"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 1
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 817 din 05/12/2008
Dosar nr. 58/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane săvârşit prin răpire şi a dispoziţiilor art. 189 alin. 1-3 din Codul penal privind lipsirea de libertate în mod ilegal, prin răpire.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili, sub aspectul încadrării juridice, că fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primeşte o altă persoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie infracţiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, iar aceeaşi faptă de recrutare, transferare, transportare, găzduire sau primire a unui minor lipsit de libertate, prin răpire, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din aceeaşi lege.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, în raport cu dispoziţiile art. 189 alin. 1-3 din Codul penal privind infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta de a răpi o persoană şi de a o obliga ulterior să practice prostituţia constituie atât infracţiunea de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, cu referire la art. 13 alin. (1), (3) şi (4) din aceeaşi lege (în cazul când victima este minoră), cât şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută la art. 189 alin. 1-3 din Codul penal, aflate în concurs real conform art. 33 lit. a) din acelaşi cod.

Alte instanţe au considerat că astfel de fapte întrunesc, după caz, fie elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane prevăzute la art. 12 alin. (1) şi (2) şi la art. 13 alin. (1), (3) şi (4), raportate la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, precum şi elementele de proxenetism prevăzute la art. 329 alin. 1 şi 2 din Codul penal, în concurs real prevăzut la art. 33 lit. a) din Codul penal, fie pe cele ale infracţiunilor de trafic de minori prevăzute la art. 13 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 678/2001 şi de proxenetism prevăzute la art. 329 alin. 1 şi 3 sau alin. 2 şi 3 din Codul penal, aflate de asemenea în concurs real potrivit art. 33 lit. a) din Codul penal.

Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, "constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane".

Tot astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) din aceeaşi lege, "recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori".

Pe de altă parte, prin art. 189 alin. 1 din Codul penal este incriminată "lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal", prevăzându-se, în alin. 2-5 ale aceluiaşi articol, mai multe cazuri de agravare ale acestei infracţiuni.

În mod corespunzător, în alin. (2) şi (3) ale art. 12 din Legea nr. 678/2001 sunt reglementate cazurile de agravare ale infracţiunii de trafic de persoane, iar prin alin. (2)-(4) ale art. 13 din aceeaşi lege sunt prevăzute împrejurările ce imprimă caracter agravat infracţiunii de trafic de minori.

Este semnificativ că măsurile de agravare a pedepsei, stabilite în cele două articole din Legea nr. 678/2001, prin care sunt reglementate infracţiunile de trafic de persoane şi de trafic de minori, se referă la întreaga arie de reglementare a agravantelor prevăzute, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prin dispoziţiile alineatelor 2-4 ale art. 189 din Codul penal.

În atare situaţie, cât timp prevederile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane au caracter special în raport cu cele ale art. 189 din Codul penal, referitoare la lipsirea de libertate în mod ilegal, în conformitate cu principiul de drept specialia generalibus derogant se impune ca acest concurs dintre legea specială şi legea generală să fie rezolvat în favoarea legii speciale.

Ca urmare, în ambele ipoteze sunt aplicabile, după caz, dispoziţiile art. 12 sau cele ale art. 13 din Legea specială nr. 678/2001, cu agravantele corespunzătoare, fiecare dintre aceste două infracţiuni având caracter complex în raport cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 din Codul penal.

Caracterul complex şi unitar al reglementării speciale din Legea nr. 678/2001, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 287/2005, impune aplicarea dispoziţiilor, cu caracter special de incriminare, ale art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, chiar şi în rarele ipoteze în care art. 189 din Codul penal prevede pedeapsa mai grea, pentru a nu se încălca principiul conform căruia prevederile din legea specială au prioritate de aplicare în raport cu cele din legea generală.

În legătură cu cazurile de săvârşire a infracţiunii de proxenetism prin constrângere, este de observat că situaţiile ivite în această privinţă în practica judiciară au fost soluţionate de Secţiile Unite prin Decizia nr. XVI din 19 martie 2007, dată în interesul legii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primeşte o altă persoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie infracţiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, iar dacă aceeaşi faptă se referă la un minor, constituie infracţiunea de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, în primul caz nefiind incidente şi dispoziţiile de drept comun ale art. 189 alin. 1-3 din Codul penal, iar în cel de al doilea caz nefiind incidente dispoziţiile de drept comun ale art. 189 alin. 3 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. 1-3 din Codul penal privind lipsirea de libertate în mod ilegal, prin răpire, şi ale art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, stabilesc:

1. Fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primeşte o altă presoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie infracţiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente şi dispoziţiile art. 189 alin. 1-3 din Codul penal.

2. Aceeaşi faptă de recrutare, transferare, transportare, găzduire sau primire a unui minor lipsit de libertate, prin răpire, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente dispoziţiile de drept comun ale art. 189 alin. 3 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 2
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 859 din 19/12/2008
Dosar nr. 61/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de acţiunea tăinuitorului de a lăsa să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, săvârşită în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar privind încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura în continuare valorificarea bunurilor sustrase.

1. Astfel, unele instanţe au apreciat că, într-o asemenea situaţie, sunt întrunite numai elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a subliniat că primul act de tăinuire constituie o complicitate morală determinată de împrejurarea că bunurile au fost primite pentru a fi ascunse sau valorificate, cunoscându-se de făptuitor că ele provin din sustrageri repetate săvârşite de aceeaşi persoană.

2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în astfel de cauze, subzistă infracţiunea de tăinuire în forma simplă sau continuată.

