"nimeni nu e mai presus de lege"

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (republicată), precum şi interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, modificate prin Legea nr. 255/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, cu referire la necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 31

din 16 noiembrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 111 din 18/02/2010

Dosar nr. 16/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (republicată), precum şi interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, modificate prin Legea nr. 255/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, cu referire la necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 69 de judecători din 105 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea - procuror şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 255/2004 şi că, pentru a putea fi puse în executare, contractele de asistenţă juridică au nevoie de învestire cu formulă executorie.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar în legătură cu caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, cu referire la necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică.

Cu privire la primul aspect, unele instanţe au considerat că au caracter de titlu executoriu numai contractele de asistenţă juridică încheiate după data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004, potrivit principiului tempus regit actum, o soluţie contrară ducând la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 din Codul civil şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Alte instanţe, dimpotrivă, ţinând seama de principiul aplicării imediate a legii noi, au considerat că au calitatea de titlu executoriu şi contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004, în condiţiile în care actele şi faptele juridice privitoare la executarea silită sunt ulterioare edictării acestui act normativ.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, unele instanţe au respins ca lipsită de interes sau inadmisibilă cererea de învestire cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică.

În argumentarea soluţiei s-a reţinut, în esenţă, că după intrarea în vigoare a art. 3741 din Codul de procedură civilă, titlul executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică poate fi pus în executare silită prin cerere adresată executorului judecătoresc, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii judiciare necontencioase de învestire cu formulă executorie.

Alte instanţe însă au soluţionat pe fond cererea de învestire cu formulă executorie a contractului de asistenţă juridică, reţinând că prin Legea nr. 51/1995, republicată, nu i se recunoaşte acestui tip de contract caracterul executoriu, ci doar natura de înscris care constituie titlu executoriu şi care poate fi pus în executare numai după învestirea lui cu formulă executorie.

S-a apreciat astfel că punerea în executare a contractelor de asistenţă juridică este reglementată de norma specială prevăzută de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, care impune învestirea acestora cu formulă executorie, prin derogare de la prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte prima problemă în discuţie, instanţele care au reţinut că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2004, "contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu".

Acest text de lege, prin care se stabileşte caracterul de titlu executoriu al unui asemenea contract, constituie, în mod evident, o normă procedurală ce priveşte executarea silită, fiind menită să îi asigure celeritatea.

Dobândirea valorii de titlu executoriu, ce are loc exclusiv prin voinţa legiuitorului, nu vizează raportul juridic de drept material existent între părţi, căci nu modifică în niciun fel convenţia părţilor sau vreunul dintre efectele generate de aceasta.

De asemenea, nu sunt afectate cu nimic condiţiile de formare şi de validitate a contractului, astfel că nici din această perspectivă nu se poate susţine că dispoziţia legală examinată ar aparţine dreptului material, şi nu celui procedural.

Normele de procedură propriu-zise, cărora le sunt asimilate şi normele de executare silită, fie că sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, se supun principiului aplicării imediate, cu respectarea regulii tempus regit actum.

De aceea, în materie de executare silită, este incidentă norma în vigoare la data realizării executării, inclusiv cu privire la constituirea titlului, ca primă etapă în declanşarea procedurii execuţionale şi indiferent dacă naşterea creanţei a avut loc anterior.

Aşa cum s-a arătat, dispoziţiile art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, se situează în materia normelor procedurale de executare silită.

Întrucât legiuitorul nu distinge în raport cu momentul la care s-a încheiat contractul de asistenţă juridică, se impune a se aprecia că au caracter executoriu şi contractele ce au fost încheiate anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor modificatoare conţinute de Legea nr. 255/2004.

Prin aceasta nu are loc o nesocotire a principiului neretroactivităţii legii, înscris în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din Codul civil, deoarece legea nouă nu vine să modifice raporturile juridice dintre părţi, ci doar recunoaşte contractului o calitate superioară, exclusiv în vederea unei eventuale executări silite.

Altfel spus, prin aplicarea imediată a noii norme de procedură nu sunt surprinse părţile, acestora nefiindu-le impuse condiţii sau efecte pe care nu le-au avut în vedere la data perfectării contractului.

