"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXIV (74)
din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 18/07/2008

Dosar nr. 45/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea modului de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se decide că aplicarea pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal nu are loc prin efectul legii, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, ci urmează a fi supusă aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 71 cu referire la art. 64 lit. a)-c) din Codul penal.

Astfel, unele instanţe au apreciat că pedepsele accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal sunt aplicabile de drept pe lângă pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, conform prevederilor art. 71 alin. 2 din acelaşi cod.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că pedeapsa accesorie este aplicabilă numai cu respectarea cerinţelor jurisprudenţei CEDO şi a dispoziţiilor art. 71 alin. 3 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006, se prevede, la alin. 1, că "pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64", iar potrivit precizării de la alin. 2 al aceluiaşi articol, "condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei".

În fine, în cadrul alin. 3 din acelaşi articol, ca urmare a aceleiaşi modificări, s-a precizat că "interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă".

Rezultă deci că la modificarea acestor dispoziţii legiuitorul a avut în vedere dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează respectarea vieţii private şi de familie.

Această modificare adusă dispoziţiilor referitoare la aplicarea pedepsei accesorii este conformă şi cu prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară, precum şi că o atare măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Evident, în domeniul dreptului penal principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în criteriile generale de individualizare a pedepselor, în raport cu care la stabilirea şi aplicarea acestora trebuie să se ţină seama atât de gradul de pericol social abstract, astfel cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei şi toate trăsăturile ce îl caracterizează pe infractor.

Or, sub acest aspect, este de observat că, pe lângă limitele de pedeapsă fixate în lege şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, pedepsele trebuie să mai reflecte şi persoana infractorului, cu toate trăsăturile şi particularităţile ce îl caracterizează, precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa penală.

În acest cadru firesc de situaţii concurenţiale, cu rol determinant în stabilirea rezultantei ce impune în concret natura şi cuantumul pedepsei principale şi ale celei complementare, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 72 din Codul penal, nu este posibil ca aceleaşi dispoziţii să nu călăuzească şi modul de stabilire a pedepsei accesorii.

De aceea, criteriile de individualizare cu caracter general, astfel cum sunt reglementate în art. 72 din Codul penal, trebuie particularizate şi pentru situaţiile specifice ce privesc modul de aplicare a pedepselor accesorii, în condiţiile îndeplinirii tuturor cerinţelor adecvate unor asemenea pedepse, astfel cum sunt ele reglementate în conţinutul actual al art. 71 din Codul penal, în urma modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 71 din Codul penal se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) (teza I) - c) din Codul penal nu se face în mod automat, prin efectul legii, ci trebuie supusă aprecierii instanţei, în raport cu criteriile indicate în alin. 3 al art. 71 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) - c) din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXV (75)
din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 18/07/2008

Dosar nr. 46/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate minorului, conform dispoziţiilor art. 110 sau ale art. 862 din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control, aplicată minorului, termenul de încercare se va stabili în conformitate cu dispoziţiile art. 110 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar referitor la stabilirea termenului de încercare al suspendării sub supraveghere sau sub control a executării pedepselor aplicate minorilor, în legătură cu problema dacă în aceste cazuri sunt aplicabile dispoziţiile art. 110 din Codul penal sau ale art. 862 din acelaşi cod.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că minorilor cărora li s-au stabilit pedepse cu suspendarea executării acestora sub supraveghere le sunt aplicabile dispoziţiile art. 862 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că în cazul aplicării faţă de infractorii minori a unor pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere sau sub control, termenul de încercare trebuie stabilit în condiţiile prevăzute în art. 110 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Regimul sancţionator penal al minorilor, bazându-se pe un tratament adecvat dezvoltării lor fizice şi psihice, caracterizat de atenuarea răspunderii penale, include în mod firesc, în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a pedepselor, unele modalităţi neprivative de libertate care, asociate cu măsurile specifice de control şi supraveghere, pot contribui în mare măsură la reeducarea acestora, evitându-se mediul penitenciar.

Ca urmare, pentru infractorii minori sunt aplicabile dispoziţii ce derogă de la dreptul comun, între acestea fiind şi aceea care, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei ori al suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, se referă la durata termenului de încercare, ale cărui componente au o întindere mai redusă decât aceea prevăzută în reglementarea generală, pentru majori.

În acest sens este de reţinut că, potrivit art. 110 din Codul penal, "în caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă", iar "dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni".

Este adevărat că prin art. 1101 din Codul penal, reglementându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control pentru minori, nu s-a mai prevăzut un alt termen de încercare în cazul minorilor faţă de care se ia o atare măsură, aşa cum s-a instituit în reglementarea generală, aplicabilă majorilor, prin art. 862 din acelaşi cod.

Or, această lipsă de reglementare a termenului de încercare aplicabil minorilor în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau sub control judiciar nu poate fi suplinită prin preluarea termenului din reglementarea generală, pe care o conţine art. 862 alin. 1 din Codul penal, cât timp ea nu răspunde cerinţei de diferenţiere pe care o impune tratamentul penal specific pentru minori.

Sub acest aspect nu se poate ignora că întregul sistem sancţionator penal este caracterizat de un tratament juridic pregnant mai blând pentru minori, firesc pentru orice stat de drept care, prin normele şi măsurile pe care le adoptă, urmăreşte să asigure în primul rând reeducarea şi reîncadrarea lor în societate.

