"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXIV
din 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007

Dosar nr. 5/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în materia reabilitării după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar cele pronunţate după această dată sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în materia reabilitării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 356/2006, sunt aplicabile prevederile art. 501 teza I din Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea instanţei de apel este supusă recursului.

Alte instanţe, dimpotrivă, invocând prevederile alin. 1 lit. f) al art. 361 din Codul de procedură penală, introdus în acest text prin Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, au considerat că după această dată hotărârea de soluţionare a cererii de reabilitare este supusă controlului judiciar numai în cadrul căii de atac a recursului.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 361 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, literă introdusă prin art. I pct. 168 din Legea nr. 358/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, nu pot fi atacate cu apel "sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea".

Pe de altă parte, prin art. 501 din Codul de procedură penală se prevede că "hotărârile prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului".

Faţă de această inadvertenţă şi de nereglementarea, în Codul de procedură penală, a modului de aplicare în timp a dispoziţiilor legale cu caracter procedural, se impune ca problema de interpretare a legii ce s-a ivit să fie examinată în raport cu prevederile referitoare la situaţiile tranzitorii cuprinse în Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a acestui cod.

În adevăr, potrivit art. 3 din legea menţionată, "regulile de competenţă din noul Cod de procedură penală se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a intervenit o hotărâre în primă instanţă".

În acest fel, reglementându-se competenţa în raport cu principiul activităţii legii procedurale penale, ceea ce înseamnă riguroasa ei aplicare din momentul intrării în vigoare până la data abrogării, modificării sau înlocuirii cu o altă dispoziţie, în conformitate cu regula tempus regit actum, a fost instituită totodată excepţia determinată de existenţa unei hotărâri pronunţate în primă instanţă.

Ca urmare, prin voinţa legiuitorului a fost reglementat un caz de ultraactivitate a legii procedurale vechi, impus de nevoia ca procesul să continue potrivit prevederilor ce erau aplicabile în momentul judecăţii şi pronunţării hotărârii în primă instanţă, iar nu în raport cu noile dispoziţii procedurale, intrate în vigoare ulterior.

Această ultraactivitate a legii procedurale penale este, de altfel, în deplină concordanţă cu reglementarea în art. 4 din Legea nr. 31/1968 a dispoziţiilor aplicabile în căile de atac, sens în care se prevede că "hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor".

Or, din moment ce o atare dispoziţie nu se poate referi doar la însăşi existenţa căii de atac, ci mai ales la modalitatea exercitării, desfăşurării şi soluţionării sale, cu referire la termene, titulari, condiţii de exercitare, motive, competenţă şi procedura ce trebuie urmată în cursul judecăţii, reiese că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate până la data de 7 septembrie 2006, când a intrat în vigoare Legea nr. 356/2006, prin care a fost introdusă reglementarea de la lit. f) la alin. 1 al art. 361 din Codul de procedură penală, erau supuse căilor de atac prevăzute în art. 501 din Codul de procedură penală.

Ulterior intrării în vigoare a acestei completări aduse alin. 1 al art. 361 din Codul de procedură penală, prin introducerea reglementării de la lit. f), potrivit căreia sentinţele privind reabilitarea nu pot fi atacate cu apel, aceste hotărâri nu mai sunt supuse decât căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile reglementate explicit în dispoziţia art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, introdusă prin art. I pct. 183 din Legea nr. 356/2006.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

1. hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului;

2. hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXVI
din 7 mai 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 715 din 23/10/2007

Dosar nr. 4/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, cu modificările ulterioare, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, cu modificările ulterioare, art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, în materia sporului pentru vechime în muncă în cazul judecătorilor, procurorilor şi celorlalţi magistraţi, precum şi al persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii astfel cum a fost formulat, cerând să se constate că, în raport cu completarea adusă art. 33 din Legea nr. 50/1996 prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, precum şi faţă de precizările aduse apoi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca şi personalul asimilat magistraţilor nu mai beneficiază de sporul pentru vechime în muncă, singura formă de salarizare a acestora constând în indemnizaţia de încadrare brută lunară, stabilită pe funcţii determinate de nivelul instanţelor şi parchetelor, precum şi de adaosul specific vechimii în magistratură.

Referindu-se la situaţia persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi, reprezentanta procurorului general a învederat că această categorie profesională nu a mai fost îndreptăţită să beneficieze de sporul corespunzător vechimii în muncă în urma abrogării, prin art. 29 din Legea nr. 154/1998, a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 50/1996 privind sporul de vechime pentru o atare categorie. A mai precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000, orice sporuri prevăzute în Legea nr. 50/1995 au devenit inaplicabile funcţiilor de specialitate specifice Curţii de Conturi.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000, în legătură cu admisibilitatea cererilor având ca obiect acordarea sporului pentru vechime în muncă judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, precum şi persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României.

Astfel, unele instanţe au respins asemenea cereri, formulate de judecători, procurori şi ceilalţi magistraţi, privind acordarea sporului pentru vechime în muncă, motivând că prin alin. (3) al art. 33 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, s-a stabilit că prevederile alin. (1) şi (2) ale acelui articol "nu sunt aplicabile magistraţilor", pentru aceştia instituindu-se, prin reglementările cuprinse în acea ordonanţă, un alt sistem de salarizare, constând în indemnizaţia de încadrare lunară stabilită pe funcţii, în raport cu nivelul instanţelor şi al parchetelor, precum şi în vechimea în magistratură.

