"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXII (62)
din 24 septembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 08/04/2008

Dosar nr. 29/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la admisibilitatea recursului împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că recursul formulat împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor este inadmisibil.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în problema admisibilităţii recursului împotriva ordonanţei preşedinţiale de respingere a cererii de suspendare a executării dispoziţiilor hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că recursul formulat împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor este inadmisibil.

În sprijinul acestei opinii, s-a subliniat că dispoziţiile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, derogă de la dreptul comun, potrivit căruia atât reclamantul, cât şi pârâtul, în conformitate cu prevederile art. 582 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pot exercita calea de atac, indiferent dacă ordonanţa a fost sau nu respinsă.

Ca urmare, s-a apreciat că, din moment ce legea specială prevede, în mod expres, că numai împotriva ordonanţei prin care a fost admisă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor se poate formula recurs, nu mai este posibil să fie exercitată această cale de atac şi în cazul respingerii unei atare cereri.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că poate fi atacată cu recurs şi ordonanţa prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 132 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei, iar când se invocă motivul de nulitate absolută dreptul la acţiune este imprescriptibil, cererea putând fi formulată şi de orice persoană interesată.

Prin alin. (7) al aceluiaşi articol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, se precizează "(7) Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către consiliul de supraveghere.", iar prin alin. (8) şi (9) se mai subliniază că "dacă au fost introduse mai multe acţiuni în anulare, ele pot fi conexate" şi cererea "se va judeca în camera de consiliu".

Este adevărat că prin art. 133 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că "odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate", indicându-se la alin. 3 că "împotriva hotărârii de suspendare se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunţare".

Această menţiune cu caracter restrictiv, privind posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii de suspendare a executării, nu poate fi însă considerată limitativă, câtă vreme ea ar infirma principiul simetriei căilor de atac, specific dreptului nostru procesual.

A restrânge dreptul părţii nemulţumite la posibilitatea exercitării căii de atac a recursului numai împotriva hotărârii de suspendare a executării ar însemna să se achieseze la încălcarea implicită a prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie şi la folosirea căilor de atac.

De altfel, o interpretare extinctivă a dispoziţiilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este impusă mai ales de necesitatea egalităţii de tratament faţă de părţile aflate în proces, în care privinţă reglementările de drept comun în materia ordonanţei preşedinţiale, respectiv cele cuprinse în art. 581-582 din Codul de procedură civilă, permit tuturor părţilor aflate în litigiu să atace cu recurs ordonanţa pronunţată în primă instanţă, independent dacă prin aceasta se admite sau se respinge acţiunea introductivă (art. 582 alin. 1).

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că prevederile cuprinse în art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că ordonanţa preşedinţială prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor este supusă recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prevederile cuprinse în art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că ordonanţa preşedinţială prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor poate fi atacată cu recurs.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXIV (64)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008

Dosar nr. 33/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cauzele care au ca obiect plângerile formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cauzele care au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică pentru petenţi şi intimaţi nu este obligatorie.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că asistenţa juridică este obligatorie dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce a făcut obiectul soluţiei de netrimitere în judecată este de 5 ani închisoare sau mai mare.

În sprijinul acestei opinii s-a relevat că dispoziţiile art. 171 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură penală, care instituie obligativitatea asistenţei juridice în cursul judecăţii, nu condiţionează această obligaţie de o anume calitate a părţilor din proces, cum ar fi aceea de învinuit sau inculpat.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că nu este obligatorie asigurarea asistenţei juridice pentru petenţi sau intimaţi în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, apreciind că obligativitatea acesteia este consacrată numai pentru cursul judecăţii, iar nu şi la soluţionarea unei atare plângeri, când rezoluţia sau ordonanţa atacată trebuie verificată doar pe baza lucrărilor din dosarul cauzei.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală se prevede că "în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare", subliniindu-se în acest sens, prin alin. 4 al aceluiaşi articol, că în situaţia în care învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, instanţa de judecată are obligaţia să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Pe de altă parte, este de observat că prin art. 2781 din Codul de procedură penală se prevede că actele procurorului de netrimitere în judecată, care pot forma obiectul plângerilor formulate de persoana vătămată sau orice alte persoane ale căror interese au fost vătămate, sunt: rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, precum şi dispoziţia de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

Dar în această privinţă trebuie avut în vedere că plângerea formulată în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală este un drept procesual al părţii de sesizare a instanţei numai pentru realizarea controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată date de către procuror, fără să constituie însăşi sesizarea instanţei cu judecarea propriu-zisă a acelei cauze penale în primă instanţă.