Cu privire la cea de-a doua problemă în discuţie, instanţele care au apreciat că este necesară învestirea cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Problema de drept care se cere a fi soluţionată, în acest caz, vizează interpretarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. 1 pct. 28 din Legea nr. 255/2004, în sensul aplicabilităţii sau neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă contractelor de asistenţă juridică pentru care s-a statuat că sunt titluri executorii, punându-se în discuţie raportul dintre norma generală şi norma specială.

Astfel, art. 3741 din Codul de procedură civilă prevede că "înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie".

Totodată, potrivit art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2004, "învestirea cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului".

Rezultă că, pentru a fi pus în executare silită, contractul de asistenţă juridică trebuie să fie învestit cu formulă executorie, câtă vreme este stabilită instanţa competentă în acest scop.

Prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 se impun în virtutea raportului dintre norma generală şi norma specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Altfel spus, ori de câte ori pentru o anumită materie există o reglementare specială, aceasta se aplică în locul reglementării generale.

Norma specială se va aplica în mod prioritar faţă de cea cu caracter general ori de câte ori se găseşte în faţa unui caz care intră în prevederile sale, chiar dacă norma generală este mai nouă, deoarece aceasta din urmă nu poate, fără o dispoziţie expresă a legiuitorului, să afecteze norma specială.

Aşadar, deşi potrivit legii contractul de asistenţă juridică este titlu executoriu, punerea sa în executare este condiţionată de învestirea cu formulă executorie în instanţă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, se stabileşte că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004.

De asemenea, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004 raportat la prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă, se stabileşte că deşi contractele de asistenţă juridică au caracter de titlu executoriu conferit prin lege, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formulă executorie.

PENTRU ACESTE MOTIVE în numele legii DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, se stabileşte că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995.

În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, raportat la art. 3741 din Codul de procedură civilă, se stabileşte că deşi contractele de asistenţă juridică au caracter de titlu executoriu conferit prin lege, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formulă executorie.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare*), persoanelor care după data de 6 martie 1945 şi până în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori insubordonare prevăzute şi pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 32
din 16 noiembrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 137 din 02/03/2010

Dosar nr. 19/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare*), persoanelor care după data de 6 martie 1945 şi până în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori insubordonare prevăzute şi pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 69 de judecători din 105 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea - procuror şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

*) Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri a fost republicat şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor care după data de 6 martie 1945 şi până în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevăzute şi pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă.

Unele instanţe au apreciat că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, săvârşite din motive religioase după data de 6 martie 1945, se încadrează în ipoteza normei juridice conţinute de art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a reţinut că infracţiunile pentru care reclamanţii au fost condamnaţi dobândesc, în contextul regimului de dictatură existent în acea perioadă, natura unor infracţiuni politice, deoarece limitarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii de conştiinţă a făcut posibile astfel de condamnări.

Alte instanţe au respins cererile de recunoaştere a drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, considerând că faptele pentru care reclamanţii au fost condamnaţi nu constituie infracţiuni cu caracter politic, ci infracţiuni de drept comun, îndreptate împotriva capacităţii de apărare a ţării.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect legea.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, "Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; (...)"

În raport cu aceste dispoziţii legale, rezultă că, în esenţă, problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Cum în discuţie sunt infracţiunile prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, se cere arătat că faptele persoanelor care, din motive de conştiinţă, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenenţa la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova") au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispoziţiile art. 334 din acelaşi cod (insubordonarea) atunci când, deşi încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

Aceste fapte au fost şi sunt reglementate în titlul X al Codului penal "Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României", cap. 1 "Infracţiuni săvârşite de militari" - secţiunea I "Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare" (art. 334), respectiv cap. 3 "Infracţiuni săvârşite de civili" (art. 354).

Aşezarea acestor texte în titlul şi capitolele menţionate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracţiuni, care este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.

Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).

Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar a fost pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei.

Astfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoaşterea obiecţiei de conştiinţă în legătură cu serviciul militar obligatoriu şi instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conştiinţă sau din cauza unei credinţe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluţia nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).