Cu o motivare asemănătoare au fost respinse şi cererile având ca obiect acordarea sporului pentru vechime în muncă formulate de persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi, motivându-se că, în urma abrogării dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 50/1996 privind sporul de vechime în muncă, pentru această categorie profesională, prin art. 29 din Legea nr. 154/1998, a fost înlăturat temeiul juridic ce justifica să i se mai acorde acel spor. S-a subliniat, tot în acest sens, că dispoziţiile art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 impun să se considere că orice sporuri prevăzute în Legea nr. 50/1996 au devenit inaplicabile în cazul funcţiilor de specialitate specifice Curţii de Conturi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile formulate de judecători, procurori şi ceilalţi magistraţi şi au dispus să le fie achitate sumele corespunzătoare sporului pentru vechime în muncă, motivând că, în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, nu există nicio prevedere de abrogare expresă a art. 31 din această lege (devenit art. 33 după republicare), precum şi că o atare abrogare nu s-a dispus nici prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, astfel că toţi magistraţii au beneficiat, în continuare, de includerea în indemnizaţia lor lunară a sporului procentual corespunzător vechimii în muncă.

S-a relevat că stabilirea indemnizaţiei lunare, ca unică formă de remunerare, nu poate înlătura beneficiul decurgând din sporul pentru vechimea în muncă atât timp cât această valoare procentuală se impune să se regăsească, în raport cu reglementările legale, în indemnizaţiile cuvenite categoriei profesionale a magistraţilor.

S-a mai învederat că, faţă de dispoziţiile de ansamblu ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordonanţa Guvernului, ca reglementare legală ordinară, nu poate contraveni dispoziţiilor dintr-un act normativ de nivel superior (legea) încât, în condiţiile lipsei unei prevederi exprese de abrogare a dreptului la sporul pentru vechime în muncă, într-un act normativ de acelaşi nivel, magistraţii sunt îndreptăţiţi să-l primească în continuare.

S-a subliniat, în argumentarea acestui din urmă punct de vedere, că suprimarea unui drept salarial recunoscut constant, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din organele autorităţii judecătoreşti, precum şi cu celelalte categorii profesionale din sistemul bugetar, ar constitui un tratament discriminatoriu pentru magistraţi, de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţia României, republicată, referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precum şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Corelativ, invocându-se argumente deduse din identitate de raţiune, au fost admise şi acţiunile formulate de persoane care au îndeplinit funcţii de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia ce face obiectul recursului în interesul legii.

În adevăr, prin art. 12 alin. 1 din Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătoreşti, republicată, s-a prevăzut că "persoanele salarizate potrivit prevederilor prezentei legi beneficiază de un spor de vechime în muncă de până la 15%, calculat la salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru", diferenţiat în raport cu tranşele de vechime.

În urma modificării ce i s-a adus prin Legea nr. 55/1993, textului de lege menţionat i s-a dat următorul conţinut: "persoanele salarizate potrivit prevederilor prezentei legi beneficiază, la funcţia de bază, de un spor de vechime în muncă de până la 25%, calculat la salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru" diferenţiat, de asemenea, de tranşe de vechime.

Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti a abrogat Legea nr. 52/1991, precum şi orice alte dispoziţii contrare cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătoreşti, instituind prin art. 31 (devenit art. 33 după republicare) reglementarea potrivit căreia "pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru", diferenţiat tot pe tranşe de vechime în muncă.

Este adevărat că, ulterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, a fost introdus, la art. 33 din această lege, un nou alineat, devenit alin. (3), cu următorul conţinut: "Prevederile alin. (1) şi (2) nu sunt aplicabile magistraţilor."

În raport cu această din urmă modificare, precum şi cu explicaţia ce s-a dat conţinutului expresiei de "indemnizaţie de încadrare lunară" în art. 2 din aceeaşi ordonanţă, s-a considerat de unele instanţe că prin instituirea unui nou sistem de salarizare pentru magistraţi, în conţinutul căruia au fost incluse indemnizaţia de încadrare lunară stabilită pe funcţii, potrivit nivelului instanţelor şi parchetelor, precum şi vechimea în magistratură, fără a se mai menţiona şi criteriul vechimii în muncă, s-ar fi înlăturat această ultimă componentă din salarizarea magistraţilor.

În sprijinul acestui punct de vedere, s-a subliniat că ordonanţa menţionată a fost adoptată în temeiul art. 108 alin. (1) şi (3) din Constituţia României, republicată, precum şi al art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 294 din 1 noiembrie 2001, respingând excepţia de neconstituţionalitate a art. 33 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, a reţinut că "principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit".

Tot în sprijinul acestui punct de vedere, întemeiat pe dispoziţiile privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, au mai fost invocate reglementările adoptate succesiv, în materia salarizării magistraţilor şi a stabilirii vechimii acestora, în cadrul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nr. 177/2002 şi nr. 27/2006. De asemenea, făcându-se referire la dispoziţiile Legii nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, la cele ale Legii nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor şi personalului Curţii de Conturi, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi precum şi la dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, s-a apreciat că magistraţilor, precum şi persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi nu li se mai cuvin sporuri pentru vechime în muncă din momentul modificărilor şi completărilor aduse art. 33 din Legea nr. 50/1996 prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.

