"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. I
din 16 ianuarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 31/03/2006

Dosar nr. 26/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 108 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la chestiunea dacă schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea fondului cauzei, atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei în fond, atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

S-a motivat că schimbarea încadrării juridice a faptei constituie o modalitate de soluţionare parţială a cauzei, astfel că judecătorul care a participat la pronunţarea acesteia, devenind incompatibil, nu mai poate intra în compunerea completului de judecată ce urmează să o soluţioneze.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei nu devine incompatibil de a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 47 din Codul de procedură penală, una dintre cauzele de incompatibilitate a judecătorului este aceea în care acesta s-a pronunţat anterior.

În aplicarea conţinutului acestei cauze de incompatibilitate, în cadrul alin. 1 al acestui articol se precizează că "judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs".

Prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că, "de asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză".

Or, nici una dintre aceste două situaţii, ce se referă la cauza de incompatibilitate reglementată în art. 47 din Codul de procedură penală, nu se regăseşte în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată anterior soluţionării fondului cauzei.

Sub acest aspect este de observat că prin art. 334 din Codul de procedură penală, în care este reglementată procedura schimbării încadrării juridice, se prevede că "dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea".

Din această dispoziţie a legii, unită cu prevederile înscrise în art. 302 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, rezultă neechivoc voinţa legiuitorului de a considera schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii ca o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei.

Termenii cu caracter general şi imperativ în care este formulată obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate.

Pe de altă parte, raţiuni deduse din alte dispoziţii cu caracter procedural impun să se considere că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

În această privinţă este semnificativă reglementarea dată prin art. 286 alin. 2 din Codul de procedură penală procedurii de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Astfel, potrivit textului de lege menţionat, atunci când fapta ar urma să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, instanţa "cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul penal".

Din această dispoziţie reiese fără echivoc posibilitatea instanţei de a schimba mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar ulterior să cheme partea vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue sau să înceteze procesul penal.

Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport de poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul penal.

Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei.

Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, stabilesc:

Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. II
din 16 ianuarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 31/03/2006

Dosar nr. 30/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 108 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că fapta de sustragere de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, chiar dacă, în momentul sustragerii, nu erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi de componente de comunicaţii, în cazul în care acestea nu sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că o atare faptă constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal chiar şi în cazul în care cablurile, liniile, echipamentele şi instalaţiile de telecomunicaţii sau de radiocomunicaţii şi componentele acestora nu sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.

S-a motivat că, în raport cu structura de redactare a art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, se impune să se considere că legiuitorul a urmărit să încadreze în infracţiunea de furt calificat prevăzută de acest text de lege însuşirea pe nedrept a oricăruia dintre elementele ce intră în compunerea unei reţele sau a unui sistem de telecomunicaţii ori radiocomunicaţii, independent dacă ele sunt sau nu integrate într-o astfel de reţea sau în sistem.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, în art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal este inclusă, în sfera infracţiunii de furt calificat, sustragerea de "cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii".

Din această prevedere explicită a legii rezultă că oricare dintre aceste componente de comunicaţii poate face obiectul infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal.

Dar pentru ca fapta de însuşire pe nedrept a unuia sau mai multor elemente componente dintr-o reţea sau dintr-un sistem de comunicaţii să fie susceptibilă de a fi încadrată în agravanta prevăzută de acest text de lege, este necesar ca respectivele componente să fi fost integrate efectiv într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune. Altfel, dispoziţia de agravare nu ar fi aplicabilă, deoarece din însăşi reglementarea ce i s-a dat rezultă voinţa legiuitorului ca protecţia penală mai eficientă să asigure ocrotirea nu numai a sistemelor de comunicaţii aflate sau nu în funcţiune, ci şi a elementelor din compunerea lor, însă numai în măsura în care sunt integrate efectiv în aceste sisteme.

Raţiunea unei asemenea cerinţe este firească dacă se are în vedere că numai integrarea efectivă a componentelor de comunicaţii într-o reţea sau într-un sistem le conferă valoarea deosebită impusă de posibilitatea de a fi folosite numai asamblate potrivit destinaţiei lor specifice.

De aceea, ori de câte ori sustragerile privesc doar cabluri, echipamente sau alte elemente disparate, neintegrate efectiv în reţea sau sistem de comunicaţii, atari fapte nu pot fi considerate că întrunesc trăsăturile specifice ale agravantei menţionate, rămânând astfel susceptibile de a fi încadrate, după caz, într-o altă agravantă sau doar ca simplu act de sustragere vizat de dispoziţiile art. 208 alin. 1 din Codul penal.

În această privinţă este de observat că şi forma agravată a infracţiunii de distrugere prevăzută în art. 217 alin. 3 din Codul penal, precum şi infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 276 alin 1 din Codul penal vizează instalaţii sau sisteme în întregul lor, iar nu doar componente neintegrate în acestea.

Aşa fiind, se impune să se considere că dispoziţiile art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal se referă la cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii, aflat sau nu în funcţiune, iar nu doar la elemente componente, separate, ale acestora.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, stabilesc:

Fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menţionat numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. III
din 16 ianuarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 29/03/2006

Dosar nr. 25/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 9 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 108 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că atât cadrele militare active, cât şi poliţiştii beneficiază de asistenţă medicală gratuită şi de medicamente gratuite, potrivit reglementărilor din legile speciale, dacă au fost respectate dispoziţiile cu caracter general cuprinse în Legea nr. 145/1997 şi, respectiv, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, la care se face referire în hotărârile Guvernului nr. 270/1999 şi nr. 677/2003.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 9 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit asupra condiţiilor în care cadrele militare active şi poliţiştii beneficiază de asistenţă medicală gratuită şi de medicamente gratuite.

