"nimeni nu e mai presus de lege"

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. II

din 31 martie 2003

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 455 din 26/06/2003

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, referitoare la competenţa materială de soluţionare a conflictelor de muncă.

Ministerul Public a fost reprezentat de Gabriela Ghiţă, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut recursul în interesul legii, învederând că dispoziţiile din actualul cod al muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, impun reconsiderarea unor argumente invocate în sprijinul acestei căi extraordinare de atac. Ca urmare, a pus concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii, în sensul de a se stabili că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la competenţa materială de a judeca, în fond, conflictele de muncă.

1. Astfel, unele instanţe au considerat că judecătoriilor le revine competenţa de a soluţiona, în primă instanţă, conflictele de muncă.

În sprijinul acestei soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătoriile au plenitudine de jurisdicţie, soluţionând în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

S-a relevat că luarea anumitor cauze din competenţa judecătoriei, ca instanţă de drept comun, trebuie să fie expresă, ceea ce nu se poate considera că se prevede prin art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă. Sub acest aspect, făcându-se referire la prevederile art. 58-61 din Legea nr. 168/1999, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, s-a susţinut că tribunalelor le revine numai competenţa de a soluţiona cererile formulate de unitate pentru încetarea grevei sau pentru obligarea la despăgubiri a persoanelor vinovate de declanşarea ilegală a grevei.

Tot astfel, făcându-se referire la dispoziţiile art. IV alin. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, aprobată cu modificări prin Legea nr. 118/2001, potrivit cărora soluţionarea în fond a litigiilor de muncă, aflate atunci pe rolul judecătoriilor, a revenit completelor specializate pentru judecarea conflictelor şi litigiilor de muncă, ce au luat fiinţă în cadrul fiecărei judecătorii, s-a apreciat că succesiunea de reglementare nu poate determina anularea priorităţii de aplicare dintre legea cu caracter general (Codul de procedură civilă) şi legile speciale (Legea nr. 168/1999 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999), pentru a se ajunge la concluzia că tribunalele ar fi instanţe de drept comun în materia conflictelor de muncă.

2. Alte instanţe, invocând modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, s-au pronunţat în sensul că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiei din art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, introdusă în acest cod prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, tribunalele judecă, în primă instanţă, "conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe".

Pe de altă parte, prin art. 249 din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, se prevede că "Procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială".

În această privinţă este de observat că prin art. 248 din Codul muncii se face distincţie între conflictele de interese şi conflictele de drepturi.

Astfel, în conformitate cu art. 248 alin. (2) din Codul muncii, "Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, denumite conflicte de interese", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi ori din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi".

O atare distincţie însă este lipsită de relevanţă cât timp prin art. 249 din Codul muncii şi prin art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, care se referă la competenţa de judecată în materia conflictelor de muncă, nu se face nici o distincţie în raport cu natura acestora.

De altfel, reglementând competenţa instanţelor în materia conflictelor de drepturi, Legea nr. 168/1999 a prevăzut, prin art. 71, că "Instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege".

Cum prin art. 82 din aceeaşi lege se prevede că dispoziţiile sale "referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă", iar în art. 2 pct. 1 lit. b1) din acest cod se prevede că tribunalul judecă, în primă instanţă, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, este evident că tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona, în fond, cererile privind conflicte de drepturi ori de câte ori prin lege specială nu se prevede altfel.

Tot astfel, ca urmare a modificărilor aduse prin art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 articolelor 58-61 din Legea nr. 168/1999, nici în cazul conflictelor de interese la care se referă aceste texte de lege, competenţa de a judeca nu mai revine judecătoriei, ci tribunalului.

Rămâne însă exceptată de la competenţa generală a tribunalului de judecare a conflictelor de muncă, stabilită prin art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, cererea de suspendare a grevei care, potrivit art. 56 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, se adresează curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea.

