Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 8
din 9 februarie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 694 din 15/10/2009
Dosar nr. 37/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că problema aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 181 alin. 1 din Codul penal poate fi analizată în recurs.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit practică neunitară în aprecierea incidenţei cazului de casare prevăzut la art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în situaţia când se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 din Codul penal referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, prin modul în care a fost reglementat, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală poate fi invocat numai dacă eroarea gravă de fapt comisă a determinat reţinerea unei situaţii de fapt infirmate de probe în punctele ei esenţiale, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, iar nu şi atunci când se invocă încălcarea prevederilor art. 181 din Codul penal ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a gradului de pericol social al faptei.

S-a argumentat că posibilitatea primei instanţe şi a celei de apel de a aprecia gradul de pericol social al faptei, pentru a se stabili dacă aceasta constituie sau nu infracţiune, scapă controlului în casare al instanţei de recurs, deoarece o asemenea situaţie, privind stricta aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal, excedează reglementării date în cuprinsul art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, prin care este limitată examinarea hotărârii supuse controlului judiciar numai sub aspectul comiterii unei eventuale erori grave în reţinerea faptelor, în măsura în care au avut drept consecinţă adoptarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală sunt incidente şi în cazul verificării în recurs de către instanţa de control judiciar a modului în care s-au aplicat prevederile art. 181 din Codul penal în legătură cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor în raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infracţiuni.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin conţinutul de ansamblu dat art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, motivelor de casare ce se pot invoca în recurs li s-a imprimat un predominant caracter de drept, determinând, de regulă, desfiinţarea hotărârilor atunci când se constată greşita aplicare a dispoziţiilor legii, cazurile de apreciere necorespunzătoare a probelor şi faptelor fiind restrânse la două, enunţate limitativ la pct. 14 şi 18 din cadrul aceluiaşi alineat.

În acest sens, în reglementarea alineatului menţionat s-a prevăzut la pct. 14 că hotărârile sunt supuse casării nu numai în cazul când s-au stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci şi atunci "când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal", iar la pct. 18, că există caz de casare "când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare".

În raport cu acest conţinut al reglementării ce i s-a dat de legiuitor, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală presupune o eroare în stabilirea faptelor, care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite, de achitare sau de condamnare.

Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Tocmai de aceea cenzura instanţei de control judiciar, ca instanţă de recurs, trebuie să urmărească atenta şi completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esenţială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.

Or, eventualele constatări privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecinţa unor aprecieri determinate de raţionamente bazate pe erori esenţiale în reţinerea faptelor şi a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.

Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei reţineri a faptelor şi a gradului de pericol social al făptuitorului, cu consecinţa aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în vedere că însuşi scopul procesului penal, ca şi principiile aflării adevărului şi al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, 3 şi 4 din Codul de procedură penală, impun stabilirea realităţii în totalitatea sa, cu toate detaliile, având relevanţă în justa determinare a gradului de pericol social în accepţiunea prevederilor art. 181 din Codul penal.

Evident, numai pe baza aprecierii corecte şi complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele şi împrejurările cu reală semnificaţie pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă dispoziţiile art. 181 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

De aceea, excluderea posibilităţii instanţei de recurs de a-şi exercita cenzura şi asupra modului în care instanţele ierarhic inferioare au apreciat conţinutul probelor în raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanţă a unei anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracţiuni, sau, dimpotrivă, la evidenţierea gradului de pericol social, cu consecinţa neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 181 din Codul penal, ar echivala cu lipsirea de conţinut a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, putând conduce astfel la denaturarea substanţială a scopului procesului penal şi la nesocotirea principiilor sale de bază.

Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în interpretarea dispoziţiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparentă separare a situaţiilor de fapt de cele specifice de drept. Înfăptuirea interesului superior al justiţiei, acela de aflare a adevărului, şi impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se examineze şi întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenţei prevederilor art. 181 din Codul penal în raport cu cazul concret judecat.

În consecinţă, recursul în interesul legii, fiind fondat, urmează a fi admis şi a se stabili că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că ele sunt incidente şi în ipoteza atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate în apel, atunci când se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, neaplicarea acestor prevederi ale legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că sunt incidente şi în ipoteza recurării hotărârilor pronunţate în apel, pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii legale.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.

p. PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
Prim-magistrat-asistent,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
Adriana Daniela White
eliberat din functie prin pensionare,
judecator LIDIA BARBULESCU