Astfel, unele instanţe, considerând că toate categoriile de personal la care se referă dispoziţiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, beneficiază de asistenţă medicală şi de medicamente gratuite în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, au admis cererile cadrelor militare şi poliţiştilor care au solicitat restituirea sumelor de bani reţinute cu titlu de contribuţie la Fondul asigurărilor sociale de sănătate.

În motivarea acestor soluţii au fost invocate prevederile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 270/1999, prin care, pe lângă serviciile medicale gratuite din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, s-a mai prevăzut asigurarea gratuită a asistenţei medicale, profilactice şi curative în situaţii speciale şi în misiuni specifice, precum şi dispoziţiile art. 4 ale aceleiaşi hotărâri, potrivit cărora asistenţa medicală şi medicamentele gratuite pentru cadrele militare se asigură din fondurile bugetare.

S-a mai motivat că reglementările din legile nr. 80/1995 şi nr. 360/2002 sunt derogatorii de la principiul obligativităţii plăţii contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, iar datorită caracterului lor special au prioritate de aplicare.

Relevându-se că prin nici o dispoziţie din legile cu caracter special la care s-a făcut referire nu s-a condiţionat acordarea asistenţei medicale gratuite cadrelor militare şi poliţiştilor de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, s-a conchis că acestor două categorii de persoane nu le sunt aplicabile prevederile cu caracter general referitoare la obligativitatea achitării contribuţiei menţionate.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că atât cadrele militare, cât şi poliţiştii beneficiază, în baza legilor speciale, de asistenţă medicală şi medicamente gratuite, dar numai cu respectarea dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în Legea nr. 145/1997 şi, respectiv, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, privind achitarea cotelor de contribuţie lunară la Fondul asigurărilor sociale de sănătate, la care se face referire în Hotărârea Guvernului nr. 270/1999 şi în Hotărârea Guvernului nr. 677/2003.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 145/1997, în vigoare de la data de 1 ianuarie 1998 până la 20 noiembrie 2002, când a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, erau supuse în mod obligatoriu asigurării următoarele categorii de persoane: cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii având reşedinţa în România, stabilindu-se în acest cadru, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, că "asiguraţii vor plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate".

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 au fost preluate aceleaşi reglementări, precizându-se la art. 4 alin. (1), în conţinutul ce i s-a dat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2005, că "sunt asiguraţi, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii care au domiciliul sau reşedinţa în România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Este semnificativ că prin art. 12 lit. g) din această ordonanţă a fost instituită obligaţia asiguraţilor de a achita contribuţia datorată Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, care, potrivit art. 50 alin. (1) lit. a), se formează în primul rând din "contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice".

Excepţiile de la principiul contribuţiei obligatorii la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate au fost reglementate succesiv în art. 6 din Legea nr. 145/1997 şi în art. 6 alin. (1) lit. a)-i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, în cuprinsul cărora nu sunt menţionate cadrele militare şi poliţiştii.

Tot astfel, cadrele militare şi poliţiştii nu se regăsesc nici între categoriile de persoane considerate asigurate prin efectul legii, cu scutire de plată a contribuţiei, potrivit art. 55 din Legea nr. 145/1997, sau asigurate, cu plata contribuţiei din alte surse, conform prevederilor art. 6 alin. (2) lit. a)-e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002.

Prin urmare, nefăcând parte din nici una dintre categoriile scutite de plata contribuţiei obligatorii la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, atât cadrelor militare, cât şi poliţiştilor le-a revenit obligaţia, mai întâi în conformitate cu art. 52 alin. (1) din Legea nr. 145/1997, iar după abrogarea acesteia, în temeiul art. 51 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, de a plăti contribuţia bănească lunară pentru asigurările de sănătate.

De altfel, prin Ordonanţa Guvernului nr. 56/1998, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 458/2001, s-a prevăzut la art. 3 lit. b) că Fondul de asigurări de sănătate ce se virează la Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti se compune şi din "contribuţia personalului militar şi civil, a personalului şi magistraţilor din autoritatea judecătorească, .... a militarilor angajaţi pe bază de contract, din ministerele, instituţiile şi structurile prevăzute la art. 1 alin. 1,...", ceea ce exprimă voinţa neîndoielnică a legiuitorului ca şi aceste categorii de persoane să achite cotele de contribuţie lunară la Fondul asigurărilor sociale de sănătate, potrivit reglementărilor generale privind constituirea acestui fond.

Aşa fiind, se impune să se considere că atât cadrele militare, cât şi poliţiştii nu fac parte dintre categoriile de persoane excluse de la obligaţia cu caracter general de a plăti contribuţia la formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

În legătură cu această obligaţie cu caracter general, căreia cele două categorii de persoane trebuie să i se conformeze, este de reţinut reglementarea cu caracter special prevăzută la art. 9 lit. b) din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost modificată şi completată ulterior, potrivit căreia cadrele militare în activitate au dreptul la asistenţă medicală şi medicamente gratuite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Pentru aplicarea acestei dispoziţii a legii a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 270/1999, precizându-se în art. 1 următoarele: "cadrele militare în activitate au dreptul la asistenţă medicală şi medicamente, în condiţiile Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, cu modificările ulterioare, şi ale prezentei hotărâri, în toate situaţiile în care medicii sau alt personal sanitar acreditat recomandă un tratament medical".