De aceea, din moment ce, potrivit art. 1101 alin. 1 din Codul penal, supravegherea minorului de către o persoană sau instituţie, dintre cele la care se referă art. 103 din acelaşi cod, ori stabilirea pentru el a uneia sau mai multor obligaţii este susceptibilă a fi aplicată pe durata termenului de încercare la care se referă art. 110 din Codul penal, este evident că şi modul de calcul al termenului de încercare nu poate fi într-un astfel de caz decât cel aplicabil minorilor în raport cu dispoziţiile generale referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

De altfel, este de observat că în legătură cu aplicarea corespunzătoare a altor dispoziţii, pe care le conţine art. 1101 din Codul penal, privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, acestea nu includ referiri şi la dispoziţiile art. 862 alin. 1 din Codul penal, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a considerat că reglementările date prin acest ultim text de lege ar fi aplicabile şi în cazul minorilor.

Aşa fiind, se impune să se constate că durata termenului de încercare, în cazul minorului faţă de care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, nu poate fi determinată decât în conformitate cu prevederile art. 110 din Codul penal, iar nu potrivit reglementării cu aplicare generală prevăzute la art. 862 alin. 1 din Codul penal, prin care este stabilit un termen excesiv de lung, ce depăşeşte în mod vădit intervalul de timp necesar reeducării unui minor în privinţa căruia s-a apreciat că i se poate asigura reeducarea şi în condiţiile unei astfel de măsuri.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1101 alin. 1 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod, iar nu potrivit art. 862 alin. 1 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 1101 alin. 1 din Codul penal se interpretează în sensul că în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod, şi nu potrivit art. 862 alin. 1 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXVI (76)
din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 18/07/2008

Dosar nr. 49/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală, în cazul măsurilor preventive constând în obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate sau prelungite în cursul urmăririi penale, ulterior sesizării instanţei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală, dispuse sau prelungite în cursul urmăririi penale, ulterior sesizării instanţei, nu pot fi prelungite sau menţinute de instanţa de judecată, ci trebuie examinată luarea acestor măsuri în raport cu condiţiile instituite în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală, privind măsurile preventive dispuse sau prelungite în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei, s-a ivit diversitate de practică judiciară cu privire la posibilitatea de a fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată.

Astfel, într-o opinie s-a considerat că şi după sesizarea instanţei prin rechizitoriu măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi 1451, dispuse sau prelungite în cursul urmăririi penale, pot fi prelungite şi, după caz, menţinute de către instanţa de judecată în urma verificării legalităţii acestor măsuri.

Într-o altă opinie, dimpotrivă, s-a apreciat că, în cazul în care măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi 1451 au fost dispuse şi, respectiv, prelungite în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei, acestea nu mai pot fi prelungite sau menţinute în continuare, ci se impune examinarea luării acestora în raport cu întrunirea condiţiilor care le-ar justifica.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 145 alin. 1 din Codul de procedură penală, "măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură". În continuarea aceluiaşi alineat se subliniază că măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1.

Mai este de observat că, în conformitate cu alin. 2 din acelaşi articol, "durata măsurii prevăzute în alin. 1 nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii".

Ca urmare, sub acest aspect, se impune să se aibă în vedere că în cuprinsul art. 136 din Codul de procedură penală, prin care se reglementează "scopul şi categoriile măsurilor preventive", se prevede că "în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: reţinerea; obligarea de a nu părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi ţara; arestarea preventivă".

În această privinţă, prin alin. 8 al aceluiaşi articol, se relevă că "alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura".

Aşadar, apare evident că atât textul art. 145 din Codul de procedură penală, cât şi dispoziţiile la care se face referire prin acesta conţin reglementări lipsite de echivoc în ceea ce priveşte luarea sau prelungirea, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive la care se referă, fiind însă mai puţin explicite în legătură cu luarea şi prelungirea sau menţinerea aceleiaşi măsuri în cursul judecăţii.

De aceea, ţinându-se seama de caracterul restrictiv al interpretării dispoziţiilor procedurale, potrivit cărora măsurile preventive nu pot fi luate, prelungite sau menţinute ori revocate decât în limitele prevăzute în norma de reglementare, se impune ca prelungirea sau menţinerea lor, în cazul în care au fost dispuse ori prelungite în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, să nu mai poată fi examinată de instanţa de judecată, care nu este împiedicată însă să procedeze la discutarea luării acelor măsuri dacă sunt întrunite la momentul respectiv condiţiile prevăzute în art. 145 alin. 1 şi în art. 1451 alin. 2, cu referire la art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Ca urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese, măsurile preventive constând în obligarea învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea, precum şi în obligarea acestuia de a nu părăsi ţara, dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menţinerii de către instanţa de judecată.

