"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXIV
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 47/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi în cazul inculpaţilor cetăţeni străini, când legea prevede această pedeapsă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a stabili că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică inculpaţilor care sunt cetăţeni străini, deoarece vocaţia acestora de a ocupa anumite funcţii este prohibită prin normă constituţională.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi în cazul inculpaţilor cetăţeni străini, când legea prevede această pedeapsă, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că în cazul inculpaţilor cetăţeni străini nu se aplică pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, considerând că vocaţia acestora de a ocupa anumite funcţii este prohibită prin normă constituţională.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică şi inculpaţilor care sunt cetăţeni străini, când sunt stabilite pedepse cu închisoarea de cel puţin 2 ani şi această pedeapsă este prevăzută de textul de lege sancţionator.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu art. 64 alin. 1 din Codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora dintre drepturile enumerate la lit. a)-e) din cuprinsul acestui alineat.

În cadrul reglementării date prin art. 65 din Codul penal modului de aplicare a pedepsei interzicerii unor drepturi, se prevede la alin. 1 că "pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară", iar la alin. 2, că "aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă", precizându-se în alineatul final că şi în cazul în care aplicarea pedepsei complementare este obligatorie "condiţia arătată în alin. 1 cu privire la cuantumul pedepsei principale trebuie să fie îndeplinită".

Existenţa şi conţinutul drepturilor a căror executare poate fi interzisă pentru o perioadă limitată de timp, ca urmare a aplicării pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, sunt garantate prin Constituţia României, fiind reglementate, după caz, prin norme de drept comun şi legi speciale.

Evident, restrângerea unor drepturi ca urmare a interzicerii exercitării lor o anumită perioadă de timp, strict limitată prin hotărârea de condamnare, nu poate fi dispusă decât cu scopul de ansamblu şi finalitatea specifică a fiecărei pedepse, determinată de mecanismul ce realizează individualizarea acesteia.

De aceea, alegerea de către judecător a drepturilor ce trebuie interzise, precum şi determinarea perioadei de timp în care să nu fie exercitate, ca modalitate concretă de aplicare a pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, constituie, alături de pedeapsa principală dispusă, mijlocul de realizare a individualizării sancţiunii penale.

Este adevărat că între drepturile a căror exercitare poate fi interzisă sunt prevăzute, în cuprinsul art. 64 alin. 1 din Codul penal, şi unele drepturi pe care nu le poate avea pe teritoriul României decât cetăţeanul român, după cum altele au caracter universal.

În contrast cu particularităţile intrinseci drepturilor ce fac obiectul pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, se impune concluzia că, în ducerea la îndeplinire a dispoziţiei referitoare la interzicerea exercitării unuia sau mai multora dintre aceste drepturi, se pot ivi diferenţieri de interpretare determinate de calitatea de autohton sau de străin a autorului infracţiunii.

Or, astfel de cazuri impuse de caracterul atipic al situaţiei străinului nu pot să nu ducă la dificultăţi, dacă nu chiar la imposibilităţi de executare a hotărârii de condamnare, în ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Desigur, în raport cu principiul teritorialităţii legii penale, al realităţii legii penale şi al universalităţii legii penale, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 3, 5 şi 6 din Codul penal, se pot ivi cazuri de cetăţeni străini sau de persoane fără cetăţenie care să fie judecaţi de instanţe penale române pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul României sau în afara teritoriului ţării. Ca urmare, este evident că şi faţă de asemenea persoane pot deveni incidente dispoziţiile art. 64 din Codul penal, privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Aşa cum s-a arătat, însă, particularităţile acestor cazuri, determinate de conţinutul concret al fiecăruia dintre drepturile ce pot fi interzise în cadrul pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, impun diferenţieri de aplicare a acestei pedepse, realizabile şi potrivit criteriilor generale de individualizare fixate în art. 72 din Codul penal, pentru a se da eficienţă şi în cazul străinilor dispoziţiei de interzicere a exercitării anumitor drepturi susceptibile să le aibă.

Mai mult, aplicabilitatea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în conţinutul reglementat prin art. 64 din Codul penal, nu poate fi limitată numai la cetăţenii români, ci vizează, deopotrivă, şi pe cetăţenii străini, în măsura în care instanţele penale din România sunt învestite să-i judece în temeiul art. 3, 5 sau 6 din Codul penal, astfel că această pedeapsă trebuie stabilită şi în cazul lor tot în condiţiile prevăzute în art. 65 din Codul penal.