S-a motivat că, din moment ce făptuitorii dobândesc, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, bunuri provenite din furt, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, după caz, în forma simplă sau continuată.

3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, reţinut ca atare, înţelegerea expresă sau tacită între autorul furtului şi tăinuitor în sensul asigurării în continuare a valorificării bunurilor sustrase îmbracă forma complicităţii morale întrucât tăinuirea repetată de bunuri, cunoscând că provin din sustrageri repetate, echivalează cu o promisiune anticipată de tăinuire.

Ca urmare, s-a considerat că, în asemenea cazuri, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, săvârşită în concurs real cu infracţiunea de complicitate la furt în forma simplă sau continuată.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 26 din Codul penal se prevede că este complice "persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală", precizându-se în continuare că "este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită".

Pe de altă parte, infracţiunea de tăinuire constă, potrivit art. 221 din Codul penal, în "primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material...".

Ca urmare, ceea ce diferenţiază infracţiunea de tăinuire, prevăzută în art. 221 din Codul penal, de participaţia penală prevăzută în art. 26, fraza a II-a teza I, din acelaşi cod constă în aspectul de natură temporală, cronologică, în raport cu infracţiunea din care provine bunul, deoarece atât infracţiunea de tăinuire, cât şi complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se află în raport conex şi corelativ cu infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

Aşadar, complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent cu infracţiunea la care se referă provenienţa bunului, în vreme ce existenţa infracţiunii de tăinuire este ulterioară acelei infracţiuni, diferenţa privind, deci, momentul ajutorului sau înlesnirii.

Evident, această diferenţă priveşte şi latura subiectivă, chiar dacă, în ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei la ambele infracţiuni.

Astfel, în timp ce complicele cunoaşte care va fi activitatea autorului unei anumite fapte penale şi că, prin fapta sa, dă ajutor la săvârşirea acelei infracţiuni, tăinuitorul, intervenind abia după consumarea infracţiunii din care provine bunul, nu cunoaşte când a avut loc acea infracţiune, la săvârşirea căreia nu a avut nicio contribuţie, încât actul comis de el nu se inserează, ca şi cel al complicelui, în antecedenţa susceptibilă să constituie cauză a infracţiunii, ci în consecinţele post-factum ale acesteia.

De altfel, este relevant că legiuitorul, pentru a marca aceste diferenţe, utilizează noţiunea de "promisiune" în reglementarea complicităţii morale prin tăinuire.

De aceea, dacă o persoană săvârşeşte activitate de tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracţiunea din care a provenit bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracţiunii de tăinuire este posterioară infracţiunii cu care se află în conexitate.

Tot astfel, dacă o persoană care tăinuieşte un bun, indiferent de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej şi o promisiune de tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât ca fiind un concurs real între infracţiunea de tăinuire şi complicitate la furt în formă simplă sau continuată, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În acest sens, trebuie observat că autorul, săvârşind prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării numai a infracţiunii cu care ea este conexă (tăinuirea consumându-se în momentul primirii, dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării bunului).

Împrejurarea că odată cu activitatea ulterioară, în raport cu alte elemente ce au survenit, făptuitorul şi-a format o nouă reprezentare, a unei alte infracţiuni ce urmează a fi săvârşită, la care el se hotărăşte să participe prin promisiunea de tăinuire a bunului provenit din aceasta, impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor arătate mai sus, cu privire la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt

în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 3
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 22/12/2008
Dosar nr. 62/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea cererii de executare a mandatului european de arestare, emisă anterior datei de 1 ianuarie 2007 de către autorităţile competente ale unui stat membru solicitant, însă transmisă autorităţii judiciare de executare a statului român după aderarea României la Uniunea Europeană.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că cererile autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene de arestare, emise anterior datei de 1 ianuarie 2007 şi transmise autorităţilor judiciare române după aderarea României la Uniunea Europeană, sunt admisibile.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea cererii de executare a mandatului european de arestare, emisă anterior datei aderării României la Uniunea Europeană, dar transmisă autorităţilor judiciare române după această dată.

Astfel, unele instanţe au respins solicitările autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene de arestare, emise anterior datei aderării României la Uniunea Europeană.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a motivat că asemenea solicitări nu îşi au temei legal în legea specială română, întrucât potrivit art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 - numai mandatele emise ulterior intrării în vigoare a titlului III din lege sunt supuse reglementărilor cuprinse în acest titlu.

Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile autorităţilor judiciare străine de executare a mandatelor europene de arestare, emise anterior datei de 1 ianuarie 2007, însă transmise autorităţilor judiciare române după aderarea României la Uniunea Europeană.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, dispoziţiile titlului III al acestei legi se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar şi atunci când se referă la fapte anterioare acestei date.

Prin art. 189 alin. (2) din acelaşi act normativ, se prevede "Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile titlului III vor înlocui, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile în materie de extrădare, cu excepţia cazului în care statul membru pe teritoriul căruia se află persoana urmărită a formulat declaraţii în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată."

Or, România, devenită membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 32 din Decizia-cadru, astfel că, de la această dată, care este şi data intrării în vigoare a dispoziţiilor titlului III al Legii nr. 302/2004, în relaţiile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, procedura prevăzută de tratatele de extrădare a fost înlocuită cu aceea vizând mandatul european de arestare, atât în ceea ce priveşte emiterea, cât şi executarea unei asemenea decizii judiciare de către statul român.