Or, toate aceste dispoziţii, invocate în argumentarea punctului de vedere potrivit căruia, pentru categoriile profesionale menţionate, nu ar mai fi existat temei legal să li se acorde dreptul la sporul de vechime în muncă, după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, sunt lipsite de justificare atât timp cât dreptul respectiv, nefiind înlăturat printr-o dispoziţie expresă, a continuat să existe.

În acest sens, este de observat că Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 nu conţine nicio dispoziţie de abrogare a art. 31 (devenit 33 după republicare) din Legea nr. 50/1996, pe care a modificat-o şi completat-o.

De asemenea, nici Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, privind salarizarea, nu conţine vreo menţiune expresă de abrogare a prevederilor art. 33 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 50/1996 referitoare la dreptul personalului din organele autorităţii judecătoreşti de a beneficia de un spor de vechime în muncă.

Stabilirea indemnizaţiei lunare, ca unică formă de remunerare, nu poate înlătura un drept cu caracter general, dobândit pentru vechimea în muncă, din moment ce valoarea procentuală la care se referă nu a fost înlăturată printr-o dispoziţie expresă a legii, adoptată în forma impusă prin normele de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24/2000.

Acest drept salarial, de natură personală, este generat de activitatea desfăşurată în muncă, indiferent de funcţia ocupată, cu condiţia să fie acordat printr-o dispoziţie legală, iar beneficiarul să îndeplinească cerinţele prevăzute în acea dispoziţie.

Or, prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, sporul de vechime în muncă nu a mai fost prevăzut pentru magistraţi, fără să se abroge însă art. 31 (devenit art. 33) din Legea nr. 50/1996, care îl prevedea, iar acordarea sporului respectiv nu este incompatibilă cu raporturile de muncă ale acestei categorii profesionale, deoarece au devenit incidente dispoziţiile art. 16 alin. (3) şi ale art. 295 din Codul muncii.

Mai este de observat că dispoziţia din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, prin care nu a mai fost prevăzut sporul de vechime în muncă pentru magistraţi, ci numai pentru personalul auxiliar, nu poate avea relevanţă câtă vreme dispoziţia de la art. 31 (devenit art. 33) din Legea nr. 50/1996 nu poate fi considerată abrogată expres şi nici implicit prin art. 1 sau art. 9 alin. ultim, din acea ordonanţă, pentru că nu constituie o prevedere contrară, ci una complementară.

Aşa fiind, în raport şi cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din Codul muncii anterior, ce erau aplicabile cu titlu de drept comun şi raporturilor juridice ce nu erau întemeiate pe un contract individual de muncă, activitatea prestată de magistraţi le conferea vechime în muncă pentru care trebuiau să beneficieze de sporurile cuvenite ca orice alţi salariaţi.

Ca urmare, interpretarea sistematică a art. 31 (33) din Legea nr. 50/1996, după ieşirea lui din vigoare, în raport cu alte dispoziţii legale, impune menţinerea aplicabilităţii prevederii ce a acordat dreptul la sporul de vechime în muncă şi pentru magistraţi, iar nu doar pentru personalul auxiliar de specialitate.

A considera că puteau beneficia de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariaţii din categoria personalului auxiliar, iar nu şi magistraţii, ar însemna să se încalce principiul egalităţii în drepturi, ceea ce ar face incidente dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

De aceea, ar fi de neconceput ca magistraţii să nu beneficieze de sporul pentru vechime în muncă atât timp cât personalului auxiliar din unităţile unde el îşi desfăşoară activitatea i s-a menţinut acest spor, iar toate celelalte categorii de salariaţi au vocaţie la un asemenea spor.

Pentru identitate de raţiune, aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României.

În această privinţă mai trebuie avut în vedere că dispoziţiile art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 sunt aplicabile numai pentru acele drepturi salariale având legătură cu funcţia de controlor financiar, iar nu pentru drepturile salariale de natură personală, pe care nu le pot afecta.

Aşadar, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor şi personalului Curţii de Conturi îşi produc efectele în continuare, chiar şi ulterior apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000, astfel că această categorie de personal şi-a menţinut vocaţia de a beneficia de sporul pentru vechimea în muncă.

Aplicabilitatea în continuare a dispoziţiilor care au reglementat, pentru magistraţi, dreptul la componenta salarială constând în sporul de vechime în muncă mai este impusă de modificările şi completările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 prin Legea nr. 45/2007, care a reinstituit la art. 41, introdus în ordonanţă, dreptul la sporul de vechime în muncă pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, ceea ce demonstrează că legiuitorul a considerat că şi pentru categoria profesională a magistraţilor un asemenea drept trebuie să aibă caracter permanent.

În consecinţă, pentru înlăturarea oricărui tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituţia României, republicată, cât şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000, se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi au beneficiat, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 45/2007, de sporul de vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege, iar persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României au avut, de asemenea, în mod corespunzător, acest drept.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, în sensul că:

Judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXVII
din 7 mai 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 752 din 06/11/2007

Dosar nr. 6/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se decide că, în raport cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special revine instanţei pe rolul căreia se află cauza.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionarea a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special.