Dar, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. 4 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "măsurile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c) se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii", se impune concluzia că într-o atare ipoteză revine instanţei atribuţia de a dispune o asemenea măsură dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

În atare situaţie, a atribui instanţei de judecată posibilitatea de a dispune prelungirea sau menţinerea unei asemenea măsuri preventive, dispusă de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, ar echivala cu crearea unor norme de reglementare pe calea interpretării analogice a dispoziţiilor existente într-o altă materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată, urmând ca luarea acestor măsuri să fie discutată în faţa instanţei, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

Măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată, urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

\ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXVII (77)
din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 553 din 22/07/2008

Dosar nr. 43/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la acordarea primei de concediu de odihnă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind suspendate, nu pot justifica acordarea sumelor solicitate cu titlu de primă de concediu, potrivit reglementărilor cuprinse în acele dispoziţii.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la acordarea primei de concediu de odihnă.

Astfel, unele instanţe au respins cererile funcţionarilor publici privind plata primelor de concediu, considerând că deşi prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, este reglementat dreptul acestora la prima de concediu, respectiv acordarea, pe lângă îndemnizaţia de concediu, a unei sume egale cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, un atare drept nu poate fi valorificat cât timp a fost suspendat succesiv, începând cu anul 2001, prin art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi, în continuare, pentru anii următori, prin legile de adoptare a bugetului de stat pe anii 2002-2006.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a mai susţinut că, în raport cu prevederile Legii nr. 24/2000, pe durata suspendării, dispoziţiile respective nu fac parte din ordinea de drept, astfel că apare lipsită de temei legal obligarea angajatorului, pe cale judecătorească, să plătească prima de concediu pentru perioada 2001-2006 prin înfrângerea voinţei legiuitorului, pentru că instanţa s-ar substitui în atribuţiile sale, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile formulate de funcţionarii publici şi au stabilit ca primele de concediu să fie plătite, reţinând că suspendarea succesivă a acordării dreptului nu echivalează cu stingerea lui, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării sale în momentul suspendării.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a reglementat că funcţionarii publici au dreptul la plecarea în concediu de odihnă, pe lângă îndemnizaţia de concediu, la o "primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".

Ulterior, prin art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 s-a prevăzut că "se suspendă până la data de 31 decembrie 2001 aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) care cuprind dispoziţii referitoare la acordarea primei pentru concediu de odihnă", iar prin art. 32 din Legea nr. 744/2001 s-a dispus menţinerea în continuare a suspendării dreptului de primă de concediu de odihnă până la 31 decembrie 2002. De asemenea, prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 s-a dispus din nou continuarea suspendării dreptului la primă de concediu de odihnă până la 31 decembrie 2003, prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 s-a menţinut suspendarea dreptului respectiv până la data de 31 decembrie 2004, prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005 s-a menţinut prelungirea suspendării până la 31 decembrie 2005, iar prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379 privind bugetul de stat pe anul 2006 s-a prelungit perioada de suspendare până la 31 decembrie 2006.

Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune a se reţine că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al funcţionarilor publici, instituit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, şi-a produs efectul începând cu data menţionată, suspendarea exerciţiului acestui drept neputând fi echivalată cu însăşi înlăturarea lui.

În acest sens, prin art. 18 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind formulate şi apărate de stat împotriva oricăror încălcări ale manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.

De aceea, fiind un drept câştigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu poate fi considerată anulată prin actele normative menţionate.

Într-o atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Sub acest aspect, mai este de reţinut că, în prezent, sunt în vigoare şi au fost chiar aplicate, pentru anul 2007, dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, potrivit cărora "funcţionarul public are dreptul pe lângă îndemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".

De altfel, în ipoteză similară, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au pronuţat în acest sens prin deciziile nr. XXIII din 12 decembrie 2005 şi nr. XII din 5 februarie 2007.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea funcţionarilor publici, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) devenit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 34 alin. (2) [(devenit art. 35 alin. 2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, se interpretează în sensul că:

Prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXVIII (78)
din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 553 din 22/07/2008

Dosar nr. 47/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 şi 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, privind admisibilitatea acordării consilierilor juridici, cu statut de funcţionari publici, a prestaţiilor suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26 din Codul muncii, însă această categorie profesională poate beneficia de aceste sporuri salariale în condiţiile stabilite prin actele normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 (fost art. 29) şi art. 117 (fost art. 93) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, privind admisibilitatea acordării consilierilor juridici cu statut de funcţionari publici a prestaţiilor suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate.

Astfel, unele instanţe au admis cererile consilierilor juridici cu statut de funcţionari publici, considerând că aceştia au dreptul la prestaţii suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, raportate la indemnizaţia de încadrare.

În motivarea acestui punct de vedere s-a argumentat că, în calitatea lor de funcţionari publici, consilierilor juridici le sunt aplicabile atât prevederile Legii nr. 188/1999 referitoare la drepturile şi obligaţiile cuprinse în această lege, care constituie legea generală aplicabilă tuturor funcţionarilor publici, cât şi dispoziţiile Legii nr. 514/2003, care constituie legea specială ce reglementează activitatea consilierilor juridici. S-a relevat că, în baza Legii nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, a fost adoptat la 29 iulie 2004 Statutul profesiei de consilier juridic, în care se precizează la art. 60 alin. (2) că, deosebit de remuneraţia de bază, în raport cu specificul muncii şi importanţa socială a serviciilor profesionale, potrivit art. 25 şi 26 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, cu modificările ulterioare, consilierul juridic poate negocia prestaţii suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic nu sunt aplicabile în privinţa consilierilor juridici, numiţi în funcţii publice, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, republicată, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, consilierul juridic poate fi numit în funcţie sau angajat în muncă în condiţiile legii.

