"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIX
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 03/07/2008

Dosar nr. 44/2006

Dosar nr. 48/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 44/2006 cu privire la încadrarea juridică a faptei cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţii unui stat străin.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 48/2006, declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, care se referă tot la existenţa infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, cerând în concluzie să fie conexate cele două dosare în vederea soluţionării lor deodată.

Secţiile Unite, ţinând seama că ambele recursuri în interesul legii se referă la aceeaşi ipoteză specifică de interpretare şi aplicare a legii, constând în susceptibilitatea încadrării în infracţiunea de fals privind identitatea a faptei cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţii statului străin, astfel că între cele două dosare există o strânsă legătură, în temeiul art. 37 din Codul de procedură penală, dispune reunirea acestora şi judecarea lor deodată.

În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi implicit cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, punând concluzii pentru admiterea acestora, în sensul de a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursurilor în interesul legii menţionate, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aprecierea asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal în cazul faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.

Astfel, unele instanţe au considerat că elementul material al infracţiunii de fals privind identitatea se realizează numai dacă autorităţile în faţa cărora persoana se prezintă sub o identitate falsă aparţin statului român.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, şi în cazul când cetăţeanul român aflat în străinătate se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 293 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de fals privind identitatea constă în "prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul".

Corelativ, în art. 145 din Codul penal, la care se face referire prin textul de lege menţionat, explicându-se semnificaţia termenului "public", se precizează că prin acest termen "se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public".

Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. 1 din Codul penal, organul, instituţia de stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al inducerii sau menţinerii în eroare de către cel care se prezintă sub o identitate falsă. Prin explicaţiile date în art. 145 din acelaşi cod, privind semnificaţia unor astfel de unităţi sau instituţii publice, infracţiunea de fals privind identitatea nu s-ar putea realiza decât în cazul în care organul, instituţia sau unitatea a cărui/cărei inducere în eroare se urmăreşte ar aparţine statului român.

Dar, dacă se ţine seama de posibilităţile concrete, în continuă extindere, de săvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului naţional al României, antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru statul român căruia îi aparţin făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii penale române să fie realizată şi în raport cu evoluţia de ansamblu a reglementărilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum şi a celor internaţionale la care România a aderat.

Or, sub acest aspect este de observat că prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală s-au reglementat numeroase modalităţi de răspuns la noile provocări ale criminalităţii transnaţionale, între care şi extrădarea cetăţenilor proprii din România, precum şi primirea de persoane extrădate în România.

În acest context, de cooperare judiciară internaţională penală, iniţiată prin prevederile Convenţiei euoropene privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, autorităţilor judiciare din România, în calitate de stat contractant, le revin importante obligaţii pe linia asigurării tragerii la răspundere penală a persoanelor pentru fapte penale săvârşite pe teritoriul altui stat contractant.

De aceea, în situaţiile specifice ivite în urma readmisiei cetăţenilor români aflaţi ilegal pe teritoriul unor state străine, în cazurile în care cetăţenia este prezumată pe baza declaraţiilor făcute de cei în cauză în faţa autorităţilor din acele state, trebuie avut în vedere că identitatea necorespunzătoare realităţii este susceptibilă de a induce în eroare nu numai autoritatea statului străin în faţa căreia a fost pretinsă acea identitate, ci şi autorităţile statului român, ea producându-şi efectele atât cu ocazia examinării cererii de readmisie, cât şi ulterior, în faţa autorităţilor interne, în cazul intrării acelei persoane pe teritoriul naţional, după acceptarea readmisiei.

Ca urmare, din moment ce nicio returnare în ţară a cetăţenilor români nu poate avea loc fără acceptarea cererii de readmisie, bazată şi pe prezumţia de cetăţenie română, se impune să se considere că declararea unei identităţi false chiar şi în faţa autorităţii unui stat străin îşi produce efectele finale prin inducerea în eroare a autorităţilor statului român, expuse să preia o persoană sub o identitate neadevărată.

De altfel, detaliile uzuale din timpul examinării cererii de readmisie şi al efectuării formalităţilor necesare trimiterii în ţară a persoanei care face obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune de proceduri în timpul cărora persoana respectivă, fiind ascultată de autorităţile consulare române, prezintă în continuare date neadevărate cu privire la identitatea sa.

Aşa fiind, în condiţiile implicării nemijlocite a autorităţilor române în realizarea de acte în cadrul procedurii readmisiei, cu care prilej se repetă declararea identităţii false de către persoana vizată, este vădită realizarea elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea prin această modalitate directă de pretindere în faţa autorităţii consulare române a identităţii neadevărate prezentate în faţa autorităţii statului străin, realizându-se astfel scopul imediat, dublat de un scop subsecvent, şi anume producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.

Pe de altă parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal este impusă şi de principiul personalităţii legii penale.

În adevăr, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat în art. 4 din Codul penal, "legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară".

Or, cât timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminată fapta de prezentare sub o identitate falsă, comisă pentru a induce sau a menţine în eroare un organ, o instituţie de stat sau o unitate de interes public, fără ca incriminarea să fie condiţionată expres de apartenenţa acestor autorităţi la statul român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menţionat să opereze şi în cazul în care cetăţeanul român săvârşeşte fapta în faţa autorităţilor unui stat străin.

Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în textul de lege menţionat constă în încrederea publică în identitatea persoanei, adică în deplina concordanţă dintre identitatea sub care cineva se prezintă în faţa unei autorităţi şi datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăseşte şi în cazul faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.

A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ar însemna ca principiul personalităţii legii penale să nu fie aplicabil în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursurile în interesul legii şi a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău.

Stabilesc că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.