De aceea, pentru corecta şi uniforma aplicare a art. 108 din Legea nr. 302/2004, în care se prevede că dispoziţiile titlului III din lege, ce cuprinde şi reglementarea privind mandatul european de arestare, este esenţială înţelegerea sensului sintagmei "mandate europene care se emit ulterior intrării sale în vigoare".

Este de observat că acest titlu a fost structurat în 4 capitole care, pe lângă dispoziţii generale şi alte dispoziţii (cap. I şi IV), conţin norme referitoare la emiterea unui mandat european (cap. II) şi la executarea acestuia (cap. IV).

În raport cu analiza raţională a textului menţionat, concluzia ce se impune este aceea că sintagma "mandat emis" se referă la mandatele europene emise de autorităţile judiciare române, iar nu la cele emise de autorităţile străine şi transmise României pentru executare.

A accepta o interpretare contrară ar echivala cu a impune altor state, prin intermediul legii române, o serie de condiţii sau proceduri, ceea ce este inadmisibil.

Aşa fiind, autoritatea română, primind spre executare un mandat european, începând de la 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, nu este îndreptăţită să verifice data emiterii acestuia de către autoritatea străină, fiind lipsit de importanţă faptul că mandatul european de arestare a fost emis de autorităţile competente din statul solicitant la o dată la care România nu era încă membră a Uniunii Europene.

Relevant este doar ca mandatul să fi fost transmis spre executare după data de 1 ianuarie 2007, când s-a dobândit acest statut şi au intrat în vigoare, printre altele, şi prevederile titlului III din Legea nr. 302/2004.

Ca urmare, dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 302/2004, referitoare la sintagma "care se emit ulterior intrării sale în vigoare", nu pot fi considerate decât că se referă la mandatele europene de arestare emise de autorităţile române după data de 1 ianuarie 2007.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sintagma "care se emit ulterior intrării sale în vigoare", cuprinsă în dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, se referă la mandatele europene de arestare emise de autorităţile române după data de 1 ianuarie 2007, iar nu la cele emise de autorităţile străine şi transmise României spre executare, astfel încât cererile de executare a mandatelor europene de arestare, emise de autorităţile competente ale unui stat membru solicitant şi transmise spre executare autorităţilor judiciare române, sunt admisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 302/2004, stabilesc că sintagma "care se emit ulterior intrării sale în vigoare" din conţinutul acestui text de lege se referă la mandatele europene de arestare emise de autorităţile române după data de 1 ianuarie 2007, iar nu la cele emise de autorităţile străine şi transmise României spre executare.

În consecinţă, cererile de executare a mandatelor europene de arestare emise de autorităţile competente ale unui stat membru solicitant şi transmise spre executare autorităţilor judiciare române sunt admisibile.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 4
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 22/12/2008
Dosar nr. 65/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de efectuare a unor înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, la raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi aceea de fals intelectual prevăzută la art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, precum şi evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 raportat la art. 289 din Codul penal, aflate în concurs real.
SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de efectuare de înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi cea de fals intelectual prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Astfel, unele instanţe au considerat că omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, precum şi evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 raportat la art. 289 din Codul penal, aflate în concurs real.
Pentru a ajunge la această concluzie, s-a apreciat că atunci când înregistrările eronate sau inexacte în documentele contabile afectează bilanţul contabil, având ca urmare şi o diminuare a obligaţiilor fiscale, nu există doar un concurs de texte, ci un concurs real de infracţiuni deoarece fapta ce caracterizează latura obiectivă a celor două infracţiuni se conjugă cu urmări materiale imediate diferite, încât nu poate fi vorba de una şi aceiaşi faptă.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, precum şi evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie fapte intrând în compunerea infracţiunii complexe de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale], în conţinutul constitutiv al acesteia fiind cuprinsă astfel şi infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 din Codul penal.
În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că din compararea celor două texte de lege incriminatoare se poate constata că infracţiunea de fals, fie prin alterarea unui înscris, fie prin omisiune, este parte componentă a laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală. S-a arătat că această apreciere se impune deoarece iniţial, prin incriminarea faptelor ce cad sub incidenţa art. 43 (fost art. 37, fost art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991), legiuitorul a urmărit să creeze un regim sancţionator care să suplinească lipsa unei legislaţii privind combaterea evaziunii fiscale, lipsă acoperită prin adoptarea Legii nr. 87/1994, motiv pentru care dispoziţiile menţionate au rămas fără temeiuri de aplicare, fiind absorbite de noua incriminare.
Din examinarea susţinerilor formulate prin recursul în interesul legii, se constată:
Infracţiunea de evaziune fiscală a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, la art. 13 prevăzându-se că "fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei" se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 lei.
Ulterior, prin Legea nr. 161/2003 au fost abrogate dispoziţiile art. 13-16 din Legea nr. 87/1994, iar fapta reglementată în art. 13 a fost inclusă la art. 11 lit. c) din aceeaşi lege, fiind incriminată astfel: "omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuţia".
Fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracţiuni de evaziune fiscală sunt şi "următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale":
"b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;"
"c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;".
Pe de altă parte, prin art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 s-a prevăzut că "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".
În urma modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 310/2002, prin Ordonanţa Guvernului nr. 70/2004, aprobată prin Legea nr. 420/2004, precum şi prin Legea nr. 259/2007, aceeaşi faptă este incriminată la art. 43 din Legea nr. 82/1991, care are următorul cuprins: "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".
Examinarea conţinutului textelor de lege prin care sunt incriminate în prezent cele două infracţiuni evidenţiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puţin complementare şi cu scop final comun, cât timp prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 se urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea nr. 82/1991 se urmăreşte împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum şi a elementelor ce se referă la activul şi pasivul bilanţului.
Analiza comparată a elementelor componente ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2003, şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, impune, deci, concluzia că toate aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele două modalităţi de eludare a obligaţiilor fiscale incriminate în cadrul primei infracţiuni, de evaziune fiscală.
Ca urmare, fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 13 şi, apoi, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 40 şi, apoi, art. 37) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul considerentelor ce precedă.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 5
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 673 din 30/09/2008
Dosar nr. 59/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la problema aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 sunt aplicabile şi contractelor de închiriere încheiate ulterior intrării sale în vigoare, în sensul că titularii unor asemenea contracte pot solicita obligarea unităţilor economice sau bugetare de stat la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a suprafeţelor locative pe care le ocupă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, în situaţia în care contractele de închiriere au fost încheiate după data intrării în vigoare a legii.

