Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent, conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 24
din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 275 din 28/04/2010

Dosar nr. 14/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent, conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabilit că cererea de revizuire adresată în mod greşit direct instanţei, fără parcurgerea procedurii de efectuare a actelor de cercetare, se trimite procurorului competent conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin sentinţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, se constată că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent.

Astfel, din examenul jurisprudenţei actuale s-a evidenţiat că unele instanţe au pronunţat hotărâri definitive.

Alte instanţe, dimpotrivă, au recunoscut existenţa unei căi de atac împotriva hotărârilor de desesizare şi au trimis cauza procurorului competent în temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanţele de judecată au fost sesizate direct prin cererea de revizuire, însă s-a constatat un punct de vedere neunitar cu privire la gradul de jurisdicţie, în sensul că în timp ce unele au considerat că o astfel de hotărâre este atacabilă, atât cu apel, cât şi cu recurs, alte instanţe au apreciat că singura cale de atac este recursul.

De asemenea, nici instanţa supremă nu a avut un punct de vedere unitar în materia enunţată, în sensul că, deşi iniţial a apreciat că recursul declarat împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza la procuror este inadmisibil, ulterior a pronunţat sentinţe cu menţiunea că pot fi atacate cu recurs.

Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală, în Partea Specială, titlul II, "Judecata", cap. IV, secţiunea a II-a "Revizuirea", reglementarea acestei căi extraordinare de atac, statuând în dispoziţiile art. 393-4081 obiectul revizuirii, cazurile şi dovedirea unora, persoanele care pot cere revizuirea, organul căruia i se adresează cererea de revizuire, conţinutul acesteia şi modalitatea completării sau precizării ei, în ipoteza neîndeplinirii condiţiilor prevăzute expres, termenul de introducere, efectuarea actelor de cercetare, instanţa competentă, precum şi procedura judecării revizuirii, evidenţiind prevederi concrete referitoare la măsurile premergătoare, admiterea în principiu, măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu, rejudecarea, soluţiile după rejudecare, calea de atac, revizuirea dispoziţiilor civile, precum şi revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În conţinutul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală se arată în mod expres că "Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă".

Totodată, prevederile art. 399 din acelaşi cod reglementează conţinutul actelor pe care procurorul le efectuează după introducerea cererii de revizuire, în sensul că poate asculta persoana care solicită revizuirea; când este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, poate dispune aceasta prin ordonanţă; cere, dacă este necesar, dosarul cauzei pentru efectuarea actelor de cercetare; poate delega organul de cercetare penală, ipoteză în care dispoziţiile art. 217 ultimul alineat sunt aplicabile; termenul de efectuare a actelor de cercetare este de două luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire, iar după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.

Din perspectiva tehnicii de reglementare folosite de legiuitor, atât în art. 397 alin. 1, cât şi în art. 399 alin. 5 din Codul de procedură penală, pe calea interpretării gramaticale a sintagmelor folosite, şi anume "se adresează" şi, respectiv, "înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente", se delimitează în mod clar şi expres modalitatea de sesizare a instanţei competente privind revizuirea unei cauze, în sensul că aceasta are loc numai prin înaintarea de către procuror a materialului şi concluziilor sale şi nicidecum prin sesizarea pe calea cererii de revizuire adresate direct de vreuna dintre persoanele arătate expres de lege.

Altfel spus, modalitatea în care instanţa de judecată competentă este sesizată cu judecarea revizuirii unei cauze presupune un proces de verificare mai întâi a existenţei concluziilor şi a materialului procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, iar în mod subsecvent asupra organului judiciar căruia i s-a adresat cererea de revizuire, şi anume a procurorului, cât şi dacă acesta era cel competent, respectiv de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Ipoteza adresării unei cereri de revizuire, de către vreuna dintre persoanele care poate formula o asemenea cerere, direct instanţei de judecată, şi nicidecum procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, aşa cum prevede în mod accesibil şi previzibil art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, echivalează cu o cerere greşit îndreptată la un organ necompetent.

Legiuitorul român, deşi nu a folosit, în mod expres, ca în cazul dispoziţiilor art. 222 alin. 7 din Codul de procedură penală referitoare la plângerea penală greşit îndreptată, art. 2781 alin. 13 din acelaşi cod privind plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată greşit îndreptată sau art. 285 teza I din Codul de procedură penală, ce vizează plângerea prealabilă, sintagma "plângerea (...) greşit îndreptată... se trimite...", concluzia mai sus menţionată, în ipoteza adresării directe a cererii de revizuire instanţei de judecată, şi nu procurorului, rezultă pe cale de interpretare a dispoziţiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, care stipulează în mod concret organul judiciar căruia i se adresează cererea de revizuire.

Astfel, instanţa de judecată, în procesul de verificare asupra modului în care a fost sesizată, prin adresarea în mod direct cu o cerere de revizuire de către vreuna dintre persoanele prevăzute de lege, constatând inexistenţa concluziilor procurorului, ca urmare a faptului că nu a fost parcursă etapa obligatorie a cercetărilor efectuate de către procuror, în condiţiile art. 399 alin. 5 din Codul de procedură penală, va aprecia că cererea de revizuire ce i-a fost adresată a fost greşit îndreptată, urmând a o trimite organului judiciar competent, în scopul asigurării unei juste cercetări asupra sa.

Modalitatea mai sus menţionată se circumscrie procesului de verificare a legalei sesizări a organului judiciar, iar constatarea cererii de revizuire greşit îndreptate, ce va avea drept consecinţă trimiterea la organul judiciar competent, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres în normă, constituie o desesizare menită să asigure valorificarea drepturilor procesuale exercitate de către titularul unei asemenea cereri, în condiţiile procedurii prevăzute expres în lege.

Hotărârea de desesizare prin care instanţa de judecată, în temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, trimite cererea de revizuire procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, sub aspectul felului acesteia, este sentinţa, în condiţiile art. 311 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Sentinţa pronunţată în condiţiile mai sus menţionate, ce conţine măsura trimiterii la organul judiciar competent, fiind tot o hotărâre de desesizare ca şi hotărârile de trimitere a plângerii greşit îndreptate reglementate de art. 222 alin. 7, art. 2781 alin. 13 şi art. 285 teza I din Codul de procedură penală, este supusă numai căii de atac ordinare a recursului, controlul judiciar dând posibilitatea verificării obiectului cererii, stabilirii organului judiciar competent căruia i se trimite în mod efectiv şi care asigură îndreptarea unor erori judiciare cu privire la aspectele menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se stabileşte că sentinţa prin care instanţa, sesizată direct prin cerere de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală poate fi atacată cu recurs.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White