Astfel, unele instanţe, constatând incidenţa în anumite cauze a dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură civilă, au solicitat autorităţii tutelare să instituie curatela în temeiul art. 152 din Codul familiei şi să dispună numirea unui curator.

Alte instanţe, dimpotrivă, făcând aplicarea art. 44 din Codul de procedură civilă, au dispus într-o astfel de situaţie, prin încheiere, numirea unui curator special.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Este adevărat că în cuprinsul art. 152 din Codul familiei este reglementată posibilitatea instituirii curatelei, de către autoritatea tutelară, în situaţiile când:

- o persoană, deşi capabilă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice nu poate să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii mulţumitoare iar, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant;

- din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

- din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează;

- o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;

- o persoană a dispărut şi nu sunt ştiri despre ea şi nici nu a lăsat un mandatar general.

Este de observat însă că prin textul de lege este limitată instituirea curatelei de către autoritatea tutelară numai la situaţiile strict determinate mai sus, "în afară de alte cazuri prevăzute de lege".

Or, prin art. 44 din Codul de procedură civilă este reglementată posibilitatea numirii de către instanţă, în caz de urgenţă, a unui curator special.

Aşadar, o atare reglementare a numirii curatorului special de către instanţă, în caz de urgenţă, nu poate fi considerată că ar intra în coliziune cu prevederile referitoare la instituirea curatelei de către autoritatea tutelară, în condiţiile arătate în art. 152 din Codul familiei, câtă vreme chiar în cuprinsul acestui text de lege se subliniază că situaţiile la care se referă sunt "în afară de alte cazuri prevăzute de lege".

Ca urmare, prevederile din cuprinsul art. 44 din Codul de procedură civilă, referitoare la numirea curatorului special, reprezentând o reglementare distinctă de aceea pe care o conţine art. 152 din Codul familiei, privind instituirea curatelei de către autoritatea tutelară, au aplicabilitate proprie.

În acest sens, este de reţinut că prin art. 44 alin. 1 din Codul de procedură civilă se prevede că "în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii", subliniindu-se, de asemenea, că "instanţa va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal".

În fine, prin alin. 3 al acestui articol se prevede că "numirea acestor curatori se va face de instanţa competentă să hotărască asupra cererii de chemare în judecată".

Aşa fiind, în raport cu această ultimă dispoziţie imperativă din textul de lege menţionat, competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată, pentru numirea unui curator special, revine întotdeauna instanţei pe rolul căreia se află cauza.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu interpretarea corectă a prevederilor art. 44 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special revine instanţei pe rolul căreia se află cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că:

Revine instanţei pe rolul căreia se află cauza competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXVIII
din 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007

Dosar nr. 7/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la chestiunea dacă trebuie învestite cu formulă executorie hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială care sunt executorii potrivit art. 7208 din Codul de procedură civilă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 7208 din Codul de procedură civilă, cu privire la chestiunea dacă trebuie învestite cu formulă executorie hotărârile executorii date în primă instanţă în procesele şi cererile în materie comercială.

Astfel, unele instanţe au considerat că, pentru a putea fi puse în executare, hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, chiar dacă sunt executorii potrivit art. 7208 din Codul de procedură civilă, trebuie să fie învestite totuşi cu formulă executorie.

În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora nicio hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formulă executorie, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că nu este necesară învestirea cu formulă executorie a hotărârilor date în primă instanţă în materie comercială, deoarece dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă atribuie caracter executoriu acestor hotărâri.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 459/2006, se prevede că "hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie".

Corelativ, în art. 376 alin. 1 din acelaşi cod s-a reglementat că "se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege".

Din coroborarea dispoziţiilor cuprinse în aceste texte de lege rezultă deci că o hotărâre judecătorească poate fi pusă în executare, de regulă, numai dacă a rămas definitivă ori a devenit irevocabilă şi a fost respectată procedura învestirii cu formula executorie.

Aşa cum s-a prevăzut prin înseşi dispoziţiile art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă, au fost stabilite anumite excepţii de la această regulă, care se referă la încheierile executorii, hotărârile executorii provizoriu, precum şi la alte hotărâri sau titluri determinate de lege.

Ca urmare a caracterului lor executoriu stabilit de lege, încheierile şi hotărârile respective se pun în executare fără a fi definitive sau irevocabile şi fără învestirea lor cu formulă executorie.

În acest sens este de observat că, în cadrul reglementării privind execuţia vremelnică, prin art. 278 din Codul de procedură civilă se precizează că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect vreuna dintre situaţiile menţionate la pct. 1-6 din cuprinsul acelui articol, în cazul hotărârilor parţiale reglementare de art. 270 (pct. 7), precum şi "în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie" (pct. 8).

Or, un astfel de caz este şi cel stabilit prin art. 7208, introdus în Codul de procedură civilă prin art. I pct. 224 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 219/2005, potrivit căruia "hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii", iar "exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea".

Cum, în raport cu această reglementare, hotărârile date în primă instanţă în procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii, fac parte din categoria celor executorii provizoriu, exceptate prin art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la obligativitatea de a fi învestite cu formulă executorie, se impune să se considere că prin prevederea cuprinsă în art. 7208 din acelaşi cod legiuitorul a voit ca hotărârile respective să se execute fără formulă executorie.