Astfel, unele instanţe au considerat că titularii contractelor de închiriere a suprafeţelor locative construite din fondurile statului şi ale unităţilor economice sau bugetare de stat încheiate după data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 nu pot beneficia de prevederile acestui act normativ.

S-a motivat că acest punct de vedere se impune deoarece beneficiul facultăţii de a cumpăra, cu obligaţia imperativă corelativă de a vinde, instituită în sarcina persoanelor juridice deţinătoare ale unor astfel de locuinţe, este acordat doar titularilor contractelor de închiriere din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.

S-a apreciat că această obligaţie imperativă de a vinde nu este instituită decât în beneficiul celor care aveau calitatea de chiriaş la data de 29 iulie 1992, când au intrat în vigoare prevederile legii ce au reglementat acest beneficiu.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 sunt aplicabile şi contractelor de închiriere încheiate ulterior intrării legii în vigoare.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a apreciat că dispoziţiile art. 7 din legea menţionată impun drept condiţie pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare doar pe aceea ca locuinţele să fi fost construite anterior intrării în vigoare a legii, nu şi pe aceea a anteriorităţii contractului de închiriere.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, se prevede că "locuinţele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie şi ale prezentei legi".

Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992: "Locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi", iar în conformitate cu alin. 2 al aceluiaşi articol "vor fi vândute la cerere, în condiţiile prevederilor alin. 1 şi cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere şi locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat, mixt sau privat, care şi-au încetat existenţa după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unităţi economice sau bugetare de stat", pentru ca, în fine, prin alin. 6 al acestui articol să se precizeze că "beneficiază de prevederile alin. 1 şi chiriaşii care nu sunt angajaţii unităţilor proprietare".

Din conţinutul acestor norme legale rezultă deci că, prin reglementarea obligativităţii vânzării imobilelor ce intră sub incidenţa lor, se instituie o limitare a principiului autonomiei de voinţă a părţilor, consacrat de art. 969 alin. 1 din Codul civil, conform căruia: "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante."

Ca urmare, sub acest aspect, consimţământul care stă de regulă la baza contractului trebuie să se circumscrie necesităţii de ordin juridic, astfel cum este precizată de dispoziţiile Legii nr. 85/1992.

În adevăr, prin acest act normativ şi prin Decretul-lege nr. 61/1990 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuinţele sau spaţiile cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi ale unităţilor economice sau bugetare de stat, cu excepţia locuinţelor de intervenţie.

De altfel, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcându-se referire la locuinţele construite din fondurile statului, se stabileşte că acestea "pot fi cumpărate" sau "vor fi vândute" ca atare, ceea ce subliniază că naşterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare.

Obligaţia de a vinde însă intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: locuinţele să fie construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unităţii proprietare, iar locuinţele să nu facă parte din categoria celor de intervenţie, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.

Totodată, este de observat că legea nu condiţionează obligativitatea vânzării de existenţa unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiţionată doar situaţia locuinţelor, care, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din lege, au fost "construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Aşadar, obligaţia de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport cu natura obiectului (locuinţă construită din fondurile unităţilor economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), şi nu o obligaţie in personam, derivată din calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a legii.

Ca urmare, pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 85/1992, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaş în momentul realizării acordului de voinţă (data înaintării cererii de cumpărare), şi nu la data intrării în vigoare a legii.

De altfel, raţiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conţinutul neechivoc al textelor de lege menţionate, dar şi de scopul adoptării acestei legi, care este acela de a crea posibilitatea ca oricare chiriaş al unei locuinţe construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat să devină proprietar al locuinţei respective, prin cumpărare, în anumite condiţii de preţ şi creditare.

Însăşi evoluţia reglementărilor legale în materie, prin succesiunea lor logică (Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, Legea nr. 114/1996), reflectă opţiunea puterii legiuitoare de a lua măsuri de protecţie socială, dând posibilitate tuturor chiriaşilor să cumpere locuinţele pe care le ocupă.

În cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca de dispoziţiile acestei legi să beneficieze doar o anumită categorie de chiriaşi, respectiv cei care aveau contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a actului normativ, excluzându-i deci pe chiriaşii ulteriori, ar fi prevăzut în mod expres aceasta.

Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 2 alin. 2 şi 3, art. 6 alin. 2 şi ale art. 7 alin. 7 şi 9 din Legea nr. 85/1992, se stabilesc în mod expres, imperativ şi limitativ categoriile de locuinţe care nu pot fi înstrăinate.