În anul 2001, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecţie de conştiinţă cu privire la serviciul militar în Convenţia europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adiţional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b şi art. 9 din Convenţie.

Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispoziţiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).

De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).

Deşi în acea perioadă statul român nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.

Prin urmare, condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte că:

Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind admisibilitatea recursului declarat împotriva hotărârilor prin care a fost judecat apelul, în situaţia particulară în care, potrivit legii, recursul era singura cale de atac care putea fi exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 35
din 14 decembrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 04/05/2010

Dosar nr. 25/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind admisibilitatea recursului declarat împotriva hotărârilor prin care a fost judecat apelul, în situaţia particulară în care, potrivit legii, recursul era singura cale de atac care putea fi exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 67 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut punctul de vedere depus, cu privire la sesizarea în discuţie, solicitând să fie respinsă pe motiv că şi din verificarea practicii judiciare existente la nivelul întregii ţări s-a constatat că aceasta are caracter unitar.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra sesizării cu recurs în interesul legii, formulată de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a recursului declarat împotriva deciziei pronunţate în apel în cazul în care, potrivit legii, împotriva hotărârii primei instanţe nu putea fi exercitată decât calea de atac a recursului.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care a fost considerată apel calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă.

În acest sens, s-a motivat că, din moment ce hotărârea pronunţată în primă instanţă era susceptibilă de a fi atacată numai pe calea recursului şi s-a exercitat împotriva ei o cale de atac soluţionată ca apel, nu poate să fie examinată din nou de o instanţă de control judiciar, în recurs, pentru că a fost supusă o dată unui astfel de control şi a rămas definitivă, indiferent dacă acea cale de atac a fost greşit considerată apel.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că recursul declarat în astfel de condiţii este admisibil şi fondat, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. 1 pct. 3 şi 11 din Codul de procedură penală, câtă vreme greşit s-a procedat la judecarea cauzei în apel, în loc să fie soluţionată în recurs, în raport cu cerinţele şi trăsăturile specifice unei asemenea căi de atac, încât se impune casarea unei atare decizii date cu încălcarea vădită a normelor procedurale privind desfăşurarea procesului penal şi trimiterea cauzei la instanţa competentă, în vederea judecării recursului în complet legal constituit şi în conformitate cu dispoziţiile prin care este reglementată această cale de atac.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, în timp ce în cuprinsul alin. 1 al art. 197 din Codul de procedură penală se prevede că "încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act", prin alin. 2 din acelaşi articol s-a precizat cu caracter restrictiv, dar imperativ, că "dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", subliniindu-se, prin cel de-al treilea alineat al acestui text de lege, că "nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod" şi că "ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu".

Prin urmare, este de observat că în acest cadru de reglementare, în măsura în care, pe parcursul procesului penal, s-a comis o încălcare a normelor procedurale ce sunt vizate de dispoziţiile alin. 2 al art. 197 din Codul de procedură penală, o atare neregularitate nu mai poate fi acoperită în niciun mod, ci impune reluarea sau refacerea actului procedural defectuos.

Or, în această accepţiune, este evident că o constituire a completului de judecată într-un număr specific pentru judecarea în apel, iar nu în numărul expres cerut de lege pentru soluţionarea cauzei în recurs, reprezintă o nelegală alcătuire a acelui complet, ceea ce atrage nulitatea absolută a judecăţii, într-o atare cale de atac, în sensul interpretării ce trebuie dată art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, pentru că s-au încălcat dispoziţiile relative la compunerea instanţei.

În acelaşi timp, calificarea greşită a căii de atac drept apel, cu soluţionarea ei potrivit reglementărilor specifice acestei căi de atac, are ca efect şi pronunţarea unei hotărâri în apel, nedefinitivă, deci supusă recursului.

A considera altfel ar însemna să fie eludat dreptul la un recurs efectiv în cauzele în care aceasta este singura cale de atac prevăzută de lege, cu consecinţa încălcării principiului legalităţii căilor de atac, care garantează exercitarea căilor de atac numai în condiţiile instituite de lege, cu respectarea tuturor prevederilor prin care este reglementată calea de atac exercitată.

