"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LI (51)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 769 din 13/11/2007

Dosar nr. 23/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor în cazul condamnării inculpaţilor minori.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71 raportat la art. 64 lit. a) şi b), precum şi la art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, iar executarea acesteia începe la împlinirea vârstei de 18 ani.

SECŢIILE UNITE, deliberînd asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea pedepsei accesorii în cazul inculpaţilor minori condamnaţi la pedeapsa închisorii.

Astfel, unele instanţe, stabilind pedepse cu închisoarea inculpaţilor minori, au considerat că nu li s-ar putea aplica şi pedepse accesorii, în temeiul art. 71 cu referire la art. 64 din Codul penal, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. 4 din acelaşi cod, "condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi".

Au fost şi instanţe care au apreciat că pedepsele accesorii sunt aplicabile şi inculpaţilor minori, însă numai după împlinirea vârstei de 18 ani.

În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pedeapsa accesorie este aplicabilă şi inculpaţilor minori, iar executarea acesteia începe la împlinirea vârstei de 18 ani, când minorul devine major.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006, prevede mai întâi, la alineatul 1, că "pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64", iar în continuare, în cadrul alineatului 2, aduce precizarea potrivit căreia "condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei".

În fine, în cuprinsul alineatului 3 din acelaşi articol s-a reglementat că "interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă".

Pe de altă parte, art. 109 din Codul penal, prin care sunt reglementate pedepsele pentru minori, prevede, la alineatul 3, că "pedepsele complementare nu se aplică minorului", fără să conţină nicio dispoziţie referitoare la pedepsele accesorii pentru această categorie de infractori.

Dispoziţia din alineatul 4 al acestui articol, potrivit căreia "condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi", nu poate avea semnificaţia ce i se atribuie de unele instanţe, în sensul că ar excepta pe minori şi de la aplicarea pedepsei accesorii la care se referă art. 71 din Codul penal, câtă vreme este evident că dispoziţia respectivă nu reglementează o astfel de excepţie, iar natura juridică a pedepsei accesorii este diferită de aceea a incapacităţilor sau decăderilor, care privesc situaţia condamnatului după executarea pedepsei.

Or, din moment ce pedeapsa accesorie care urmează soarta pedepsei principale, decurgând din aceasta, are efecte limitate, numai pe perioada cât condamnatul execută pedeapsa privativă de libertate, este evident că nicio raţiune nu impune exonerarea minorului de la rigorile unei asemenea pedepse pe timpul cât se află în detenţie ca efect al condamnării sale.

A considera altfel ar însemna să se ajungă la situaţia inadmisibilă ca un condamnat minor să păstreze exerciţiul anumitor drepturi chiar şi în perioada în care este lipsit de libertate.

Evident, specificul situaţiei în care se poate afla o persoană condamnată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii presupune existenţa unui câmp deosebit de restrâns al drepturilor de la exerciţiul cărora ar fi împiedicat de pedeapsa accesorie, limitat la drepturile părinteşti pentru cei între 16-18 ani, dar o asemenea pedeapsă devine deplin efectivă în cazul celor ce devin majori în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71, raportat la art. 64 lit. a) şi b), şi în art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, executarea unei asemenea pedepse începând la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul devine major în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 raportat la art. 64 lit. a) şi b) şi art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, pedeapsă a cărei executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LII (52)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 140 din 22/02/2008

Dosar nr. 12/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la problema aplicabilităţii dispoziţiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile prelate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum aceasta a fost modificată ulterior.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că prevederile din titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt aplicabile şi în cazul contestaţiilor având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, înainte de a fi modificată, dacă acele noi prevederi au intrat în vigoare în cursul judecăţii.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu aplicarea dispoziţiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată ulterior.

Astfel, unele instanţe, considerând că dispoziţiile cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt de imediată aplicare, s-au pronunţat în sensul că despăgubirile băneşti cuvenite persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv trebuie stabilite potrivit acestor noi dispoziţii, chiar dacă raportul juridic dintre părţi s-a născut sub imperiul prevederilor Legii nr. 10/2001, nemodificată.

S-a relevat, în acest sens, că reglementarea dată prin dispoziţiile din titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită şi imperativă în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, prevăzând în esenţă că ele se referă atât la notificările soluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, cât şi la cele rămase nesoluţionate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit procedurii obligatorii care include şi evaluarea imobilelor de către un evaluator sau o societate de evaluare desemnată de acea comisie.

Aşadar, în cadrul punctului de vedere menţionat s-a considerat că imobilele supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent urmează să fie evaluate numai potrivit procedurii instituite prin această lege specială, care prevede, de altfel, în cuprinsul art. 19 şi 20, şi căile de atac împotriva deciziilor pe care le adoptă Comisia Centrală.