Aşa fiind, faţă de scopul acestui act normativ, de principiile aplicării legii civile în timp, precum şi de regulile de interpretare logică a normelor juridice, se impune ca, în lipsa unei prevederi legale exprese de interdicţie, să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 85/1992 toţi titularii contractelor de închiriere a locuinţelor, indiferent de momentul încheierii acestor contracte.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile Legii nr. 85/1992, republicată, sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 6
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 817 din 05/12/2008
Dosar nr. 63/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 237 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, privind calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care se respinge cererea de dizolvare a unei societăţi comerciale, formulată în condiţiile alineatului 1 al aceluiaşi articol.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că împotriva hotărârii de respingere a cererii de dizolvare a unei societăţi comerciale, formulată în condiţiile art. 237 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, poate fi exercitată calea de atac a recursului potrivit acestei legi.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 237 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, privind calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de respingere a cererii de dizolvare a unei societăţi comerciale, formulată în temeiul alin. 1 al aceluiaşi articol, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite.

Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de dizolvare a unei societăţi comerciale formulată în temeiul art. 237 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, se poate exercita calea de atac a apelului.

În sprijinul acestei opinii s-a subliniat că, întrucât legiuitorul nu a reglementat expres calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestor hotărâri, şi în asemenea cazuri sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 282 din Codul de procedură civilă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că poate fi atacată cu recurs hotărârea prin care a fost respinsă cererea de dizolvare a unei societăţi comerciale, apreciind că dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată, prevăd o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 237 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (5) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, se prevăd următoarele:

"La cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;

c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută;

d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii;

...............................................................................................................................

Orice persoană interesată poate face recurs împotriva hotărârii de dizolvare, în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii, în condiţiile alin. 3 şi alin. 4.

Recurentul va depune o copie a recursului la oficiul registrului comerţului în care este înregistrată societatea a cărei dizolvare a fost pronunţată."

Rezultă, deci, că prin aceste dispoziţii cu caracter special, cuprinse în art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt reglementate cazurile de dizolvare-sancţiune a societăţii, stabilindu-se că hotărârea tribunalului, prin care se pronunţă această soluţie cu caracter punitiv, poate fi atacată numai cu recurs în termen de 30 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Aşadar, legiuitorul a instituit în acest caz un recurs special, derogatoriu sub mai multe aspecte de la recursul de drept comun reglementat prin Codul de procedură civilă.

În acest sens, trebuie avut în vedere că efectul imediat al hotărârii irevocabile de dizolvare este declanşarea procedurii de lichidare a persoanei juridice, prin care se realizează, în final, radierea acesteia din registrul comerţului.

Este adevărat că legiuitorul nu precizează expres calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de respingere a cererii de dizolvare, însă aceasta nu poate fi decât recursul, iar nu apelul, cum au considerat unele instanţe.

Această interpretare este impusă nu numai de scopul reglementării, ci şi de interpretarea de ansamblu a celorlalte dispoziţii legale existente în materie.

În acest sens, trebuie avut în vedere că prin art. 31 din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, este restrânsă exercitarea căilor de atac într-o atare materie, stabilindu-se că "încheierea de constatare a dizolvării de drept este supusă numai recursului, la cererea oricărei persoane interesate, în termen de 15 zile de la publicarea prevăzută la art. 30 alin. (3)".

Tot astfel, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, se prevede că încheierea judecătorului delegat, prin care se constată dizolvarea de drept a societăţilor comerciale care nu şi-au majorat capitalul social la nivelul minim stabilit de Legea nr. 31/1990, este supusă numai recursului.

Ca urmare, dacă s-ar admite că exercitarea căilor de atac a apelului împotriva hotărârii de respingere a cererii de dizolvare a unei societăţi comerciale ar însemna să fie creată o situaţie unică, izolată, în vădită discordanţă cu celelalte reglementări în materie, ţinându-se seama că hotărârile de admitere a unei asemenea cereri sunt în mod expres supuse numai căii de atac a recursului.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 237 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, se interpretează în sensul că hotărârea prin care s-a respins cererea de dizolvare a unei societăţi comerciale poate fi atacată cu recurs în condiţiile prevăzute de acest text de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 237 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, se interpretează în sensul că:

Hotărârea prin care s-a respins cererea de dizolvare a unei societăţi comerciale poate fi atacată cu recurs în condiţiile prevăzute de acest text de lege.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

DECIZIE Nr. 7 din 21 ianuarie 2008
EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 691 din 10 octombrie 2008
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 7
din 21 ianuarie 2008
Dosar nr. 64/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. c) şi ale art. 18 alin. (3) teza finală din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, referitor la condiţiile necesare pentru dobândirea reprezentativităţii de către organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii în sensul că organizaţiile sindicale din unitate sunt reprezentative dacă îndeplinesc în mod alternativ fie condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996, republicată, respectiv să aibă statut legal de organizaţie sindicală şi numărul de membri să reprezinte cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor unităţii, fie condiţia prevăzută de art. 18 alin. (3) teza finală din acelaşi act normativ, în sensul de a fi afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea art. 17 alin. (1) lit. c) şi a art. 18 alin. (3) teza finală din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, referitor la condiţiile necesare pentru dobândirea reprezentativităţii de către organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate.

Astfel, unele instanţe au considerat că organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate sunt reprezentative numai atunci când întrunesc cumulativ condiţiile stabilite de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996 şi de art. 18 alin. (3) din aceeaşi lege.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că, în raport cu dispoziţiile textelor de lege menţionate, se cere ca organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate să aibă un statut legal de organizaţii sindicale, numărul de membri ai sindicatului să reprezinte cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor unităţii şi să fie afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.