Aşadar, prin atribuirea unei alte calificări şi a unui alt conţinut decât cel prevăzut prin lege căii de atac a recursului ar fi deturnată voinţa legiuitorului de reglementare a căilor de atac în raport cu natura cauzelor penale deduse judecăţii, ceea ce contravine flagrant principiilor egalităţii în drepturi şi accesului liber la justiţie instituite prin art. 16 şi 21 din Constituţia României, republicată.

Pe de altă parte, printr-un asemenea procedeu s-ar încălca şi regulile procedurale referitoare la sesizarea instanţei în căile de atac, ceea ce ar atrage nulitatea deciziei pronunţate în apel, atunci când instanţa nu poate fi învestită decât cu judecarea recursului, şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor relative la sesizarea instanţei, nulitate care, de asemenea, nu poate fi înlăturată în niciun mod faţă de reglementarea din art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

Reiese deci că o astfel de hotărâre, prin care se soluţionează o cauză în apel, deşi recursul constituie singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 3 şi 11 din Codul de procedură penală, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei şi la admiterea unei căi de atac neprevăzute de lege în ipoteza în care a fost admisă acea cale de atac greşit calificată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că recursul împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionată calea de atac a apelului, deşi recursul era singura cale de atac ce se putea exercita împotriva hotărârii primei instanţe, este admisibil, potrivit dispoziţiilor art. 3851 lit. e) din Codul de procedură penală, fiind incidente cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 3 şi 11 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Se stabileşte că recursul declarat împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionată calea de atac a apelului, deşi recursul era singura cale de atac ce putea fi exercitată împotriva hotărârii primei instanţe, este admisibil, potrivit dispoziţiilor art. 3851 lit. e) din Codul de procedură penală, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. 1 pct. 3 şi 11 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind admisibilitatea cererilor de revizuire, respectiv de contestaţie la executare, în cazul incidenţei autorităţii de lucru judecat.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 36
din 14 decembrie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 22/06/2010
Dosar nr. 26/2009
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind admisibilitatea cererilor de revizuire, respectiv de contestaţie la executare, în cazul incidenţei autorităţii de lucru judecat.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 67 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea - adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că obiectul recursului în interesul legii a fost limitat numai la cererile de revizuire şi contestaţie la executare, excluzând cererile de contopire care nu pot intra sub incidenţa autorităţii de lucru judecat, deşi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti le-a avut în vedere şi pe acestea din urmă. A solicitat, în concluzie, admiterea recursului în interesul legii, în sensul de a se stabili că, în cazul în care instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire ori a unei contestaţii la executare constată existenţa autorităţii de lucru judecat, urmează să respingă respectiva cerere ca inadmisibilă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii şi sesizării Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea cererilor de revizuire şi a contestaţiilor la executare formulate succesiv, în condiţiile existenţei identităţii de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în susţinerea acestora.

Astfel, unele instanţe au considerat că asemenea cereri trebuie soluţionate pe fond chiar dacă există identitate de persoane şi s-au invocat, cu ocazia soluţionării acestora, aceleaşi temeiuri legale, motive şi apărări.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul când se constată că există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în cuprinsul cererilor de revizuire şi al contestaţiilor la executare formulate succesiv, acestea trebuie respinse ca inadmisibile.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în cuprinsul art. 403 din Codul de procedură penală, prin care s-a reglementat procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire, este instituită la alin. 1 obligaţia instanţei de a verifica, între altele, dacă această cerere este făcută în condiţiile prevăzute de lege.

O astfel de verificare presupune, mai întâi, să se aprecieze asupra susceptibilităţii unei atare cereri de a fi examinată prin prisma reglementărilor legale care ar putea constitui impedimente în exercitarea căii de atac a revizuirii.

În aceste condiţii, limitarea exercitării şi promovării în continuare a unei cereri de revizuire, în cadrul procedurii prealabile a admiterii în principiu, trebuie luată în considerare atât timp cât anumite piedici legale, cum este şi autoritatea de lucru judecat, nu îngăduie compatibilitatea căii respective de atac de a determina rejudecarea fondului cauzei.

