"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XV
din 5 februarie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007

Dosar nr. 46/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la stabilirea competenţei de soluţionare a contestaţiilor la executare, în primă instanţă şi în căile de atac, având ca obiect hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale, precum şi în alte titluri de natură comercială.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria este competentă să judece în primă instanţă contestaţia formulată împotriva executării silite propriu-zise sau care vizează lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în cazul unei astfel de contestaţii este recursul, care se judecă la secţia civilă a tribunalului.

Referindu-se, totodată, la contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce constă într-o hotărâre judecătorească în materie comercială sau în alt titlu comercial, emis de un organ jurisdicţional, a susţinut că soluţionarea acestei contestaţii este de competenţa instanţei comerciale sau a organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută, calea de atac fiind, în cazul când obiectul litigiului nu depăşeşte un miliard de lei inclusiv, recursul care se judecă de tribunalul comercial sau de secţia comercială a tribunalului, iar dacă obiectul litigiului este mai mare de un miliard de lei, apelul ce se judecă de secţia comercială a curţii de apel şi, respectiv, recursul de competenţa secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, referitoare la contestaţia la executare, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu privire la competenţa de soluţionare a acestei căi de atac atunci când ea este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale sau a altor titluri executorii în materie comercială.

Astfel, unele instanţe, considerând executarea silită ca fiind cea de a doua fază a procesului, au apreciat că, din moment ce raportul juridic dedus judecăţii are caracter comercial, iar nu civil, executarea silită va avea aceeaşi natură comercială.

S-a relevat, în acest sens, că atât timp cât în cadrul executării silite se urmăreşte realizarea efectivă a dreptului pretins, se impune ca toate cererile din această fază să fie judecate tot de instanţa comercială, ca şi în etapa anterioară, a judecăţii în primă instanţă şi în căi de atac.

S-a motivat că, chiar dacă s-ar accepta că în cazul contestaţiei la executare ar fi de soluţionat numai chestiuni procedurale, instanţa civilă nu ar putea fi considerată abilitată să le soluţioneze, făcându-se abstracţie de natura conflictului ivit în raporturile dintre părţi, astfel că se impune ca natura creanţei ce face obiectul executării silite să determine instanţa, respectiv secţia specializată competentă, să judece şi într-o asemenea cale de atac.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în cazul în care contestaţia vizează executarea propriu-zisă sau este îndreptată împotriva unui titlu executoriu ce nu provine de la un organ de jurisdicţie, o atare contestaţie trebuie soluţionată de instanţa de executare, aşa cum se prevede în art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare fiind, în conformitate cu art. 373 alin. 2 din acelaşi cod, "judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Ca urmare, aceleaşi instanţe s-au pronunţat în sensul că şi în ceea ce priveşte calea de atac împotriva soluţiilor pronunţate, în astfel de contestaţii la executare, sunt aplicabile aceleaşi norme procedurale, instanţa de control judiciar urmând a fi determinată tot potrivit normelor dreptului comun, fără a avea relevanţă, în această privinţă, natura titlului executoriu.

Tot în opinia acestor instanţe contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, vizând lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu, nu ar putea fi introdusă decât la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia să fie supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.

Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

În art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, se prevede că "împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi vătămaţi prin executare", iar "dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege".

1. Potrivit art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, contestaţia se introduce la instanţa de executare şi, deşi nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestaţia la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. 2 se prevede care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la titlu.

Din coroborarea art. 400 alin. 1 cu art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.

2. Referitor la competenţa de soluţionare a contestaţiei la titlu art. 400 alin. 2 distinge două situaţii.

2.1. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanţa competentă să se pronunţe este cea care a pronunţat hotărârea care se execută.

Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială, contestaţia se va îndrepta la acea instanţă care a pronunţat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicţională, acela va fi sesizat cu contestaţia la titlu, indiferent de natura litigiului.

2.2. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ cu activitate jurisdicţională, art. 400 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă face trimitere la instanţa de executare.

Cum această instanţă este întotdeauna judecătoria, conform art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, rezultă că aceasta este competentă să judece în primă instanţă contestaţia la titlu când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, inclusiv în materie comercială.

3. În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a tuturor acestor contestaţii în căile de atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3 şi art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

De fapt, cu privire la instanţa competentă să soluţioneze căile de atac în contestaţiile la executare nu există practică neunitară, divergenţele de opinie apărând în ceea ce priveşte secţia din cadrul instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini.

Sub acest aspect, nu poate fi vorba despre o interpretare şi aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe - acolo unde există secţii specializate - nu au o competenţă proprie prevăzută în texte de lege, susceptibile de interpretări diferite.

Astfel, competenţa de soluţionare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instanţei, împărţirea pe secţii fiind o chestiune de organizare judecătorească.

Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială - dacă aceasta există - a instanţei competente.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanţă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestaţie, să se invoce şi apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătoriei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc:

1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine judecătoriei.

2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.