S-a relevat că această soluţie este impusă de interpretarea literală a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, republicată, deoarece sintagma "precum şi", conţinută în acest text, stabileşte un raport copulativ, indicând în frază o enumerare, iar nu o alternanţă.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat ca fiind necesară şi suficientă pentru dobândirea reprezentativităţii unei organizaţii sindicale constituite la nivel de unitate îndeplinirea fie a condiţiilor prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996, republicată, fie a celor cuprinse în art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, contractul de muncă se încheie între angajator sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege.

Pe de altă parte, prin art. 17 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată, la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate salariaţii sunt reprezentaţi de către organizaţiile sindicale legal constituite şi reprezentative.

Prin urmare, în raport de aceste prevederi, pentru ca o organizaţie sindicală să fie reprezentativă la nivelul unităţii, potrivit art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996, republicată, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- să aibă statut legal de organizaţie sindicală; iar

- numărul membrilor săi să reprezinte cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 143/1997, la art. 18 din Legea nr. 130/1996 a fost introdus un nou alineat, respectiv alin. (3), în care se prevede că "organizaţiile sindicale din unitate sunt reprezentative, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c), precum şi dacă sunt afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă".

Analiza raţională logico-gramaticală şi sistematică a textului impune concluzia că sintagma "precum şi" nu poate avea decât înţelesul de condiţie alternativă şi nicidecum de îndeplinire a unei condiţii cumulative cu primele două, prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din lege.

Or, este de observat că, în cazul în care o organizaţie sindicală din unitate îşi susţine reprezentativitatea prin afilierea la o organizaţie sindicală reprezentativă, rezultă per a contrario că aceasta nu îndeplineşte una din cele două condiţii necesare prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din lege, în sensul că "numărul membrilor sindicatului reprezintă cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor unităţii", condiţie necesară spre a obţine reprezentativitatea prin hotărâre judecătorească.

De altfel, dacă legiuitorul ar fi dorit ca această ultimă condiţie să fie îndeplinită cumulativ cu primele două nu ar fi inclus în text conjuncţia "precum şi", ci ar fi folosit doar conjuncţia copulativă "şi".

Pe de altă parte, în cazul în care s-ar considera că această ultimă condiţie trebuie îndeplinită cumulativ cu primele două, s-ar ajunge la situaţia în care o organizaţie sindicală, chiar dacă ar cuprinde în rândurile ei toţi salariaţii acelei unităţi sau majoritatea lor, să nu fie totuşi reprezentativă la nivelul acelei unităţi dacă nu este şi afiliată la o federaţie sau confederaţie reprezentativă, ceea ce ar fi inadmisibil.

Este adevărat că pentru dobândirea reprezentativităţii organizaţiile sindicale trebuie să respecte prevederile legale, dar această condiţie nu poate fi interpretată decât fie în sensul de a avea statut legal de organizaţie sindicală şi numărul membrilor acesteia să reprezinte cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor din unitate, cu constatarea îndeplinirii acestor condiţii prin hotărâre judecătorească, fie în sensul de a fi afiliată la o organizaţie sindicală reprezentativă.

De altfel, legiuitorul nu putea recurge la soluţia acordării reprezentativităţii sindicatului constituit la nivel de unitate când acesta este afiliat la o organizaţie sindicală reprezentativă, chiar dacă nu întruneşte numărul de salariaţi stabilit de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996, decât pentru a se asigura participarea unui interlocutor valabil la negocierile colective cu angajatorul.

Soluţia legislativă adoptată în acest sens decurge din instituirea transferului de reprezentativitate, statuată prin art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 130/1996, republicată, în sensul că salariaţii pot fi reprezentaţi la negocierea şi încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sau la nivelul grupurilor de unităţi şi de organizaţii sindicale de tip federativ, care nu îndeplinesc criteriile de reprezentativitate la nivel naţional, iar organizaţiile sindicale reprezentative la nivelul ramurilor de activitate sunt reprezentative şi la nivelul grupurilor de unităţi în care au organizaţii sindicale proprii.

Aşa fiind, organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate devin reprezentative şi pot participa la negocierea contractului colectiv de muncă atât în cazul în care îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate expres prevăzute de lege [art. 17 alin. (1) lit. c)], cât şi în situaţia în care sunt doar afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.

De altfel, această soluţie a fost adoptată şi de Curtea Constituţională a României, care, în jurisprudenţa sa în materie (Decizia nr. 68/2000), a statuat că "legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca sindicatele din unităţi să dobândească reprezentativitatea şi prin afilierea la o organizaţie sindicală reprezentativă".

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că organizaţiile sindicale din unitate sunt reprezentative dacă îndeplinesc în mod alternativ fie condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996, republicată, fie condiţia prevăzută de art. 18 alin. (3) teza finală din lege, în sensul de a fi afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc că:

Organizaţiile sindicale din unitate sunt reprezentative dacă îndeplinesc în mod alternativ fie condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, respectiv să aibă statut legal de organizaţie sindicală şi numărul de membri ai sindicatului să reprezinte cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor unităţii, fie condiţia prevăzută de art. 18 alin. (3) teza finală din lege, în sensul de a fi afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 8
din 21 ianuarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 22/12/2008
Dosar nr. 48/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a întrunit la data de 5 noiembrie 2007 în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor, prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza situaţiilor tranzitorii generate de săvârşirea faptelor sub imperiul legii vechi în materie (Legea nr. 87/1994) şi judecarea acestora după intrarea în vigoare a legii noi.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, fiind prezenţi 89 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că poate beneficia de cauzele de impunitate sau de reducerea pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 numai inculpatul aflat în situaţia în care, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, a fost judecat pentru o infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Fiind nevoie de timp mai îndelungat, în vederea deliberării, s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, 21 ianuarie 2008, când

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există practică unitară în legătură cu incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor, prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în cazul situaţiilor tranzitorii generate de săvârşirea faptelor sub imperiul legii vechi în această materie (Legea nr. 87/1994) şi judecate după intrarea în vigoare a legii noi.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile şi infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 87/1994, cu modificările ulterioare, prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din cele două legi succesive.