Rezultă deci că nici aceste dispoziţii nu infirmă existenţa obligaţiei cu caracter general a cadrelor militare de a contribui, prin plata unei sume lunare, la constituirea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Aceste prevederi legale au fost aplicabile şi poliţiştilor până la data de 19 iunie 2003, când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Hotărârea Guvernului nr. 677 din 12 iunie 2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti.

Ca şi în Hotărârea Guvernului nr. 270/1999 privind stabilirea condiţiilor de acordare a asistenţei medicale, medicamentelor, concediilor medicale şi scutirilor medicale pentru cadrele militare în activitate, prin art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 677/2003 s-a prevăzut, tot cu caracter de principiu, că "poliţistul beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală şi psihologică, medicamente şi proteze, în condiţiile prezentei hotărâri şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu modificările ulterioare".

Aşa fiind, câtă vreme, cu privire la aspectele pe care nu le reglementează, cele două legi speciale fac trimiteri la norma generală, concluzia ce se impune este aceea că şi în materia obligativităţii plăţii contribuţiei la formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate este aplicabilă aceeaşi normă generală, deoarece normele speciale nu conţin dispoziţii contrare.

Ca urmare, gratuităţile la care se referă Legea nr. 80/1995 şi Legea nr. 360/2002 se acordă conform reglementărilor din Hotărârea Guvernului nr. 270/1999 şi, respectiv, din Hotărârea Guvernului nr. 677/2003, fără scutirea cadrelor militare în activitate şi a poliţiştilor de obligaţia de a contribui la constituirea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că atât cadrele militare active, cât şi poliţiştii beneficiază de asistenţă medicală gratuită şi de medicamente gratuite numai dacă au fost respectate dispoziţiile cu caracter general cuprinse în Legea nr. 145/1997 şi, respectiv, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, privind achitarea cotelor de contribuţie lunară la Fondul asigurărilor sociale de sănătate, la care se face referire în Hotărârea Guvernului nr. 270/1999 şi în Hotărârea Guvernului nr. 677/2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 9 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, stabilesc:

Atât cadrele militare active, cât şi poliţiştii beneficiază de asistenţă medicală gratuită şi de medicamente gratuite, potrivit reglementărilor din legile speciale, numai dacă au fost respectate dispoziţiile cu caracter general cuprinse în Legea nr. 145/1997 şi, respectiv, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, privind achitarea cotelor de contribuţie lunară la Fondul asigurărilor sociale de sănătate, la care se face referire în Hotărârea Guvernului nr. 270/1999 şi în Hotărârea Guvernului nr. 677/2003.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. IV
din 16 ianuarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 288 din 30/03/2006

Dosar nr. 22/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit la data de 12 decembrie 2005, în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 87 judecători din totalul de 108 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că intrarea în vigoare a prevederilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 alin. 1 din Legea nr. 59/1974 nu a întrerupt cursul prescripţiei achizitive, în privinţa terenurilor, în cazul posesiei începute anterior adoptării acestor acte normative.

În vederea deliberării, a fost amânată pronunţarea pentru data de 16 ianuarie 2006, când

SECŢIILE UNITE, examinând recursul în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, precum şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar.

I. Astfel, unele instanţe au considerat că, prin efectele pe care le-au produs, legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au determinat o întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive pentru posesiile începute înainte de intrarea lor în vigoare, astfel că, după ce au fost abrogate prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi, respectiv, Decretul-lege nr. 9/1989, începe să curgă un nou termen de prescripţie.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 a determinat o întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive, deoarece prin prevederile lor terenurile au fost scoase din circuitul civil, astfel că nu s-a mai putut dobândi nici drept de proprietate pe calea uzucapiunii.

S-a subliniat că dispoziţiile restrictive ale art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 alin. 1 din Legea nr. 59/1974, potrivit cărora terenurile de orice fel puteau fi dobândite numai prin moştenire legală, au fost de natură să întrerupă, în momentul intrării acestor legi în vigoare, prescripţiile achizitive ce erau în curs de derulare.

S-a mai relevat că terenurile, chiar dacă nu au fost declarate în mod expres ca imprescriptibile, prin transformarea naturii sau destinaţiei lor în sensul prevăzut în art. 1864 din Codul civil, au devenit indisponibilizate totuşi, ca efect al dispoziţiilor restrictive cuprinse în cele două acte normative.

S-a mai scos în evidenţă că atât timp cât dispoziţiile art. 1864 din Codul civil se referă la situaţia când un lucru este scos din circuitul civil, fiind considerat de lege inalienabil, iar un bun, în măsura în care este inalienabil, devine şi imprescriptibil, concluzia ce se impune este aceea că bunul respectiv este neprescriptibil pentru că altfel indisponibilizarea lui ar deveni formală.

Ca urmare, s-a concluzionat că, în cazurile în care termenele de prescripţie achizitivă începuseră să curgă, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 din Legea nr. 59/1974 au constituit modalităţi de întrerupere naturală cu caracter special, în sensul prevederilor art. 1866-1867 din Codul civil, aşa încât posesia exercitată în perioada în care aceste două legi erau în vigoare nu este aptă de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, independent de faptul dacă termenul necesar s-a împlinit sub imperiul acestora sau după abrogarea lor.