De altfel, în acelaşi sens s-a prevăzut, prin art. 7209 din Codul de procedură civilă, că şi în cazul hotărârii judecătoreşti date în materie comercială, dacă este dusă la îndeplinire prin executare silită "hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi".

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că:

Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXIX
din 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 833 din 05/12/2007

Dosar nr. 8/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la consecinţele lipsei semnăturii părţii de pe cererea de recurs.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să se decidă în sensul că, în raport de dispoziţiile art. 3021 alin. 1 lit. d), cu referire la art. 316 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii, iar nerespectarea acestei cerinţe poate fi îndeplinită în condiţiile reglementate în art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 3021 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură civilă referitor la consecinţele lipsei semnăturii părţii de pe cererea de recurs.

Astfel, unele instanţe au considerat că lipsa semnăturii de pe cererea de recurs, în momentul depunerii căii de atac, atrage sancţiunea nulităţii în conformitate cu dispoziţiile art. 3021 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, partea neavând posibilitatea să suplinească această cerinţă în cursul judecăţii.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că nerespectarea cerinţei înscrise în art. 3021 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, privind semnarea cererii de recurs, poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din acelaşi cod.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, între altele, semnătura părţii care exercită calea de atac.

Pe de altă parte, în art. 316 din Codul de procedură civilă se prevede că "dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol" (privind recursul).

Or, din moment ce în reglementarea dată cuprinsului cererii de apel la art. 287 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă se prevede că lipsa cerinţei referitoare la semnătură poate fi împlinită în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. 2 din acelaşi cod, se impune ca instanţele să se conformeze acestei dispoziţii a legii.

Aşa fiind, în raport cu precizările făcute prin acest din urmă text de lege, aplicabile, prin extindere, şi în calea de atac a recursului, lipsa semnăturii de pe cererea de recurs poate fi împlinită în tot cursul judecăţii căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii reclamantului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care se invocă nulitatea.

De altfel, în art. 106 din Codul de procedură civilă, prin care sunt reglementate consecinţele anulării unui act de procedură, se prevede, la alin. 2, că "judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură".

Ca urmare, faţă de considerentele arătate, nu se poate considera că lipsa semnăturii din cererea de recurs ar atrage nulitatea acestui act în sensul de a nu putea fi acoperită, pentru că un atare procedeu, pe lângă faptul că nu are suport în dispoziţiile legale ce reglementează calea de atac, ar fi şi de natură a împiedica înfăptuirea justiţiei prin încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 239 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 3021 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii, iar nerespectarea acestei cerinţe poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 3021 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură civilă, se interpretează în sensul că:

Cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii.

Nerespectarea acestei cerinţe poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XL (40)
din 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 763 din 12/11/2007

Dosar nr. 10/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariaţi în cadrul litigiilor de muncă referitoare la atragerea răspunderii materiale a angajaţilor.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum este formulat, cerând să se decidă în sensul că, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale nu sunt admisibile în cadrul răspunderii patrimoniale a angajatorilor, asemenea daune putând fi acordate salariaţilor numai în cazul în care în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă s-au prevăzut clauze exprese în acest sens.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în soluţionarea litigiilor de muncă în cadrul cărora salariaţii solicită să le fie acordate daune morale.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că acordarea de daune morale în cadrul litigiilor de muncă este admisibilă pe motiv că prevederile art. 998 şi 999 din Codul civil, referitoare la răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat, având caracter de lege generală în raport cu dispoziţiile Codului muncii, le completează pe acestea.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că acordarea de daune morale este admisibilă numai în măsura în care în cuprinsul contractului colectiv de muncă sau al contractului individual de muncă au fost incluse clauze exprese în acest sens.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în cuprinsul cap. III din titlul XI al Codului muncii este reglementată răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor, stabilindu-se atât principiile care o generează, cât şi modalităţile concrete de recuperare a daunelor.

În acest cadru de reglementare, prin art. 269 alin. (1) din Codul muncii s-a prevăzut că "angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".

Corelativ, prin art. 270 alin. (1) din acelaşi cod, în care este reglementată răspunderea materială a salariaţilor, s-a prevăzut că "salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor".

Aşadar, în dispoziţiile celor două texte de lege menţionate rezultă voinţa neechivocă a legiuitorului ca răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor să nu poată fi stabilită decât pentru pagube materiale, iar nu şi în cazul daunelor morale.

Este adevărat că prin art. 295 alin. (1) din Codul muncii se prevede că "dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile".

Dar, pentru a fi întregite dispoziţiile specifice din Codul muncii cu cele ale Codului civil este necesar, aşa cum rezultă din textul menţionat, ca situaţia particulară să nu fie reglementată printr-o prevedere a Codului muncii şi să nu existe nicio incompatibilitate determinată de natura raporturilor de muncă atât timp cât acestea sunt întemeiate pe contractul colectiv sau individual de muncă.

Or, aceste două condiţii nu pot fi considerate îndeplinite, pentru a se justifica aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în corelare cu dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil ca temei juridic al reparării prejudiciului moral în cadrul raporturilor juridice de muncă, câtă vreme răspunderea patrimonială reciprocă a părţilor dintr-un asemenea raport nu poate izvorî decât din contractul de muncă, bazându-se pe principiile răspunderii contractuale.