S-a subliniat că o atare soluţie se impune şi pentru că dispoziţiile cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 au caracter procedural, astfel că, atât timp cât nu a fost fixat un termen pentru intrarea lor în vigoare, se impune ca acestea să fie de imediată aplicare şi incidente în toate situaţiile în care operaţiunea de restituire prin despăgubire în echivalent se află în curs de desfăşurare.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică şi în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă au fost contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că, din moment ce, potrivit prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din Codul civil, legea civilă nu retroactivează, nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziţie legală care încă nu exista atunci când el s-a născut.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a reglementat că "imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", iar prin alin. (2) din aceleaşi articol s-a prevăzut că "în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent", precizându-se, în continuarea aceluiaşi alineat, că "măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".

Tot astfel, în conformitate cu alin. (3) din acelaşi articol, "măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării", iar "măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării".

Pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil pentru părţile implicate în astfel de litigii, prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Astfel, în titlul menţionat, prin art. 16 alin. (1) din cap. V, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că "deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi".

Tot în acest cadru s-a mai precizat, în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol, că "notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor".

Într-adevăr, aşa cum reiese din cele două alineate menţionate ale art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

În raport cu această distincţie făcută de legiuitor, este de reţinut că notificările cu privire la care există practică neunitară sunt cele ce se referă în principal la dispoziţiile alin. (1) din art. 16 al titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dar, din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

De aceea, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanţele judecătoreşti nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu poate fi acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele referindu-se la însăşi restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv.

A da o altă interpretare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar însemna să se contravină prevederii art. 3 din Codul civil, potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum şi dreptului de acces liber la justiţie reglementat prin art. 21 din Constituţie, republicată, şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziţiei de respingere a notificării ar constitui o ingerinţă nepermisă în dreptul celor având vocaţia de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art. 1 din Prococolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Evident, în măsura în care, în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LIII (53)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 769 din 13/11/2007

Dosar nr. 18/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti există practică neunitară în aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, invocate ca temei al acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 introduse după intarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În această privinţă, este de subliniat că, în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 33/1994, "dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, ... foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică".

Astfel, unele instanţe au considerat că acţiunea în retrocedare, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, având ca obiect imobile de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001, este admisibilă şi după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

S-a motivat că acest punct de vedere se impune întrucât Legea nr. 33/1994, fiind lege specială în materie de expropriere, are prioritate de aplicare faţă de Legea nr. 10/2001, deoarece procedura administrativă necontencioasă reglementată prin acest ultim act normativ este independentă de acţiunea în retrocedare, prin excelenţă contencioasă, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

S-a apreciat că această normă legală complineşte măsurile de protecţie juridică a expropriatului, în condiţiile în care exproprierea, constituind o restricţie adusă dreptului de proprietate, apare ca o excepţie de la caracterul absolut al dreptului de proprietate.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu pot fi invocate în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă acestea sunt introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceste instanţe au apreciat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condiţiile prevăzute în art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Constituţia României a reglementat principiul neretroactivităţii legii, prevăzând, la art. 15 alin. (2), că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

În deplină concordanţă cu această reglementare constituţională, Codul civil prevede, în art. 1, că "legea dispune numai pentru viitor" şi că "ea n-are putere retroactivă", instituind astfel principiul neretroactivităţii legii civile.

Acest principiu de bază, consacrat şi în jurisprudenţa C.E.D.O., afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desfiinţa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată şi fără rezerve a legii noi, în sensul că acţiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dispoziţiile Codului civil şi cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situaţii născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun, fiind rigid şi conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.

Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Potrivit art. 44 alin. (1) faza a II-a din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", care va fi exercitată "după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că "Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.

Astfel încât, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securităţii circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală".

Cum această reglementare, dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanţă cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

În acest cadru legislativ, deci, nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În adevăr, prin textul de lege menţionat se prevede că "dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Această dispoziţie însă, ca şi aceea a art. 481 din Codul civil, în care se prevede că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", iar prin dispoziţiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent. În această privinţă este de subliniat că art. 11 alin. (1) din această lege mai prevede că "imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale", specificând că "dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare".

Dispoziţiile din celelalte alineate ale art. 11 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi.

Ca urmare, câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, se constată că dispoziţiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".