S-a subliniat că aptitudinea posesiei de a produce efectele juridice de natura prescripţiei achizitive trebuie luată în considerare numai în raport cu prevederile legale în vigoare atunci când s-a exercitat, ea neputând retroactiva.

În fine, s-a mai motivat că efectele produse sub legea veche nu ar putea fi modificate după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii, fără a se încălca principiul neretroactivităţii legii civile noi, încât efectele întreruperii încetează numai la data abrogării legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, iar posesia devine aptă pentru uzucapiune numai pentru viitor.

II. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că intrarea în vigoare a prevederilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 alin. 1 din Legea nr. 59/1974 nu constituie o întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive începută înainte de apariţia acestor două acte normative.

S-a relevat, în sprijinul acestui punct de vedere, că prin cele două texte de lege terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a atribuţiei de dispoziţie din conţinutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenurilor.

S-a mai motivat că imposibilitatea transmiterii terenurilor prin acte juridice între vii nu a împiedicat exercitarea posesiunii asupra acestora, cât timp cele două legi nu au determinat luarea de măsuri împotriva actelor de folosinţă, în nume propriu, ale beneficiarilor prezumţiei de neprecaritate.

Ca urmare, s-a apreciat că după abrogarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, fiind înlăturată interdicţia dobândirii terenurilor în alt mod decât prin succesiune legală, posesorii acestora au devenit îndreptăţiţi să solicite instanţelor de judecată să constate că au dobândit drept de proprietate asupra acelor terenuri.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, din examinarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 din Legea nr. 59/1974 rezultă că intrarea în vigoare a acestor acte normative nu a determinat nici o modificare esenţială asupra cursului posesiilor achizitive începute anterior.

Astfel, prevăzând la art. 30 alin. 1 că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri", Legea nr. 58/1974 nu conţine, în ansamblul său, nici o dispoziţie referitoare la posesiile exercitate până în acel moment asupra terenurilor.

Tot astfel, nici Legea nr. 59/1974, care reglementează în mod similar dobândirea de terenuri agricole, la art. 44, nu conţine vreo prevedere referitoare la posesiile exercitate asupra acelor terenuri până la data intrării ei în vigoare.

Dar lipsa posibilităţii de a mai fi transmise terenurile prin acte juridice nu atrage şi încetarea posesiei asupra lor cât timp exercitarea acesteia nu numai că nu a fost interzisă prin nici o dispoziţie a legii, dar şi-a demonstrat în mod neîndoielnic utilitatea economică şi socială.

Caracterul real şi util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoaşterea şi protecţia acordată acţiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.

Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, s-ar fi produs o întrerupere naturală a prescripţiei începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi.

În această privinţă, este de observat că prin art. 1864 pct. 2 din Codul civil se prevede că este întrerupere naturală a prescripţiei atunci "când lucrul este declarat neprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale".

Or, prin dispoziţiile legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinaţia legală, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere şi dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripţia pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.

De altfel, în raport cu dispoziţiile art. 1844 din Codul civil, potrivit cărora "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ", terenurile la care se referă reglementările din legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat apartenenţa la domeniul proprietăţii private atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate şi, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise şi dobândite pe calea restrânsă a moştenirii legale.

Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispoziţiile legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere şi dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripţiei acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din Codul civil, care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive.

Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumţia de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din Codul civil, cât şi de dispoziţiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumţia de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripţiei începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripţiei achizitive asupra acelor terenuri.

Mai mult, faţă de caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripţiei, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 din Codul civil, care nu se putea produce atât timp cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor din legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 se invocă o prescripţie de durată, bazată pe o posesie efectivă şi necontestată, începută anterior adoptării acestor legi şi încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin decretele-lege nr. 1/1989 din 26 decembrie 1989 şi nr. 9/1989 din 31 decembrie 1989, constatarea prescripţiei achizitive în astfel de cazuri devine de neînlăturat.

O astfel de soluţie este în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, prin care s-a stabilit ca terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobândite să fie trecute în proprietatea celor ce le aveau în folosinţă.

Or, dacă unor deţinători precari ai terenurilor pe care se aflau construcţiile dobândite în perioada în care erau în vigoare prevederile Legii nr. 58/1974 li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acelor terenuri, cu atât mai mult se cuvine să li se recunoască evidenta calitate de posesori celor care au stăpânit şi folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă atât de îndelungată de timp.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. V
din 20 februarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 07/06/2006

Dosar nr. 32/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că actele de violenţă cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracţiune, de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

În motivarea acestei opinii s-a relevat că finalitatea avută în vedere prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal este îndeplinită şi în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane vizate prin actele de violenţă comise în scopul de a ucide, considerându-se că este suficient ca autorul să fi acţionat cu intenţia de a ucide două sau mai multe persoane, iar rezultatul acţiunii să constea în producerea decesului a cel puţin unei persoane.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal se prevede că omorul săvârşit "asupra a două sau mai multor persoane" constituie infracţiune de omor deosebit de grav.