În acest sens, prin art. 3 din acelaşi act normativ se stabileşte:

"(1) Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului potrivit funcţiei şi categoriei acesteia.

(2) Consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat."

Ca urmare, în raport cu aceste reglementări legale, profesia de consilier juridic se exercită fie în baza unui raport de serviciu în condiţiile prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, fie în baza unui raport juridic de muncă în urma încheierii unui contract individual de muncă potrivit dispoziţiilor Codului muncii.

De aceea, consilierilor juridici numiţi în funcţie, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile de serviciu, le sunt aplicabile atât norma generală, reprezentată de Legea nr. 188/1999, republicată, cât şi dispoziţiile speciale conţinute în Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006.

Astfel, în art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, se subliniază: "consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau cu care are raporturi de muncă."

Rezultă din aceste prevederi că însuşi legiuitorul face distincţie între cele două categorii de consilieri juridici, sub aspectul statutului acestora, cu consecinţe în ceea ce priveşte sfera şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.

Totodată, este de observat că, prin art. 60 alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic, se statuează că pentru activitatea sa profesională consilierul juridic are dreptul la o remuneraţie de bază, stabilită prin negociere pentru consilierul juridic având statut de salariat sau conform legilor speciale pentru cel numit în funcţie.

Mai mult, dispoziţiile exprese referitoare la negocierea prestaţiilor suplimentare, cu privire la alin. (2) al aceluiaşi articol, îi vizează exclusiv pe consilierii juridici având statut de angajaţi în baza unor contracte individuale de muncă, susceptibile de negocierea unor clauze suplimentare, cum ar fi clauza de mobilitate şi cea de confidenţialitate.

De altfel, asemenea clauze specifice sunt prevăzute numai în Codul muncii, iar nu şi în dreptul comun aplicabil funcţionarilor publici.

Or, în privinţa drepturilor salariale ale funcţionarilor publici este exclusă stabilirea acestora prin negociere, întrucât ele nu pot fi determinate decât în conformitate cu dispoziţiile legii privind sistemul unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, mai ales că sporurile cuvenite funcţionarilor publici nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislaţia specifică acestei categorii.

De aceea, negocierea unor astfel de clauze apare inadmisibilă pentru categoria consilierilor juridici cu statut de funcţionar public, iar o interpretare contrară ar echivala cu o nesocotire a regulilor ce guvernează raportul dintre norma generală şi cea specială şi aplicarea acesteia din urmă în afara limitelor permise de legea-cadru.

Aşadar, consilierii juridici cu statut de funcţionari publici nu pot negocia clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate în condiţiile prevăzute de art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, raportate la dispoziţiile art. 25 şi 26 din Codul muncii, însă pot beneficia, în condiţiile prevăzute de actele normative aplicabile funcţionarilor publici şi legislaţiei specifice autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, de sporurile de salarizare specifice funcţionarilor publici.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că nu se pot negocia de către consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26 din Codul muncii, însă această categorie profesională poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 (fost art. 29) şi art. 117 (fost art. 93) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, se interpretează în sensul că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26 din Codul muncii. Această categorie poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXIX (79)
din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 570 din 29/07/2008

Dosar nr. 50/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, referitor la posibilitatea valorificării, pe calea executării silite, a imobilelor dobândite în temeiul prevederilor acestui articol.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, imobilele dobândite în temeiul prevederilor acestui articol nu pot fi valorificate pe calea executării silite.

SECŢIILE UNITE, În aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, referitor la posibilitatea valorificării pe cale silită a imobilelor dobândite în temeiul prevederilor acestui articol, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu privire la înstrăinarea acestora în cazul procedurii executării silite.

Astfel, unele instanţe au considerat că interdicţia instrăinării prevăzută în art. 9 ultimul alineat din Legea nr. 112/1995 se extinde şi asupra vânzării pe calea executării silite.

S-a relevat în acest sens că instituirea interdicţiei s-a făcut în considerarea bunului (intuitu rei), ceea ce ar include şi cazul vânzării lui în cadrul procedurii executării silite.

S-a motivat că imobilul este inalienabil temporar, astfel că asupra lui nu se pot realiza acte de dispoziţie şi nici chiar acte de executare silită, subliniindu-se că ultimul gen de acte ar reprezenta o modalitate indirectă de eludare a dispoziţiilor legale care scot temporar din circuitul civil această categorie de bunuri.

S-a mai argumentat că legiuitorul foloseşte termenul generic de "înstrăinare", ceea ce înseamnă că intenţia sa a fost aceea de a exclude orice formă de transfer al dreptului de proprietate, atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, neexistând nicio deosebire între înstrăinarea voluntară a imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, până la împlinirea termenului de 10 ani, şi înstrăinarea în cadrul executării silite, care nu implică manifestarea de voinţă a debitorului.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 9 ultimul alineat din lege prevăd o indisponibilizare temporară a imobilelor cumpărate în baza acestui act normativ, fără să le declare neurmăribile, astfel că acestea pot fi valorificate pe calea executării silite.

S-a mai susţinut că noţiunea de "înstrăinare", prevăzută în art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, presupune o manifestare de voinţă în acest sens, respectiv intenţia de a înstrăina, concretizată în cadrul unui act juridic voluntar translativ de proprietate, cum sunt contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie, de schimb etc.