De altfel, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 165/2006 şi 654/2006, pronunţându-se asupra constituţionalităţii art. 2781 alin. 7 din Codul de procedură penală, a statuat că judecarea plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată are o natură juridică deosebită, care nu vizează soluţionarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie doar un mijloc procedural prin care se realizează examinarea actelor procurorului atacate sub aspectul legalităţii.

Or, atât timp cât o atare plângere nu atrage judecata propriu-zisă a cauzei, nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiţia prevăzută în art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, care impune obligativitatea asigurării asistenţei juridice.

Sub acest aspect trebuie reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 171 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică este obligatorie numai în cazul în care persoana vizată are calitatea de învinuit ori inculpat.

Cum în cazul plângerilor formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală intimaţii nu au în faţa instanţei o atare calitate, deoarece prin ordonanţa sau prin rezoluţia procurorului s-a dat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a acesteia ori de neîncepere a urmăririi penale, se impune să se constate că, în cauzele având ca obiect asemenea plângeri, nu este obligatorie asistenţa juridică pentru petenţi sau intimaţi.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că asistenţa juridică nu este obligatorie în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

Asistenţa juridică nu este obligatorie, pentru petenţi sau intimaţi, în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXV (65)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008

Dosar nr. 35/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la durata maximă a măsurii arestării preventive ce poate fi dispusă în cazul reluării urmăririi penale după restituirea cauzei la procuror cu menţinerea acestei măsuri, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că durata maximă a măsurii arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi a celor ulterioare momentului procesual al restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu durata maximă a măsurii arestării preventive care mai poate fi dispusă în cazul reluării urmăririi penale după restituirea cauzei la procuror, cu menţinerea acestei măsuri, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe au prelungit măsura arestării preventive, deşi durata acesteia, cumulată cu cea dispusă în faza urmăririi penale, anterior restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, depăşise 180 de zile.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că durata maximă a măsurii arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi a celei ulterioare momentului procesual al restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

S-a motivat că restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, nu constituie o cauză de întrerupere şi reluare, în această fază procesuală, a termenului maxim de 180 de zile al arestării preventive prevăzut de art. 159 alin. 13 ultima teză din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură penală, durata arestării inculpatului, după reluarea urmăririi penale, poate fi prelungită potrivit art. 155 şi 159 din Codul de procedură penală.

În acest sens, prin art. 159 alin. 13 din Codul de procedură penală, în care este reglementată procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale, se prevede că "durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile".

Este semnificativ că aceeaşi reglementare o conţine şi art. 23 alin. (5) din Constituţia României, potrivit căruia în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile, putându-se prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile.

Or, din această reglementare de ansamblu reiese că normele de drept intern menţionate nu sunt decât expresia conformităţii legislaţiei naţionale cu exigenţele impuse prin art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte libertatea şi siguranţa persoanei.

De aceea, ar fi de neconceput ca, în situaţia restituirii cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală, să nu poată fi aplicate aceleaşi reguli specifice urmăririi penale, inclusiv în materie de arestare preventivă, evident cu excepţiile prevăzute expres de legiuitor, acolo unde ele există.

Chiar dacă reluarea urmăririi penale are caracter de excepţie, aceasta nu înseamnă că ea ar reprezenta o fază procesuală autonomă, cu reguli proprii, ci constituie doar o etapă specifică tot în cadrul fazei de urmărire penală, efectuată în continuarea celei iniţiale, după desesizarea instanţei de judecată.

Sub acest aspect, este de observat că, în etapa în care este reluată urmărirea penală, în vederea refacerii acesteia, este continuată urmărirea începută iniţial, cu respectarea aceloraşi reguli procedurale.