În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna-credinţă a cumpărătorului chiriaş, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarearetrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 ş.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicţie în materie, cu obligaţia examinării fondului cauzei, în primă instanţă de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către curtea de apel şi în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 punctele 1-9 din Codul de procedură civilă, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menţionat, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu sunt aplicabile în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că:

Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LIV (54)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 138 din 22/02/2008

Dosar nr. 19/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 92 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, referitor la posibilitatea consilierilor locali de a cumula pensia anticipată, respectiv pensia anticipată parţială, cu indemnizaţia reglementată prin art. 34 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii în sensul în care a fost formulat, cerând să se decidă că nu este posibilă cumularea de către consilierii locali a pensiei anticipate, respectiv a pensiei anticipate parţiale, cu indemnizaţia reglementată prin dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 393/2004.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit o diversitate de soluţii în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 92 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la posibilitatea cumulării de către consilierii locali a pensiei anticipate, respectiv a pensiei anticipate parţiale, cu indemnizaţia reglementată prin dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 393/2004.

Astfel, unele instanţe au considerat că aleşii locali nu pot cumula pensia anticipată, respectiv pensia anticipată parţială, cu indemnizaţia reglementată prin dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 393/2004, deoarece aceştia nu fac parte din niciuna dintre categoriile sociale menţionate în art. 94 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 care pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională.

S-a motivat că adoptarea acestui punct de vedere se impune şi pentru că prin art. 92 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000 se prevede că, în cazul în care beneficiarul pensiei anticipate sau al pensiei anticipate parţiale se regăseşte în vreuna dintre situaţiile specificate în art. 5 alin. (1) pct. I şi II din acea lege, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care s-a creat situaţia respectivă. Or, s-a relevat că, din moment ce în art. 5 alin. (1) pct. II din Legea nr. 19/2000 se face referire expresă şi la "persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective", considerându-le asigurate obligatoriu în sistemul public, prin efectul legii, rezultă evident că şi consilierii locali, care sunt aleşi în această calitate, sunt exceptaţi de la posibilitatea de a li se acorda indemnizaţia prevăzută în art. 34 din Legea nr. 393/2004, dacă beneficiază de pensie anticipată sau de pensie anticipată parţială.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că şi consilierii locali beneficiari ai pensiei anticipate sau ai pensiei anticipate parţiale pot cumula această pensie cu indemnizaţia reglementată prin art. 34 din Legea nr. 393/2004.

În motivarea acestei soluţii s-a relevat că exercitarea de către consilierii locali a atribuţiilor ce le revin din această calitate nu reprezintă o activitate profesională în sensul prevederilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, deoarece nu constă în prestarea unei munci cu regim continuu într-o anumită profesie sau meserie, ci în îndeplinirea de însărcinări cu caracter nepermanent, având la bază exercitarea unui mandat în interes public, iar nu personal.

S-a mai subliniat că, de altfel, datorită caracterului nepermanent al veniturilor pe care consilierii locali le pot obţine sub forma indemnizaţiei de şedinţă, nici nu ar fi posibilă suspendarea pensiei anticipate, respectiv a pensiei anticipate parţial, în temeiul dispoziţiilor art. 92 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 20 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2003, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care, între altele, "beneficiarul unei pensii anticipate sau al unei pensii anticipate parţiale se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. I şi II".

Pe de altă parte, în art. 5 alin. (1) pct. I şi II din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2003, se prevede că "în sistemul public sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:

I. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici;

II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I".

Coroborarea acestor dispoziţii din legea menţionată nu poate justifica însă excluderea automată de la beneficiul cumulului pensiei anticipate sau al pensiei anticipate parţiale cu indemnizaţia de şedinţă pentru aleşii locali, reglementată prin art. 34 din Legea nr. 393/2004, câtă vreme natura juridică a unei atari indemnizaţii nu justifică încadrarea ei într-o remuneraţie sau alt venit cu caracter permanent, susceptibil a se constitui în cumul împreună cu pensia anticipată sau cu pensia anticipată parţială.

În această privinţă este de observat că indemnizaţia de şedinţă, în înţelesul firesc ce poate fi dat dispoziţiilor din textul de lege menţionat, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei remuneraţii ocazionale, nepermanentă, lipsită de importanţa care să îi confere o valoare de natură a-i atribui consistenţa unei entităţi susceptibile de a fi luată în considerare drept componentă a unui cumul cu pensia anticipată sau cu pensia anticipată parţială.

