"nimeni nu e mai presus de lege"

Privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 278 alin. 3 şi art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală şi soluţia ce trebuie dată de către instanţă în situaţia în care plângerea contra actelor procurorului a fost formulată cu depăşirea acestor termene.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE –
DECIZIA Nr. 15
din 6 aprilie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 735 din 29/10/2009
Dosar nr. 3/2009
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 278 alin. 3 şi art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală şi soluţia ce trebuie dată de către instanţă în situaţia în care plângerea contra actelor procurorului a fost formulată cu depăşirea acestor termene.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 73 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că termenele prevăzute de art. 278 alin. 3 şi art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt termene de decădere şi, în consecinţă, în caz de nerespectare a acestora, instanţa va respinge ca tardivă plângerea formulată împotriva actelor procurorului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la natura juridică a termenelor prevăzute în art. 278 alin. 3 şi în art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală şi la efectele depăşirii acestor termene prin plângerile formulate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

Astfel, unele instanţe au considerat că termenele prevăzute în art. 278 alin. 3 şi în art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală nu sunt de decădere, iar nerespectarea lor nu produce efecte asupra exercitării dreptului de a formula plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că termenele de formulare a plângerii la procurorul ierarhic superior şi, respectiv, la judecător sunt de decădere, nerespectarea lor atrăgând nulitatea plângerii şi respingerea acesteia ca tardivă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Datorită specificului lor actele procedurale au o anumită durată în timp, trebuind să fie îndeplinite într-un interval strict delimitat de lege.

Prin instituţia termenului, astfel cum este reglementată în art. 185-188 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiţie.

De aceea, termenele procedurale prevăzute de lege sunt stabilite în vederea garantării ritmului optim de desfăşurare a activităţilor menite să contribuie la realizarea scopului procesului penal, fără să împiedice aflarea adevărului sau să lezeze în vreun fel drepturile şi interesele legitime ale părţilor.

Spre deosebire de termenele substanţiale, care asigură ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale. Prin natura lor şi efectele pe care le produc, termenele procedurale pot fi peremptorii sau imperative, dilatorii sau prohibitive şi orânduitorii sau de recomandare.

Dintre aceste termene, cel peremptoriu este acela înăuntrul căruia un anumit act trebuie îndeplinit în mod imperativ, depăşirea lui atrăgând nulitatea actului respectiv.

În acest sens, prin art. 185 alin. 1 din Codul de procedură penală s-a reglementat că nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru executarea unui drept procesual atrage decăderea din exerciţiul acelui drept şi nulitatea actului făcut peste termen.

În raport cu această reglementare neechivocă a efectelor nerespectării termenului înăuntrul căruia se poate exercita un drept procesual, trebuie examinată şi posibilitatea de a se face plângere împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, în temeiul prevederilor art. 278 alin. 3 şi art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Într-adevăr, în contextul reglementării plângerii contra actelor procurorului, prin art. 278 alin. 3 din Codul de procedură penală se prevede că "în cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau rezoluţie, persoanelor interesate ....".

Tot astfel, în cadrul art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, se subliniază că o asemenea plângere se poate face "în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278"...., pentru ca în alin. 2 al aceluiaşi articol să se precizeze că în cazul în care procurorul ierarhic superior "nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile".

Or, în aceste condiţii, fiind evident că termenele reglementate în cuprinsul art. 278 alin. 3 şi în art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, pentru exercitarea căii de atac a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu pot fi decât termene procedurale peremptorii, se impune concluzia că nerespectarea lor atrage decăderea din dreptul la acea cale de atac şi respingerea ei ca tardivă.

Aşa fiind, neexercitarea dreptului procesual de a formula plângere împotriva actelor procurorului în termenele stabilite în art. 278 alin. 3 şi art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală duce la decăderea din acest drept, determinând nulitatea plângerii depuse cu depăşirea termenului prevăzut de lege, astfel încât calea de atac declarată în astfel de condiţii devine tardivă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, sub aspectul naturii juridice, termenele prevăzute în art. 278 alin. 3 şi art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt termene de decădere.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Interpretând dispoziţiile art. 278 alin. 3 şi art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală sub aspectul naturii juridice a termenelor, stabilesc că acestea sunt termene de decădere.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2009.

p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
eliberat din funcţie prin pensionare,
judecător Lidia Bărbulescu
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea posibilităţii de a ataca cu plângere direct la instanţă, conform art. 2781 din Codul de procedură penală, soluţiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 17
din 15 iunie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 875 din 15/12/2009
Dosar nr. 6/2009
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea posibilităţii de a ataca cu plângere direct la instanţă, conform art. 2781 din Codul de procedură penală, soluţiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 80 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că plângerea persoanei vătămate sau a oricărei alte persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, adresată direct instanţei, se trimite organului judiciar competent în temeiul art. 2781 alin. 13 din Codul de procedură penală, în vederea parcurgerii etapelor obligatorii prevăzute de art. 278 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se diferit cu privire la modul de soluţionare a plângerii, adresată direct instanţei de judecată, împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţei de judecată îi revine obligaţia să examineze plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu, ce i s-a adresat direct de persoana vătămată sau de orice altă persoană ce consideră că s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, iar alte instanţe au dispus trimiterea unor asemenea plângeri la parchet, spre a fi soluţionate de procurorul ierarhic superior, considerând că altfel s-ar eluda o etapă procesuală obligatorie potrivit prevederilor art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În cadrul reglementării ce s-a dat plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, prin art. 275 alin. 1 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că "orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime".

Tot în cadrul acestei reglementări, în cuprinsul art. 278 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală este determinată competenţa de rezolvare a plângerii împotriva măsurilor luate şi a actelor efectuate de procuror sau a celor îndeplinite pe baza dispoziţiilor sale, la alin. 3 din acelaşi articol fiind stabilit termenul în care trebuie făcută plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Este semnificativ că, instituindu-se controlul judecătoresc asupra rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, prin art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că "după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă", pentru ca în finalul acestui alineat să se mai precizeze că "plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu".

Ca urmare, se impune concluzia că din reglementarea de ansamblu dată plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală reiese că plângerea împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu trebuie să fie adresată, după caz, mai întâi prim-procurorului parchetului sau procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorului şef de secţie la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv procurorului ierarhic superior.

Numai în măsura în care plângerea a fost rezolvată prin soluţie de respingere de către procurorul ierarhic superior, căruia i-a fost mai întâi adresată în raport cu distincţiile stabilite în primele două alineate ale art. 278 din Codul de procedură penală, persoana vătămată şi orice altă persoană având interese legitime vătămate pot formula o plângere pe care să o adreseze judecătorului în condiţiile reglementate prin art. 2781 din Codul de procedură penală.

Or, cât timp nu este încă parcursă etapa reglementată de dispoziţiile art. 275-278 din Codul de procedură penală, nu se poate considera că ar fi îndeplinite cerinţele art. 2781 alin. 1 şi 2 din acelaşi cod, astfel că instanţa care primeşte o astfel de plângere trebuie să se conformeze prevederilor alin. 13 al acestui din urmă articol, potrivit căruia "plângerea greşit îndreptată se trimite organului judiciar competent".

Trebuie observat că verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului şi, după caz, de oricare alt procuror ierarhic superior la care se face referire în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală, înainte de înaintarea dosarului cauzei la instanţa competentă, nu acoperă cerinţele înscrise în art. 2781 alin. 1 din acelaşi cod.

În acest sens este de reţinut că neefectuarea verificării menţionate sau lipsa menţiunii de pe rechizitoriu care să confirme că aceasta a avut loc constituie o neregularitate a actului de sesizare, ce poate fi îndreptată, pe calea procedurii reglementate în art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin restituirea dosarului la organul care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.

Spre deosebire de această verificare, ce se efectuează din oficiu, asupra tuturor dispoziţiilor din rechizitoriu, inclusiv asupra celor de netrimitere în judecată, examinarea şi rezolvarea plângerii persoanei vătămate sau a oricărei alte persoane ce se consideră vătămată în interesele sale legitime îşi are temeiul în prevederile art. 275 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire.