Examinându-se punctele de vedere menţionate în raport cu dispoziţiile legale aplicabile se constată următoarele:

Potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, "chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".

În alin. 8 al aceluiaşi articol se mai prevede că "apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării".

Aşadar, nerespectarea acestei ultime dispoziţii legale imperative este sancţionată de lege cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare, nulitate ce poate fi invocată în orice stare a procesului de orice parte interesată şi chiar din oficiu.

Sub acest aspect trebuie observat că, instituind o atare interdicţie, legiuitorul face referire la "înstrăinare" în sensul de act juridic voluntar, prin care se transferă dreptul de proprietate asupra imobilului (vânzare-cumpărare, donaţie, schimb etc.).

Or, în înţelesul noţiunii de "înstrăinare" nu poate fi cuprinsă şi executarea silită, care presupune un transfer forţat al dreptului de proprietate din patrimoniul debitorului urmărit către terţe persoane, în scopul obţinerii sumelor de bani necesare îndestulării creditorului urmăritor.

În această privinţă trebuie avut în vedere că în materia executării silite este aplicabil principiul instituit în art. 1718 din Codul civil, în conformitate cu care debitorul este ţinut să răspundă pentru obligaţiile sale cu toate bunurile mobile şi imobile, evident cu excepţiile prevăzute de lege.

Or, această interdicţie de înstrăinare nu echivalează cu scoaterea din circuitul civil a acestor imobile, ci se referă exclusiv la actele de dispoziţie voluntară ale creditorului, nefiind vizată persoana debitorului care s-ar vedea eliberat astfel de plata unei creanţe cu o valoare substanţială.

Ca atare, apartamentele dobândite de chiriaşi în condiţiile prevăzute în art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, inalienabile timp de 10 ani de la data cumpărării, chiar dacă nu pot fi înstrăinate prin acte de voinţă ale beneficiarilor acestei dispoziţii, sunt supuse totuşi regimului executării silite, a cărei natură juridică diferă de aceea a oricărui contract de înstrăinare încheiat cu consimţământul celui care a devenit proprietar al bunului.

Dacă, în accepţiunea elementului consimţământ, esenţial în orice act de înstrăinare încheiat de proprietarul bunului, se înţelege libera exprimare a voinţei acestuia justificată de o cauză concretizată în voinţa de a achiziţiona un obiect ce poate constitui echivalentul cel puţin la fel de avantajos pentru el ca şi bunul pe care îl cedează, este evident că în cazul executării silite bunul nu mai iese din patrimoniul său cu liberul lui consimţământ integru.

De aceea, ori de câte ori se dispune între vii cu privire la dreptul de proprietate asupra unui imobil din categoria celor la care se referă art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, ne aflăm neîndoielnic într-un caz de înstrăinare pentru care există restricţie timp de 10 ani de la data cumpărării.

Dar, în raport cu finalitatea legii, care urmăreşte să restricţioneze între vii eventualele tendinţe speculative cu asemenea imobile achiziţionate în condiţii speciale, de regulă avantajoase pentru dobânditori, în cazul transmiterii dreptului de proprietate moştenitorilor, ca urmare a decesului, sau în cadrul procedurii publice a executării silite, desfăşurată în favoarea creditorului care nu a fost îndestulat în termenii contractului, nu se mai poate pretinde că asemenea modalităţi de dobândire a imobilului ar mai putea fi expuse aceluiaşi interes speculativ.

Acest punct de vedere a fost însuşit de altfel de autorii Legii nr. 10/2001, în care s-a nuanţat o astfel de restricţie, prevăzându-se, la art. 43 alin. 1, că "chiriaşii cărora, în temeiul prevederilor art. 9 alin. 1-4 din Legea nr. 112/1995, li s-au vândut, cu respectarea prevederilor acestei legi, apartamentele în care locuiau au dreptul să le înstrăineze sub orice formă înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării numai persoanei îndreptăţite, fost proprietar al acelei locuinţe".

Rezultă deci că, în raport cu natura ei juridică, restricţia înstrăinării imobilului reglementată în alin. 8 al art. 9 din Legea nr. 112/1995 nu poate împiedica şi desfăşurarea procedurii executării silite asupra aceluiaşi imobil.

Aşadar, intervenţia procedurii asigurate de executorul judecătoresc în transferul dreptului de proprietate, care înlătură orice presupunere că chiriaşul dobânditor al imobilului ar putea determina înstrăinarea imobilului cumpărat în scopuri speculative, scoate un asemenea caz din câmpul de acţiune al restricţiei menţionate.

Ca urmare, chiar dacă vânzarea la licitaţie publică în cadrul urmăririi silite asupra bunurilor imobile, reglementată în art. 488-571 din Codul de procedură civilă, este susceptibilă de a fi privită ca o modalitate de realizare a unei convenţii de vindere-cumpărare în sensul prevederilor art. 1294 şi 1388-1390 din Codul civil, totuşi modalitatea total diferită de dobândire a dreptului de proprietate pe calea acesteia impune exceptarea ei din formele de înstrăinare la care se referă art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, se interpretează în sensul că imobilele dobândite în temeiul prevederilor acestui articol pot constitui obiect al executării silite.