O atare interpretare se impune câtă vreme în art. 34 alin. (2) din Legea nr. 393/2004 s-a revăzut că "indemnizaţia de şedinţă pentru membrii consiliului care participă la şedinţele ordinare ale consiliului şi ale comisiilor de specialitate va fi în cuantum de până la 5% din indemnizaţia lunară a primarului, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului general al municipiului Bucureşti, după caz", iar prin alin. (3) al aceluiaşi articol s-a limitat numărul maxim de şedinţe pentru care se poate acorda indemnizaţia, la o şedinţă de consiliu şi 1-2 şedinţe de comisii de specialitate pe lună, reglementare care, evident, nu ar permite aleşilor locali să realizeze din astfel de activităţi sume de bani asimilabile, prin cuantumul lor, unui venit având o semnificaţie de natură a determina suspendarea plăţii pensiei în temeiul art. 52 din Legea nr. 19/2000.

Ca urmare, se impune să se considere că obţinerea în mod ocazional de către aleşii locali a 2-3 indemnizaţii lunare, reprezentând fiecare până la 5% din indemnizaţia lunară, după caz, a primarului, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului general al municipiului Bucureşti, nu poate fi asimilată cu realizarea unui venit susceptibil a determina suspendarea plăţii pensiei în sensul prevederilor art. 92 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că persoanele alese în funcţii de consilieri locali pot cumula pensia anticipată, respectiv pensia anticipată parţială, cu indemnizaţia prevăzută de dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 393/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 92 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că:

Persoanele alese în funcţii de consilieri locali pot cumula pensia anticipată, respectiv pensia anticipată parţială, cu indemnizaţia prevăzută de dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 393/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LV (55)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 138 din 22/02/2008

Dosar nr. 20/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, privind dreptul cadrelor militare în activitate decorate cu ordinul "Meritul Militar" de a beneficia de reducerea impozitului pe venit, în raport cu modificările aduse acestei legi prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii astfel cum a fost formulat, cerând să se constate că art. 10 din Legea nr. 80/1995, potrivit căruia cadrele militare în activitate decorate cu ordinul "Meritul Militar" beneficiază de reducere de impozitul pe venit, a fost abrogat, cu caracter definitiv, prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 80/1995 referitor la dreptul cadrelor militare în activitate de a beneficia de reducerea impozitului pe venit, în raport cu modificările legislative survenite ulterior.

Astfel, unele instanţe, considerând că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 80/1995 mai sunt în vigoare, s-au pronunţat în sensul că, potrivit distincţiilor din cuprinsul acestora, cadrele militare în activitate decorate cu ordinul "Meritul Militar" beneficiază de reducerea impozitului pe venit.

S-a motivat că, deşi textul de lege menţionat a fost abrogat prin art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, această abrogare nu a dobândit caracter definitiv deoarece acea ordonanţă a fost respinsă de Parlamentul României prin Legea nr. 206/2002.

S-a mai relevat că, în raport cu dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament sunt exceptate de la regula instituită în prima parte a acestui alineat, potrivit căreia nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 80/1995 au fost abrogate cu caracter definitiv prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, întrucât această ordonanţă a fost mai întâi abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001, astfel că respingerea ei ulterioară, prin Legea nr. 206/2002, nu mai putea produce niciun efect.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit reglementării instituite prin art. 10 din Legea nr. 80/1995, "cadrele militare în activitate decorate cu ordinul «Meritul Militar» clasele a III-a, a II-a şi I beneficiază de reducere a impozitului pe venit cu 30%, 40% şi, respectiv, 50%".

La data de 1 ianuarie 2000, însă, a intrat în vigoare Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, prin aceasta dispunându-se, între altele, la art. 86 alin. (9), că se abrogă "prevederile art. 9 lit. c) referitoare la reduceri sau scutiri de impozit pe venit şi ale art. 10 referitoare la reducerea impozitului pe venit din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare...".

Dar, este de observat că Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 a fost mai întâi abrogată prin art. 85 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002, fiind ulterior respinsă de Parlamentul României prin Legea nr. 206/2002.

Ulterior, la data de 1 aprilie 2004, Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001 a fost abrogată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Ca urmare a creării acestei situaţii de ordin legislativ, în vederea asigurării corectei interpretări a dispoziţiilor la care s-a făcut referire, se impune să se recurgă şi la conţinutul reglementărilor corespunzătoare din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În această privinţă este de relevat că, în conformitate cu art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată [art. 60 alin. (3) în structura iniţială], "abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv" şi "nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial".

Fiind instituit astfel, prin Legea nr. 24/2000, republicată, principiul inadmisibilităţii repunerii în vigoare a actului normativ iniţial, ca efect al abrogării actului de abrogare anterior, se impune a se considera că nu se mai poate reveni asupra abrogării unei legi cât timp această abrogare a fost dispusă cu respectarea procedurilor în vigoare la momentul respectiv.

Este adevărat că ulterior, prin art. I pct. 18 din Legea nr. 189/2004, intrată în vigoare la data de 24 mai 2004, a fost completat alin. (3) al art. 60 din Legea nr. 24/2000, adăugându-i-se următoarea dispoziţie: "Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament."