În raport cu acest caracter al reluării urmăririi penale, ca etapă în care se continuă urmărirea declanşată iniţial, nefiind de conceput ca în aceeaşi cauză să înceapă o nouă urmărire penală, se impune ca, în continuare, măsura arestării preventive a inculpatului să nu poată fi prelungită, decât cu diferenţa dintre timpul arestării preventive efectuat anterior sesizării instanţei prin rechizitoriu până la durata de cel mult 180 de zile.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că în cazul restituirii dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale, durata maximă a arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi a celor ulterioare restituirii cauzei la procuror.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea dispoziţiilor art. 332 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 159 alin. 13 ultima teză din Codul de procedură penală, stabilesc că, în situaţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, durata maximă a arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi ulterioare restituirii cauzei la procuror.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXVI (66)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008

Dosar nr. 36/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în înţelesul art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, nu are relevanţă durata îngrijirilor medicale necesare vindecării leziunilor pentru încadrarea juridică a faptei de părăsire a locului accidentului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu înţelesul sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, prin care este incriminată infracţiunea de părăsire a locului accidentului.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta conducătorului auto de a părăsi locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie care efectuează cercetările întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, indiferent de durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea leziunilor.

Alte instanţe, dimpotrivă, considerând că sintagma "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale cu o durată mai mare de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal, s-au pronunţat în sensul că ori de câte ori nu s-a produs vreuna dintre aceste consecinţe nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului, deoarece lipseşte condiţia ca vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii să fi avut urmările cerute de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 89 alin (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, ca urmare a aprobării cu modificări prin Legea nr. 49/2006, s-a incriminat părăsirea locului accidentului, prevăzându-se că "părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani".

Rezultă deci că existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului incriminată prin textul de lege menţionat este condiţionată, între altele, de vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane de către conducătorul auto implicat în accidentul de circulaţie care părăseşte locul faptei fără încuviinţarea poliţiei ce efectuează cercetarea.

Or, pentru stabilirea înţelesului sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii", în sensul pe care legiuitorul l-a voit prin textul de lege a cărui aplicare a determinat ivirea cazurilor de practică judiciară neunitară, nu se poate recurge decât la ceea ce este evident că s-a urmărit prin reglementarea dată acestor noţiuni prin normele Codului penal, care este legea generală, de referinţă, în această materie.

Sub acest aspect, este de observat că prin art. 184 din Codul penal, reglementându-se infracţiunea de vătămare corporală din culpă, se prevede, în cadrul alin. 1, că "fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 şi 21, care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă", iar la alin. 2, că, "dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda".

Este semnificativ că în cuprinsul alin. 3, 4 şi 41 ale aceluiaşi articol, reglementându-se vătămările corporale din culpă care sunt "urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi", se fac referiri la fapte cu aceleaşi consecinţe sub aspectul duratei îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare.

De aceea, în absenţa altor criterii de evaluare a conţinutului sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se impune ca aceasta să fie înţeleasă numai în sensul că se referă la vătămările necesitând pentru vindecare îngrijiri medicale cu o durată mai mare de 10 zile, precum şi la celelalte urmări incluse în art. 182 alin. 2 din Codul penal.

Aşa fiind, infracţiunea de părăsire a locului accidentului, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu poate fi considerată săvârşită cu întrunirea totalităţii elementelor sale constitutive decât atunci când este realizată şi cerinţa obiectivă impusă de definiţia dată vătămării corporale din culpă prin art. 184 din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că sintagma "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sintagma "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXVII (67)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008

Dosar nr. 37/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea momentului îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de liberare condiţionată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că cererea de liberare condiţionată trebuie examinată, sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, în momentul judecării ei de către instanţa de fond.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar referitor la stabilirea momentului examinării de către instanţă a cererii de liberare condiţionată, sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, respectiv dacă acestea trebuie împlinite în momentul introducerii cererii sau la data judecării ei.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că cererile sau propunerile de liberare condiţionată pot fi examinate numai în raport cu situaţia existentă în momentul introducerii cererii.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că o cerere de liberare condiţionată poate fi examinată sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor cerute de dispoziţiile art. 59 şi 60 din Codul penal în momentul judecării acesteia de către instanţa de fond.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 450 din Codul de procedură penală, "liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau propunerea făcută de comisia de la locul de deţinere" conform prevederilor legii privind executarea pedepselor, urmând ca în momentul depunerii cererii instanţa să verifice, mai întâi, măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 59 şi 60 din Codul penal.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 460 alin. 5 din Codul de procedură penală, "dispoziţiile cuprinse în partea specială, titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din acest capitol, se aplică în mod corespunzător".