Aceste instanţe şi-au fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 13 din Codul penal, potrivit cărora "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă", precum şi pe prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, conform cărora "în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate".

Alte instanţe, dimpotrivă, au statuat că, în astfel de situaţii, inculpatul beneficiază de aceste cauze de impunitate sau de reducere a pedepsei numai în cazul în care, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, este judecat pentru o infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, în conformitate cu principiul activităţii legii penale, în art. 10 din Codul penal se prevede: "legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare."

Din această formulare dată principiului enunţat rezultă că pentru toate infracţiunile se aplică legea în vigoare în timpul săvârşirii lor.

Există însă cazuri când anumite infracţiuni săvârşite sub legea veche sunt judecate sub imperiul legii noi.

Astfel de cazuri, de succesiune a legilor penale, generează situaţii tranzitorii ce impun o derogare firească de la principiul activităţii legii penale.

Ca urmare, pentru asemenea situaţii, trebuie să se recurgă la principiul subsidiar al aplicării legii penale mai favorabile.

Or, acest principiu impune aplicarea "legii" mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre "dispoziţiile mai favorabile" ale acelei legi.

Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţii din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit.

De aceea, în art. 13 din Codul penal este folosită expresia "legea mai favorabilă" şi nu dispoziţiile mai favorabile ale unei legi.

Pe lângă aceste reglementări de principiu, mai trebuie avute în vedere şi particularităţile dispoziţiilor Legii nr. 87/1994 şi ale Legii nr. 241/2005.

Sub acest aspect este de observat că prin art. 16 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au fost abrogate expres atât Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cât şi art. 280 din Legea nr. 53/2001 - Codul muncii.

Or, această abrogare nu este identică cu dezincriminarea cel puţin nu în totalitate întrucât unele fapte în discuţie au fost menţinute ca infracţiuni. Prin urmare, în materia enunţată există o continuitate a incriminării, fiind efectuată doar o schimbare a sediului acesteia.

Spre deosebire de Legea nr. 87/1994, prin noua Lege nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost lărgită sfera expresiei "contribuabil", extinzându-se totodată şi aria faptelor incriminate ca "infracţiuni de evaziune fiscală" sau ca "infracţiuni aflate în legătură cu acestea".

Este adevărat că, preluând majoritatea infracţiunilor prevăzute în legea anterioară, care se regăsesc în art. 4, art. 7 alin. (1) şi (2), art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), d), e) şi f) din Legea nr. 241/2005, această nouă lege nu a mai preluat şi faptele prevăzute în art. 10, art. 11 lit. a), art. 11 lit. b) teza I şi a III-a şi în art. 12 lit. a) din Legea nr. 87/1994, care au fost astfel dezincriminate.

Mai mult, prin noua lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (nr. 241/2005) au fost instituite noi infracţiuni, una fiind de evaziune fiscală [prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. g)], iar trei având legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală (prevăzute în art. 3, 5 şi 8).

În fine, tot prin această nouă lege a fost preluată infracţiunea de stopaj la sursă, de la art. 280 din Legea nr. 53/2003, fiind inclusă în categoria infracţiunilor având legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală (art. 6).

Este semnificativ că dispoziţiile Legii nr. 241/2005 referitoare la incriminarea faptelor de evaziune fiscală şi a celor având legătură cu evaziunea fiscală nu conţin alte reglementări de detaliu privind cauzele de nepedepsire şi de reducere a pedepselor decât cele cuprinse în art. 10 din această lege.

Or, prin textele de lege arătate se prevede că "în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei «prevăzute de lege» pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate", iar "dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă", şi, în fine, "dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar".

Aşa cum rezultă din reglementarea menţionată, cauzele de nepedepsire şi cele de reducere a pedepselor la care se referă art. 10 din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile numai "în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege", iar nu şi de o altă lege.

O atare formulare limitativă este menită ca, în raport cu principiile de drept penal unanim acceptate, să fie restrânsă incidenţa cauzelor de nepedepsire sau de reducere a pedepselor numai la infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, fiind excluse orice alte infracţiuni de la beneficiul reglementat prin art. 10 din această lege.

A considera altfel, ar însemna ca, după caz, fie să se depăşească limitele interpretării corecte impuse de conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prin care se stabileşte că dispoziţiile sale sunt aplicabile numai "în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege", fie să se încalce prevederile art. 13 alin. 1 din Codul penal, referitoare la legea penală mai favorabilă, prin care se instituie principiul potrivit căruia "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă", adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziţii mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu referire la art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi stabilesc:

În cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 9
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 831 din 10/12/2008
Dosar nr. 66/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că semnătura procurorului ierarhic superior, pe adresa de înaintare a dosarului, nu este doar de natură administrativă, ci semnifică faptul că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în asemenea situaţii, verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului se presupune efectuată în cazul în care acesta nu a fost infirmat, pentru realizarea condiţiilor instituite de art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală fiind suficientă semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului către instanţa competentă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, trebuie concretizată în menţiune expresă, apreciind că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către procurorul ierarhic superior nu poate presupune îndeplinirea obligaţiei instituite de acest text de lege.