Din această prevedere a legii rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de omor deosebit de grav în forma menţionată, este necesar ca acţiunea, comisă cu intenţia de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane şi să aibă ca rezultat decesul a cel puţin două dintre ele.

În ipoteza în care acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, are ca rezultat moartea unei singure victime, nu se poate reţine existenţa agravantei determinate de pluralitatea de victime la care se referă art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

A considera altfel ar însemna să fie depăşită voinţa legiuitorului, exprimată explicit în cadrul reglementării date prin acest text de lege, potrivit căreia actele de violenţă îndreptate în aceeaşi împrejurare împotriva unei pluralităţi de victime sunt susceptibile de a fi considerate săvârşite în condiţiile unei atari agravante numai dacă au avut ca rezultat producerea morţii a cel puţin două persoane.

Aşa fiind, în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane asupra cărora s-au exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va putea fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal, ci într-o singură infracţiune consumată de omor, prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art. 175, ori de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1, cu excepţia lit. b), din Codul penal, precum şi în tentativă la una dintre aceste infracţiuni, deoarece într-un asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista.

Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, în scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal, după cum o astfel de faptă nu ar putea fi încadrată în tentativă la această infracţiune decât în cazul când nu s-a produs decesul nici uneia dintre cele două victime vizate de agresor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs, în astfel de situaţii nefiind aplicabilă agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.

Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. VI
din 20 februarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 488 din 06/06/2006

Dosar nr. 39/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, referitoare la recuzarea care priveşte întreaga instanţă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, referitoare la cererea de recuzare care priveşte întreaga instanţă.

Astfel, unele instanţe au respins ca inadmisibilă cererea de recuzare privind întreaga instanţă dacă aceasta nu cuprinde indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, considerând că o atare cerere nu întruneşte condiţiile de formă instituite prin art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, iar alte instanţe au respins astfel de cereri, cu motivarea că nu se încadrează în dispoziţiile legale.

În fine, alte instanţe, apreciind că inadmisibilitatea constituie o sancţiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, au respins ca nefondată o asemenea cerere.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, "abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător".

Din această prevedere a legii rezultă că nu poate fi admisă decât cererea de recuzare în care se face referire la cazul de incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanţei recuzate în întregime, iar nu doar o parte dintre aceştia.

Tot astfel, pentru ca o astfel de cerere să poată fi considerată întemeiată, este necesar să se confirme, în cazul fiecărui judecător, incompatibilitatea care se invocă.

În raport cu aceste cerinţe, care rezultă fără echivoc din dispoziţiile legale menţionate, se impune concluzia că, în cazul neîndeplinirii uneia dintre cele două condiţii, care privesc, pe de o parte, aspectul formal al indicării cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanţei recuzate în întregime, iar pe de altă parte, aspectul de fond al temeiniciei fiecărui caz invocat, cererea de recuzare este nefondată.

Ca urmare, din moment ce verificarea întrunirii condiţiei referitoare la indicarea cazului concret de incompatibilitate invocat pentru fiecare judecător face necesară implicarea instanţei care soluţionează cererea de recuzare în verificarea fondului acesteia, iar nu doar a unui aspect formal, cum ar fi acela dacă legea dă posibilitate să se recurgă la o atare cerere, reiese că neindicarea concretă a cazului de incompatibilitate pentru vreunul dintre judecătorii instanţei recuzate în întregime nu atrage inadmisibilitatea, ci respingerea ei ca nefondată.

Aşa fiind, din moment ce formularea cererii de recuzare constituie un drept procesual al părţilor, care poate fi exercitat în condiţiile stabilite de lege, neindicarea concretă într-o atare cerere a cazului de incompatibilitate pentru unul sau mai mulţi dintre judecătorii instanţei vizate nu poate atrage ab initio inadmisibilitatea sa, ci necesită o verificare judicioasă din partea instanţei superioare căreia i s-a adresat cererea, pentru a se constata dacă, eventual, cazul de incompatibilitate nu rezultă în mod implicit din cuprinsul cererii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, atrage respingerea cererii ca nefondată.

Pentru aceste motive În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, stabilesc:

Neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. VII
din 20 februarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 475 din 01/06/2006

Dosar nr. 40/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte efectele neverificării de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în textele de lege menţionate, atrage sancţiunea nulităţii relative cu consecinţele prevăzute în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală. S-a motivat că în astfel de cazuri sunt incidente prevederile art. 185 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora nerespectarea termenelor procedurale atrage aplicarea dispoziţiilor referitoare la nulităţi, acestea dând posibilitate inculpatului arestat preventiv să facă dovada că a suferit o vătămare datorită depăşirii termenului fixat de lege pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de el.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare, în astfel de cazuri instanţa de judecată având obligaţia, în conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol, să dispună punerea de îndată în libertate a celui arestat.

Din aceste dispoziţii imperative ale legii rezultă, fără echivoc, încetarea de drept a oricărei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, la expirarea termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare.

O atare interpretare este impusă de reglementarea dată art. 23 alin. (6) din Constituţia României, republicată, potrivit căreia "în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate", precum şi de alin. (9) al aceluiaşi articol, prin care se prevede că "punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege".

Aceste reglementări de ordin constituţional sunt conforme principiului înscris în art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căruia "orice persoană arestată sau deţinută... trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".

În raport cu prevederile constituţionale şi cu aceste din urmă reglementări internaţionale la care România a devenit parte, prin art. 160^b alin. 1 şi art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală a fost instituită obligaţia instanţei de a verifica periodic, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului major şi a celui minor.