Aşa fiind, cererea de liberare condiţionată nu poate fi examinată sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale decât după parcurgerea anumitor etape, respectiv verificarea regularităţii actului de sesizare, a competenţei şi a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în a cărei executare se află condamnatul, primirea procesului-verbal al comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate şi a documentelor care atestă menţiunile din acestea, inclusiv fracţia de pedeapsă executată efectiv, eventual după consultarea dosarului individual şi administrarea altor probe pe care instanţa le apreciază ca utile şi pertinente în cauză.

A considera altfel ar însemna să se adauge la ceea ce legiuitorul a stabilit, în principiu, prin dispoziţiile art. 306-310 din Codul de procedură penală, din care rezultă că datele în raport cu care instanţa hotărăşte asupra situaţiei unei persoane ce face obiectul procesului penal nu pot fi decât cele din momentul luării hotărârii.

În acest sens, este de observat că atunci când legiuitorul a voit altfel a prevăzut aceasta în mod expres, ca în cazul cererii de reabilitare, pentru care, printre condiţiile de formă reglementate, este şi aceea de a nu fi introdusă înainte de termenul legal [art. 497 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală].

De aceea, în măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile cerute de lege, în cursul judecării în fond a cererii sale, va trebui să fie considerat că are vocaţie la liberare condiţionată, cererea sa neputând fi respinsă ca prematur introdusă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa are îndatorirea de a examina cererea de liberare condiţionată, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale, în momentul judecării acesteia, şi nu în raport cu data când a fost introdusă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 59-61 din Codul penal, ale art. 75-77 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi ale art. 450 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

Cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia, şi nu la momentul introducerii ei.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE –

DECIZIA Nr. LXVIII (68)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008

Dosar nr. 38/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii în sensul de a se stabili că hotărârile pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală, prin care instanţa, sesizată în mod greşit, trimite plângerea organului competent, sunt sentinţe supuse recursului în condiţiile reglementate în art. 332 alin. 4 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea prevederilor art. 285 teza I din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârilor de desesizare pronunţate în temeiul acestui text de lege.

Astfel, unele instanţe au considerat că hotărârile de desesizare şi trimitere la organul competent a plângerilor prealabile greşit îndreptate, fiind definitive, nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că hotărârile de desesizare privind plângeri prealabile greşit îndreptate sunt supuse căilor de atac, unele apreciind că aceste hotărâri ar putea fi atacate succesiv atât cu apel, cât şi cu recurs, iar cele mai multe considerând că asemenea hotărâri pot fi atacate numai cu recurs.

Aceste din urmă instanţe, care s-au pronunţat în sensul că hotărârile prin care plângerile prealabile greşit îndreptate sunt trimise organului competent pot fi atacate numai cu recurs, au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 285 din Codul de procedură penală se prevede că "plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent", precizându-se în continuare că "în aceste cazuri plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent".

Este adevărat că spre deosebire de art. 332 din Codul de procedură penală, prin care, reglementându-se restituirea pentru refacerea urmăririi penale, se precizează că "instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului", în cuprinsul art. 285 teza I din acelaşi cod se menţionează doar că plângerea prealabilă greşit îndreptată "se trimite" organului competent.

Această diferenţă de reglementare nu poate lipsi însă procedura trimiterii plângerii prealabile organului competent de semnificaţia unei desesizări, câtă vreme o astfel de soluţie implică şi scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a constatării lipsei competenţei de a o soluţiona.