PENTRU ACESTE MOTIVE în numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, se interpretează în sensul că imobilele dobândite în temeiul prevederilor acestui articol pot constitui obiect al executării silite.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXX (80)
din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 553 din 22/07/2008

Dosar nr. 51/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, coroborate cu prevederile art. 236 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, modificată şi completată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

A. Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia se apreciază că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, coroborate cu prevederile art. 236 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, modificată şi completată, pronunţându-se diferit asupra următoarelor chestiuni de drept:

I. Necesitatea menţionării în cuprinsul încheierii judecătorului delegat la oficiul registrului comerţului a dispoziţiei de transmitere universală a patrimoniului societăţii cu răspundere limitată, cu asociat unic, către asociatul unic, în cazul dizolvării de drept a acestei societăţi, prin efectul dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, ca sancţiune pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, în temeiul prevăzut de art. 26 din acest act normativ.

II. Dacă recursul declarat de creditorul bugetar împotriva încheierii pronunţate de judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului, prin care s-a constatat dizolvarea de drept a unor societăţi comerciale, în condiţiile art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, urmează a fi respins ca lipsit de interes sau ca nefondat.

B. Din examinarea susţinerilor formulate în sprijinul cererii de lămurire a chestiunilor de drept enunţate, în raport cu soluţiile pronunţate de instanţe, se constată următoarele:

Cu privire la necesitatea menţionării în cuprinsul încheierii judecătorului delegat la oficiul registrului comerţului a dispoziţiei de transmitere universală a patrimoniului societăţii cu răspundere limitată, cu asociat unic, către asociatul unic, în cazul dizolvării de drept a acestei societăţi, prin efectul dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004.

Sub acest aspect, prin recursul în interesul legii se învederează că unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 236 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente cu privire la societăţile comerciale cu răspundere limitată, cu asociat unic, dizolvate de drept în temeiul art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, şi că încheierea pronunţată în acest caz trebuie să cuprindă menţiunea transmiterii universale a patrimoniului societăţii către asociatul unic.

Tot în această materie s-a relevat că alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 236 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente numai în cazul dizolvării voluntare a societăţilor cu răspundere limitată, cu asociat unic, iar nu şi în cazul dizolvării de drept care operează ca sancţiune, în condiţiile prevăzute de art. 30 din Legea nr. 359/2004.

În legătură cu aceste chestiuni, în privinţa cărora s-a considerat că instanţele au dat o interpretare diferită dispoziţiilor legale aplicabile, se constată următoarele:

Prin art. 31 alin. (2) din Legea nr. 359/2004, reglementându-se modul în care se desfăşoară procedura lichidării, pentru persoanele juridice în privinţa cărora s-a constatat dizolvarea de drept, în condiţiile art. 30 din aceiaşi lege, s-a precizat că "persoana juridică intră în lichidare potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Pe de altă parte, este de observat că art. 236 din Legea nr. 31/1990, republicată, a fost abrogat prin art. I pct. 158 din Legea nr. 441/2006.

Or, în urma abrogării acestui text de lege, principiile generale care reglementează procedura lichidării societăţilor comerciale sunt aplicabile şi societăţilor cu răspundere limitată, cu asociat unic.

Sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, "dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării".

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 259 din Legea nr. 31/1990, republicată, "creditorii societăţii au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii, şi numai după aceea de a se îndrepta împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul social".

Reiese deci că şi societăţile comerciale cu răspundere limitată, cu asociat unic, dizolvate de drept în baza art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, intră în lichidare potrivit art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se prevede că "dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării".

În acest sens, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 156 din Legea nr. 441/2006, se mai prevede că "din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni", subliniindu-se că, "în caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse".

Tot astfel, în cadrul reglementării situaţiei societăţilor comerciale dizolvate de drept, ca sancţiune pentru nepreschimbarea, în termenul legal, a certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare, prin art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 359/2004 s-a prevăzut că "în termen de 6 luni de la data pronunţării încheierii de dizolvare, [....] sau, după caz, de la data respingerii recursului formulat împotriva acesteia, reprezentantul legal al persoanei juridice are obligaţia numirii şi înregistrării în registrul comerţului a lichidatorului", iar "dacă nu există reprezentant legal ori acesta nu procedează la numirea lichidatorului în termenul prevăzut la alin. (3), la cererea oricărei persoane interesate, formulată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat numeşte un lichidator de pe lista practicienilor în insolvenţă....".

Este semnificativ în această privinţă că, potrivit art. 259 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "creditorii societăţii au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii, şi numai după aceea de a se îndrepta împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul social".

Aşadar, ca urmare a abrogării art. 236 din Legea nr. 31/1990, prin art. I pct. 158 din Legea nr. 441/2006, societăţile comerciale cu răspundere limitată, cu asociat unic, dizolvate de drept potrivit art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, sunt supuse procedurii de lichidare în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, cu numirea unui lichidator, creditorii acelor societăţi putându-se îndrepta, pentru recuperarea creanţelor, împotriva lichidatorilor şi, doar în subsidiar, împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea aporturilor la capitalul social.

