"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXIV (84)
din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 697 din 14/10/2008

Dosar nr. 52/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în sensul că sechestrul asigurător în materie comercială este aplicabil atât asupra bunurilor mobile, cât şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale.

Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că sechestrul asigurător în materie comercială nu se poate dispune decât asupra averii mobile a debitorului, potrivit dispoziţiilor art. 907 din Codul comercial.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că prevederile Codului comercial au un caracter derogatoriu de la normele stabilite în Codul de procedură civilă, astfel încât în materie comercială sechestrul asigurator este reglementat doar de dispoziţiile art. 591-594 din Codul de procedură civilă.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că sechestrul asigurător poate fi instituit şi asupra bunurilor imobile ale debitorului, fiind aplicabile în această privinţă dispoziţiile art. 907 din Codul comercial, raportate la art. 591 din Codul de procedură civilă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 907 alin. 1 din Codul comercial, "Partea interesată în o cauză comercială va putea deodată cu intentarea acţiunii să ceară a se pune sechestru asigurător asupra averii mobile a debitorului său conform art. 614 şi următoarele din procedura civilă după deosebirile mai jos enunţate", prevăzându-se prin alineatul următor că "va putea de asemenea să urmărească şi să poprească pentru sumele cuprinse în titlul său sumele sau efectele datorate debitorului său de către un al treilea, conformându-se dispoziţiilor art. 456 şi următoarele din Codul de procedură civilă".

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 908 alin. 1 din Codul comercial, "Sechestrul sau poprirea nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune, afară de cazul când cererea de sechestru sau de poprire se va face în virtutea unei cambii sau a unui alt efect comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată".

În continuare, prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că "Judecătoria se va pronunţa asupra sechestrului în camera de consiliu, fără prealabila chemare a părţilor", iar în alin. 3 se precizează că "Sechestrul asigurător nu poate fi ridicat decât dacă debitorul va consemna suma, capital, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru".

Aşadar, aceste reglementări au un caracter special, specific raporturilor juridice de drept comercial, cu privire la obligativitatea cauţiunii la momentul formulării cererii de sechestru sau poprire asigurătorie, precum şi în legătură cu ridicarea sechestrului asigurător.

Or, în ceea ce priveşte celelalte aspecte referitoare la instituirea sechestrului asigurător în materia litigiilor comerciale partea interesată nu poate fi scutită de respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la această măsură asigurătorie, dispoziţii la care face trimitere norma de reglementare cuprinsă în art. 907 din Codul comercial.

Trebuie observat însă că prevederile art. 614 şi următoarele din vechiul Cod de procedură civilă, la care se face trimitere prin art. 907 alin. 1 din Codul comercial, se regăsesc în cuprinsul art. 591-596 din actuala reglementare.

Or, potrivit reglementării din art. 60 raportat la art. 48 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază care trebuie să ţină seama de situaţia juridică a normei de trimitere.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă: "Creditorul care nu are titlul executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune".

Această prevedere impune astfel să se considere implicit modificat şi cuprinsul art. 907 alin. 1 din Codul comercial, care se referă doar la sechestrul asigurător asupra "averii mobile" a debitorului, în condiţiile în care, potrivit legislaţiei actuale sechestrul asigurător poate fi dispus atât asupra bunurilor mobile cât şi a celor imobile.

O atare interpretare este impusă şi de particularitatea raportului juridic de drept comercial, care se caracterizează prin celeritate, astfel încât încheierea de modificare sau de stingere a acestuia să se facă cu maximă operativitate şi în condiţii de bună-credinţă, pentru că raţiunea finală a unui asemenea raport juridic este îndeplinirea lui întocmai.

Ca urmare, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor comerciale ce revin părţilor din convenţiile încheiate, datorită culpei debitorului sau altor cauze, trebuie să se dea posibilitatea creditorului să acceadă la garanţii de natură a-i asigura atât executarea integrală a obligaţiilor asumate de debitor, cât şi protecţia sa eficientă împotriva riscurilor ce ar putea împiedica îndestularea sa.

Soluţionarea corespunzătoare a acestei situaţii de maximă importanţă pentru garantarea eficienţei relaţiilor comerciale impune examinarea evoluţiei reglementărilor legislative existente în materie.

În această privinţă, Codul comercial, promulgat în anul 1887, a preluat soluţia existentă atunci şi în Codul de procedură civilă, în care era prevăzută, la art. 614 şi următoarele, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător numai asupra bunurilor mobile ale debitorului.