Examinarea acestor puncte de vedere, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, impune să se ţină seama de următoarele:

Potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură penală, rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.

Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.

De la această regulă existau două excepţii, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.

Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior.

A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.

În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală au fost abrogate, astfel că, în reglementarea actuală, singurele dispoziţii care se referă la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, sunt cele ale art. 264 din Codul de procedură penală.

În acest sens, este de observat că, prin noile reglementări, s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006.

Aşa fiind, se impune să se constate că, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, încât implicarea procurorului ierarhic superior este limitată în prezent la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile alineatului 3 al art. 264 din Codul de procedură penală.

Activitatea de verificare se poate finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate.

Este adevărat că, potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală, "dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei".

Dar, neprevederea expresă în legea procesuală a formei care trebuie să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, nu poate înlătura obligativitatea menţionării explicite a verificării.

De altfel, nici dispoziţiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării.

Or, îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie să fie echivocă şi nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei.

Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale.

Pe de altă parte, trebuie observat că în art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că "instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare".

Ca urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, trebuie să dispună înlăturarea ei, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 414
2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea "verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei" şi că lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, o atare lipsă putând fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.

PENTRU ACESTE MOTIVE în numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că, rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea "verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei".

Lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 10
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 840 din 15/12/2008
Dosar nr. 67/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 284 din Codul de procedură penală cu privire la data de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate sau continue.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că data de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate sau continue este ziua în care partea vătămată a ştiut cine este făptuitorul, conform art. 284 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu stabilirea datei de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate sau continue.

Astfel, unele instanţe au considerat că termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate sau continue curge de la momentul consumării sau, după caz, al epuizării infracţiunii.

Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că acest termen curge din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, cu motivarea că art. 284 din Codul de procedură penală nu distinge între infracţiunea continuată, continuă sau simplă instantanee.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală, "în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul".

De asemenea, potrivit art. 131 alin. 1 din Codul penal, "în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală".

Rezultă deci din analiza dispoziţiilor legale enunţate că plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă - substanţială şi procedurală -, iar termenul de 2 luni are o esenţă substanţială şi o reglementare de natură procedurală.

Prin stabilirea termenului de 2 luni - calculat potrivit dispoziţiilor art. 186 din Codul de procedură penală - legiuitorul dă dreptul persoanei vătămate de a solicita tragerea la răspundere a făptuitorului într-un interval de timp, corelativ cu posibilitatea ca făptuitorul să fie tras la răspundere şi după trecerea acestui interval.

Ca urmare, în cazul în care persoana vătămată nu cunoaşte identitatea făptuitorului în momentul săvârşirii faptei, pentru a nu se ajunge la decăderea acesteia din dreptul de a face plângere, legiuitorul a prevăzut un termen care curge din momentul aflării identităţii sale. În această perioadă de 2 luni, persoana vătămată ale cărei drepturi şi interese au fost prejudiciate printr-o faptă penală, în cazul în care autorul îi este cunoscut, poate decide asupra atitudinii pe care o adoptă, respectiv dacă uzează de dreptul de a sesiza organele judiciare, dat fiind că o atare situaţie juridică este guvernată de principiul disponibilităţii.

Pe de altă parte, termenul de 2 luni curge şi în favoarea făptuitorului, faţă de care se poate cere tragerea la răspundere penală numai în limitele acestui interval de timp.

Or, datorită acestor efecte de neînlăturat, devine deosebit de importantă stabilirea momentului din care începe să curgă termenul menţionat, pentru a se asigura persoanei vătămate şi făptuitorului posibilitatea să-şi exercite drepturile specifice poziţiei lor procesuale.

În această privinţă este de observat că dispoziţiile art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală nu conţin niciun fel de distincţie referitoare la formele de săvârşire a infracţiunii, ceea ce înseamnă că acele dispoziţii se aplică indiferent dacă infracţiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, termenul curgând fără niciun fel de diferenţiere din momentul cunoaşterii făptuitorului.

Rezultă deci că pentru începerea curgerii termenului nu este necesară epuizarea infracţiunii, fiind suficient să fi fost începută comiterea acesteia sau să fi debutat acţiunea (în cazul infracţiunii continue) ori să se fi comis prima acţiune (în cazul infracţiunii continuate), cu îndeplinirea evidentă a condiţiei ca persoana vătămată să fi cunoscut pe autor, pentru ca termenul prevăzut de art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală să înceapă să curgă de la acea dată.

De aceea, soluţia ce se impune este aceea că termenul de 2 luni prevăzut de art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală poate să curgă:

1. din momentul consumării infracţiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoaşterii făptuitorului;

2. din momentul cunoaşterii făptuitorului, moment care se poate situa după momentul consumării, până la cel al epuizării;

3. din momentul epuizării infracţiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoaşterea făptuitorului, în care caz nu trebuie depăşit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

A considera altfel ar însemna să se accepte ca persoana vătămată ce cunoaşte identitatea făptuitorului să nu introducă plângere prealabilă în 2 luni din acel moment, ci să aibă la dispoziţie 2 luni din momentul epuizării infracţiunii, ceea ce ar fi inadmisibil întrucât s-ar modifica conţinutul dispoziţiilor art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală, creându-se, pe cale judiciară, un alt termen mai lung decât cel prescris de legiuitor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor continue sau continuate, curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 284 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor continue sau continuate, curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei


FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.