Or, din felul cum este formulată reglementarea din partea finală (teza a doua) a art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală rezultă că plângerea în faţa judecătorului împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu ar putea fi făcută şi deveni deci admisibilă doar după respingerea de către procuror a plângerii formulate în conformitate cu art. 275-278 din acelaşi cod.

Introducerea plângerii împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu la prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la procurorul ierarhic superior constituie aşadar o condiţie prealabilă prevăzută de lege, obligatorie pentru exercitarea procedurii reglementate în art. 2781 din Codul de procedură penală.

De aceea, rezolvarea plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din Codul de procedură penală de către prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, de procurorul ierarhic superior, potrivit art. 278 din acelaşi cod, constituie o procedură obligatorie, care trebuie parcursă de persoana vătămată şi de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate înainte de a se adresa cu plângere în faţa judecătorului împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu.

Aşa fiind şi cum, în conformitate cu prevederile art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, încălcarea lor neputând fi acoperită în niciun mod, se impune să se considere că plângerea care vizează dispoziţia de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu este inadmisibilă în măsura în care această dispoziţie nu a fost în prealabil atacată, în temeiul art. 278 din acelaşi cod, la procurorul ierarhic superior.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că soluţiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu nu pot fi atacate cu plângere direct la instanţă, iar în cazul în care este totuşi sesizată direct cu o astfel de plângere, instanţa trebuie să o trimită organului judiciar competent, conform art. 2781 din Codul de procedură penală, în vederea parcurgerii etapelor prevăzute în art. 278 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală stabilesc că:

Soluţiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu nu pot fi atacate cu plângere direct la instanţă.

În cazul în care este sesizată cu o astfel de plângere, instanţa o va trimite organului judiciar competent, conform art. 2781 alin. 13 din Codul de procedură penală, în vederea parcurgerii etapelor prevăzute la art. 278 din acelaşi cod.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2009.

p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
eliberat din funcţie prin pensionare,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării şi cuantificării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 20
din 21 septembrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 880 din 16/12/2009

Dosar nr. 9/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării şi cuantificării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că nu sunt întemeiate acţiunile formulate de funcţionarii publici pentru acordarea şi cuantificarea drepturilor salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la posibilitatea acordării şi cuantificării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel, unele instanţe au admis cererile reclamanţilor şi au obligat autorităţile pârâte la plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, doar pentru trecut, începând cu data de 1 ianuarie 2004, iar în unele cazuri şi pentru viitor, fără a le cuantifica, reţinând, în esenţă, că cele două drepturi au fost expres prevăzute în favoarea funcţionarilor publici prin art. 31 (fost art. 29) alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale cărui prevederi au fost suspendate până în data de 31 decembrie 2006, potrivit dispoziţiilor art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, şi art. 48 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006.

Alte instanţe, admiţând acţiunile reclamanţilor, au stabilit un cuantum al celor două suplimente salariale, respectiv un procent de câte 25% din salariul de bază pentru fiecare, şi au obligat autorităţile pârâte la plata acestor drepturi fie de la data de 1 ianuarie 2004 până la data pronunţării, fie şi pentru viitor.

Alte instanţe, dimpotrivă, au respins acţiunile reclamanţilor, reţinând că suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt componente ale salariului de bază cuvenit funcţionarilor publici şi îşi găsesc corespondent în categoriile, clasele, gradele profesionale şi treptele de salarizare.

În fine, alte instanţe au respins acţiunile reclamanţilor - funcţionari publici prin care se solicita obligarea angajatorilor la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare în cuantum de 25% fiecare din salariul de bază, începând cu data de 1 ianuarie 2004, reţinând, în esenţă, că procentul celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999 şi nici prin actele normative subsecvente, iar instanţele de judecată nu se pot substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează posibilitatea acordării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, pentru perioada 2004-2006 şi în continuare, în temeiul art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;

c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".

Art. 31 alin. (3) din acelaşi act normativ statuează în mod expres că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.

Cum nu a fost adoptată o lege de salarizare a funcţionarilor publici, drepturile salariale ale acestei categorii profesionale au fost reglementate anual, prin ordonanţe ale Guvernului.

Astfel, au fost adoptate Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.

Totodată, prin dispoziţiile art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 şi, respectiv, art. 48 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 s-a suspendat pentru perioada noiembrie 2004-31 decembrie 2006 aplicarea dispoziţiilor art. 29 (devenit ulterior art. 31) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru perioada 2007-2009 drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici au fost reglementate tot pe calea unor ordonanţe ale Guvernului adoptate pentru fiecare an în parte, însă nu s-a mai preluat soluţia legislativă de suspendare a aplicării dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.

Cuantumul celor două suplimente salariale nu a fost însă stabilit nici prin Legea nr. 188/1999 şi nici prin actele normative subsecvente, astfel încât nu există baza legală pentru calcularea şi acordarea acestora.

Pentru cuantificarea suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie Parlamentului, în cazul promovării unei legi, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în aplicarea acestor prevederi legale.

În condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul al suplimentului postului şi al suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezenţa doar a unei intenţii a legiuitorului de a acorda funcţionarilor publici două drepturi de natură salarială, intenţie materializată prin instituirea drepturilor, dar nefinalizată deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criteriile pe baza cărora pot fi calculate.

În atare situaţie, nefiind creat cadrul funcţional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi "virtuale".

În consecinţă, cele două drepturi nu pot fi obţinute prin promovarea unor acţiuni în instanţă, căci acordarea lor pe cale judecătorească ar însemna să se facă fie prin obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanţă în raport de diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o substituire în atribuţiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 820 din 3 iulie 2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, admiterea unor asemenea acţiuni, în condiţiile în care dispozitivul sentinţei nu ar identifica, pentru că nu are cum, suma la care urmează a fi obligată autoritatea pârâtă, ar presupune pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti nesusceptibile de executare, de natură a reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că dreptul de a apela la o instanţă ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999, paragraful 63; Dorneanu împotriva României - 2007, paragraful 32).

Totodată, prin pronunţarea unei hotărâri de admitere a acţiunilor reclamanţilor, fără indicarea unor criterii pe baza cărora creanţa conţinută de titlul executoriu să devină certă, se lasă posibilitatea debitorului (instituţia publică angajatoare) de a refuza ori de a stabili el însuşi întinderea şi aplicarea titlului executoriu.

Nu poate fi promovată nici soluţia de cuantificare a celor două suplimente salariale, deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, în lipsa unui act normativ care să stabilească modalitatea de calcul al acestor drepturi, instanţele de judecată nu se pot substitui puterii legislative, prin reglementarea lor.

În situaţia neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care obligă statele părţi să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezenţa unui "bun", noţiune cu semnificaţie autonomă, în sensul Convenţiei, care, fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială.

Nu se poate vorbi nici de existenţa unei "speranţe legitime" a reclamanţilor, în sensul avut în vedere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că atunci când interesul patrimonial aparţine categoriei juridice "creanţă" nu poate fi considerat "valoare patrimonială" şi implicit "speranţă legitimă" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziţie legală, sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Kopecky c/a Slovacia - 2004, paragrafele 35 şi 48-52; Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii c/a Belgia - 1995, paragraful 31; Draon c/a Franţa - 2005, paragrafele 65-70; Maurice c/a Franţa - 2005, paragrafele 63-70).

Or, drepturile salariale în discuţie nu au o suficientă bază în dreptul intern, în absenţa criteriilor legale de cuantificare a acestora.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, stabilesc că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea căii ordinare de atac exercitate de procurorul din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-o cauză de competenţa direcţiei, în condiţiile în care, la judecarea cauzei a cărei hotărâre este atacată (apelată ori recurată), a participat un procuror de la parchetul ordinar.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 21
din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 30/04/2010

Dosar nr. 10/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea căii ordinare de atac exercitate de procurorul din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-o cauză de competenţa direcţiei, în condiţiile în care, la judecarea cauzei a cărei hotărâre este atacată (apelată ori recurată), a participat un procuror de la parchetul ordinar.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că este admisibilă calea ordinară de atac exercitată de procurorul din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism într-o cauză de competenţa direcţiei, în condiţiile în care la judecată a participat un procuror de la parchetul ordinar.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit o diversitate de soluţii în problema admisibilităţii căii de atac ordinare a apelului sau a recursului, exercitată de procurorul din structura Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, împotriva hotărârii pronunţate într-o cauză de competenţa acelei direcţii, în condiţiile în care judecata a avut loc cu participarea procurorului de la parchetul corespunzător instanţei învestite să soluţioneze procesul.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în asemenea situaţii, calea de atac exercitată de procurorul din această structură specializată este inadmisibilă cât timp activitatea procurorului la instanţa de judecată nu poate avea decât caracter unitar, neputând fi divizată într-o primă etapă de participare propriu-zisă la judecată şi o altă etapă, ulterioară, de examinare a hotărârii sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în vederea exercitării căii de atac.