Atât timp cât natura juridică a răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, este o varietate a răspunderii civile contractuale, cu anumite particularităţi imprimate de caracterul raporturilor de muncă, între care şi aceea stabilită derogatoriu, prin art. 269 alin. (1) şi art. 270 alin. (1) potrivit căreia are ca obiect numai repararea pagubelor materiale, este evident că în temeiul unei astfel de răspunderi nu pot fi acordate şi daune morale, acestea putând fi pretinse, în condiţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, numai în cadrul răspunderii civile delictuale.

Or, în raport cu regula proprie dreptului comun în materia răspunderii contractuale, potrivit căreia daunele morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit nu pot fi stabilite, în cadrul unei asemenea răspunderi, decât cu titlu de excepţie, înseamnă că acordarea lor nu este posibilă decât în cazul când există o dispoziţie legală care le prevede sau atunci când s-a stipulat expres în contractul încheiat.

Aşa fiind, se impune să se considere că, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel cum este reglementată în art. 269 alin. (1) din Codul muncii, pot fi acordate daune morale salariaţilor numai în ipoteza în care legea le prevede ori au fost inserate în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă anumite clauze referitoare la răspunderea angajatorului şi pentru asemenea daune.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XLI (41)
din 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 833 din 05/12/2007

Dosar nr. 11/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la persoanele care beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute în art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum este formulat, cerând să se decidă că dispoziţiile art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, se interpretează în sensul că de măsurile reparatorii prevăzute în acest text de lege beneficiază cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data refugiului sau strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţia românească ori sub administraţia unui alt stat.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000.

Astfel, unele instanţe au considerat că beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute în art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, numai cetăţenii români care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, s-au refugiat, au fost strămutaţi sau expulzaţi pe teritoriile aflate sub jurisdicţia statului român, argumentându-se că de aceste măsuri nu pot beneficia şi cetăţenii români care şi-au schimbat domiciliul din teritoriile aflate sub administraţie românească în teritoriile ocupate vremelnic de Ungaria horthystă, în condiţiile în care statul român nu şi-a persecutat cetăţenii pe motiv de apartenenţă etnică.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că beneficiază de măsurile reparatorii reglementate în Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, orice cetăţean român, indiferent de naţionalitate, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, suferind persecuţii din motive etnice, a fost refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate, indiferent dacă la data strămutării avea domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi dacă localitatea în care s-a refugiat ori în care a fost expulzat sau strămutat se afla sub administraţia unui stat străin.

În justificarea acestui punct de vedere s-a motivat că dispoziţiile art. 1 lit. c) din ordonanţa menţionată nu condiţionează existenţa persecuţiei din motive etnice în raport cu naţionalitatea română, ci de cetăţenia română, astfel că măsurile reparatorii îi privesc, în egală măsură, pe toţi cetăţenii români care au suferit persecuţii în acea perioadă, ca urmare a refugiului, expulzării sau strămutării în altă localitate, fără a se face distincţie dacă a avut loc pe teritoriul statului român sau în afara lui.

S-a subliniat totodată că motivul refugiului nu poate fi apreciat decât în raport cu realităţile momentului, când erau notorii persecuţiile exercitate pe considerente etnice în urma modificării hotarelor României prin cedarea unei părţi a Ardealului Ungariei.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi modificată prin art. I din Legea nr. 586/2002, între cetăţenii români ce beneficiază de drepturile instituite de această ordonanţă, din cauza persecuţiilor din motive etnice suferite în acea perioadă, este menţionată şi persoana care "a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".

În explicarea semnificaţiei expresiei strămutată, în Normele pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 127/2002, se precizează, la art. 2, că "prin persoană care a fost strămutată în altă localitate... se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice", adăugându-se că "în această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral".

Din coroborarea acestor dispoziţii reiese astfel voinţa neîndoielnică a legiuitorului de a acorda măsuri reparatorii oricărui cetăţean român care în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, pentru a nu se crea vreo situaţie de inegalitate sau discriminare în drepturi, indiferent dacă refugiul, expulzarea sau strămutarea a avut loc din teritoriile ocupate de un stat străin în teritoriile româneşti ori din cele aflate sub jurisdicţia statului român în cele care s-au aflat vremelnic în administraţia altor state, în scopul asigurării deplinei realizări a principiului protecţiei tuturor cetăţenilor.

Sub acest aspect este de observat că actele normative menţionate impun ca dispoziţiile pe care le cuprind să fie interpretate în sensul că legiuitorul, ţinând seama de situaţiile grele create prin presiunile exercitate în perioada la care s-a făcut referire de unele state vecine României, care au determinat importante cedări de teritorii în favoarea acelor state, urmate de inevitabile mişcări de populaţii, nevoite să se refugieze, ori expulzări sau strămutări de persoane în alte localităţi, a înţeles să acorde anumite drepturi celor persecutaţi, fără să facă distincţie dacă refugiul, expulzarea sau strămutarea a avut loc pe teritoriul statului român sau în afara acestuia.

Aşadar, interpretarea corectă şi completă a dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi modificată ulterior prin art. I din Legea nr. 586/2002, duce la concluzia că, independent de naţionalitate, cetăţenii români persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada de 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state, indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească sau sub dominaţia altui stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute în art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi modificată ulterior prin art. I din Legea nr. 586/2002.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, stabileşte:

Cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

NALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XLVIII (48)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008

Dosar nr. 13/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se decide că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare a cauzei, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare a cauzei.