Dar, câtă vreme această completare adusă textului de lege menţionat este ulterioară Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999, prin care au fost abrogate prevederile art. 10 din Legea nr. 80/1995, referitoare la reducerea impozitului pe venit pentru cadrele militare în activitate decorate cu ordinul "Meritul Militar", este evident că ea nu poate să retroactiveze în sensul de a face neaplicabilă la data de 1 ianuarie 2000, când ordonanţa a intrat în vigoare, dispoziţia de abrogare pe care a reglementat-o.

Cu toate că Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 a fost respinsă, ulterior, prin Legea nr. 206/2002, o atare situaţie nu poate înlătura caracterul definitiv al abrogării art. 10 din Legea nr. 80/1995, dispusă prin art. 86 alin. (9) din această ordonanţă, câtă vreme aceeaşi ordonanţă a fost mai întâi abrogată printr-un alt act normativ de rang egal, respectiv prin art. 85 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001.

Aşa fiind, din moment ce efectul normei de abrogare este instantaneu, în sensul că aplicabilitatea dispoziţiilor abrogate încetează odată cu intrarea în vigoare a textului abrogator, iar caracterul abrogării nu poate fi decât definitiv încât, în lipsa unei prevederi exprese, dispoziţiile abrogate nu mai pot fi reactivate în viitor, se impune ca, faţă de această particularitate a unei astfel de norme, de aplicare a ei o singură dată, dar cu efect definitiv, să se considere că nici nu are relevanţă dacă textul abrogator a fost abrogat la rândul lui sau nu.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că art. 10 din Legea nr. 80/1995, potrivit căruia cadrele militare în activitate decorate cu ordinul "Meritul Militar" beneficiază de reducere a impozitului pe venit, a fost abrogat, cu caracter definitiv, prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Art. 10 din Legea nr. 80/1995, potrivit căruia cadrele militare în activitate decorate cu ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a şi I beneficiază de reducere a impozitului pe venit cu 30%, 40% şi, respectiv, 50%, a fost abrogat, cu caracter definitiv, prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LVII (57)
din 24 septembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din 11/04/2008

Dosar nr. 25/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu problema dacă este admisibilă plângerea formulată împotriva altor măsuri şi acte ale procurorului decât cele de netrimitere în judecată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată reglementate în art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu rezolvarea problemei admisibilităţii plângerilor îndreptate împotriva măsurilor luate sau a actelor îndeplinite de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor sale dacă aceste acte nu constau în rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată la care se referă art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe au considerat că plângerea împotriva altor măsuri sau acte decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată este admisibilă, apreciind că o astfel de soluţie este impusă atât de conţinutul de ansamblu al dispoziţiilor art. 275-278 din Codul de procedură penală, cât şi de prevederile art. 21 din Constituţia României referitor la accesul liber la justiţie, precum şi de cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în afară de rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată, la care se face referire prin art. 2781 din Codul de procedură penală, nicio altă măsură luată de procuror şi niciun act efectuat de acesta sau din dispoziţia sa nu poate face obiectul plângerii la judecător.

S-a relevat, în această privinţă, că legiuitorul a stabilit în mod limitativ actele procurorului ce pot fi contestate pe calea plângerii reglementate în art. 2781 din Codul de procedură penală.

S-a considerat că în astfel de situaţii obiectul plângerii nu poate privi decât rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau în ordonanţa ori rezoluţia de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 278 alin. 1 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 167 din Legea nr. 281/2003, se prevede că "plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de la lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie", iar în conformitate cu alineatul 2 al aceluiaşi articol "în cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior".

Pe de altă parte, în art. 2781 alin. 1, introdus în Codul de procedură penală prin art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 şi modificat prin art. I pct. 139 din Legea nr. 356/2006, se mai prevede că "după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă", precizându-se, în continuare, că "plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu".

Aceste reglementări, prin conţinutul lor neechivoc, asigură exercitarea efectivă de către toate persoanele interesate a dreptului lor de acces la justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu dreptul oricărei persoane la un proces echitabil în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Nu se poate considera că accesului liber la justiţie, garantat prin art. 21 din Constituţie, în sensul că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime" fără care vreo lege să poată îngrădi exercitarea acestui drept, i s-ar aduce limitări în cazul riguroasei aplicări a dispoziţiilor cuprinse în art. 2781 din Codul de procedură penală, câtă vreme în interpretarea dată de Plenul Curţii Constituţionale, prin decizia nr. I/1994, un astfel de drept constă în posibilitatea de a accede la structurile judecătoreşti uzând de mijloacele prin care justiţia se înfăptuieşte, potrivit legii, adică inclusiv cu respectarea cadrului reglementat pentru exercitarea dreptului de a face plângere în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

În aceste condiţii, din moment ce prin dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală este instituit, limitativ, controlul judiciar numai asupra temeiniciei soluţiilor de netrimitere în judecată, în raport cu cercetările efectuate în cadrul actelor premergătoare sau al urmăririi penale, este evident că în cazul celorlalte acte sau măsuri ale procurorului sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de el, un asemenea control din partea judecătorului nu mai poate avea loc.