S-a argumentat că acest punct de vedere ar fi impus şi de necesitatea ca procurorul care participă la şedinţa de judecată să aibă deplină competenţă în realizarea atribuţiilor sale, invocându-se, ca temei juridic, reglementarea de la art. 63 lit. f) din Legea nr. 304/2004, potrivit căreia îi revine şi îndatorirea de a exercita, în condiţiile prevăzute de lege, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că apelul sau recursul declarat de procurorul din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este admisibil şi în condiţiile în care la judecată a participat un procuror de la parchetul de pe lângă instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin dispoziţiile cuprinse în titlul III din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Public a fost structurat într-un sistem piramidal, având la bază parchetele de pe lângă judecătorii, iar la nivelul cel mai înalt Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cadrul acestui sistem, specific Ministerului Public, raporturile dintre procurori sunt guvernate de principiul subordonării ierarhice, instituit în temeiul art. 131 din Constituţie, în care se prevede că procurorii îşi desfăşoară activitatea în condiţiile "controlului ierarhic".

Ministerul Public îşi exercită prin procurori - constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească - atribuţiile prevăzute exemplificativ în dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv: a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii; h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă; k) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Ca atare, prin parchete, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale [art. 131 alin. (2)] şi legea de organizare judiciară (titlul III din Legea nr. 304/2004), se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al parchetelor, aşa cum sunt ele dispuse în piramidă de la vârf şi până la unităţile de bază. Ori de câte ori Codul de procedură penală foloseşte noţiunea de "parchet" are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diverse ipoteze precis delimitate şi care este îndreptăţit să exercite prin procurorii care îl compun atribuţiile prevăzute în art. 63 din Legea nr. 304/2004.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Public - prin Legea nr. 508/2004 - ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Secţiei de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog şi a structurilor sale teritoriale, exercitându-şi "atribuţiile pe întregul teritoriu al României" [conform art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 508/2004].

Pe de altă parte, în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au fost înfiinţate servicii şi birouri teritoriale, conduse de procurori-şefi, în circumscripţiile teritoriale ale parchetelor de pe lângă curţile de apel, respectiv în circumscripţiile teritoriale ale parchetelor de pe lângă tribunale, fiind independente faţă de acestea [art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 508/2004, art. 11 pct. 3 lit. i) din Regulamentul de ordine interioară şi art. 81 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].

Deşi serviciile şi birourile teritoriale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism constituie organe judiciare diferenţiate după o competenţă materială proprie şi exclusivă, egale în grad cu parchetele de pe lângă curţile de apel, respectiv parchetele de pe lângă tribunale [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 508/2004], alături de care funcţionează independent pe lângă aceleaşi instanţe de judecată, legiuitorul nu a folosit pentru aceste structuri organizatorice terminologia de "parchete" numai pentru a evita confuzia cu celelalte, a căror denumire a devenit deja "clasică".

Denumirea de "Direcţie..." subliniază însă terminologic încadrarea sa în competenţa parchetului de pe lângă instanţa supremă şi conferă dreptul doar procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a-i coordona activitatea [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 508/2004].

Deşi, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 508/2004, "Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin prezenta lege în competenţa sa", procurorii acestei structuri specializate sunt obligaţi să exercite şi alte atribuţii prevăzute de Codul de procedură penală şi de legile speciale [conform art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 21 din Legea nr. 508/2004].

Înfiinţarea unei structuri specializate - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - nu poate conduce la concluzia funcţionării acesteia în afara Ministerului Public.

Legea de înfiinţare a acestei structuri specializate trebuie interpretată în sens firesc, raţional, respectiv că ea conferă procurorilor din cadrul acestei structuri un plus de atribuţii generate de natura infracţiunilor pe care le cercetează, şi nu în sensul că i-ar deroba pe aceşti procurori de la atribuţiile generale ale procurorilor prevăzute în art. 63 din Legea nr. 304/2004.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 508/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006, procurorii parchetelor de pe lângă instanţele competente participă la judecarea oricărei cereri adresate instanţelor de judecată în cauzele de competenţa direcţiei, precum şi la judecarea în fond şi în căile de atac, în cauzele în care Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a sesizat instanţele de judecată, punând concluzii şi exercitând căile legale de atac, cu excepţia cazurilor în care procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism încunoştinţează parchetul de pe lângă instanţa competentă şi instanţa că vor participa în mod direct.

Legiuitorul nu a înţeles să atribuie dreptul de exercitare a căii de atac exclusiv procurorului care a participat la judecarea cauzei, ci parchetului ca instituţie ce apără drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Norma procesual penală în discuţie trebuie interpretată în sensul că stabileşte, ca regulă, că şi în cauzele în care Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - ca structură specializată - a sesizat instanţa de judecată procurorii din parchetele de pe lângă instanţele competente au competenţa materială de a participa la judecarea cauzelor în fond şi în căile de atac, de a pune concluzii şi de a exercita căile de atac, deci de a efectua oricare dintre atribuţiile prevăzute în art. 63 din Legea nr. 304/2004.

Cu titlu de excepţie, procurorul de drept comun nu are această competenţă, dacă procurorul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cauzele pe care le-a instrumentat, a încunoştinţat parchetul de pe lângă instanţa competentă şi instanţa că va participa în mod direct.

Rezultă că intenţia legiuitorului nu a fost de a restrânge competenţele procurorului Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci, dimpotrivă, de a-i întări poziţia, prin excepţia introdusă, în sensul că, atunci când interesele structurii specializate o cer, el este cel îndrituit să exercite exclusiv declanşarea căii de atac.

Interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 508/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006, în sensul că în acest text legiuitorul explică noţiunea de "participare a procurorului" şi că prin aceasta s-ar înţelege îndeplinirea condiţiei cumulative a participării la judecată - prin punerea de concluzii - şi exercitarea căii legale de atac, respectiv că această noţiune consacră unitatea de competenţă a procurorului în punerea de concluzii şi exercitarea căilor de atac, este greşită şi contravine textului general al art. 63 din Legea nr. 304/2004, în care cele două activităţi nu sunt prevăzute cumulativ, ci distinct, printre celelalte atribuţii conferite de lege procurorului în general.

O astfel de interpretare este nu numai excesivă, dar şi lipsită de sens, de raţiune, eludând practic voinţa legiuitorului.

Excepţia instituită prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 508/2004 este de strictă interpretare şi aplicare şi de aceea nu poate fi extinsă şi pentru situaţia inversă, când procurorul de drept comun a participat la judecată şi nu a considerat necesar să exercite calea de atac, pentru că instrumentarea cauzei a fost făcută de procurorul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care, în mod evident, cunoaşte mai bine probatoriul administrat în cauză şi poate sesiza mai uşor eventualele deficienţe ale hotărârii, fiind un procuror specializat în materie de criminalitate organizată.

Aşadar, textul alin. 3 al art. (2) din Legea nr. 508/2004 trebuie interpretat în sensul că, atunci când procurorul specializat a încunoştinţat parchetul de pe lângă instanţa competentă sau instanţa, operează o restrângere a atribuţiilor procurorului de drept comun, în sensul că acesta din urmă nu mai poate intra în cauză. Pe cale de consecinţă, lipsa acestei încunoştinţări menţine drepturi egale pentru procurorii din ambele structuri, de drept comun şi ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

În consecinţă, instanţa poate doar să aprecieze ca necompetent procurorul de drept comun care, încunoştinţat fiind de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, continuă să facă prestaţii în dosar şi nicidecum că lipsa încunoştinţării ar exclude procurorul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de la urmărirea finalităţii soluţionării unei cauze instrumentate de el, dar în care nu a participat, în mod direct, la judecată, prin punerea de concluzii.