Prin urmare, dacă anterior abrogării art. 236 din Legea nr. 31/1990, prin art. I pct. 158 din Legea nr. 441/2006, se puteau ivi situaţii susceptibile a determina pronunţarea de soluţii diferite în aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, în prezent, datorită incidenţei reglementării cu caracter general şi în această materie, o asemenea eventualitate a devenit lipsită de suport juridic.

În acelaşi timp, în ceea ce priveşte temeiul respingerii recursului declarat împotriva încheierii pronunţate de judecătorul delegat la oficiul registrul comerţului, prin care se constată dizolvarea de drept a unor societăţi comerciale, în condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004, se constată că doar în activitatea de judecată a Curţii de Apel Alba Iulia, care a formulat sesizarea în cadrul recursului în interesul legii, s-au pronunţat soluţii de respingere a căii de atac a recursului ca lipsit de interes, toate celelalte instanţe, evidenţiate în situaţiile întocmite cu ocazia verificărilor efectuate, respingând ca nefondate astfel de recursuri.

Aşa fiind, nu se poate considera că în această privinţă ar exista practică judiciară neunitară, care să impună adoptarea unei soluţii în interesul legii, în sensul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, după cum nici în legătură cu momentul şi modalitatea în care creditorii bugetari depun înscrisuri doveditoare ale creanţelor, în sprijinul căii de atac a recursului pe care o exercită, nu apare necesară o rezolvare de principiu, cu valabilitate generală, cât timp astfel de situaţii constituie doar circumstanţe de fapt diferite.

În consecinţă, reieşind că în chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării de faţă nu s-au ivit puncte de vedere diferite, cu caracter actual, în practica de judecată a instanţelor judecătoreşti, urmează a se dispune respingerea recursului în interesul legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Resping recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, coroborate cu prevederile art. 236 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXI (81)
din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008

Dosar nr. 54/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea pedepsei ce se execută în cazul infracţiunii de evadare, conform art. 269 alin. 3 din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că prin pedeapsa ce se execută în cazul infracţiunii de evadare se înţelege pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare adăugată la restul din pedeapsa în curs de executare în momentul evadării.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se relevă că practica judiciară nu este unitară cu privire la înţelesul sintagmei "pedeapsă ce se execută" în cazul infracţiunii de evadare, conform dispoziţiilor art. 269 alin. 3 din Codul penal.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul infracţiunii de evadare, pedeapsa ce se execută se determină prin cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare cu cuantumul întregii pedepse în a cărei executare se afla inculpatul.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa ce se execută în cazul infracţiunii de evadare se stabileşte prin adăugarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare la restul rămas de executat din pedeapsa în curs de executare în care se afla inculpatul în momentul evadării.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 269 alin. 3 din Codul penal se prevede că "pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a depăşi maximul general al închisorii".

În raport cu această reglementare este evident că pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea de evadare trebuie stabilită de instanţă în cadrul individualizării judiciare, în raport cu criteriile generale prevăzute în art. 72 din Codul penal.

Săvârşirea unei infracţiuni de evadare în starea legală de deţinere dă naştere unei recidive postcondamnatorii, dar reglementarea prevăzută la art. 269 alin. 3 din Codul penal, referitoare la pedeapsa aplicabilă într-un asemenea caz, constituie o derogare de la dispoziţiile art. 39 alin. 1 din acelaşi cod, privind contopirea pedepsei stabilite pentru infracţiunea săvârşită ulterior cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară.

Derogarea constă în cumulul aritmetic impus de legiuitor prin textul art. 269 alin. 3 din Codul penal dintre pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare şi pedeapsa ce se execută.

Desigur că pentru o corectă şi uniformă aplicare a textului sus-menţionat, în operaţiunea de stabilire a pedepsei esenţial este să fie clarificată şi înţeleasă sintagma "pedeapsă ce se execută".

Analiza raţională a textului în raport cu principiile care guvernează materia dreptului penal impune concluzia certă că sintagma "pedeapsă ce se execută" nu poate desemna decât acea parte din pedeapsă care, în momentul evadării, a rămas de executat, şi nicidecum întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul.

A accepta o interpretare contrară, în sensul că textul se referă la întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul, înseamnă a admite ca persoana condamnată să execute din nou, pentru aceeaşi faptă, o parte a unei pedepse deja executate.

Or, o asemenea soluţie este inadmisibilă, pentru că ar încălca principiul non bis in idem.

Aşa fiind, la determinarea concretă a pedepsei ce se execută trebuie să fie avută în vedere sancţiunea totală aplicată definitiv pentru infracţiunea în a cărei executare se afla condamnatul numai atunci când evadarea a intervenit chiar în ziua încarcerării, iar în restul situaţiilor, întotdeauna, restul rămas de executat din această pedeapsă, în momentul evadării, dacă fapta a fost săvârşită în cursul executării primei pedepse.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sintagma "pedeapsă ce se execută", conţinută în dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.

PENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sintagma "pedeapsa ce se execută", conţinută în dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXII (82)
din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008

Dosar nr. 56/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală în cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în cazul respingerii plângerii împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, formulată de persoana vătămată sau de persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate, în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, această persoană va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare conform art. 192 alin. 2 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este relevat caracterul neunitar al practicii judiciare cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală în cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul respingerii plângerii formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare trebuie să rămână în sarcina statului.