Abia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 s-a reglementat, în cadrul noului conţinut ce s-a dat art. 591 din Codul de procedură civilă, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător şi asupra bunurilor imobile ale debitorului, prevăzându-se în alin. 1 al acestui articol: "creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune", putând "fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă".

Or, în raport cu această reglementare, art. 907 alin. 1 din Codul comercial, prin care era limitată posibilitatea de a se cere punerea sechestrului asigurător numai asupra averii mobile a debitorului, ca şi în conţinutul anterior al art. 591 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat că nu a fost modificat implicit, pentru ca dispoziţiile anterioare identice ale celor două articole să aibă dispoziţii corespunzătoare.

O astfel de interpretare se impune întrucât nu se poate presupune că legiuitorul ar fi urmărit să rămână mai puţin exigent faţă de debitorul dintr-o relaţie comercială decât faţă de cel dintr-un raport contractual de drept comun.

Aplicabilitatea şi în materie comercială a reglementării novatoare din art. 591 alin. 1 al Codului de procedură civilă este impusă şi de dispoziţiile art. 721 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile acestui cod "alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială".

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că în materie comercială sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că:

În materie comercială, sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXV (85)
din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 685 din 07/10/2008

Dosar nr. 53/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la competenţa materială de soluţionare a acţiunilor formulate împotriva înscrierii incidentului bancar la Centrala de Incidente şi Plăţi din cadrul Băncii Naţionale a României.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii, în sensul că acţiunile formulate împotriva înscrierii incidentului bancar la Centrala de Incidente şi Plăţi din cadrul Băncii Naţionale a României sunt de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun în materie comercială, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa materială de soluţionare a acţiunilor formulate împotriva înscrierii incidentului bancar la Centrala de Incidente şi Plăţi din cadrul Băncii Naţionale a României.

S-a relevat că unele instanţe au considerat că, din moment ce dispoziţiile din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 83/1994, care a modificat prevederile Legii nr. 58/1934 şi ale Legii nr. 59/1934, stabilesc competenţa de soluţionare a acţiunilor privind cecul, cambia şi biletul la ordin în favoarea judecătoriei, tot judecătoriei trebuie să îi revină şi competenţa de soluţionare şi acţiunile formulate împotriva înscrierii incidentului bancar.

S-a motivat că aceste instrumente de plată au valoare de titluri executorii, astfel că tot ceea ce are legătură cu oprirea folosirii lor, inclusiv verificarea respectării de către utilizatori a obligaţiilor de executare a unor asemenea instrumente, revine judecătoriei, ca instanţă de executare.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că astfel de acţiuni au un caracter comercial, neevaluabil în bani, încât competenţa de soluţionare a lor în primă instanţă revine tribunalului în baza art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.

În motivarea acestui din urmă punct de vedere s-a subliniat că asemenea acţiuni sunt distincte, întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului nr. 1/2001 emis de Banca Naţională a României, fără să le fie aplicabile prevederile speciale referitoare la cambie, bilet la ordin sau cec, astfel încât nici competenţa de soluţionare nu poate fi stabilită în raport cu acele norme.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani sunt de competenţa tribunalului, în primă instanţă.

Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi, această autoritate este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile utilizatorilor.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b) din acelaşi regulament, incidentul de plată reprezintă "neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau al contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţă CIP de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public;".

Este adevărat că acest act normativ, deşi reglementează înfiinţarea şi funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP), nu stabileşte competenţa de soluţionare a acţiunilor în legătură cu incidentele de plată.

În lipsa unei atare reglementări, într-o asemenea situaţie, instanţa competentă să soluţioneze aceste acţiuni nu poate fi decât instanţa comercială de drept comun, respectiv tribunalul, având în vedere natura juridică a activităţii desfăşurate de Centrala Incidentelor de Plăţi.

Astfel, Centrala Incidentelor de Plăţi este organizată şi funcţionează la nivelul Băncii Naţionale a României, iar operaţiunile desfăşurate de aceasta sunt de natură bancară.

Or, în acest sens, prin art. 3 pct. 11 din Codul comercial sunt considerate fapte de comerţ şi operaţiunile de bancă şi schimb, fără să fie definit însă în ce constă operaţiunea fundamentală de bancă pentru a fi considerată o faptă de comerţ obiectivă.

Faţă de această situaţie, caracterizarea ei se poate realiza prin raportare la reglementarea activităţii bancare, denumită şi de comerţ de bancă, astfel cum este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007.