În acest sens este de observat că prin art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că, "în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive".

Tot astfel, prin art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, "verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile", iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol se prevede că "verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile".

Faţă de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale la care s-a făcut referire, aceste dispoziţii cu caracter imperativ din Codul de procedură penală impun respectarea cu stricteţe a termenelor de verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive pe întreg parcursul judecăţii, pentru că altfel nu ar mai exista garanţia că lipsirea de libertate poate avea loc numai în condiţiile determinate de lege.

A considera că termenele de mai sus nu ar fi de decădere, ci doar de recomandare ar însemna să se lipsească de conţinut nu numai dispoziţiile din Codul de procedură penală care le instituie, ci înseşi prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale la care România este parte, ceea ce ar fi inadmisibil.

Pe de altă parte, neconstatarea nulităţii măsurii arestării preventive luate în cazul când instanţa nu se conformează dispoziţiilor procedurale obligatorii referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei unei atare măsuri ar contraveni şi prevederilor art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, potrivit cărora se iau "în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei".

Or, în raport cu prevederea art. 23 alin. (1) din Constituţie conform căreia "libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", precum şi cu garanţiile acordate celor lipsiţi de libertate prin alin. (2)-(10) ale aceluiaşi articol, ar fi total inacceptabil ca nerespectarea obligaţiei examinării periodice a măsurii arestării preventive, reglementată prin art. 160^b şi art. 160^h din Codul de procedură penală, să nu fie sancţionată cu nulitatea.

Ca urmare, pentru garantarea dreptului fundamental la libertate şi la siguranţa persoanei, se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea cerinţelor privind verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive constituie o încălcare a normelor procedurale ce asigură justa soluţionare a cauzei de natura celei la care se face referire în art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, astfel că aceasta nu se poate îndrepta decât prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive, ca efect al nerespectării termenelor imperative privind verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi, în raport cu cerinţele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, stabilesc:

Neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală, a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală, iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160^h alin. 3 din Codul de procedură penală atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. VIII
din 20 martie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 475 din 01/06/2006

Dosar nr. 38/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. 2 din Codul de procedură penală referitoare la fixarea termenului după expirarea căruia poate fi reînnoită cererea sau propunerea de acordare a liberării condiţionate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 80 de judecători din totalul de 106 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în cazul respingerii cererii sau propunerii de liberare condiţionată, instanţa are îndatorirea să fixeze termenul după expirarea căruia cererea sau propunerea să poată fi reînnoită, numai dacă soluţia de respingere se întemeiază pe neîndeplinirea condiţiilor referitoare la stăruinţa în muncă, disciplină şi dovezi de îndreptare, iar perioada rămasă de executat, până la împlinirea perioadei cerute de lege să fie efectiv executată, nu depăşeşte un an.

SECŢIILE UNITE deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, atunci "când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere se fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu va putea fi mai mare de un an", instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe, prin hotărârea de respingere a cererii sau a propunerii de liberare condiţionată, au fixat termen după expirarea căruia să poată fi reînnoită cererea sau propunerea chiar şi atunci când durata de timp rămasă de executat, până la împlinirea perioadei cerute de lege să fie efectiv executată, depăşeşte un an.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că un asemenea termen nu poate fi fixat, prin hotărârea de respingere a cererii sau a propunerii de liberare condiţionată, decât în cazul în care perioada rămasă de executat, până la împlinirea perioadei cerute de lege să fie efectiv executată, nu depăşeşte un an.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 59 alin. 1 din Codul penal se prevede că "după ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mare de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei", stabilindu-se în continuare, în cadrul alin. 2 al aceluiaşi articol, durata pedepsei ce poate fi considerată executată pe baza muncii prestate, iar prin art. 591, 60 şi 62 din Codul penal, criteriile potrivit cărora se acordă liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, în cazuri speciale sau de executare a pedepsei într-o închisoare militară.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 450 alin. 1 din Codul de procedură penală, "liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau propunerea făcută potrivit legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, iar în cazul prevăzut în art. 62 alin. 3 din Codul penal, de către tribunalul militar în a cărui circumscripţie se află închisoarea militară".

Aşa cum s-a mai arătat, prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că, atunci când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere se fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, precizându-se că acest termen nu poate fi mai mare de un an.

Din această ultimă precizare, referitoare la limita maximă a termenului ce se poate fixa pentru reînnoirea propunerii sau a cererii de acordare a liberării condiţionate, rezultă implicit că instanţa are îndatorirea să fixeze un asemenea termen numai dacă perioada rămasă de executat, până la împlinirea fracţiunii de pedeapsă cerute de lege să fie efectiv executată, nu depăşeşte un an.

A considera altfel ar însemna ca, datorită duratei mai mari de un an a segmentului de pedeapsă ce trebuie executat până la împlinirea fracţiunii necesare pentru reînnoirea cererii sau a propunerii de liberare condiţionată, să devină lipsită de sens fixarea termenului, care nu poate depăşi un an, ceea ce ar fi inadmisibil.