Au fost şi instanţe care, prin hotărârile pe care le-au dat, nu s-au pronunţat şi asupra cheltuielilor judiciare, conform art. 343 alin. 3 şi art. 349 din Codul de procedură penală.

În fine, cele mai multe instanţe s-au pronunţat în sensul că, în astfel de situaţii, cheltuielile judiciare avansate de stat trebuie suportate de persoana căreia i s-a respins plângerea.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală s-a reglementat că "După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere [...] la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".

Pe de altă parte, în art. 343 alin. 3 din Codul de procedură penală este instituită obligaţia completului să delibereze şi asupra cheltuielilor judiciare, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 349 din Codul de procedură penală, "instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189-193".

În această privinţă este de observat că obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare avansate de stat poate fi dispusă faţă de subiecţii de drept procesual penal numai în raport cu soluţiile pronunţate, potrivit distincţiilor făcute în art. 191 şi 192 din Codul de procedură penală, fără să se menţioneze prin vreo dispoziţie că în caz de respingere a cererilor făcute de astfel de subiecţi cheltuielile ar rămâne în sarcina statului.

Mai mult, în cuprinsul art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se precizează că "în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea".

Or, în accepţiunea textului de lege menţionat, prin "cerere" se poate înţelege şi o plângere formulată în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, formulată în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală.

Ca urmare, în cazul respingerii unei astfel de plângeri, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, persoana care a formulat-o nu poate fi exonerată de obligaţia de a plăti cheltuielile judiciare avansate de stat, obligaţie ce este impusă de caracterul nejustificat al iniţiativei sale procesuale.

Într-o asemenea situaţie culpa procesuală a persoanei care a formulat în mod nejustificat cererea constituie temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare, chiar dacă aceasta nu presupune şi existenţa relei-credinţe.

Evident, atunci când plângerea a fost întemeiată, iar instanţa a admis-o prin sentinţă şi a desfiinţat rezoluţia sau ordonanţa ori dispoziţia din rechizitoriu atacată şi a trimis cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, cheltuielile judiciare trebuie să rămână în sarcina statului.

Tot astfel, în situaţia la care se referă art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea plângerii, finalizată într-o încheiere de admitere, cu desfiinţarea rezoluţiei sau a ordonanţei atacate şi reţinerea cauzei spre judecare, trebuie stabilite diferenţiat în funcţie de soluţia de fond pronunţată, respectiv de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, conform dispoziţiilor art. 191-192 alin. 1 pct. 1 şi 2 din acelaşi cod.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul respingerii plângerii formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea, potrivit art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

În cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXIII (83)
din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008

Dosar nr. 57/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 494 fraza I din Codul de procedură penală, referitoare la instanţa competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti în situaţia în care, prin schimbarea normelor legale de competenţă, instanţa care a judecat cauza în primă instanţă nu mai are această competenţă în momentul introducerii cererii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în ipoteza modificării normelor privind competenţa materială, soluţionarea cererii de reabilitare revine instanţei care, potrivit legii în vigoare la data introducerii acesteia, este competentă să judece fondul cauzei.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanţa competentă să soluţioneze cererea de reabilitare judecătorească în situaţia în care, prin schimbarea normelor legale de competenţă, instanţei care a judecat cauza în primă instanţă nu îi mai revine această competenţă în momentul introducerii cererii.

Astfel, unele instanţe au decis că instanţa competentă să soluţioneze cererea de reabilitare este aceea care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, chiar dacă la momentul introducerii cererii, prin schimbarea normelor legale, competenţa revine altei instanţe.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în caz de modificare a competenţei materiale, cererea de reabilitare se soluţionează de instanţa competentă să judece fapta în primă instanţă la data introducerii cererii.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 494 din Codul de procedură penală, instanţa competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare, în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.

Este de observat în această privinţă că o cerere de reabilitare judecătorească este subsecventă condamnării, aşa încât determinarea competenţei trebuie să urmeze regimul judecăţii cauzei în care s-a formulat cererea ulterioară, cum este în cazul reabilitării.

Reiese deci că într-o asemenea situaţie ne aflăm în faţa a două cauze diferite, cea dintâi, în care s-a pronunţat condamnarea, având ca obiect rezolvarea unui raport de drept penal de conflict, stins prin tragerea la răspundere penală a autorului, în vreme ce, în a doua cauză, activitatea jurisdicţională de soluţionare a cererii de reabilitare rezolvă un aspect adiacent obiectivului principal al procesului penal.

Mai mult, în timp ce prima activitate jurisdicţională este integrată într-o fază specifică procesului penal, cea de a doua, privind reabilitarea, se situează în afara acestuia, după executarea hotărârii.

De altfel, însuşi titlul VI al părţii speciale a Codului de procedură penală, care reglementează instituţia reabilitării, este particularizat prin denumirea "Proceduri speciale".

Ca urmare, faţă de acest caracter autonom al reabilitării, se impune să fie incidentă regula tempus regit actum în aplicarea normelor de procedură penală.

Aşa fiind, instanţa corespunzătoare celei care a judecat în primă instanţă nu poate fi decât aceea care, la data introducerii cererii prin care se solicită reabilitarea, este competentă să judece în primă instanţă infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 494 teza I din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

În caz de modificare a normelor de competenţă, cererea de reabilitare va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.