În acest sens, prin art. 285 din ordonanţa menţionată se prevede că "băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală, care pot desfăşura oricare dintre activităţile prevăzute în secţiunea 1.2 a cap. II din titlul I, partea I", iar în conformitate cu art. 18 alin. (1) lit. r) din acelaşi act normativ, "instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate [...] r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul".

Este semnificativ că în alin. (3) al aceluiaşi articol se precizează că "dispoziţiile alin. (1) se interpretează şi se aplică astfel încât activităţile enumerate la alin. (1) să acopere orice operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în sfera acestor activităţi sau pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi".

Ca urmare, chiar dacă prin Codul comercial nu sunt definite operaţiunile de bancă şi schimb, cât timp aceste operaţiuni sunt suficient stabilite şi delimitate de alte activităţi în cadrul secţiunii 1.2 a cap. II din titlul I partea I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, se impune să se constate că actele de gestionare a informaţiei specifice incidentelor de plăţi constituie operaţiuni bancare accesorii, efectuate de Banca Naţională a României prin Centrala Incidentelor de Plăţi, având astfel vădită natură comercială.

De altfel, prin art. 56 din Codul comercial se prevede că "dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale", aşa că şi în situaţia când printre utilizatorii informaţiilor gestionate de Centrala Incidentelor de Plăţi se află şi persoane fizice sau juridice care nu au calitatea de comerciant este aplicabilă tot legea comercială pentru că întregul raport juridic are un asemenea caracter.

Aşadar, câtă vreme pentru una dintre părţi, respectiv Banca Naţională a României, prin Centrala Incidentelor de Plăţi, actul este comercial, întregul raport juridic ce se referă la actul respectiv trebuie să fie supus legii comerciale.

Caracterul special al normelor de drept comercial faţă de cele ale Codului civil, subliniat prin art. 1 din Codul comercial, determină deci aplicarea reglementărilor din acest cod oricăror acte care privesc raporturi juridice în care una dintre părţi are calitatea de comerciant, chiar dacă o atare calitate lipseşte celorlalte părţi, astfel că litigiile ivite în legătură cu astfel de raporturi revin în competenţa de judecată a tribunalului, ca primă instanţă de drept comun, în materie comercială, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.

De aceea, prevederile din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, precum şi din Legea nr. 59/1934 asupra Cecului, prin care se stabileşte că judecătoria este instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca obiect învestirea cu formulă executorie a cambiei, a biletului la ordin, a cecului sau a opoziţiei la executarea acestor titluri, nu sunt aplicabile în cazul acţiunilor formulate împotriva înscrierii incidentelor de plăţi, deoarece dispoziţiile cu caracter normativ ale celor două legi, fiind cu caracter special, restrâns numai la domeniile pe care le reglementează, derogatorii de la normele generale, nu pot fi decât de strictă interpretare şi nesusceptibile de a fi luate în considerare prin analogie.

Aşa fiind, cum operaţiunile efectuate de Banca Naţională a României prin Centrala Incidentelor de Plăţi sunt fapte de comerţ obiective, iar litigiile ce se nasc din aceste raporturi juridice de natură comercială nepatrimoniale, soluţionarea lor nu poate reveni decât tribunalului, ca primă instanţă de drept comun în materie comercială.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că acţiunile în anularea incidentelor de plăţi înscrise în Fişierul naţional de incidente de plăţi sunt de competenţa tribunalului, ca primă instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 3 pct. 11 din Codul comercial, stabilesc:

Acţiunile în anularea incidentelor de plăţi înscrise în Fişierul naţional de incidente de plăţi sunt de competenţa tribunalului, ca primă instanţă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXVI (86)
din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 697 din 14/10/2008

Dosar nr. 55/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în cazul acţiunilor care au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în teritoriile în care s-au aplicat prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, în materia prescripţiilor achizitive împlinite după intrarea în vigoare a Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi să se decidă în sensul că, în cazul prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în cazul acţiunilor având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în teritoriile în care s-au aplicat prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, dacă prescripţiile achizitive s-au împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.

Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 sistemele de publicitate anterioare şi-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de un nou şi unic sistem cu trăsături distincte, care nu mai consacră cazurile speciale de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune înscrise în art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Ca urmare, făcându-se referire la dispoziţiile Legii nr. 7/1996, s-a considerat că toate acţiunile în uzucapiune înregistrate după intrarea în vigoare a acestei legi pot fi soluţionate numai pe baza dispoziţiilor Codului civil, indiferent de momentul începerii ori împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că până la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrului de publicitate imobiliară pe teritoriul fiecărui judeţ, în regiunile de carte funciară supuse sistemului reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, vor fi aplicate în continuare dispoziţiile acestui decret-lege.

Ca urmare, fiind sesizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 cu acţiuni având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceste instanţe şi-au întemeiat soluţiile pe dispoziţiile art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că posesia exercitată sub imperiul acestui act normativ poate produce exclusiv efectele recunoscute de la data începerii sale, indiferent de momentul împlinirii termenului, întrucât persoanele care tind să uzucapeze îşi supun acţiunile reglementărilor în vigoare la acel moment, neputând să prevadă eventualele modificări legislative ce vor surveni până la împlinirea termenului de prescripţie achizitivă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În dreptul civil român, regimul dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune asupra unui imobil a fost reglementat în două categorii de norme:

Astfel, o primă categorie de reglementări se regăseşte în cartea a III-a din titlul XX al Codului civil, care se completează cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aceste norme fiind aplicabile numai în regiunile în care a funcţionat sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni.

Pe de altă parte, în regiunile supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile cărţi funciare, uzucapiunea a operat în condiţiile prevăzute în art. 27 şi 28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În acest sens, prin art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 s-a prevăzut că "În cazul când s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani", iar prin art. 28 din acelaşi decret s-a mai prevăzut că dacă "cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat" şi că "de asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate".

Or, în cadrul Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară s-a reglementat un singur sistem de publicitate imobiliară, la nivelul întregii ţări, respectiv cel al cărţii funciare, iar în ce priveşte uzucapiunea nu mai sunt consacrate cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938, fiind aplicabilă uzucapiunea de drept comun, astfel cum este reglementată în Codul civil.

Ca urmare, în absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, care să stabilească raportul dintre legea veche (normele cuprinse în art. 27 şi 28 din Decretul-lege nr. 115/1938) şi legea nouă (prevederile Codului civil referitoare la uzucapiune), trebuie să se recurgă la interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) şi (3) cu referire la art. 56 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată.

Sub acest aspect este de reţinut că prin art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, s-a prevăzut că numai la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea Decretul-lege nr. 115/1938, iar în conformitate cu dispoziţia alin. (3) al aceluiaşi articol, doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări intervine şi abrogarea acestui decret.

Din această dispoziţie a Legii nr. 7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al cadastrului şi al publicităţii imobiliare, rezultă astfel neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a institui o aplicare treptată a noii legi, cu consecinţa incidenţei, în continuare, a vechilor dispoziţii ale Decretului-lege nr. 115/1938 în regimul de carte funciară.

Mai este de observat că prin art. 60 din Legea nr. 7/1996, în conţinutul ce l-a avut la data intrării în vigoare, se prevedea că "acţiunile introduse în temeiul art. 22, 23, 27, 28 şi 38-40 din Decretul-lege nr. 115/1938 aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate", iar "hotărârile judecătoreşti definitive, prin care s-au admis aceste acţiuni, vor fi înscrise în cartea funciară".

Tot astfel, în actuala reglementare, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin titlul XII din Legea nr. 247/2005, art. 58 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, prevede că "în regiunile de carte funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare sau, după caz, Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din Vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară, înscrierile privitoare la imobile, cuprinse în cărţile funciare sau, după caz, în cărţile de publicitate funciară, vor continua să fie făcute în aceste cărţi, cu respectarea şi în condiţiile dispoziţiilor prezentei legi".

Aşa fiind, în raport cu conţinutul ce s-a dat succesiv articolului sus-menţionat, se impune să se considere că numai înscrierile ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 vor trebui făcute cu respectarea prevederilor acestei legi.

O atare interpretare este conformă şi soluţiilor care au fost consacrate expres în dispoziţiile tranzitorii cuprinse în diferite acte normative care au reglementat prescripţia achizitivă de-a lungul timpului în diverse zone ale ţării, precum şi cu principiile generale privind aplicarea legii civile în timp.

În acest sens, făcându-se referire la Transilvania, prin art. 31 din Decretul-lege nr. 389/1943 s-a precizat că "prescripţiunile începute înaintea punerii în aplicare a acestei legi sunt cârmuite în ce priveşte natura, durata şi efectele lor de dispoziţiile legii sub care au început."