În acest sens, este de observat că o atare soluţie nu poate fi decât rezultatul verificării legalităţii investirii, sub aspectul reglementat în art. 285 din Codul de procedură penală, astfel că, prin voinţa neîndoielnică a legiuitorului, ea include în conţinutul său şi actul de desesizare implicită a instanţei care o pronunţă.

În raport cu această particularitate conferită, prin art. 285 teza I din Codul de procedură penală, soluţiei instanţei, de trimitere a plângerii organului competent, hotărârea prin care este adoptată, fiind de dezînvestire, nu poate fi considerată decât sentinţă în sensul prevederilor art. 311 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Or, prin art. 361 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală se prevede între altele că sentinţele de dezînvestire nu pot fi atacate cu apel.

Aşa fiind, faţă de această dispoziţie limitativă a exercitării căii de atac a apelului, hotărârea dată în temeiul art. 285 din Codul de procedură penală, fiind de dezinvestire, nu este supusă nici ea recursului.

Dar, chiar dacă sentinţele de dezînvestire nu sunt menţionate între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs potrivit art. 3851 din Codul de procedură penală, din moment ce în art. 332 alin. 4 din acelaşi cod se prevede că "împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre ....", se impune ca şi hotărârile de trimitere a plângerii prealabile organului competent, care sunt tot de desesizare, să fie supuse căii de atac a recursului în temeiul aceluiaşi text de lege.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că hotărârile pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală prin care instanţa, sesizată în mod greşit cu plângere prealabilă, trimite acea plângere organului competent, sunt sentinţe supuse recursului în condiţiile art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Hotărârile pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală, prin care instanţa sesizată în mod greşit cu o plângere prealabilă o trimite organului competent, sunt sentinţe supuse recursului, în condiţiile art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXIX (69)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008

Dosar nr. 39/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea completului de judecată care soluţionează declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, în raport cu faza procesuală în care acestea au fost formulate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se soluţionează în complet de judecată având compunerea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii privind compunerea completului de judecată care soluţionează declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, în raport cu faza procesuală în care acestea au fost formulate.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul judecării declaraţiei de abţinere sau cererii de recuzare, compunerea completului de judecată trebuie să fie unică, iar nu aceea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în asemenea situaţii compunerea completului de judecată este aceea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 292 din Codul de procedură penală, "instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege".

Or, în conformitate cu art. 54 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, cauzele date potrivit legii în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Tot astfel, potrivit alin. (3) şi (4) din acelaşi text de lege, "în cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii, complet de divergenţă ce se constituie prin includerea, în completul de judecată, a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă".

Potrivit art. 52 alin. 1 din Codul de procedură penală, "abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat".

Prin alin. 5 teza I al aceluiaşi text de lege se prevede că atunci "când pentru soluţionarea abţinerii sau recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin. 1, abţinerea sau recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară".

Într-adevăr, aşa cum reiese din cele două alineate menţionate ale art. 52 din Codul de procedură penală, în compunerea completului de judecată care soluţionează declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare nu poate intra judecătorul vizat de incidentul procedural.

Pe de altă parte, în art. 52 alin. 5 teza II se prevede că, "în cazul în care se găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat abţinerea sau recuzarea".

În această privinţă, este de observat că prevederile art. 52 din Codul de procedură penală, privind procedura de soluţionare în cursul judecăţii a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, nu conţin dispoziţii derogatorii, ceea ce relevă fără echivoc intenţia legiuitorului de constituire a unui alt complet de judecată, în compunerea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural.

Mai trebuie subliniat că prin art. 98 alin. 4 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, se stabileşte că "în situaţia în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă, pe materii, realizată cel puţin semestrial. Completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru judecată, în situaţia în care, în urma soluţionării incidentelor procedurale, se va stabili că judecătorul sau judecătorii cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei".