Astfel, unele instanţe au admis plângerea şi, desfiinţând rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, au reţinut cauza spre judecare conform art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

Au fost şi instanţe care, admiţând plângerea, au desfiinţat rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia din rechizitoriu şi, făcând aplicarea prevederilor art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, au trimis cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale.

În fine, alte instanţe au considerat că într-o astfel de situaţie nu poate fi adoptată soluţia prevăzută în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, întrucât aprecierea existenţei probelor este condiţionată de începerea urmăririi penale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Reglementându-se în cuprinsul art. 2781 din Codul de procedură penală procedura privind plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, la alin. 1 din acest articol s-a prevăzut că "după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă", iar în finalul aceluiaşi alineat s-a precizat că "plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu".

În continuarea reglementării, prin alin. 7 din articolul menţionat s-a subliniat că "judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate".

Între soluţiile ce pot fi pronunţate în cadrul acestei proceduri, la lit. c) din alin. 8 al aceluiaşi articol s-a reglementat şi aceea potrivit căreia judecătorul "admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător".

Din interpretarea textului de lege rezultă că pentru a adopta această soluţie judecătorul trebuie să constate, pe de o parte, că la dosar există probe, iar pe de altă parte, că acestea sunt "suficiente" pentru a reţine cauza spre judecare.

Existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de procedură penală.

Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală.

Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale.

Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 din Codul de procedură penală.

Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind "probe" în sensul art. 63 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.

De altfel, în reglementarea corelativă de la lit. b) din acelaşi alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală s-a prevăzut soluţia alternativă în cadrul căreia judecătorul "admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz", precizându-se obligativitatea arătării motivelor ce au determinat trimiterea cauzei procurorului, precum şi de a fi indicate faptele şi împrejurările ce trebuie constatate şi prin care anume mijloace de probă, ceea ce înseamnă că, într-o atare viziune, neefectuarea urmăririi penale ori caracterul ei incomplet impune trimiterea dosarului la procuror.

Rezultă deci că legiuitorul a reglementat posibilitatea ca, reapreciind elementele strânse în cadrul actelor premergătoare, instanţa să ajungă la concluzia că acestea conţin suficiente date care să justifice începerea urmăririi penale, fără să îi confere şi atributul de a o începe ea însăşi, ci a obligat-o să trimită cauza procurorului competent să se pronunţe cu privire la un asemenea act procedural specific îndatoririlor sale.

Aşa fiind, din moment ce rezolvarea dată de legiuitor în cadrul prevederii de la lit. c) din alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală nu poate contraveni celei de la lit. b) din acelaşi alineat, trebuie să se considere că numai în măsura în care suficienţa probelor este de necontestat, ceea ce presupune şi administrarea lor în cadrul legal corespunzător fiecărei etape procesuale, s-ar putea reţine cauza, spre judecare, ca urmare a admiterii plângerii în temeiul art. 2781 pct. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, aplicabil doar în cazul când urmărirea penală a fost efectuată.

În consecinţă, constatându-se inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată date în cauze în care s-au efectuat numai acte premergătoare, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează să se admită recursul în interesul legii şi să se decidă că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

În cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XLIX (49)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 15/11/2007

Dosar nr. 14/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de trafic de persoane, comisă asupra mai multor persoane, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că fapta de a trafica mai multe persoane în aceleaşi condiţii de loc şi de timp constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni distincte aflate în concurs.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de traficare a mai multor persoane în aceleaşi condiţii de loc şi de timp.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-o astfel de situaţie, ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni, sub forma concursului real, pentru fiecare persoană traficată trebuind să se reţină săvârşirea câte unei infracţiuni unice autonome, ceea ce determină încadrarea întregului ansamblu infracţional într-o pluralitate de infracţiuni corespunzând numărului de persoane traficate.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că traficarea mai multor persoane în aceleaşi condiţii de loc şi de timp constituie o infracţiune unică, săvârşită în formă continuată, în măsura în care astfel de condiţii impun reţinerea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, "constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane".

Corelativ, prin art. 13 alin. (1) din aceeaşi lege, se prevede că "recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori".

În raport cu conţinutul acestor dispoziţii ale legii, pentru săvârşirea oricăreia dintre cele două infracţiuni menţionate este suficientă deci existenţa unui singur subiect pasiv.

Ca urmare, ori de câte ori una dintre aceste infracţiuni priveşte mai mulţi subiecţi pasivi, ne aflăm fie în faţa unei pluralităţi de infracţiuni, sub forma concursului reglementat în art. 33 din Codul penal, fie în faţa unei infracţiuni unice, continuate, în sensul prevederilor art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Pentru realizarea acestei diferenţieri este indispensabil să se procedeze la o analiză completă, pe baza elementelor de fapt corect determinate, a condiţiilor de loc şi de timp în care s-au comis faptele la care se referă dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, spre a se stabili dacă au fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau, eventual, îşi au sursa în rezoluţii distincte.

Sub acest aspect este de observat că, potrivit reglementării date prin art. 41 alin. 2 din Codul penal, "infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni".