Dispoziţiile art. IV alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999, potrivit cărora "Cauzele care au ca obiect judecarea în fond a unor litigii de muncă, aflate pe rolul judecătoriilor, vor fi trecute la completele care judecă conflictele de muncă şi litigiile de muncă din cadrul judecătoriei respective, imediat după înfiinţarea acestora", nu pot avea decât semnificaţia unor reglementări tranzitorii, necesare în acea perioadă pentru trecerea cauzelor vizate la completele specializate prevăzute să ia fiinţă.

O altă interpretare ar fi contrară atât spiritului ordonanţei de urgenţă menţionate, cât şi dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, corelate cu prevederile art. 248 şi 249 din Codul muncii recent adoptat şi cu cele ale art. 298 din acelaşi cod, referitoare la abrogarea unor legi şi a oricăror alte dispoziţii contrare.

În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, stabileşte că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 31 martie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,
PAUL FLOREA

Prim-magistrat asistent,
Ioan Răileanu

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. III

din 31 martie 2003

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 455 din 26/06/2003

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. 3 din Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor.

Ministerul Public a fost reprezentat de Gabriela Ghiţă, procuror general adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a susţinut recursul în interesul legii astfel cum a fost formulat.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. 3 din Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, introdus în această lege prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 186/1999 şi menţinut prin Legea nr. 597/2002, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat diferit.

Astfel, unele instanţe, fiind sesizate de executorii bancari ai băncilor aflate în lichidare cu cereri de încuviinţare a executării silite, întemeiate pe dispoziţiile art. 3731 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, au considerat că aceste cereri sunt supuse taxei de timbru în condiţiile prevăzute de Legea nr. 146/1997.

Pentru a se ajunge la această concluzie s-a apreciat că dispoziţiile de scutire de taxe de timbru din art. 201 alin. 3 din Legea nr. 83/1998, astfel cum a fost modificată şi completată iniţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 186/1999 şi apoi prin Legea nr. 597/2002, s-ar referi numai la acţiunile introduse de lichidatori, iar nu şi la cererile executorilor bancari de învestire a hotărârilor cu formulă executorie sau pentru încuviinţarea executării silite.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că sunt scutite de taxe de timbru, în condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat, şi cererile de executare silită sau de învestire cu formulă executorie a hotărârilor, formulate de executorii bancari ai băncilor aflate în lichidare.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Anterior introducerii art. 201 în Legea nr. 83/1998, această lege nu conţinea nici o dispoziţie referitoare la taxele de timbru aplicabile în cazul acţiunilor şi cererilor formulate în cadrul procedurii falimentului băncilor.

Pentru astfel de situaţii erau deci aplicabile dispoziţiile cu caracter general prevăzute în art. 6 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/1999 şi cum se prevede şi prin Hotărârea Guvernului nr. 752 din 16 septembrie 1999, care se referă la "acţiuni, cereri şi contestaţii introduse în temeiul Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului [...]".

Prin art. 201 alin. 3 din Legea nr. 83/1998, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 186/1999 şi menţinut prin Legea nr. 597 din 29 octombrie 2002, se prevede însă că "Acţiunile introduse de lichidator în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi sunt scutite de taxe de timbru".

Pentru justa delimitare a sferei de aplicabilitate a acestei dispoziţii, se impune a fi avute în vedere prevederile art. 10 lit. f) din Legea nr. 83/1998, în conţinutul ce li s-a dat prin Legea nr. 597/2002, potrivit cărora "menţinerea, rezilierea sau denunţarea unor contracte încheiate de instituţia de credit debitoare, precum şi încheierea de noi contracte în interesul procedurii falimentului" sunt incluse între atribuţiile principale ale lichidatorului.

Este de observat, de asemenea, că prin art. 10 lit. o) şi p) din Legea nr. 83/1998, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 597/2002, se prevede că lichidatorului îi mai revin următoarele atribuţii: "încheierea oricărui document în numele instituţiei de credit debitoare, iniţierea şi coordonarea, în numele acesteia, a oricărei acţiuni sau proceduri legale", precum şi "efectuarea oricăror acte de procedură cerute de prezenta lege".

Tot astfel este de reţinut că legea menţionată a mai stabilit, în cadrul art. 10 lit. d), că lichidatorul are şi atribuţia de a angaja personalul necesar în vederea lichidării, precum şi de a conduce activitatea acestuia.