Un atare mod de a se proceda se impune deoarece, pe lângă că nu este prevăzut controlul judiciar decât asupra rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, precum şi cu privire la dispoziţia de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu, pentru toate celelalte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate din dispoziţia sa, cum sunt măsurile preventive şi cele asiguratorii, au fost reglementate proceduri specifice de verificare imediată de către instanţă (art. 1402 şi art. 168 din Codul de procedură penală) ori există posibilitatea de a fi cenzurate indirect de instanţă, fie în cadrul procedurii prevăzute de art. 300 din Codul de procedură penală, referitoare la verificarea regularităţii actului de sesizare, fie cu ocazia cercetării judecătoreşti.

Aşa fiind, în măsura în care nu sunt vizate de prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, orice alte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate în baza dispoziţiei sale nu sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului în temeiul acestui text de lege.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate în art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LVIII (58)
din 24 septembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008

Dosar nr. 26/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul când, partea vătămată fiind minor, plângerea prealabilă a fost introdusă prin reprezentant legal sau cu încuviinţarea acestuia.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis şi să se decidă că dispoziţiile art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că, în cazul când partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare avansate de stat trebuie suportate de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, privind plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul când, partea vătămată fiind minor, plângerea prealabilă a fost introdusă prin reprezentant legal sau cu încuviinţarea acestuia.

Astfel, unele instanţe au considerat că, atunci când plângerea a fost formulată de reprezentantul legal al minorului parte vătămată, în caz de achitare a inculpatului ori de încetare a procesului penal ca urmare a împăcării părţior sau a retragerii plângerii, obligaţia de a plăti cheltuielile judiciare avansate de stat revine părţii vătămate.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că în asemenea situaţii minorul parte vătămată trebuie obligat solidar cu reprezentantul său legal, ca parte responsabilă civilmente, la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În fine, cele mai multe instanţe s-au pronunţat în sensul că în astfel de situaţii cheltuielile judiciare avansate de stat trebuie suportate de minorul parte vătămată prin reprezentant legal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, "minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă", iar "actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui".

Pentru minorul care a depăşit vârsta de 16 ani, prin art. 10 din acelaşi decret s-a prevăzut posibilitatea să încheie contract de muncă, să exercite singur drepturile şi să execute obligaţiile izvorând din acel contract, precum şi să dispună singur de sumele de bani dobândite prin muncă proprie.

Corelativ, în art. 105 alin. 1 din Codul familiei se prevede că "părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de paisprezece ani", iar în alineatul următor se subliniază că "după împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor celui de-al treilea".

În raport cu aceste reglementări, obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în situaţiile la care se referă art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală nu poate privi, în cazul în care partea vătămată este minor, decât pe minorul parte vătămată, prin reprezentant legal, potrivit distincţiilor făcute în cuprinsul acestor dispoziţii.

În această privinţă este de observat că dispoziţiile menţionate se referă la cazuri de obligare a părţii vătămate şi a altor părţi, calitate pe care nu o poate avea, potrivit art. 24 din Codul de procedură penală, decât minorul care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, iar nu şi reprezentantul său legal cu rol de simplu participant în procesul penal.

Or, în aceste condiţii, este evident că părinţii, respectiv tutorii sau curatorii, ca reprezentanţi ai minorului, solicitând tragerea la răspundere penală a autorului infracţiunii, doar îndeplinesc în numele minorului actele pretinse de lege pentru declanşarea şi desfăşurarea procesului penal, astfel că efectele reprezentării, între care şi eventuala suportare a cheltuielilor judiciare avansate de stat, trebuie să se răsfrângă direct asupra minorului reprezentat sau căruia i s-a dat încuviinţare să exercite acele acte, în raport cu distincţiile făcute, în art. 105 din Codul familiei, cu privire la vârsta ce prezumă absenţa totală sau parţială a capacităţii de exerciţiu.

