderarea României la Uniunea Europeană.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că cererile autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene de arestare, emise anterior datei de 1 ianuarie 2007 şi transmise autorităţilor judiciare române după aderarea României la Uniunea Europeană, sunt admisibile.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea cererii de executare a mandatului european de arestare, emisă anterior datei aderării României la Uniunea Europeană, dar transmisă autorităţilor judiciare române după această dată.

Astfel, unele instanţe au respins solicitările autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene de arestare, emise anterior datei aderării României la Uniunea Europeană.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a motivat că asemenea solicitări nu îşi au temei legal în legea specială română, întrucât potrivit art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 - numai mandatele emise ulterior intrării în vigoare a titlului III din lege sunt supuse reglementărilor cuprinse în acest titlu.

Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene de arestare, emise anterior datei de 1 ianuarie 2007, însă transmise autorităţilor judiciare române după aderarea României la Uniunea Europeană.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, dispoziţiile titlului III al acestei legi se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar şi atunci când se referă la fapte anterioare acestei date.

Prin art. 189 alin. (2) din acelaşi act normativ, se prevede "Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile titlului III vor înlocui, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile în materie de extrădare, cu excepţia cazului în care statul membru pe teritoriul căruia se află persoana urmărită a formulat declaraţii în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată."

Or, România, devenită membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 32 din Decizia-cadru, astfel că, de la această dată, care este şi data intrării în vigoare a dispoziţiilor titlului III al Legii nr. 302/2004, în relaţiile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, procedura prevăzută de tratatele de extrădare a fost înlocuită cu aceea vizând mandatul european de arestare, atât în ceea ce priveşte emiterea, cât şi executarea unei asemenea decizii judiciare de către statul român.

De aceea, pentru corecta şi uniforma aplicare a art. 108 din Legea nr. 302/2004, în care se prevede că dispoziţiile titlului III din lege, ce cuprinde şi reglementarea privind mandatul european de arestare, este esenţială înţelegerea sensului sintagmei "mandate europene care se emit ulterior intrării sale în vigoare".

Este de observat că acest titlu a fost structurat în 4 capitole care, pe lângă dispoziţii generale şi alte dispoziţii (cap. I şi IV), conţin norme referitoare la emiterea unui mandat european (cap. II) şi la executarea acestuia (cap. IV).

În raport cu analiza raţională a textului menţionat, concluzia ce se impune este aceea că sintagma "mandat emis" se referă la mandatele europene emise de autorităţile judiciare române, iar nu la cele emise de autorităţile străine şi transmise României pentru executare.

A accepta o interpretare contrară ar echivala cu a impune altor state, prin intermediul legii române, o serie de condiţii sau proceduri, ceea ce este inadmisibil.

Aşa fiind, autoritatea română, primind spre executare un mandat european, începând de la 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, nu este îndreptăţită să verifice data emiterii acestuia de către autoritatea străină, fiind lipsit de importanţă faptul că mandatul european de arestare a fost emis de autorităţile competente din statul solicitant la o dată la care România nu era încă membră a Uniunii Europene.

Relevant este doar ca mandatul să fi fost transmis spre executare după data de 1 ianuarie 2007, când s-a dobândit acest statut şi au intrat în vigoare, printre altele, şi prevederile titlului III din Legea nr. 302/2004.

Ca urmare, dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 302/2004, referitoare la sintagma "care se emit ulterior intrării sale în vigoare", nu pot fi considerate decât că se referă la mandatele europene de arestare emise de autorităţile române după data de 1 ianuarie 2007.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sintagma "care se emit ulterior intrării sale în vigoare", cuprinsă în dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, se referă la mandatele europene de arestare emise de autorităţile române după data de 1 ianuarie 2007, iar nu la cele emise de autorităţile străine şi transmise României spre executare, astfel încât cererile de executare a mandatelor europene de arestare, emise de autorităţile competente ale unui stat membru solicitant şi transmise spre executare autorităţilor judiciare române, sunt admisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 302/2004, stabilesc că sintagma "care se emit ulterior intrării sale în vigoare" din conţinutul acestui text de lege se referă la mandatele europene de arestare emise de autorităţile române după data de 1 ianuarie 2007, iar nu la cele emise de autorităţile străine şi transmise României spre executare.

În consecinţă, cererile de executare a mandatelor europene de arestare emise de autorităţile competente ale unui stat membru solicitant şi transmise spre executare autorităţilor judiciare române sunt admisibile.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 4
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 22/12/2008
Dosar nr. 65/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de efectuare a unor înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, la raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi aceea de fals intelectual prevăzută la art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, precum şi evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 raportat la art. 289 din Codul penal, aflate în concurs real.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de efectuare de înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi cea de fals intelectual prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Astfel, unele instanţe au considerat că omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, precum şi evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 raportat la art. 289 din Codul penal, aflate în concurs real.
Pentru a ajunge la această concluzie, s-a apreciat că atunci când înregistrările eronate sau inexacte în documentele contabile afectează bilanţul contabil, având ca urmare şi o diminuare a obligaţiilor fiscale, nu există doar un concurs de texte, ci un concurs real de infracţiuni deoarece fapta ce caracterizează latura obiectivă a celor două infracţiuni se conjugă cu urmări materiale imediate diferite, încât nu poate fi vorba de una şi aceiaşi faptă.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, precum şi evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie fapte intrând în compunerea infracţiunii complexe de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale], în conţinutul constitutiv al acesteia fiind cuprinsă astfel şi infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 din Codul penal.
În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că din compararea celor două texte de lege incriminatoare se poate constata că infracţiunea de fals, fie prin alterarea unui înscris, fie prin omisiune, este parte componentă a laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală. S-a arătat că această apreciere se impune deoarece iniţial, prin incriminarea faptelor ce cad sub incidenţa art. 43 (fost art. 37, fost art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991), legiuitorul a urmărit să creeze un regim sancţionator care să suplinească lipsa unei legislaţii privind combaterea evaziunii fiscale, lipsă acoperită prin adoptarea Legii nr. 87/1994, motiv pentru care dispoziţiile menţionate au rămas fără temeiuri de aplicare, fiind absorbite de noua incriminare.
Din examinarea susţinerilor formulate prin recursul în interesul legii, se constată:
Infracţiunea de evaziune fiscală a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, la art. 13 prevăzându-se că "fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei" se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 lei.
Ulterior, prin Legea nr. 161/2003 au fost abrogate dispoziţiile art. 13-16 din Legea nr. 87/1994, iar fapta reglementată în art. 13 a fost inclusă la art. 11 lit. c) din aceeaşi lege, fiind incriminată astfel: "omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuţia".
Fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracţiuni de evaziune fiscală sunt şi "următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale":
"b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;"
"c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;".
Pe de altă parte, prin art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 s-a prevăzut că "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".
În urma modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001, a