Or, cât timp personalul menţionat, din care fac parte şi executorii bancari ai băncilor aflate în faliment, lucrează la cererea şi în numele lichidatorului, ca reprezentanţi ai săi, pentru realizarea scopului de a încasa creanţele din averea băncii debitoare, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani, acţiunile pe care ei le introduc în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor trebuie să se bucure de acelaşi regim de favoare ca şi cele exercitate de către lichidatorul însuşi şi să fie scutite de taxe de timbru în conformitate cu art. 201 alin. 3 din aceeaşi lege.

A considera altfel ar însemna să se creeze o discriminare artificială în ceea ce priveşte regimul taxelor de timbru aplicabile acţiunilor introduse în temeiul Legii privind procedura falimentului băncilor, după cum acestea sunt exercitate de către lichidator sau de către persoanele împuternicite de acesta, ceea ce ar fi inadmisibil.

De altfel, din însăşi formularea actualului articol 201 alin. 3 din Legea nr. 83/1998 rezultă că dispoziţia de scutire de taxe de timbru priveşte toate acţiunile susceptibile a fi introduse de lichidator, deci şi cele care, eventual, s-ar exercita în numele său de către persoanele împuternicite de acesta, cum sunt executorii bancari din cadrul băncilor aflate în faliment, evident în măsura în care prin ele se urmăreşte realizarea finalităţii acelei legi.

De acelaşi tratament favorabil, de scutire de taxe de timbru, se impune a beneficia şi cererile ulterioare ale persoanelor împuternicite de lichidator, care sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 3731 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, cum sunt cele privind învestirea cu formulă executorie sau încuviinţarea executării silite, precum şi cele referitoare la aplicarea art. 22, 24 şi 25 din Legea nr. 83/1998, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 597/2002.

O atare interpretare a dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire ar fi în spiritul prevederilor Legii nr. 83/1998, cu modificările şi completările ulterioare, prin care nu este reglementat nici un caz de exceptare de la beneficiul de scutire de taxe a acţiunilor introduse de lichidator. Mai mult, lipsirea persoanelor ce ar acţiona în numele lichidatorului, care le-a împuternicit să lucreze în numele său, de aceleaşi scutiri de taxe de timbru ca şi el ar lipsi de conţinut actul de împuternicire dat în exercitarea atribuţiilor conferite prin art. 10 din Legea nr. 83/1998 şi ar contraveni finalităţii acestei legi.

În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că acţiunile şi cererile adresate instanţei de lichidator sau de persoanele împuternicite de acesta în exercitarea atribuţiilor conferite prin art. 10 din Legea nr. 83/1998, inclusiv cererile ulterioare formulate în conformitate cu prevederile art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în cadrul activităţii de executare silită şi în aplicarea art. 22, 24 şi 25 din aceeaşi lege, sunt scutite de taxe de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. 3 din Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, stabileşte:

Acţiunile şi cererile adresate instanţei de lichidator sau de persoanele împuternicite de acesta în exercitarea atribuţiilor conferite prin art. 10 din Legea nr. 83/1998, inclusiv cererile ulterioare formulate în conformitate cu prevederile art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în cadrul activităţii de executare silită şi în aplicarea art. 22, 24 şi 25 din aceeaşi lege, sunt scutite de taxe de timbru.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 31 martie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,

PAUL FLOREA

Prim-magistrat asistent,
Ioan Răileanu

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. IV
din 23 iunie 2003

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 690 din 02/10/2003

Sub preşedinţia vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Lidia Bărbulescu, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, privind posibilitatea primarului de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local pe care le consideră ilegale.

Ministerul Public a fost reprezentat de procurorul Paula Pantea.

Procurorul a susţinut recursul în interesul legii astfel cum a fost formulat, cerând să se decidă în sensul că primarul nu are calitatea procesuală activă de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local.

C U R T E A, asupra recursului în interesul legii de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema dacă primarul are calitatea procesuală de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile consiliului local pe care le consideră nelegale.