Aşa fiind, faţă de finalitatea urmărită de legiuitor prin stabilirea obligaţiei instanţei de a fixa termenul de reînnoire a cererii sau a propunerii de acordare a liberării condiţionate, care nu poate fi alta decât aceea a asigurării posibilităţii de a se examina din nou situaţia celui vizat după trecerea unei perioade de timp, suficientă pentru realizarea condiţiilor pe care nu le îndeplinea, dar nu mai îndelungată decât termenul la care se referă dispoziţia art. 450 alin. 2 din Codul de procedură penală, se impune concluzia că, în cazul în care este necesar mai mult de un an până la completarea fracţiunii ce trebuie executată din pedeapsă, un astfel de termen nu mai are raţiune să fie stabilit.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fixarea termenului de reînnoire în cazul respingerii cererii sau a propunerii de liberare condiţionată se impune în toate cazurile în care soluţia este determinată de neîndeplinirea cumulativă a cerinţelor înscrise în art. 59 şi următoarele din Codul penal, inclusiv în situaţia în care perioada rămasă de executat până la împlinirea fracţiunii ce trebuie să fie executată din pedeapsă nu este mai mare de un an.

În ipoteza în care cererea sau propunerea de liberare condiţionată nu îndeplineşte condiţia privind fracţiunea din pedeapsă ce trebuie să fie executată, potrivit art. 59 şi următoarele din Codul penal, iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este mai mare de un an, se impune a se stabili de instanţă, prin hotărârea pe care o pronunţă, ca propunerea sau cererea să fie reînnoită numai în cadrul termenului de un an de la data executării în întregime a fracţiunilor din pedeapsă la care se referă art. 59 şi următoarele din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Fixarea termenului de reînnoire în cazul respingerii cererii sau al propunerii de liberare condiţionată se impune în toate cazurile în care soluţia se întemeiază pe neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de textele art. 59 şi următoarele din Codul penal, inclusiv în situaţia în care perioada rămasă de executat până la împlinirea fracţiunii legale este mai mică sau egală cu un an.

În cazul în care cererea sau propunerea de liberare condiţionată se respinge pentru neîndeplinirea condiţiei privitoare la fracţiunea prevăzută de art. 59 şi următoarele din Codul penal, iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este mai mare de un an, instanţa va stabili ca cererea sau propunerea să fie reînnoită potrivit art. 450 alin. 2 din Codul de procedură penală, în termen de un an de la data împlinirii fracţiunii prevăzute de art. 59 şi următoarele din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. IX
din 20 martie 2006

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 653 din 28/07/2006

Dosar nr. 36/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr 10/2001.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 80 de judecători din totalul de 106 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul acea persoană juridică.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu stabilirea instanţei competente să soluţioneze litigiile determinate de refuzul persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că instanţa căreia îi revine competenţa să soluţioneze cererile formulate împotriva unui asemenea refuz este secţia de contencios administrativ al tribunalului.

În motivarea acestui punct de vedere, s-a invocat principiul simetriei actelor juridice, relevându-se că, din moment ce refuzul de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri are natură administrativă, este firesc ca atacarea acestuia să nu poată avea loc decât în faţa instanţei de contencios administrativ.

Alte instanţe au apreciat că instanţa competentă să cenzureze refuzul persoanei juridice, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este judecătoria.

Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a motivat că asemenea cereri au caracterul unor acţiuni în obligaţia de a face, pentru care sunt aplicabile normele dreptului comun.

S-a mai arătat că o astfel de acţiune, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu atrage în mod automat competenţa tribunalului pentru soluţionarea ei în fond, câtă vreme în acest act normativ sunt prevăzute limitativ cazurile de derogare de la prevederile Codului de procedură civilă ce stabilesc competenţa generală a judecătoriei în toate materiile pentru care nu s-a stabilit o competenţă specială. În această privinţă, s-a subliniat că în Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute numai două categorii de cereri în care competenţa de soluţionare, în primă instanţă, revine secţiei civile a tribunalului, şi anume contestaţia ce poate fi formulată, în temeiul art. 26 alin. (3), de persoana îndreptăţită împotriva deciziei sau dispoziţiei emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, precum şi acţiunea ce poate fi introdusă în baza art. 30 alin. (2).

S-a relevat că, faţă de caracterul derogatoriu al celor două excepţii menţionate de la prevederile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile care le prevăd nu pot fi interpretate decât restrictiv.

În fine, alte instanţe au considerat că, dimpotrivă, competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, revine secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a învederat că îndeplinirea obligaţiei instituite prin art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 îşi are izvorul în exercitarea acţiunii în revendicare, astfel cum este reglementată printr-o lege specială, ce nu are legătură cu obligaţia de a face din dreptul comun.

S-a mai relevat că, din moment ce prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului, pentru raţiuni de simetrie şi cererile formulate împotriva refuzului de a se emite decizia sau dispoziţia motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri trebuie adresate tot acestei instanţe.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".

În acelaşi sens, prin art. 25 alin. (1) din legea menţionată se mai prevede că "În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".

Dar, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege menţionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privinţă, absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, pentru cazul când restituirea în natură nu este posibilă, s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

De aceea, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.

Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale din actul normativ în discuţie nu pot împiedica persoana îndreptăţită să-şi valorifice drepturile şi nici nu o pot pune într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.

A considera că o astfel de cerere este prematură sau inadmisibilă şi a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să fie împiedicate persoanele îndreptăţite să-şi redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv.

Pe de altă parte, competenţa materială a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona asemenea litigii este impusă de ansamblul reglementărilor internaţionale şi naţionale aplicabile într-un asemenea domeniu.