În raport cu cele menţionate, este admisibilă calea ordinară de atac exercitată de procurorul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva hotărârii pronunţate de către instanţa de judecată într-o cauză de competenţa direcţiei, în condiţiile în care la judecată a participat un procuror de la parchetul de drept comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se stabileşte că procurorul din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism poate exercita calea ordinară de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-o cauză de competenţa direcţiei, în condiţiile în care, la judecată, a participat un procuror de la parchetul de pe lângă instanţa competentă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind stabilirea soluţiei ce trebuie dată de către instanţă în cazul solicitării deducerii arestului la domiciliu executat în străinătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 22
din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 290 din 04/05/2010

Dosar nr. 12/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind stabilirea soluţiei ce trebuie dată de către instanţă în cazul solicitării deducerii arestului la domiciliu executat în străinătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se interpretează în sensul deducerii duratei arestului la domiciliu, executat în străinătate, din pedeapsa închisorii aplicată de instanţele române.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în cazul solicitării de a se deduce, din pedeapsa aplicată de instanţă, durata arestului la domiciliu efectuat în străinătate de persoana condamnată.

Astfel, unele instanţe au respins contestaţiile la executare întemeiate pe acest motiv, considerând că arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă restrictivă de libertate ce nu intră sub incidenţa prevederilor art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a motivat, în acest sens, că arestarea preventivă şi arestul la domiciliu sunt două măsuri distincte, care restrâng în mod diferit drepturile persoanei, astfel încât, în accepţiunea reglementării date în art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, ar putea fi deduse din pedeapsă doar duratele reţinerii şi arestării preventive, deoarece numai prin luarea lor se restrâng atât libertatea de mişcare a persoanei vizate, cât şi exercitarea de către ea a anumitor drepturi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, faţă de prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport cu legea internă, precum şi faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, arestul la domiciliu constituie măsură privativă de libertate în sensul reglementat în art. 18 din Legea nr. 302/2004, astfel că trebuie computat din durata pedepsei aplicate de instanţele române.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală că "durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române".

Dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre stipulează că statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenţie (fără a se distinge între diferitele tipuri de detenţie) ce au rezultat din executarea unui mandat european de arestare.

România a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie, care împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au devenit drept intern, formând un bloc de convenţionalitate cu aplicabilitate directă în sistemul de drept român, potrivit art. 20 din Constituţia României.

Art. 5 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).

Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod liber.

În jurisprudenţa Curţii Europene nu rezultă o definiţie a noţiunii de "privare de libertate", analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura şi durata măsurii, efectele acesteia sau modalităţile de executare.

Astfel, incidenţa noţiunii de "privare de libertate" a fost analizată de Curtea Europeană, prin raportare la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităţilor (cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spaţiu (Cauza Amuur contra Franţei), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenţia ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliţiei în vederea audierii (Cauza X şi Y contra Germaniei).

Totodată este de evidenţiat faptul că în conţinutul art. 5 din Convenţie se utilizează atât termenul de "arestare", cât şi acela de "deţinere", acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înţeles compatibil cu scopurile Convenţiei, faţă de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

Curtea Europeană, chiar dacă analizează sensurile şi domeniul de aplicare a celor două noţiuni prin raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea calificare, ea urmând să aibă în vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.

În unele legislaţii europene este prevăzută ca măsură preventivă arestul la domiciliu şi în acest sens cu titlu exemplificativ este şi legislaţia italiană.

Astfel, dispoziţiile art. 284 din Codul de procedură penală italian prevăd că, "prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să nu se îndepărteze de propria locuinţă sau de o altă locuinţă privată sau de un loc public de îngrijiri sau de asistenţă. Când este necesar, judecătorul impune limite ori interdicţii dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decât cele care convieţuiesc cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa altfel de cerinţele sale de viaţă indispensabile sau dacă are o situaţie materială extrem de precară, judecătorul îl poate autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru perioada strict necesară pentru a se ocupa de cerinţele de mai sus, pentru a munci. Procurorul sau poliţia judiciară, chiar şi din proprie iniţiativă, pot controla în orice moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat în arest la domiciliu se consideră a fi în stare de arest preventiv".

De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de procedură penală italian statuează că persoana care se află în arest la domiciliu este considerată a fi în stare de arest preventiv.

În cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărârea din 1 iulie 1997, §22, Mancini contra Italiei, Hotărârea din 2 august 2001, § 17, Vachev contra Bulgariei, Hotărârea din 8 iulie 2004, § 64, Lavents contra Letoniei, Hotărârea din 28 februarie, § 63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de constrângere impus de o asemenea măsură a arestului la domiciliu este suficient pentru ca aceasta să fie considerată "o privare de libertate" în sensul art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În actualul Cod de procedură penală român sunt reglementate în mod concret măsurile preventive în partea generală, titlul IV cap. I, acestea fiind reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă, iar doctrina a evidenţiat o clasificare a acestora în două subdiviziuni, şi anume măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara).

Aşadar, în legislaţia procesual penală română nu este reglementată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu, care însă se regăseşte în mod expres prevăzută în proiectul Codului de procedură penală în dispoziţiile art. 218-222.

Mai mult, în mod accesibil şi previzibil se prevede în proiectul Codului de procedură penală român, în conţinutul art. 222 alin. 9 teza I, că un inculpat aflat în stare de arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv.

Totodată, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul Cod penal se prevede că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.

Astfel, cu ocazia judecării cauzelor de către instanţele române privind persoane care au fost cercetate în străinătate şi cărora le-a fost aplicată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu ce corespunde accepţiunii art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi în mod concret dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 302/2004, chiar dacă această măsură nu este reglementată de actualul Cod de procedură penală român, având însă în vedere incidenţa Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene, prin procesul de ratificare, acestea constituind drept intern, precum şi dispoziţiile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se stabileşte că:

Durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 23
din 12 octombrie 2009
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 08/12/2009
Dosar nr. 13/2009
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din cei 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul că, la soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, instanţa nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român. Conversiunea nu trebuie să reprezinte aplicarea unei alte pedepse de către judecătorii români.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, examenul jurisprudenţei evidenţiind două orientări.

Astfel, unele instanţe, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 146 din Legea nr. 302/2004, au înlocuit pedeapsa rezultantă stabilită prin cumul aritmetic de statul de condamnare cu o pedeapsă rezultantă ca urmare a cumulului juridic.

Alte instanţe, dimpotrivă, au respins conversiunea condamnării, reţinând că aplicarea cumulului aritmetic de către instanţa statului de condamnare se încadrează în limitele generale ale pedepsei prevăzute în art. 53 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au procedat în mod corect.

Transferarea persoanelor condamnate în vederea executării pedepselor privative de libertate reprezintă o formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care are ca obiectiv favorizarea reintegrării sociale a persoanelor condamnate prin executarea pedepselor privative de libertate în ţara de origine, reglementată pe plan european în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la din 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76/1996, iar pe plan intern, în titlul VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare.

În relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene, începând cu data de 5 decembrie 2011, dispoziţiile Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983 vor fi înlocuite cu prevederile Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Diversitatea pedepselor privative de libertate reglementate în legislaţiile statelor, precum şi diferenţele care pot exista între limitele pedepselor privative de libertate prevăzute în aceste legislaţii au impus reglementarea competenţei instanţei din statul de executare de a adapta pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare, în scopul de a face posibilă executarea acesteia, în cazul în care o incompatibilitate între felul sau durata pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare s-ar opune executării pedepsei.

Înlăturarea incompatibilităţii între felul sau durata pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare, prin adaptarea pedepsei, este prevăzută atât în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, cât şi în Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - în concordanţă cu actele europene evocate - permite adaptarea pedepsei în vederea executării acesteia în România, prin hotărâre judecătorească, ori de câte ori instanţa constată că felul pedepsei privative de libertate aplicate în statul de condamnare sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română.

În dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, sub denumirea "Conversiunea condamnării", se prevede, în alin. (1), că: "Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului."

Aplicarea dispoziţiilor citate - dispoziţii integrate în reglementarea transferării persoanei condamnate în vederea executării pedepsei în România - este limitată, în mod exclusiv, la două situaţii, care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare: felul pedepsei aplicate este incompatibil cu legislaţia română şi durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română.

Referindu-se la "felul" pedepsei, dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 au în vedere diversitatea pedepselor privative de libertate prevăzute în legislaţiile statelor de condamnare (de exemplu, recluziune, detenţiune sau închisoare), situaţie întâlnită în special în sistemele penale care împart infracţiunile în crime şi delicte, utilizând denumiri diferite şi reglementând regimuri diferite pentru pedepsele privative de libertate aplicabile în cazul crimelor şi pentru cele aplicabile în cazul delictelor.

Incompatibilitatea între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu corespunde exact, sub aspectul denumirii şi al regimului, cu pedepsele privative de libertate reglementate în legea penală română. Astfel, dacă pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu este reglementată în legea penală română (de exemplu, legea penală română nu prevede recluziunea sau detenţiunea pe timp limitat), există o incompatibilitate între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română şi, în consecinţă, instanţa trebuie să adapteze pedeapsa aplicată în statul de condamnare la pedeapsa prevăzută în propria sa legislaţie, care corespunde sub aspectul felului, atât cât este posibil, cu pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare (de exemplu, instanţa română nu va dispune executarea pedepsei recluziunii sau detenţiunii pe timp limitat, ci executarea pedepsei închisorii).

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română - la care se referă prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004 - priveşte diferenţele care pot exista între limitele maxime ale pedepselor privative de libertate stabilite în legislaţiile statelor de condamnare şi cele stabilite în legea penală română.

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limitele maxime ale pedepselor reglementate în legea penală română.

O primă situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română este aceea în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzută în legea penală română. Prin urmare, ori de câte ori pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal, durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română, fiind aplicabile dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

A doua situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română poate exista atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea. Astfel, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, durata pedepsei ar fi incompatibilă cu legislaţia română, ceea ce face posibilă aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004.

A treia situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română este situaţia în care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracţiuni depăşeşte limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română.

Legea penală română prevede în art. 34 alin. 2 din Codul penal că pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăşi nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal. Aşadar, dacă pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii, durata pedepsei rezultante este incompatibilă cu legislaţia română, devenind aplicabile prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Cu privire la concursul de infracţiuni, se impune concluzia că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se referă explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic. Prevederile menţionate, a căror incidenţă este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română, nu pot constitui deci temeiul legal pentru înlocuirea modalităţii prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare.

Prin urmare, dacă pedeapsa rezultantă a fost aplicată prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare, instanţa nu poate înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili - în interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se stabileşte că:

Instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent, conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 24
din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 275 din 28/04/2010

Dosar nr. 14/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent, conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabilit că cererea de revizuire adresată în mod greşit direct instanţei, fără parcurgerea procedurii de efectuare a actelor de cercetare, se trimite procurorului competent conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin sentinţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, se constată că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar privind admisibilitatea unei căi de atac împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent.

Astfel, din examenul jurisprudenţei actuale s-a evidenţiat că unele instanţe au pronunţat hotărâri definitive.

Alte instanţe, dimpotrivă, au recunoscut existenţa unei căi de atac împotriva hotărârilor de desesizare şi au trimis cauza procurorului competent în temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanţele de judecată au fost sesizate direct prin cererea de revizuire, însă s-a constatat un punct de vedere neunitar cu privire la gradul de jurisdicţie, în sensul că în timp ce unele au considerat că o astfel de hotărâre este atacabilă, atât cu apel, cât şi cu recurs, alte instanţe au apreciat că singura cale de atac este recursul.

De asemenea, nici instanţa supremă nu a avut un punct de vedere unitar în materia enunţată, în sensul că, deşi iniţial a apreciat că recursul declarat împotriva sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza la procuror este inadmisibil, ulterior a pronunţat sentinţe cu menţiunea că pot fi atacate cu recurs.

Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală, în Partea Specială, titlul II, "Judecata", cap. IV, secţiunea a II-a "Revizuirea", reglementarea acestei căi extraordinare de atac, statuând în dispoziţiile art. 393-4081 obiectul revizuirii, cazurile şi dovedirea unora, persoanele care pot cere revizuirea, organul căruia i se adresează cererea de revizuire, conţinutul acesteia şi modalitatea completării sau precizării ei, în ipoteza neîndeplinirii condiţiilor prevăzute expres, termenul de introducere, efectuarea actelor de cercetare, instanţa competentă, precum şi procedura judecării revizuirii, evidenţiind prevederi concrete referitoare la măsurile premergătoare, admiterea în principiu, măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu, rejudecarea, soluţiile după rejudecare, calea de atac, revizuirea dispoziţiilor civile, precum şi revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În conţinutul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală se arată în mod expres că "Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă".

Totodată, prevederile art. 399 din acelaşi cod reglementează conţinutul actelor pe care procurorul le efectuează după introducerea cererii de revizuire, în sensul că poate asculta persoana care solicită revizuirea; când este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, poate dispune aceasta prin ordonanţă; cere, dacă este necesar, dosarul cauzei pentru efectuarea actelor de cercetare; poate delega organul de cercetare penală, ipoteză în care dispoziţiile art. 217 ultimul alineat sunt aplicabile; termenul de efectuare a actelor de cercetare este de două luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire, iar după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.

Din perspectiva tehnicii de reglementare folosite de legiuitor, atât în art. 397 alin. 1, cât şi în art. 399 alin. 5 din Codul de procedură penală, pe calea interpretării gramaticale a sintagmelor folosite, şi anume "se adresează" şi, respectiv, "înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente", se delimitează în mod clar şi expres modalitatea de sesizare a instanţei competente privind revizuirea unei cauze, în sensul că aceasta are loc numai prin înaintarea de către procuror a materialului şi concluziilor sale şi nicidecum prin sesizarea pe calea cererii de revizuire adresate direct de vreuna dintre persoanele arătate expres de lege.

Altfel spus, modalitatea în care instanţa de judecată competentă este sesizată cu judecarea revizuirii unei cauze presupune un proces de verificare mai întâi a existenţei concluziilor şi a materialului procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, iar în mod subsecvent asupra organului judiciar căruia i s-a adresat cererea de revizuire, şi anume a procurorului, cât şi dacă acesta era cel competent, respectiv de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Ipoteza adresării unei cereri de revizuire, de către vreuna dintre persoanele care poate formula o asemenea cerere, direct instanţei de judecată, şi nicidecum procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, aşa cum prevede în mod accesibil şi previzibil art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, echivalează cu o cerere greşit îndreptată la un organ necompetent.

Legiuitorul român, deşi nu a folosit, în mod expres, ca în cazul dispoziţiilor art. 222 alin. 7 din Codul de procedură penală referitoare la plângerea penală greşit îndreptată, art. 2781 alin. 13 din acelaşi cod privind plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată greşit îndreptată sau art. 285 teza I din Codul de procedură penală, ce vizează plângerea prealabilă, sintagma "plângerea (...) greşit îndreptată... se trimite...", concluzia mai sus menţionată, în ipoteza adresării directe a cererii de revizuire instanţei de judecată, şi nu procurorului, rezultă pe cale de interpretare a dispoziţiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, care stipulează în mod concret organul judiciar căruia i se adresează cererea de revizuire.

Astfel, instanţa de judecată, în procesul de verificare asupra modului în care a fost sesizată, prin adresarea în mod direct cu o cerere de revizuire de către vreuna dintre persoanele prevăzute de lege, constatând inexistenţa concluziilor procurorului, ca urmare a faptului că nu a fost parcursă etapa obligatorie a cercetărilor efectuate de către procuror, în condiţiile art. 399 alin. 5 din Codul de procedură penală, va aprecia că cererea de revizuire ce i-a fost adresată a fost greşit îndreptată, urmând a o trimite organului judiciar competent, în scopul asigurării unei juste cercetări asupra sa.