Sub acest aspect, este unanim admis că situaţia juridică stabilită prin soluţionarea definitivă a unei cauze penale deduse judecăţii reflectă adevărul impus de recunoaşterea principiului de drept "res judicata pro veritate habetur". De aceea, în măsura în care rezolvarea dată asupra unei cereri de revizuire priveşte persoane, temeiuri juridice, motive şi apărări ce fac obiectul unei cereri de revizuire ulterioare, cu conţinut identic, această nouă cerere de revizuire nu constituie decât o repetare a celei deja soluţionate, intrând în coliziune cu dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat.

De observat în această privinţă că faţă de dispoziţiile art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aplicabile şi în procesul penal potrivit art. 721 din acelaşi cod, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos să se mai procedeze la cercetarea în fond a pricinii.

Ca urmare, în raport cu reglementarea de la art. 166 din Codul de procedură civilă, aplicabil şi în procesul penal, în care se prevede că "excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţei de recurs", adică oricând, este de la sine înţeles că instanţa de revizuire nu poate trece peste o asemenea excepţie, ea trebuind să o invoce, chiar din oficiu, înainte de a aborda examinarea în fond a cererii de revizuire.

Evident, în lipsa unei reglementări adecvate în legislaţia penală a conţinutului autorităţii de lucru judecat, constatarea existenţei acesteia nu poate fi făcută decât în conformitate cu reglementarea de principiu de la art. 1201 din Codul civil, potrivit căreia "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele sau în contra lor în aceeaşi calitate".

Reiese deci că, faţă de specificul cererii de revizuire din procesul penal, condiţiile instituite în reglementarea de principiu, dată autorităţii de lucru judecat prin art. 1201 din Codul civil, implică neîndoielnic existenţa identităţii de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate cu ocazia soluţionării noii cereri în raport cu cererea anterioară de revizuire definitiv judecată.

Pentru aceeaşi raţiune, faţă de specificul procedurii ce trebuie parcursă în vederea soluţionării contestaţiei la executare, astfel cum această procedură este reglementată în art. 462 cu referire la art. 460 din Codul de procedură penală, o atare cale de atac devine, de asemenea, inadmisibilă, operând efectele autorităţii de lucru judecat, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în raport cu cererea de contestaţie la executare rezolvată anterior, cu caracter definitiv.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că sunt inadmisibile cererile repetate de revizuire şi, respectiv, de contestaţie la executare, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Se stabileşte că cererile repetate de revizuire şi, respectiv, contestaţie la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 13 din acelaşi act normativ, cu referire la posibilitatea acordării indemnizaţiei de dispozitiv lunare în cuantum de 25% din salariul de bază tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice locale.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 37
din 14 decembrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 217 din 07/04/2010

Dosar nr. 23/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 13 din acelaşi act normativ, cu referire la posibilitatea acordării indemnizaţiei de dispozitiv lunare în cuantum de 25% din salariul de bază tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice locale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 67 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea - procuror şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 138/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea acestuia, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 13 din acelaşi act normativ, cu referire la posibilitatea acordării indemnizaţiei de dispozitiv lunare în cuantum de 25% din salariul de bază tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice locale.

Astfel, unele instanţe au admis acţiunile formulate de funcţionarii publici şi personalul contractual care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice locale şi au obligat primăriile şi consiliile locale la alocarea, calcularea şi plata către reclamanţi a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 138/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază.

S-a reţinut, de asemenea, că ulterior apariţiei Legii nr. 138/1999, Ministerul de Interne şi Ministerul Administraţiei Publice s-au reorganizat prin comasare, formând Ministerul Administraţiei şi Internelor şi, prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 496/2003 pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului de interne nr. 275/2002 privind aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul de Interne, s-a dispus că indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, fără a distinge între administraţia publică centrală şi cea locală.

Totodată, în ordinul menţionat a fost definită sintagma "personal civil", conţinută de art. 47 din Legea nr. 138/1999 ca reprezentând funcţionarii publici şi personalul contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor, prevăzându-se că acest personal beneficiază de drepturile stabilite prin Legea nr. 138/1999, cu excepţia celui din domeniul administraţiei publice, care beneficiază doar de dreptul prevăzut la art. 13 din aceeaşi lege, precum şi de drepturile prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaţilor omologi din sectorul bugetar.