În acest sens, este de observat că sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil", nu i se poate da o altă semnificaţie decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natură patrimonială, este un drept civil.

De aceea, în caz de contestare, protecţia juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi, respectiv, dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluţionare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competenţa instanţei care judecă acţiunea principală, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 şi 27 din această lege.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. X
din 20 martie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 656 din 28/07/2006

Dosar nr. 37/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit astăzi, 20 martie 2006, în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, referitoare la cazurile de admisibilitate a cererii de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din registrul comerţului.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 80 de judecători din totalul de 106 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că o cerere de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din registrul comerţului este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică ori juridică, ce se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei anterioare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin acea hotărâre nu s-a dispus menţionarea ei în registrul comerţului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, astfel cum a fost modificată prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, referitoare la cazurile de admisibilitate a cererii de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din registrul comerţului.

Astfel, unele instanţe au admis asemenea cereri, chiar dacă persoana fizică sau juridică ce s-a considerat prejudiciată prin efectuarea unei înmatriculări ori menţiuni în registrul comerţului nu face dovada că actele care au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită au fost desfiinţate, în tot sau în parte, ori s-au modificat printr-o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă.

În motivarea acestui punct de vedere, s-a relevat că dreptul la acţiune nu poate fi condiţionat de preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de anulare ori de modificare, în tot sau în parte, a actului sau titlului ce a stat la baza înmatriculării sau menţiunii, pentru că s-ar îngreuna în mod inutil situaţia titularului dreptului la acţiune şi, în acelaşi timp, instanţa este oricum învestită să examineze, pe cale incidentală, existenţa şi valabilitatea actului pe baza căruia s-au efectuat acele menţiuni.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că radierea unei înmatriculări sau menţiuni în registrul comerţului poate fi cerută numai în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care au fost anulate ori modificate, în tot sau în parte, actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, precum şi dacă prin însăşi acea hotărâre nu s-a dispus efectuarea menţiunii respective în registrul comerţului.

S-a apreciat în acest sens că prevederile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, impun verificarea de către instanţa judecătorească a condiţiilor de formă, cu privire la raporturile juridice existente între părţi.

S-a mai învederat că, în această privinţă, reglementările din legea specială menţionată sunt completate cu dispoziţiile art. 331 şi următoarele din Codul de procedură civilă, instituind o procedură necontencioasă, care presupune doar exercitarea unui control al actelor în temeiul cărora s-au efectuat înregistrările în registrul comerţului, implicând posibilitatea de a dispune radierea doar în măsura în care înregistrările efectuate au fost anulate ori modificate, în tot sau în parte, printr-o hotărâre judecătorească preexistentă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, se prevede că "Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului".

Rezultă, deci, că pentru a putea fi exercitată acţiunea în radiere reglementată prin acest text de lege este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele trei condiţii: să existe o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă, prin care să fi fost desfiinţate sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, să nu se fi dispus prin acea hotărâre efectuarea de menţiuni în registrul comerţului privind desfiinţarea ori modificarea actului care a stat la baza înregistrării, iar persoana interesată să facă dovada că i s-a cauzat un prejudiciu prin înregistrarea a cărei radiere o solicită.

O atare rezolvare este impusă şi de reglementarea de la art. 7 alin (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, potrivit căreia "Instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită registrului comerţului, în termen de 15 zile de la data când au rămas irevocabile, copii legalizate de pe hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte şi menţiuni a căror înregistrare în registrul comerţului o dispun, conform legii", precum şi de prevederea explicită din alin. (2) al aceluiaşi articol că "În aceste încheieri şi hotărâri instanţele judecătoreşti vor dispune efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului".

Ca urmare, în ipoteza în care instanţele de judecată nu s-au conformat prevederilor legale menţionate, partea prejudiciată printr-o înmatriculare sau menţiune în registrul comerţului are posibilitatea să formuleze acţiune separată, în radiere, în condiţiile reglementate prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată.

În acest fel, radierea înmatriculării sau a unei menţiuni în registrul comerţului, ca operaţiune derivată, complementară şi subsecventă altei operaţiuni principale, efectuată anterior, se poate dispune numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată la cererea persoanei interesate.

De aceea, procedura instituită prin art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, are caracter necontencios, iar instanţei judecătoreşti învestite cu o acţiune în radiere îi revine doar obligaţia de a verifica, sub aspect formal, dacă sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii prevăzute în acest text de lege, pe o atare cale neputându-se dispune şi cu privire la existenţa şi valabilitatea titlului sau a raporturilor juridice dintre părţi.

În adevăr, în raport cu prevederile legale aplicabile, radierea unei menţiuni în condiţiile în care actele juridice care au stat la baza înregistrării nu au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă ar fi posibilă numai pe calea acţiunii în anulare, în cadrul unei proceduri cu caracter contencios, iar nu şi pe calea unei cereri necontencioase, formulată în temeiul art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că orice cerere de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni în registrul comerţului este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică ori juridică, ce se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin acea hotărâre nu s-a dispus menţionarea ei în registrul comerţului.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, stabilesc:

Cererea de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din registrul comerţului este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică ori juridică, ce se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei anterioare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin acea hotărâre nu s-a dispus menţionarea ei în registrul comerţului.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 20 martie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.