Modalitatea mai sus menţionată se circumscrie procesului de verificare a legalei sesizări a organului judiciar, iar constatarea cererii de revizuire greşit îndreptate, ce va avea drept consecinţă trimiterea la organul judiciar competent, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres în normă, constituie o desesizare menită să asigure valorificarea drepturilor procesuale exercitate de către titularul unei asemenea cereri, în condiţiile procedurii prevăzute expres în lege.

Hotărârea de desesizare prin care instanţa de judecată, în temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, trimite cererea de revizuire procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, sub aspectul felului acesteia, este sentinţa, în condiţiile art. 311 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Sentinţa pronunţată în condiţiile mai sus menţionate, ce conţine măsura trimiterii la organul judiciar competent, fiind tot o hotărâre de desesizare ca şi hotărârile de trimitere a plângerii greşit îndreptate reglementate de art. 222 alin. 7, art. 2781 alin. 13 şi art. 285 teza I din Codul de procedură penală, este supusă numai căii de atac ordinare a recursului, controlul judiciar dând posibilitatea verificării obiectului cererii, stabilirii organului judiciar competent căruia i se trimite în mod efectiv şi care asigură îndreptarea unor erori judiciare cu privire la aspectele menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se stabileşte că sentinţa prin care instanţa, sesizată direct prin cerere de revizuire, se desesizează şi trimite cauza procurorului competent conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală poate fi atacată cu recurs.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea stabilirii fracţiilor de pedeapsă după executarea cărora poate fi liberat condiţionat un condamnat care, din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit la muncă.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 25
din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 04/05/2010

Dosar nr. 17/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea stabilirii fracţiilor de pedeapsă după executarea cărora poate fi liberat condiţionat un condamnat care, din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit la muncă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, pentru a deveni propozabil, condamnatul care nu a fost sau nu mai este folosit la muncă din cauze neimputabile trebuie să execute efectiv întreaga fracţiune de pedeapsă prevăzută la art. 59 alin. 1, respectiv la art. 591 alin. 1 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. 1, cu referire la art. 59 şi la art. 591 din Codul penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte fracţiunile de pedeapsă ce trebuie executate de condamnatul care nu a fost niciodată folosit la muncă sau nu mai este folosit, pentru a beneficia de liberare condiţionată înainte de executarea în întregime a pedepsei.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că persoana condamnată care, din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze, nu a fost folosită niciodată la muncă ori nu mai este folosită în acest scop poate fi liberată condiţionat după executarea efectivă a fracţiunii de pedeapsă la care se face referire la art. 59 alin. 2 fraza a doua şi, respectiv, la art. 591 alin. 2 teza a II-a din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, pentru a beneficia de liberare condiţionată, condamnatul care, din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit trebuie să execute în întregime fracţiunea de pedeapsă menţionată la art. 59 alin. 1 şi, respectiv, la art. 591 alin. 1 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Liberarea condiţionată constituie un mijloc de individualizare a pedepsei închisorii în faza executării acesteia, a cărei reglementare se regăseşte atât în dispoziţiile art. 59-61 din Codul penal, art. 450 din Codul de procedură penală, cât şi în cuprinsul art. 75-77 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În conţinutul prevederilor art. 59 din Codul penal referitoare la liberarea condiţionată şi, respectiv, ale art. 591 din acelaşi cod privind liberarea condiţionată în cazul infracţiunii săvârşite din culpă, legiuitorul a prevăzut în mod accesibil şi previzibil condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată unei persoane condamnate înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate, aceasta reprezentând un beneficiu legal, şi nicidecum un drept absolut al condamnatului.

Astfel, liberarea condiţionată se poate acorda ca urmare a constatării îndeplinirii unor condiţii, pe de-o parte, fracţiunile de pedeapsă pe care condamnatul trebuie să le execute, acestea, la rândul lor, diferenţiindu-se în raport cu două criterii, primul vizând forma de vinovăţie, ce presupune distincţia dintre infracţiunile intenţionate şi infracţiunile de culpă, şi cel de-al doilea privind un cuantum legal de pedeapsă, respectiv cele care nu depăşesc 10 ani şi cele care depăşesc această limită, iar pe de altă parte, condiţiile referitoare la comportarea condamnatului pe timpul executării pedepsei, la rândul lor, expres concretizate, şi anume stăruinţa în muncă şi disciplină, să dea dovezi temeinice de îndreptare, antecedentele penale ale acestuia.

Legiuitorul a prevăzut în dispoziţiile art. 60 din Codul penal cazuri speciale în care poate fi acordată liberarea condiţionată.

Astfel, la alin. 1 al normei mai sus menţionate a fost reglementat cazul condamnatului care, din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit, ipoteză în care acesta poate fi liberat după executarea fracţiunilor de pedeapsă menţionate la art. 59 sau, după caz, la art. 591, dacă dă dovezi temeinice de disciplină şi de îndreptare.

În ipoteza mai sus menţionată rezultă că prin voinţa legiuitorului a fost înlăturată de la examinarea posibilităţii acordării beneficiului liberării condiţionate numai condiţia stăruinţei în muncă, aceasta fiind justificată prin particularitatea situaţiilor care pot interveni, şi anume a condamnaţilor care nu au fost niciodată folosiţi la muncă sau a celor care, deşi au fost folosiţi la muncă, nu mai pot continua, indiferent de durata perioadei în care au fost folosiţi şi indiferent de motivele (subiective, obiective, imputabile, neimputabile) pentru care nu mai este posibilă continuarea muncii.

Inexistenţa condiţiei stăruinţei în muncă în cazul mai sus precizat exclude considerarea ca executată, pe baza muncii prestate, a unei părţi din pedeapsă, consecinţa fiind aceea că persoana condamnată trebuie să execute fracţiunea întreagă corespunzătoare pedepsei, în condiţiile art. 59 alin. 1, respectiv ale art. 591 alin. 1 din acelaşi cod.

Astfel, nu le sunt aplicabile condamnaţilor care nu mai pot fi folosiţi la muncă din cauza stării de sănătate dispoziţiile art. 59 alin. 2 fraza a II-a din Codul penal şi, respectiv, ale art. 591 alin. 2 teza a II-a din acelaşi cod, în care se specifică în mod concret fracţiunile reduse pe care trebuie să le execute efectiv, faţă de cuantumul pedepsei ce nu depăşeşte 10 ani şi, respectiv, când pedeapsa este mai mare de 10 ani, în raport cu partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.

De altfel, din perspectiva tehnicii legislative folosite în reglementarea dispoziţiilor art. 60 alin. 1 din Codul penal, legiuitorul nu a intenţionat să micşoreze cuantumul pedepsei pe care persoana condamnată aflată în cazul special arătat o are de executat, ca urmare a reducerii fracţiei, întrucât lipseşte orice menţiune expresă în acest sens.

Dimpotrivă, când voinţa legiuitorului a fost de a acorda un beneficiu mai mare altor categorii de persoane condamnate, a prevăzut în mod concret, accesibil şi previzibil o reducere a fracţiei, aşa cum a procedat în situaţia condamnaţilor minori care împlinesc 18 ani şi a celor trecuţi de 60 de ani, pentru bărbaţi, respectiv 55 de ani, pentru femei.

Condiţia referitoare la executarea în întregime a fracţiunilor de pedeapsă prevăzute la art. 59 alin. 1, respectiv la art. 591 alin. 1 din Codul penal, în cazul persoanelor condamnate aflate în ipotezele menţionate la art. 60 alin. 1 din acelaşi cod, nu creează inechităţi în acordarea beneficiului liberării condiţionate, întrucât, prin voinţa sa, legiuitorul a înţeles să prevadă regimuri diferite. Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite.

De altfel, chiar Curtea Constituţională în Decizia nr. 141 din 13 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 octombrie 2000, a reţinut că: "Este firesc şi echitabil ca legiuitorul să îi stimuleze pe condamnaţii care desfăşoară o muncă utilă, sunt stăruitori în muncă şi dau dovadă prin aceasta că s-au îndreptat. Cei care satisfac aceste condiţii se bucură de acest tratament fără discriminări, după cum cei care nu prestează munca, indiferent din ce cauză, sunt supuşi altui tratament, tot fără discriminări. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată, mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei etc."