Ca urmare, din aceste reglementări rezultă că, în situaţia admiterii declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare la aceeaşi instanţă, completul constituit pentru soluţionarea acestora trebuie să păstreze pentru judecată cauza în care a intervenit incidentul procedural, iar completul trebuie să aibă compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea respectivei cauze.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se judecă în complete constituite în compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural, respectiv în compunerea de un judecător în cauzele în primă instanţă, de 2 judecători în apel şi 3 judecători în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se judecă de complete constituite în compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural, respectiv în compunerea de un judecător în cauzele în primă instanţă, de 2 judecători în apel şi de 3 judecători în recurs.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXX (70)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008

Dosar nr. 40/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că instanţele de control judiciar nu au competenţa de a efectua contopirea pedepselor direct în căile de atac, deoarece această operaţiune nu se poate face fără a se aprecia asupra însuşi fondului cauzei.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care infractorul a fost condamnat definitiv în alte cauze, în situaţia în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond.

Astfel, în cadrul unui punct de vedere s-a considerat că instanţele de control judiciar pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, iar contopirea nu a fost dispusă de prima instanţă.

Dimpotrivă, în cadrul unui alt punct de vedere s-a considerat că instanţele de control judiciar nu sunt competente să efectueze contopirea direct în căile de atac, deoarece aceasta nu poate fi dispusă fără a se aprecia însuşi fondul cauzei, apreciere în cadrul căreia instanţa are posibilitatea să aplice un spor de pedeapsă conform prevederilor art. 34 din Codul penal.

Acest din urmă punct de vedere corespunde cerinţelor de interpretare şi aplicare corectă a legii.

Pluralitate de infracţiuni există atât în situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte să fie condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi atunci când o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Or, în cazul concursului de infracţiuni este posibil ca două sau mai multe infracţiuni concurente să nu fie judecate deodată şi de către aceeaşi instanţă, după cum nu este exclus ca instanţa să nu cunoască în momentul judecăţii că inculpatul a mai săvârşit şi o altă infracţiune sau chiar mai multe infracţiuni concurente ori chiar să cunoască această situaţie, dar să fie nevoită să le judece separat, datorită complexităţii deosebite a cauzei sau unor alte împrejurări care ar atrage întârzierea nejustificată a judecăţii.

De asemenea, în frecvente cazuri judecarea infractorului pentru infracţiuni concurente se face de instanţe diferite.

Este adevărat că, în asemenea situaţii, infractorul este condamnat definitiv, prin hotărâri diferite, la mai multe pedepse pentru infracţiuni concurente, putându-se afla în situaţia să execute separat aceste pedepse, ceea ce ar contraveni regulilor instituite de lege cu privire la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni.

Dar, pentru astfel de ipoteze, legiuitorul a creat instituţia contopirii pedepselor.

Astfel, potrivit art. 36 alin. 1 din Codul penal, dacă un infractor condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi 35 din acelaşi cod.

Totodată, în conformitate cu alin. 2 al art. 36 din Codul penal, dispoziţiile art. 34 şi 35 din acelaşi cod sunt incidente şi atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana condamnată suferise şi o altă condamnare definitivă pentru una sau mai multe infracţiuni concurente.

Este de observat, deci, că situaţia reglementată în cadrul alin. 2 al art. 36 din Codul penal se referă numai la hotărâri de condamnare definitive, iar contopirea pedepselor stabilite, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, nu se poate realiza decât în faza ulterioară rămânerii definitive a acestora, aceea a executării.

Ca urmare, pentru efectuarea operaţiunii de contopire în această din urmă ipoteză trebuie să se recurgă la procedura reglementată în art. 449 din Codul de procedură penală, în cuprinsul căruia se prevede, la alin. 1, că "pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni," iar la alin. 2 că "instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa".

Or, această reglementare procedurală cu caracter imperativ impune soluţionarea numai de către instanţele la care se face referire în mod limitativ, prin art. 449 alin. 2 din Codul de procedură penală, a chestiunii contopirii pedepsei stabilite pentru infracţiunea ce face obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată de prima instanţă.

A considera altfel ar însemna să nu se respecte o dispoziţie procedurală expresă referitoare la competenţă şi să fie înlăturată fără temei posibilitatea de a se verifica, pe calea controlului judiciar, individualizarea pedepselor în cadrul operaţiunii de contopire a acestora, ceea ce ar fi inadmisibil.

În această privinţă, în raport cu limitele învestirii sale prin căile de atac, instanţa de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României.

De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, nu poate depăşi ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenţei sale funcţionale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către acea instanţă, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care condamnarea este definitivă, decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă.