Tot în acest sens, prin art. 72 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale.

De aceea, se impune să se reţină că, în timp, legea veche (Decretul-lege nr. 115/1938) ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de legiuitor.

Rezultă, deci, că pentru posesia imobilelor situate în regimul de carte funciară, începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret chiar şi după data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXVII (87)
din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 696 din 13/10/2008

Dosar nr. 27/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit la data de 24 septembrie 2007, în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească şi ale art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, referitor la dreptul magistraţilor la decontarea primelor de asigurare pentru viaţă, sănătate şi bunuri.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, republicată, în sensul că magistraţii beneficiază de decontarea primelor de asigurare pentru viaţă, sănătate şi bunuri, numai dacă sunt afectate în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.

În vederea deliberării, s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, 10 decembrie 2007, când

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, referitoare la asigurarea pentru risc profesional de care beneficiază.

Astfel, unele instanţe au decis că magistraţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de asigurare realizată din fondurile bugetare, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, potrivit dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că modificările aduse art. 77 (devenit art. 78) din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 247/2005, în sensul că judecătorii şi procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, au devenit fără relevanţă juridică atât timp cât acele modificări legislative au intervenit după încheierea contractelor de asigurare şi efectuarea plăţii primelor de asigurare.

S-a considerat că o astfel de soluţie se impune şi în cazul în care evenimentul asigurat nu s-a produs anterior modificării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 247/2005, întrucât nici art. 100 din Legea nr. 92/1992 şi nici textul anterior al art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu făceau vreo distincţie în această privinţă.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 îşi puteau produce efectele numai în situaţii de risc, concretizat în apariţia evenimentului ce dă drept magistratului să obţină plata asigurării, care, potrivit Instrucţiunilor Ministerului Justiţiei nr. 761/1999, date în aplicarea acelei legi, trebuia să aibă legătură cu exercitarea funcţiei de magistrat.

În justificarea acestui punct de vedere s-a făcut referire şi la actualele dispoziţii ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, subliniindu-se că din conţinutul lor rezultă fără echivoc voinţa legiuitorului de a limita beneficiul asigurării pentru risc profesional numai la cazurile când viaţa, sănătatea sau bunurile magistraţilor au fost afectate în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu sau în legătură cu ele.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, se prevedea că "magistraţii beneficiază de asigurare realizată din fonduri bugetare, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, în limita veniturilor pentru 15 ani de activitate".

Prin Instrucţiunile nr. 761 din 22 aprilie 1999, emise de Ministerul Justiţiei în vederea aplicării textului de lege menţionat, s-a precizat că ordonatorii de credite vor plăti direct despăgubirea prevăzută de norma legală, numai în situaţia în care se produce un eveniment care să dea dreptul magistratului la plata asigurării.

Prin aceleaşi instrucţiuni s-a mai stabilit că acordarea de despăgubiri magistraţilor în temeiul art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, poate avea loc numai pentru evenimente determinate de exercitarea profesiei de magistrat, care să fie constatate de instituţiile publice competente potrivit legii: poliţie, parchet, unităţi sanitare, după caz, urmând ca plata despăgubirii să fie efectuată după soluţionarea definitivă a cauzei de către instanţa de judecată.

Ca urmare, efectele la care se referă art. 100 din Legea nr. 92/1992, republicată, se produc numai în situaţii de risc, prin apariţia unui eveniment cauzator de daune, determinat de exercitarea funcţiei de magistrat sau având legătură cu aceasta.

De altfel, în actuala reglementare a art. 78 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, se prevede, fără echivoc, că "judecătorii şi procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Ministerului Justiţiei, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor şi procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naţionale, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucraţi în aceste funcţii, dar nu mai mult de 15 ani de activitate", prevăzându-se, în cadrul alin. 3 al aceluiaşi articol, că "asigurarea prevăzută la alin. (1) se realizează în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii".

Or, în aceste condiţii, este evident că, în raport cu reglementarea legală existentă, magistraţii nu pot beneficia de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare, decât în măsura în care viaţa, sănătatea şi bunurile lor sunt afectate în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, se interpretează în sensul că magistraţii beneficiază de decontarea primelor de asigurare pentru viaţă, sănătate şi bunuri, numai în măsura în care cazul asigurat s-a produs în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească se interpretează în sensul că:

Magistraţii beneficiază de decontarea primelor de asigurare pentru viaţă, sănătate şi bunuri, numai în măsura în care cazul asigurat s-a produs în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.