În consecinţă, pentru a putea beneficia de liberare condiţionată, condamnatul care nu a fost sau nu mai este folosit la muncă din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze trebuie să execute efectiv fracţia întreagă prevăzută la art. 59 alin. 1, respectiv la art. 591 alin. 1 din Codul penal.

Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi cu cele ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează ca recursul în interesul legii să fie admis în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În interpretarea dispoziţiilor art. 60 alin. 1 din Codul penal, se stabileşte că:

Pentru a putea beneficia de liberare condiţionată, condamnatul care nu a fost sau nu mai este folosit la muncă din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze trebuie să execute efectiv fracţia întreagă prevăzută la art. 59 alin. 1, respectiv la art. 591 alin. 1 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema încadrării juridice a faptei conducătorului de autovehicul sau tramvai având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, care a produs o vătămare corporală din culpă, în concurs de infracţiuni sau într-o singură infracţiune complexă prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 26
din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 30/04/2010

Dosar nr. 18/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema încadrării juridice a faptei conducătorului de autovehicul sau tramvai având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, care a produs o vătămare corporală din culpă, în concurs de infracţiuni sau într-o singură infracţiune complexă prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai care a produs o vătămare corporală din culpă constituie, după cum urmează:

1. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este concomitent atât în stare de ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, soluţia este aceea a reţinerii unui concurs real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal şi cea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

2. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de ebrietate, fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa constituie infracţiunea unică prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal.

3. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. 3 din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, sau între art. 184 alin. 4 din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei conducătorului auto sau de tramvai care, având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, produce o vătămare corporală din culpă, ce constituie infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. 3 sau 4, cu referire la alin. 41 din Codul penal.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz, infracţiunea complexă de vătămare corporală din culpă prevăzută la art. 184 alin. 3 sau 4, cu referire la alin. 41 din Codul penal, absoarbe în toate situaţiile infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

Alte instanţe au considerat că o astfel de faptă constituie, în concurs real sau ideal, după caz, atât infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cât şi infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută la art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal sau la art. 184 alin. 1 şi 3 din acelaşi cod.

Au fost şi instanţe care au încadrat o atare faptă, considerată ca săvârşită în concurs real sau ideal, în infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, şi în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută la art. 184 alin. 1, 2 şi 41 din Codul penal sau la art. 184 alin. 2, 4 şi 41 din acelaşi cod.

Examinarea practicii judiciare a mai scos în evidenţă că, pe lângă ipoteza comună ce a fost prezentată, mai este întâlnită şi situaţia când conducătorul auto sau de tramvai se află în stare de ebrietate, chiar dacă nu a depăşit îmbibaţia de 0,80 g/l alcool pur în sânge în momentul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Ca urmare a acestor eventualităţi întâlnite în practica judiciară, s-au pronunţat soluţii contradictorii în următoarele cazuri de vătămare corporală din culpă:

- când conducătorul autovehiculului sau tramvaiului se află concomitent atât în stare de ebrietate, cât şi cu îmbibaţie alcoolică peste limita legală admisă prin art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată;

- când conducătorul autovehiculului ori tramvaiului se află în stare de ebrietate, fără să aibă şi îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita legală admisă;

- când conducătorul autovehiculului sau tramvaiului nu se află în stare de ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita admisă de lege.

În legătură cu prima ipoteză, privind concurenţa între starea de ebrietate şi prezenţa sau lipsa îmbibaţiei de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge la conducătorul autovehiculului sau al tramvaiului implicat în săvârşirea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal, sunt de observat următoarele:

Incriminarea vătămării corporale din culpă prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal nu cuprinde şi elemente din reglementarea dată prin art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, pentru a se putea considera că s-a comis o infracţiune complexă realizată prin absorbţie deoarece valorile sociale ocrotite în cele două texte de lege sunt distincte, prin primul urmărindu-se proteguirea integrităţii corporale sau a sănătăţii, iar prin cel de-al doilea vizându-se garantarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.

Ca urmare, infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal are caracter autonom în raport cu cea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, un atare caracter fiind demonstrat de posibilitatea producerii unei astfel de vătămări corporale şi în afara unui drum public.

De asemenea, cele două incriminări se deosebesc şi sub aspectul subiectului activ, în sensul că în cazul infracţiunii prevăzute la art. 184 alin. 41 din Codul penal vătămarea corporală din culpă este comisă de persoana aflată în stare de ebrietate ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi, spre deosebire de infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, care este săvârşită de o persoană care are o îmbibaţie de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Aşadar, cele două infracţiuni se disting şi prin conţinuturile constitutive ce cuprind noţiuni diferite şi anume aceea de "stare de ebrietate", prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal, iar în cazul art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, aceea de "îmbibaţie alcoolică peste limita legală".

Existenţa concursului real între cele două infracţiuni se susţine şi prin natura faptelor, în sensul că acţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană aflată în stare de ebrietate nu este suficientă prin ea însăşi să producă un prejudiciu al integrităţii corporale sau sănătăţii.

Prin Decizia de îndrumare nr. 1/1968 a fostului Tribunal Suprem s-a stabilit că o asemenea acţiune poate constitui cel mult o condiţie favorizatoare pentru săvârşirea unor acte păgubitoare şi nicidecum cauza generatoare a unor asemenea prejudicii, întrucât pentru producerea acestora conducătorul auto trebuie să mai săvârşească neapărat un act omisiv sau comisiv, care să aibă drept urmare producerea prejudiciului.

Or, tocmai acest act suplimentar care excedează infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, va constitui elementul material al infracţiunii prevăzute la art. 184 alin. 41 din Codul penal.

În acest fel, într-o atare situaţie apare evidentă existenţa concursului real de infracţiuni, în condiţiile prevăzute prin dispoziţiile art. 33 lit. a din Codul penal.

În cazul celei de-a doua ipoteze privind conducătorul de autovehicul sau tramvai ce se află în stare de ebrietate, fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta comisă de acesta constituie infracţiunea unică prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată.

În cazul celei de-a treia ipoteze, şi anume aceea referitoare la conducătorul de autovehicul sau tramvai care nu se află în stare de ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. 3 din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2002, republicată, sau între art. 184 alin. 4 din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din ordonanţa mai sus menţionată, fiind exclusă existenţa infracţiunii prevăzute la art. 184 alin. 41 din Codul penal, ca urmare a lipsei stării de ebrietate.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul considerentelor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. 41 din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se stabileşte că fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai care a produs o vătămare corporală din culpă constituie, după cum urmează:

1. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este concomitent atât în stare de ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, se va reţine concurs real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal şi cea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

2. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de ebrietate, fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa constituie infracţiunea unică prevăzută la art. 184 alin. 41 din Codul penal.

3. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. 3 din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 sau între art. 184 alin. 4 din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

Privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit la data de 15 iunie 2009 pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi art. 114 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ, precum şi la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, privind admisibilitatea acordării controlorilor financiari şi altor categorii de personal contractual din cadrul Curţii de Conturi a primei de concediu, egală cu indemnizaţia brută din luna anterioară plecării în concediu de odihnă, pentru perioada 2001-2007.


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 28
din 12 octombrie 2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 44 din 20/01/2010

Dosar nr. 5/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit la data de 15 iunie 2009 pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi art. 114 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ, precum şi la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, privind admisibilitatea acordării controlorilor financiari şi altor categorii de personal contractual din cadrul Curţii de Conturi a primei de concediu, egală cu indemnizaţia brută din luna anterioară plecării în concediu de odihnă, pentru perioada 2001-2007.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Constantin Antonia Eleonora, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că prima de concediu prevăzută la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă controlorilor financiari (auditorilor publici externi) şi celorlalte categorii de personal contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Conturi.

În vederea deliberării, a fost amânată pronunţarea la 12 octombrie 2009.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi art. 114 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ, precum şi la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, privind admisibilitatea acordării controlorilor financiari şi altor categorii de personal contractual din cadrul Curţii de Conturi a primei de concediu, egală cu indemnizaţia brută din luna anterioară plecării în concediu de odihnă, pentru perioada 2001-2007.