Rezultă deci că, pentru a se considera că faptele identice cu caracter repetat au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii, este suficient să se constate în conţinutul lor, în raport cu reglementarea menţionată, unitate de dispoziţii legale violate, unitate de hotărâre infracţională şi pluralitate de acte separate într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Or, atât timp cât prin săvârşirea repetată a oricăreia dintre faptele la care se referă art. 12 sau 13 din Legea nr. 678/2001 se încalcă de mai multe ori aceeaşi dispoziţie a legii, ca urmare a unei singure hotărâri infracţionale luate de autor, dusă la îndeplinire într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat, se impune ca toate aceste acte, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, să fie încadrate, după caz, într-o infracţiune unică, continuată, de trafic de persoane şi, respectiv, de trafic de minori.

În această privinţă, diferenţa de obiect sau de subiect pasiv al infracţiunii nu poate determina pulverizarea unei acţiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, în tot atâtea infracţiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acţiuni. De aceea, aşa cum faptul de a sustrage în împrejurări identice într-o zi un obiect, iar în zilele următoare alte obiecte nu poate constitui decât o singură infracţiune continuată de furt, tot astfel fapta unui individ de a trafica prin acte repetate mai multe persoane majore sau minore, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, constituie, după caz, infracţiunea continuată de trafic de persoane sau de minori, iar nu un concurs real de asemenea infracţiuni.

Aşadar, câtă vreme pentru existenţa infracţiunii continuate de trafic de persoane sau de trafic de minori nu este necesară realizarea unităţii de subiect pasiv, nu poate fi reţinut concursul de infracţiuni numai datorită pluralităţii de subiecţi pasivi în cadrul repetării actelor de acest fel, indiferent care ar fi modalitatea lor alternativă de săvârşire (recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire de persoane).

Atribuţia de a stabili dacă mai multe fapte, imputabile unui inculpat, constituie sau nu infracţiuni distincte, concurente, sau o singură infracţiune, continuată, este o chestiune de fapt, pe care numai instanţa de fond o poate rezolva în mod suveran, deoarece numai această instanţă poate constata dacă a existat o singură rezoluţie infracţională în concepţia şi scopul urmărit de acel inculpat.

Sub acest aspect, între elementele ce pot fi avute în vedere la decelarea unicităţii de rezoluţie, trebuie subliniate: intervalele de timp relativ scurte dintre actele comise, vizarea prin actele respective de bunuri sau valori de acelaşi fel, identitatea de procedee folosite, condiţiile sau împrejurările asemănătoare pentru săvârşirea faptelor şi, mai ales, unicitatea scopului urmărit.

Aşa fiind, în măsura în care, în raport cu elementele menţionate, unitatea de rezoluţie poate fi reţinută şi în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi şi în cel al mai multor conţinuturi alternative ale aceleiaşi infracţiuni, se impune să se constate că traficul de persoane, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. L (50)
din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 15/11/2007

Dosar nr. 22/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită din Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 631 din Codul penal privind înlocuirea pedepsei amenzii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se decide că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 631 din Codul penal privind înlocuirea pedepsei amenzii.

Astfel, unele instanţe, constatând că persoana condamnată se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, au înlocuit-o cu pedeapsa închisorii, dispunând suspendarea condiţionată a executării acestei pedepse.

Alte instanţe, dimpotrivă, au înlocuit, într-un astfel de caz, pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii şi au dispus ca aceasta să fie executată în mod efectiv.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în cuprinsul art. 631 din Codul penal, prin care este reglementată înlocuirea pedepsei amenzii, se prevede că "dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată".

Rezultă deci că, reglementând modul de a se proceda atunci când condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea pedepsei amenzii, legiuitorul a limitat atribuţiile ce revin instanţei de judecată în această privinţă, restrângându-le la dispoziţia de înlocuire a amenzii şi la stabilirea cuantumului pedepsei închisorii, fără a-i da posibilitatea să o reindividualizeze în ceea ce priveşte modul de executare.

Or, cât timp reglementările date suspendării condiţionate a executării pedepsei şi suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin art. 81-866 din Codul penal, sunt cuprinse în cap. V privind individualizarea pedepselor din titlul III al părţii generale a Codului penal, înseamnă că legiuitorul a atribuit instanţei posibilitatea de a dispune o asemenea măsură numai în cadrul operaţiunii de ansamblu, de alegere şi stabilire a pedepsei, în conformitate cu criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 din acelaşi cod, iar nu ulterior condamnării, pe cale incidentală, ca urmare a neexecutării cu rea-credinţă a unei anumite pedepse.

Aşa fiind, instanţa învestită cu soluţionarea chestiunii înlocuirii pedepsei amenzii, datorită sustragerii cu rea-credinţă a celui condamnat de la executarea acelei pedepse, nu mai are latitudinea de a examina îndinderea pedepsei amenzii, ce a fost fixată prin hotărârea de condamnare, şi nici de a dispune ca pedeapsa închisorii, pe care o stabileşte în cadrul operaţiunii de înlocuire, în conformitate cu criteriile reglementate în art. 631 din Codul penal, să fie executată într-un alt mod decât cel hotărât definitiv cu ocazia judecării cauzei.

A considera altfel ar însemna să se încalce principiul deplinei suveranităţi a judecătorilor care au fost învestiţi cu soluţionarea cauzei şi însuşi principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 631 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 631 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.