Alte instanţe, dimpotrivă, au respins acţiunile având ca obiect plata indemnizaţiei de dispozitiv reglementată de art. 13 din Legea nr. 138/1999, formulate de funcţionarii publici şi personalul contractual care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică locală.

În motivare s-a arătat că Legea nr. 138/1999, astfel cum rezultă din însuşi titlul ei, stabileşte modalitatea de salarizare şi acordare a altor drepturi numai pentru personalul militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Astfel, potrivit prevederilor art. 47 din legea menţionată, numai personalul civil din ministerele şi instituţiile centrale enumerate în art. 1 beneficiază de unele drepturi prevăzute de acest act normativ, iar conform art. 49, personalul civil care desfăşoară activităţi în condiţii similare cu cele ale cadrelor militare beneficiază de primele, sporurile şi indemnizaţiile acordate acestora.

S-a arătat, de asemenea, că prevederile din Legea nr. 138/1999 şi din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 496/2003 referitoare la indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază nu sunt aplicabile şi altor categorii de funcţionari publici şi personal angajat pe bază de contract care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică locală, Ministerul Administraţiei şi Internelor neavând nicio atribuţie în privinţa salarizării acestor categorii profesionale, întrucât administraţia publică locală nu face parte din structurile acestui minister.

S-a apreciat, prin recursul în interesul legii, că aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În legătură cu această problemă de drept, în privinţa căreia s-a constatat că instanţele nu au un punct de vedere unitar, se reţin următoarele:

În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 138/1999 "dispoziţiile prezentei legi se aplică personalului militar şi civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei".

Art. 13 din Legea nr. 138/1999 prevede: "cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază."

Prin prevederile art. 47 din aceeaşi lege se arată că "personalul civil din ministerele şi instituţiile centrale prevăzute la art. 1 beneficiază de drepturile salariale reglementate în legislaţia aplicabilă în sectorul bugetar şi de unele drepturi salariale prevăzute de prezenta lege", iar art. 49 stipulează că "personalul civil din ministerele şi instituţiile centrale prevăzute la art. 47, care desfăşoară activităţi în condiţii similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile şi indemnizaţiile acordate acestora, potrivit prevederilor aplicabile cadrelor militare în activitate".

Dispoziţiile legale sus-menţionate conţin o enumerare limitativă şi sunt aplicabile personalului militar şi civil din instituţiile menţionate la art. 1 din lege, astfel că nu există niciun temei pentru ca drepturile salariale suplimentare constând în indemnizaţia de dispozitiv lunară de 25% din salariul de bază să poată fi recunoscute şi acordate tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual din administraţia publică locală.

Aceste dispoziţii legale nu au devenit aplicabile funcţionarilor publici şi personalului contractual din administraţia publică locală nici după ce Ministerului Administraţiei şi Internelor i-au fost stabilite unele atribuţii în domeniul administraţiei publice căci stabilirea respectivelor atribuţii nu semnifică includerea administraţiei publice locale în structurile acestui minister, pentru a se putea considera că Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 496/2003 ar fi privit şi aceste categorii profesionale.

Prin acte normative succesive, ca urmare a unor reorganizări, denumirea Ministerului de Interne a fost schimbată de mai multe ori în decursul timpului, ocazie cu care s-a dispus şi asupra atribuţiilor acestui minister, cât şi cu privire la instituţii publice şi structuri ce urmau să îşi desfăşoare activitatea în subordinea sa şi, desigur, cu privire la situaţia personalului său şi al acelor instituţii.

Astfel, conform prevederilor art. 14 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor (în prezent abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare), acestui minister rezultat prin unificarea fostului Minister de Interne cu fostul Minister al Administraţiei i s-au stabilit atribuţii atât în domeniul administraţiei publice, cât şi în cel al ordinii şi siguranţei publice, iar potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ, personalul Ministerului de Interne şi cel al Ministerului Administraţiei a fost transferat în interesul serviciului şi numit pe funcţii la Ministerul Administraţiei şi Internelor, în condiţiile legii, beneficiind de drepturile dobândite anterior, conform legislaţiei, precum şi, în limita bugetului aprobat, de indemnizaţii şi sporuri specifice instituţiilor din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Cu această ocazie, personalul din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi Direcţiei Generale de Paşapoarte, care a activat anterior în domeniul ordinii şi siguranţei publice din fostul Minister de Interne, a fost transferat în domeniul administraţiei publice centrale din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003.