Evident, în situaţia în care calea de atac a fost exercitată numai de inculpat, cu atât mai mult nu s-ar putea face aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Codul penal direct de către instanţa de control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţele de control judiciar nu pot dispune, direct în căile de atac, contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu s-a efectuat de către însăşi prima instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXI (71)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008

Dosar nr. 41/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea competenţei de soluţionare a plângerii formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală, când cauza se află în cursul urmăririi penale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cursul urmăririi penale, competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată contestarea măsurii asigurătorii, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii formulate în temeiul acestui text de lege.

Astfel, unele instanţe au apreciat că, în raport cu dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este instituită o competenţă alternativă, plângerea în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de ducere la îndeplinire a acesteia poate fi adresată fie procurorului, fie instanţei de judecată.

Alte instanţe au considerat că, în cursul urmăririi penale, competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror aparţine în exclusivitate procurorului.

În fine, au fost şi instanţe care s-au pronunţat în sensul că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală revine competenţei de soluţionare a procurorului dacă este formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată dacă este adresată în cursul judecăţii.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, reglementându-se contestarea măsurii asigurătorii, s-a prevăzut că "în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal".

Formularea "se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată" nu presupune instituirea unei competenţe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispoziţiile de ansamblu ale alineatului menţionat nu reglementează o astfel de competenţă, ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.

A considera altfel ar însemna să se contravină principiului legalităţii procesului penal, instituit prin art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform căruia "procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege".

De aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, în urma modificării ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii asigurătorii nu poate conduce decât la concluzia că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului judiciar cu atribuţie de decizie specific fiecărei faze a procesului penal, iar nu oricăruia dintre aceste organe.

De altfel, în art. 275 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, se prevede la alin. 3 că o astfel de plângere "se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală".

Aşa fiind şi cum prin nicio altă dispoziţie nu se instituie competenţa alternativă de soluţionare a unor asemenea plângeri, se impune să se considere că textul art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca plângerea respectivă să fie soluţionată numai de organul judiciar specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale şi de judecător în timpul judecăţii.

În acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 din Codul de procedură penală, este exclusă competenţa concomitentă a mai multor organe judiciare pentru soluţionarea plângerii în aceeaşi fază procesuală, pentru că s-ar contraveni principiului unicităţii organului judiciar în raport cu fiecare etapă procesuală şi s-ar crea o situaţie inadmisibilă de interferenţă concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuţiile mai multor organe judiciare.

Mai mult, din reglementarea dată prin art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală reiese, cu valoare de principiu, că interferenţa dintre atribuţiile procurorului şi cele ale instanţei de judecată, în legătură cu soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, nu poate surveni decât în cazuri strict limitate şi numai după parcurgerea unei etape prealabile de soluţionare de către procurorul ierarhic superior a unei prime plângeri îndreptate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată, emise de procurorul care a instrumentat în cauzele respective.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală revine în competenţa de soluţionare a procurorului atunci când este formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, a instanţei de judecată dacă se formulează în cursul judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată în cursul judecăţii.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXII (72)
din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 685 din 07/10/2008

Dosar nr. 42/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în plângerile de carte funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis, în sensul de a se stabili că în cauzele ce au ca obiect plângeri privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii referitoare la calitatea procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată.

Astfel, unele instanţe au considerat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară are calitate procesuală pasivă în plângerile privind cartea funciară.

S-a relevat, în acest sens, că activitatea de carte funciară este o procedură necontencioasă, însă soluţionarea de către instanţă a plângerii fomulate cu privire la această activitate, fiind o procedură jurisdicţională ulterioară activităţii de carte funciară, are caracter contencios.

În cadrul acestui punct de vedere, s-a considerat că actul atacat este administrativ, iar Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară trebuie citat în proces, având calitate procesuală pasivă, deoarece litigiul urmează a fi soluţionat după o procedură specială, în cadrul căreia judecata trebuie să se desfăşoare în contradictoriu cu emitentul actului.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cauzele ce au ca obiect plângeri privind cartea funciară, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă, deoarece procedura aplicabilă nu este contencioasă.