Aşa fiind, în cazul când, partea vătămată fiind minor, plângerea prealabilă a fost introdusă prin reprezentant legal sau cu încuviinţarea acestuia, se impune ca cheltuielile judiciare avansate de stat să fie suportate, în situaţiile la care se referă art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, de către minorul parte vătămată, prin reprezentantul său legal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că, în cazul când partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei se suportă de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

În cazul în care partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei vor fi suportate de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LIX (59)
din 24 septembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 07/04/2008

Dosar nr. 30/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal, referitor la problema dacă bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii se restituie persoanelor care le-au dat în cazul în care denunţă fapta anterior sesizării organului de urmărire penală, precum şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, atunci când mituitorul se denunţă, iar fapta este încadrată conform Legii nr. 78/2000.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute la art. 61 din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 din Codul penal şi, respectiv, la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.

Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal este limitată la cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care se referă Legea nr. 78/2000.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, "promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani".

Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că "făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă".

În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că "banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", pentru ca în alin. (4) să se precizeze că "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)".

În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea specială.

Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi materie.

Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă.

În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 61 alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.

Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat", nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.

De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor.

Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic.

Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.

În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2), art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr. 78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social mai ridicat.

Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.

Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod, iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se interpretează în sensul că:

- dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute de legea specială;

- dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LX (60)
din 24 septembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008

Dosar nr. 31/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a cererii de revizuire în cazul în care motivul invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu modul de soluţionare a cererilor de revizuire în cazul în care motivul invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit.

Astfel, unele instanţe au respins cererea de revizuire ca fiind nefondată, apreciind că absenţa cazurilor prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală caracterizează ca neîntemeiată critica ce se tinde a fi adusă hotărârilor judecătoreşti definitive pe calea acestei acţiuni în justiţie, iar alte instanţe au respins cererea de revizuire ca inadmisibilă atunci când cazul invocat de revizuient nu se regăseşte în cele prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 393 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.

Din prevederile art. 394 din Codul de procedură penală rezultă că "revizuirea poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;

b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".

Din conţinutul prevederilor menţionate rezultă caracterul de cale extraordinară de atac al revizuirii, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.

Cererea de revizuire se soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 403 din Codul de procedură penală, admiterea în principiu, etapă în care instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.

Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept.

Cum în etapa admiterii în principiu instanţa nu se implică în niciun fel în verificarea fondului cauzei deduse judecăţii, soluţia dată de aceasta nu poate fi decât de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 394 din Codul de procedură penală.

Din reglementările de ansamblu cuprinse în art. 393-406 din Codul de procedură penală rezultă că soluţionarea cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv cea a admiterii în principiu, atunci când aceasta îndeplineşte condiţiile cerute de lege, şi aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu.

De aceea, a considera că în procedura admiterii în principiu, prevăzută în art. 403 din Codul de procedură penală, în ipoteza absenţei cazurilor prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, ar trebui pronunţată o soluţie de respingere a cererii ca nefondată ar echivala cu crearea unui paralelism nepermis cu soluţiile ce se pot pronunţa după rejudecare potrivit art. 406 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Or, soluţia de respingere a cererii de revizuire ca nefondată nu ar putea fi adoptată decât în etapa a doua, aceea a rejudecării după admiterea în principiu, întrucât altfel ne-am afla în faţa unei contradicţii lipsite de sens între cele două etape ale revizuirii, care s-ar reduce astfel la una singură.

De altfel, din întreaga reglementare privind soluţionarea cererii de revizuire în faţa instanţei rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a contopi cele două faze menţionate.