Ulterior, conform prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, aprobată prin Legea nr. 98/2008, cu modificările şi completările ulterioare, a fost înfiinţat Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, prin reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea noului minister fiind trecute instituţiile centrale menţionate în art. 13 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, potrivit prevederilor art. 18 alin. (2) şi (3) din această din urmă ordonanţă de urgenţă, personalul ministerului reorganizat a fost transferat în interesul serviciului, cu menţinerea funcţiilor deţinute şi a drepturilor salariale dobândite anterior, la ministerul rezultat din reorganizare.

În urma acestei măsuri, în domeniul administraţiei publice din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a fost transferat personalul din structurile prevăzute la art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

În prezent, în urma reorganizării Ministerului Internelor şi Reformei Administrative dispuse prin art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, aprobată prin Legea nr. 186/2009, a avut loc din nou înfiinţarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar conform art. 21 din ordonanţă, acesta a preluat personalul ministerului reorganizat, personal care şi-a menţinut nivelul salarizării prevăzut prin actele normative în vigoare, aşa cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ.

Pe parcursul succesiunii de acte normative care au vizat reorganizarea aceluiaşi minister, mai exact în baza art. 9 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003, a fost emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 496/2003 privind modificarea Ordinului ministrului de interne nr. 275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul de Interne.

Din examinarea dispoziţiilor ordinului se observă vă acesta a fost emis, printre altele, în vederea clarificării unor aspecte privind modalitatea de salarizare a personalului civil transferat în domeniul administraţiei publice din structurile aflate în subordinea fostului Minister de Interne, deoarece Ordinul ministrului de interne nr. 275/2002 fusese adoptat anterior reorganizării ministerului, astfel că se referea numai la personalul civil din instituţiile cu activitate în domeniul ordinii publice.

Potrivit pct. 9.2 din ordin: "Indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice", iar la pct. 31.1 se arată că "prin personal civil se înţelege funcţionarii publici şi personalul contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor".

La acelaşi punct al ordinului se precizează că "personalul civil din Ministerul Administraţiei şi Internelor beneficiază de drepturile stabilite prin prezenta lege, cu excepţia celui din domeniul administraţiei publice, care beneficiază doar de dreptul prevăzut de art. 13 din lege, precum şi de cele prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaţilor analogi din sectorul bugetar".

Aşadar, prin dispoziţiile acestui ordin nu s-a acordat dreptul salarial constând în indemnizaţia de dispozitiv altui personal civil (funcţionari publici şi personal contractual) din domeniul administraţiei publice, decât cel aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, acestui minister i-au fost stabilite atribuţii atât în domeniul ordinii şi siguranţei publice, cât şi în cel al administraţiei publice.

Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 496/2003 nu s-a referit şi nici nu se putea referi la vreo categorie de personal din administraţia publică locală, căci autorităţile prin care aceasta se realizează nu se află în raport de subordonare nici faţă de Ministerul de Interne, nici faţă de vreo altă autoritate a statului, ci funcţionează potrivit principiilor descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, aşa cum se stabileşte prin art. 120 alin. 1 din Constituţia României, republicată, şi art. 2 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşa cum s-a arătat, prin ordonanţele de urgenţă ce au fost menţionate se stabileşte că funcţionarii publici şi personalul contractual ce au beneficiat de indemnizaţia de dispozitiv lunară cât timp au fost încadraţi la Ministerul Administraţiei şi Internelor vor continua să aibă respectivul drept şi după transferul lor în structurile administraţiei publice centrale din subordinea acestui minister.