În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că, din moment ce în cauzele care au ca obiect plângeri formulate împotriva încheierilor de carte funciară instanţa nu trebuie să stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ci doar legalitatea şi temeinicia încheierii date în cauză, acesta nu poate fi citat ca parte în proces, singurele persoane susceptibile să aibă calitate fiind cele prevăzute în dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, respectiv persoanele interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 17 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, "publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ şi se realizează de către oficiile teritoriale pentru imobilele situate în raza teritorială a acestora".

În acest cadru de reglementare, prin art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că "dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil", iar în cuprinsul art. 21 s-a subliniat că "modificarea conţinutului unui drept ce grevează un drept real imobiliar se înscrie, dacă legea nu dispune altfel, potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea şi stingerea drepturilor reale".

În conformitate cu principiul relativităţii, pe care îl consacră, în art. 22 din legea menţionată se mai prevede că înscrierea unui drept se poate efectua numai "împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută", precum şi "împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată".

Caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară este subliniat în dispoziţiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit cărora "înscrierile în cartea funciară se efectuează la cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede înscrierea din oficiu", precum şi în alin. (6) al aceluiaşi articol, prin care se precizează că "intabularea sau înscrierea provizorie poate fi cerută de orice persoană care, potrivit înscrisului original, hotărârii judecătoreşti sau hotărârii autorităţii administrative, urmează să strămute, să constituie, să modifice, să dobândească sau să stingă un drept tabular".

Acest caracter necontencios al activităţii de publicitate imobiliară mai rezultă şi din faptul că încheierile prin care sunt soluţionate cererile de înscriere de către registratorul de carte funciară, care este funcţionar public şi nu judecător, sunt, prin natura lor juridică, acte administrative provizorii ce nu au putere de lucru judecat din moment ce adoptarea lor nu are loc în cadrul unei proceduri administrative jurisdicţionale.

De altfel, o asemenea încheiere, deşi act administrativ, nu este supusă controlului instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 544/2004, ci contenciosului administrativ special reglementat prin Legea nr. 7/1996, republicată.

În acest sens, în art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, este reglementată obligativitatea comunicării încheierii, iar prin alineatele următoare se prevede că "încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere", care se înaintează judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, că "hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel", iar "hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică, din oficiu, biroului teritorial de către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului".

Ca urmare, datorită naturii lor derogatorii, toate aceste reglementări au un caracter special în raport cu dispoziţiile generale privind procedurile necontencioase cuprinse în cartea a III-a din Codul de procedură civilă, la art. 331-339, fiind de observat că în art. 338 alin. 2 din Codul de procedură civilă se prevede că "materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân sub dispoziţiile speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute în cuprinsul cărţii de faţă".

Or, procedura de înscriere în cartea funciară este guvernată de regulile cuprinse în Legea nr. 7/1996, republicată, şi de actele normative emise în baza ei, iar numai în măsura în care acestea nu prevăd nimic, legea este completată cu dispoziţiile generale în materie necontencioasă prevăzute în Codul de procedură civilă.

De aceea, în raport cu această distincţie făcută de legiuitor, se impune să se reţină că Legea nr. 7/1996, republicată, nu conţine dispoziţii care să confere legitimare procesuală pasivă Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

De altfel, pe linia promovării acestei raţiuni deduse din textele de lege aplicabile, prin art. 31 din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 633/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, s-a subliniat că "activităţii de publicitate imobiliară i se aplică principiile şi regulile specifice prevăzute de lege, care se întregesc cu dispoziţiile art. 331-339 din Codul de procedură civilă".

Mai mult, prevederea de la art. 50 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit căreia "hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică din oficiu biroului teritorial", confirmă intenţia legiuitorului referitoare la calitatea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în sensul de a nu fi considerat parte în plângerea privind cartea funciară, pentru că altfel nu mai era necesar să se reglementeze obligativitatea de a i se comunica hotărârea, din moment ce dispoziţiile art. 266 alin. 3 din Codul de procedură civilă prevăd că "hotărârea se comunică părţilor".

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că, în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

În cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.