Astfel, unele instanţe au hotărât că primarul are calitate procesuală activă, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, considerând că prevederile art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora primarul, în situaţia în care apreciază că o hotărâre a consiliului local este ilegală, îl sesizează pe prefect în termen de 3 zile de la adoptare, nu se referă la o procedură judiciară.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis respingerea cererii de anulare a hotărârii consiliului local formulate de primar, motivând că acesta nu are calitate procesuală activă deoarece, potrivit art. 27 şi 135 din Legea nr. 215/2001, numai prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile consiliului local pe care le consideră nelegale.

Aceste din urmă instanţe au procedat legal.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, "competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale se stabilesc numai prin lege", iar "aceste competenţe sunt depline şi exclusive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".

În raport cu aceste dispoziţii, prevederile art. 68 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, în sensul că primarul "asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local", precum şi că "în situaţia în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect", nu pot avea decât semnificaţia că primarul nu are la dispoziţie o altă modalitate de a ataca o hotărâre pe care o consideră ilegală decât aceea de a-l sesiza pe prefect despre ilegalitatea observată.

A da o altă interpretare prevederii menţionate ar însemna să se încalce principiul legalităţii competenţelor şi atribuţiilor stabilit în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, prin care se subliniază că "autonomia locală conferă autorităţilor publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice".

Or, prin art. 27 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 se prevede că "prefectul poate ataca, în total sau în parte, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local sau de consiliul judeţean, precum şi dispoziţiile emise de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, în cazul în care consideră aceste acte sau prevederi din ele ca fiind ilegale".

Faţă de această dispoziţie imperativă, de natură a înlătura orice îndoială în legătură cu lipsa de calitate a primarului de a exercita acţiunea în contencios administrativ împotriva hotărârilor ce se adoptă de consiliul local, se impune a se reţine că, sub aspectul menţionat, competenţa sa se limitează la sesizarea prefectului cu privire la ilegalitatea unor astfel de hotărâri.

De altfel, din coroborarea dispoziţiilor înscrise în art. 46 şi în art. 71 alin. (1) cu cele ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, rezultă că actele emise de consiliul local şi de primar au caracter independent, nici una dintre aceste autorităţi neputând exercita direct o cale de atac împotriva actului celeilalte autorităţi simetrice, singura autoritate publică învestită cu acest atribut fiind prefectul.

Reiese deci că primarul nu are calitatea de a exercita o cale de atac directă împotriva hotărârilor consiliului local pe care le apreciază ca fiind ilegale, singura sa posibilitate de a interveni pentru anularea sau remedierea acestor hotărâri fiind sesizarea pe care o poate adresa prefectului în temeiul art. 68 alin. (1) lit. b) din legea menţionată.

Evident, în conformitate cu prevederile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, "primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie".

Faţă de această reglementare, primarul are dreptul să acţioneze şi poate fi chemat în justiţie ca reprezentant al persoanei de drept public, respectiv comuna sau oraşul, fie singur, fie alături de consiliul local.

Dispoziţiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care îşi au aplicabilitate numai în ceea ce priveşte raporturile dintre persoanele fizice sau juridice cu autorităţile publice, nu pot conferi primarului, ca autoritate executivă a persoanei de drept public, comuna sau oraşul, atribuţia de a contesta actele adoptate de consiliul local în calitate de autoritate deliberativă a aceleiaşi persoane de drept public.

Ca urmare, atribuţia de a ataca hotărârile adoptate de consiliul local revine, aşa cum se prevede expres prin art. 27 alin. (1) şi art. 135 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, numai prefectului, iar primarul are doar posibilitatea, reglementată prin art. 68 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, de a-l sesiza pe prefect, în termen de 3 zile de la adoptarea hotărârii consiliului local, în cazul în care apreciază că aceasta este ilegală.

În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că primarul nu are calitatea de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. b), cu referire la art. 27 alin. (1), art. 46 şi la art. 71 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, stabileşte că primarul nu are calitatea de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local.

Pronunţaţă în şedinţă publică, azi, 23 iunie 2003.

VICEPREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.