Ulterior, conform prevederilor art. 18 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, personalul fostului Minister al Administraţiei şi Internelor a fost transferat în interesul serviciului la Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cu menţinerea funcţiilor deţinute şi a drepturilor salariale dobândite anterior.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001 privind înfiinţarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 372/2002, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 520/2004, cu modificările şi completările ulterioare, au fost înfiinţate în subordinea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor servicii publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor, prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale şi al formaţiunilor locale de evidenţă a populaţiei din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Potrivit art. 241 alin. (2) din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 349/2005, personalul serviciilor comunitare de evidenţă a persoanelor este detaşat de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, în condiţiile legii, păstrându-şi toate drepturile anterior dobândite.

Soluţii legislative similare au fost adoptate şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple şi serviciilor publice comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 362/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că personalul acestor servicii comunitare organizate în cadrul prefecturilor judeţene şi al Prefecturii Municipiului Bucureşti, în baza art. 151 şi 152 din actul normativ menţionat, este transferat din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, păstrându-şi toate drepturile anterior dobândite.

Astfel fiind, în afară de militarii şi salariaţii civili (funcţionari publici şi personal contractual) din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor) şi din instituţiile publice aflate în subordinea ministerului, indemnizaţia de dispozitiv prevăzută de art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă şi următoarelor categorii de personal:

- personalului civil al serviciilor comunitare de evidenţă a persoanelor care sunt organizate şi funcţionează în subordinea consiliilor locale, în temeiul dispoziţiilor cu caracter special ale art. 241 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 372/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea faptului că este încadrat la Ministerul Administraţiei şi Internelor (fost Ministerul Internelor şi Reformei Administrative) şi este detaşat la aceste servicii comunitare, păstrându-şi toate drepturile anterior dobândite;

- personalului civil al serviciilor comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple şi al serviciilor publice comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor organizate în cadrul prefecturilor judeţene şi al Prefecturii Municipiului Bucureşti în temeiul dispoziţiilor cu caracter special ale art. 151 şi 152 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 362/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea faptului că îşi păstrează toate drepturile dobândite anterior transferului din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor la aceste servicii comunitare.

Prin urmare, este evident faptul că nu pot beneficia de indemnizaţia de dispozitiv alte categorii de funcţionari publici sau personal contractual care, deşi la un moment dat au avut beneficiul acestui drept salarial, în considerarea faptului că au făcut parte din structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, dar care în prezent nu se mai încadrează în niciuna dintre ipotezele juridice prezentate.

De asemenea, este evident faptul că nu pot beneficia de indemnizaţia de dispozitiv toţi funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât nici aceste categorii de personal nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele juridice prezentate.

Dacă legiuitorul ar fi dorit acordarea indemnizaţiei de dispozitiv de 25% din salariul de bază tuturor funcţionarilor publici şi personalului contractual din administraţia publică locală, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate.

Nu se poate susţine că există discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 16 din Constituţia României, republicată, în ceea ce priveşte salarizarea funcţionarilor publici şi personalului contractual transferat în structurile administraţiei publice, instituţiile publice şi organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi a celui detaşat, respectiv transferat în serviciile publice comunitare din subordinea consiliilor locale ori a prefecturilor şi celelalte categorii de funcţionari publici şi personal contractual care îşi desfăşoară activitatea în alte instituţii şi servicii publice din administraţia locală, întrucât personalul care a lucrat în structurile fostului Minister de Interne a beneficiat de sporul de dispozitiv, iar prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 221/2008, aprobată prin Legea nr. 186/2009, acte normative succesive care au reglementat măsuri de reorganizare a acestui minister, s-a prevăzut că personalul din cadrul său îşi păstrează drepturile dobândite anterior.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, legată de aplicarea garanţiei instituită de art. 14 din Convenţie, a subliniat că o diferenţă de tratament are natură discriminatorie numai dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

De asemenea, Curtea a statuat că statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţiile analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit, iar autorităţile naţionale competente rămân libere să aleagă măsurile pe care le socotesc potrivite pentru atingerea unui scop legitim.

Or, în esenţă, acordarea de către legiuitor a acestui drept salarial categoriilor profesionale ce au fost arătate îşi are justificarea în complexitatea şi gradul de dificultate al sarcinilor de serviciu, precum şi al responsabilităţilor ce le revin.

Totodată, este evident că nu ne aflăm în prezenţa unor situaţii analoage tratate diferenţiat.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul considerentelor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE in numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.