Prin urmare, în etapa admiterii în principiu ca judecată de admisibilitate, soluţiile ce pot fi pronunţate sunt fie admiterea în principiu a cererii de revizuire, prin încheiere, conform art. 403 alin. 3 teza I din Codul de procedură penală fie respingerea cererii ca inadmisibilă, prin sentinţă, conform art. 403 alin. 3 teza a II-a din acelaşi cod.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute în art. 394 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE - DECIZIA Nr. LXI (61) din 24 septembrie 2007 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 07/04/2008 Dosar nr. 28/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 190 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, raportate la art. 191 alin. (2) din acelaşi cod, referitoare la calitatea de subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal sau de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, a persoanei fizice care nu este comerciant. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că persoana fizică care nu are calitatea de antrepozitar autorizat sau comerciant nu este subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal sau de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, potrivit titlului VII din Codul fiscal. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)] din Codul de procedură fiscală, republicat, raportate la prevederile art. 191 alin. (2) [devenit art. 221 alin. (2)] din acelaşi cod, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit cu privire la calitatea de subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, a persoanei fizice care nu este comerciant potrivit titlului VII din Codul fiscal. Astfel, unele instanţe au considerat că, în raport cu dispoziţiile art. 191 alin. (2) [devenit art. 221 alin. (2)] din Codul de procedură fiscală, pot fi subiecte active ale contravenţiei prevăzute la art. 190 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod toate persoanele fizice (necomercianţi sau comercianţi plătitori de accize) întrucât, prin săvârşirea faptei ilicite de a deţine în afara antrepozitului fiscal sau de a comercializa produse accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, dobândesc calitatea de subiect activ al raportului juridic fiscal. În argumentarea acestui punct de vedere s-a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că persoana fizică necomerciant nu poate fi autor al contravenţiei prevăzute la art. 190 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, deoarece nu are calitatea de subiect activ al raportului juridic fiscal, conform prevederilor art. 191 alin. (2) din acelaşi cod. S-a învederat că subiecte ale contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, pot fi numai persoanele fizice sau juridice care au calitatea de antrepozitari, persoanele care nu sunt comercianţi putând fi sancţionate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit dispoziţiilor art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, republicat, "Constituie contravenţie deţinerea în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false", iar în conformitate cu prevederile art. 221 alin. (2) din acelaşi cod, "Sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 219 şi art. 220 se aplică persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au calitatea de subiect juridic fiscal." Prevederile art. 163 lit. c) din Codul fiscal definesc antrepozitul ca fiind locul aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite condiţii prevăzute de titlul VII şi de norme. Tot astfel, antrepozitarul autorizat este definit în art. 163 lit. e) din acelaşi cod ca fiind "persoana fizică sau juridică autorizată de autoritatea fiscală competentă, în exercitarea activităţii acesteia, să producă, să transforme, să deţină, să primească şi să expedieze produse accizabile într-un antrepozit fiscal". Din coroborarea dispoziţiilor menţionate rezultă deci că fapta de a deţine în afara antrepozitului fiscal ori de a comercializa produse accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, constituie contravenţie numai dacă este săvârşită de antrepozitarul autorizat, iar nu de orice altă persoană. Într-adevăr, din moment ce contravenţia prevăzută la art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)] din Codul de procedură fiscală se referă la regimul produselor accizabile, calitatea de subiect activ al acestei contravenţii nu o poate avea decât persoana fizică îndeplinind condiţia de contribuabil cu obligaţie de plată a accizelor. Or, o atare obligaţie nu poate reveni decât persoanelor juridice, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice autorizate conform art. 209 din Codul fiscal, responsabilitatea marcării produselor accizabile având-o antrepozitarii autorizaţi, aşa cum se precizează în art. 203 din acelaşi cod. Ca urmare, atât timp cât nu se află într-un raport juridic fiscal implicând obligaţia de plată a accizelor, pentru că nu este nici antrepozitar şi nici comerciant, persoana fizică nu poate deveni subiect activ special al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false. De altfel, din felul cum sunt reglementate, prin art. 190 alin. (1) [devenit art. 220 alin. (1)] din Codul de procedură fiscală, celelalte fapte contravenţionale de această natură, cum sunt "neanunţarea autorităţii fiscale competente, în termenul legal, despre modificările aduse datelor iniţiale avute în vedere la eliberarea autorizaţiei" [lit. b)], "nerespectarea programului de lucru al antrepozitului fiscal de producţie de alcool etilic şi de distilate" [lit. d)], "neutilizarea documentelor fiscale prevăzute de titlul VII din Codul fiscal" [lit. g)], se referă în exclusivitate la antrepozitarul autorizat şi nu la orice alt contribuabil. Mai mult, însuşi modul în care sunt formulate, în actualul art. 220 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dispoziţiile referitoare la sancţionarea contravenţiilor reglementate în alineatul precedent, la măsurile ce se pot lua şi la modul de aplicare a acestora impune să se considere că fapta contravenţională prevăzută la art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)] din Codul de procedură fiscală nu poate fi comisă decât de un subiect calificat, respectiv de o persoană având calitatea de antrepozitar autorizat, care dispune de fondurile necesare deschiderii unui antrepozit fiscal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)], raportat la art. 191 alin. (2) [devenit art. 221 alin. (2)] din Codul fiscal, se interpretează în sensul că persoana care nu are calitatea de antrepozitar sau comerciant nu poate fi subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, potrivit titlului VII din Codul fiscal. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)] din Codul de procedură fiscală, republicat, raportate la prevederile art. 191 alin. (2) [devenit art. 221 alin. (2)] din acelaşi cod, se interpretează în sensul că persoana care nu are calitatea de antrepozitar sau comerciant nu este subiect activ al contravenţiei de deţinere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, potrivit titlului VII din Codul fiscal. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.