Astfel, unele instanţe au admis acţiunile prin care controlorii financiari şi celelalte categorii de personal contractual din cadrul Curţii de Conturi au solicitat plata primelor de concediu pentru perioada 2001-2007, reţinând că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, iar art. 114 din Legea nr. 188/1999 prevede că dispoziţiile acestui act normativ se aplică şi autorităţilor administrative autonome, motiv pentru care personalul contractual angajat la instituţia în discuţie este îndreptăţit să beneficieze de prima de concediu, situaţia acestuia fiind comparabilă cu cea a funcţionarilor publici.

S-a apreciat că o altă interpretare a acestor dispoziţii legale ar contraveni prevederilor art. 16 din Constituţia României, care garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, celor ale art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări în legătură cu dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, precum şi dispoziţiilor similare cuprinse în art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 4 din Carta Socială Europeană, revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999.

De asemenea, s-a considerat că, în conformitate cu art. 59 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional, salariaţii au dreptul la acordarea unei prime de concediu, iar potrivit art. 241 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii din ţară.

Prin urmare, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, clauzele contractului colectiv de muncă fiind aplicabile şi contractului individual de muncă, aşa cum prevede art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii.

Alte instanţe, dimpotrivă, au respins acţiunile controlorilor financiari şi ale altor categorii de personal contractual din cadrul Curţii de Conturi, având ca obiect plata primei de concediu pentru perioada 2001-2007, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 se aplică numai funcţionarilor publici.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează dreptul controlorilor financiari şi personalului contractual din cadrul Curţii de Conturi de a beneficia de prima de concediu reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare "funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, ce se impozitează separat".

Art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ defineşte funcţionarul public ca "persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică", iar sintagma "funcţie publică" a fost definită prin alin. (1) al acestui articol ca reprezentând "ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome".

Din examinarea prevederilor legale enunţate rezultă că legiuitorul a condiţionat acordarea dreptului la prima de concediu, egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, de calitatea de funcţionar public, care se dobândeşte de o persoană prin numirea, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, implică atribuţii şi responsabilităţi specifice.

Funcţiile publice sunt prevăzute în mod expres şi limitativ în anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, funcţia de controlor financiar sau alte funcţii pentru personalul contractual din cadrul Curţii de Conturi neregăsindu-se printre acestea.

Controlorii financiari, în prezent auditori publici externi, precum şi celelalte categorii de personal contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Conturi a României nu întră în categoria funcţionarilor publici, întrucât sunt persoane încadrate în baza unui contract individual de muncă, în posturi de natură contractuală, care nu au fost stabilite şi avizate ca funcţii publice, în sensul dispoziţiilor art. 111 alin. (3) din Legea nr.188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile Legii nr. 94/1992, în forma republicată în anul 2009, potrivit cărora funcţia de controlor financiar a fost transformată în aceea de auditor public extern pentru care, potrivit statutului acestei funcţii aprobat de Plenul Curţii de Conturi în temeiul art. 122 lit. k) din lege [devenit art. 58 lit. k)], se încheie un contract individual de muncă pe durată nedeterminată sau determinată.

Or, prin art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte că prevederile acestui act normativ nu se aplică acelor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică şi că persoanelor care lucrează în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, fără a avea însă calitatea de funcţionar public, le este aplicabilă legislaţia muncii.

De aceea, norma înscrisă în art. 114 din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia "dispoziţiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător şi autorităţilor administrative autonome", trebuie interpretată în strictă concordanţă cu intenţia legiuitorului, care a înţeles că toţi funcţionarii publici, indiferent de locul unde îşi desfăşoară activitatea, să beneficieze de statutul creat prin actul normativ pe care l-a adoptat.

Menţionând că legea se va aplica în mod corespunzător şi autorităţilor administrative autonome, legiuitorul nu a dorit să extindă sfera de aplicare a legii şi asupra altor categorii de personal decât cea a funcţionarilor publici, ci a avut în vedere faptul că legile de organizare şi funcţionare a unor astfel de autorităţi, cum este şi cazul Curţii de Conturi, conţin prevederi cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, de care va trebui să se ţină seama.

Ca efect al dispoziţiilor art. 114 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de prima de concediu prevăzută la art. 35 alin. (2) din lege numai funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Conturi, nu şi personalul contractual al acestei autorităţi.

Drepturile salariale ale controlorilor financiari şi ale celorlalte categorii de personal contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Conturi au fost stabilite prin reglementări cu caracter special, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, aprobată prin Legea nr. 711/2001, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, acte normative care nu prevăd dreptul la plata primei de concediu şi nu fac trimitere la incidenţa Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori la alte dispoziţii legale care reglementează un astfel de drept.

O astfel de reglementare nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi nediscriminării consfinţit în art. 16 din Constituţia României, art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la garanţia instituită de art. 14 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat că o diferenţă de tratament are natură discriminatorie doar dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Instanţa europeană a arătat şi că statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoge sunt de natură să justifice un tratament diferit, iar autorităţile naţionale competente rămân libere să aleagă măsurile pe care le socotesc potrivite pentru atingerea unui scop legitim (Moldovan şi alţii împotriva României, Hotărârea din 12 iulie 2005, paragraful 137).

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat prin numeroase decizii că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii în care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar nu împiedică aplicarea unui tratament juridic diferit, justificat obiectiv de existenţa unei situaţii diferite în care se află o categorie de cetăţeni, în comparaţie cu alta (Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, Decizia nr. 25 din 23 februarie 1999).

Avându-se în vedere că, prin aspectul responsabilităţii, atribuţiilor de serviciu, rigorilor ce le sunt impuse, funcţionarii publici se află într-o situaţie diferită de cea a personalului contractual, existenţa unui regim diferenţiat pe aspect salarial îşi are pe deplin o justificare obiectivă.

Totodată, art. 26 din Legea nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor şi personalului Curţii de Conturi prevede că "durata concediului de odihnă şi a celorlalte concedii, cuantumul indemnizaţiei cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea şi amânarea concediului de odihnă, precum şi compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat se stabilesc în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 6/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor, prin regulament aprobat de Plenul Curţii de Conturi".

De asemenea, prin art. 72 din Statutul auditorului public extern din 2009, aprobat de Plenul Curţii de Conturi, se stabileşte că acesta "se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului muncii, precum şi cu orice alte dispoziţii legale aplicabile".

Or, din prevederile art. 3 din Legea nr. 6/1992 şi, ulterior abrogării acestui act normativ, din cele ale art. 145 alin. (1) din Codul muncii rezultă fără echivoc faptul că, pentru perioada concediului de odihnă, salariaţii din categoria cărora face parte şi personalul contractual al Curţii de Conturi beneficiază numai de indemnizaţia de concediu care, în prezent, nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.

În acelaşi timp, prin dispoziţiile art. 157 alin. (2) din Codul muncii se prevede că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege.

Acest text de lege instituie o excepţie de la principiul negocierii drepturilor salariale, cunoscut în legislaţia muncii, excepţie justificată prin calitatea specifică a acestei categorii de personal care este salarizat din fonduri bugetare.

În acest sens, sunt relevante şi dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd posibilitatea încheierii contractelor colective de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, dar stabilesc, totodată, că prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt determinate prin lege.

Ca urmare, personalul contractual din cadrul Curţii de Conturi nu poate pretinde acordarea primei de concediu nici în temeiul dispoziţiilor contractelor colective de muncă, primă care, de altfel, nu este stabilită în mod imperativ prin acestea nici pentru alţi salariaţi decât cei bugetari, ci doar se prevede că se poate stabili ca, în raport cu posibilităţile economico-financiare ale unităţii, pe lângă indemnizaţia de concediu, să se plătească şi o primă de vacanţă.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că prima de concediu prevăzută la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă controlorilor financiari (în prezent auditori publici externi) şi celorlalte categorii de personal contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Conturi.

PENTRU ACESTE MOTIVE în numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se stabileşte că prima de concediu prevăzută la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă controlorilor financiari (în prezent auditori publici externi) şi celorlalte categorii de personal contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Conturi.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.