Neîndoielnic, nu se poate considera, de principiu, că străinul nu s-ar bucura de exercitarea măcar a unora dintre drepturile la care se referă art. 64 din Codul penal sau a unor prerogative similare acestora, astfel că, prin individualizarea lor, el devine, ca subiect activ de drept penal, susceptibil şi de un tratament sancţionator complet, urmând ca, în ipoteza extrădării sale, instanţa penală naţională să-i reindividualizeze pedeapsa complementară, în raport cu particularităţile specifice de reglementare din ţara respectivă.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul penal, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală română în conţinutul art. 64 din Codul penal, se aplică în condiţiile art. 65 din acelaşi cod şi inculpaţilor cetăţeni străini.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală română în conţinutul art. 64 din Codul penal, se aplică în condiţiile art. 65 din acelaşi cod şi inculpaţilor cetăţeni străini.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXV (25)
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008

Dosar nr. 50/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de calcul al fracţiunii executate din pedeapsă pentru acordarea liberării condiţionate în cazul condamnaţilor la pedepse mai mari de 10 ani închisoare pentru infracţiuni deosebit de periculoase săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că, în cazul cererilor de liberare condiţionată formulate de condamnaţi pentru infracţiuni deosebit de periculoase, săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996, fracţiunile de pedeapsă ce trebuie executate sunt cele prevăzute în dispoziţiile art. 59 şi 60 din Codul penal nemodificate prin această lege.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de calcul al fracţiunii executate din pedeapsă pentru acordarea liberării condiţionate în cazul condamnaţilor la pedepse mai mari de 10 ani închisoare pentru infracţiuni deosebit de periculoase săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul cererilor de liberare condiţionată formulate de condamnaţi pentru infracţiuni deosebit de periculoase, fracţiunile de pedeapsă ce trebuie executate sunt cele prevăzute în dispoziţiile art. 59 şi 60 din Codul penal, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 140/1996, independent dacă acele infracţiuni au fost săvârşite anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dacă infracţiunile au fost săvârşite anterior datei de 14 noiembrie 1996, când a intrat în vigoare Legea nr. 140/1996, fracţiunile de pedeapsă ce trebuie executate de către condamnaţii care formulează cereri de liberare condiţionată în temeiul art. 59 şi 60 din Codul penal se calculează potrivit dispoziţiilor existente în aceste texte de lege până în momentul modificării lor prin prevederile acelei legi.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia ce face obiectul recursului în interesul legii.

Prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României s-a instituit principiul neretroactivităţii legii, prevăzându-se că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

În conformitate cu acest principiu constituţional, în art. 10 din Codul penal a fost prevăzut principiul activităţii legii penale, iar prin art. 11-15 din acelaşi cod s-au reglementat, corelativ, principiul neretroactivităţii legii penale şi modalităţile de aplicare a legii penale mai favorabile.

În acest context trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă".

Or, o atare reglementare impune ca, în cazul situaţiilor tranzitorii, faptelor penale săvârşite sub imperiul vechii legi, mai favorabile, să le fie aplicabile dispoziţiile acelei legi, care ultraactivează într-o asemenea situaţie, după cum, dimpotrivă, atunci când sunt mai favorabile dispoziţiile legii noi, acestea să retroactiveze, aplicându-se şi faptelor penale săvârşite sub imperiul legii anterioare.

În raport cu rezolvarea în acest spirit a situaţiilor tranzitorii, determinate de succesiunea în timp a mai multor legi penale în aceeaşi materie, este de observat că şi dispoziţiile art. 59-60 din Codul penal, prin care este reglementată instituţia liberării condiţionate, au fost supuse unor modificări susceptibile de a crea situaţii în care să se impună aplicarea legii penale mai favorabile.

Într-adevăr, în conţinutul avut anterior modificării ce i s-a adus prin Legea nr. 140/1996, art. 59 alin. 1 teza a II-a din Codul penal prevedea că, după ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei mai mare de 10 ani, "condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei".

În urma modificării aduse prin art. I din Legea nr. 140/1996, art. 59 alin. 1 din Codul penal are următorul cuprins: "După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei."

Tot astfel, anterior modificării aduse prin Legea nr. 140/1996, la art. 60 alin. 1 din Codul penal se prevedea că în cazul condamnărilor pentru infracţiuni grave, între care şi aceea de omor, liberarea condiţionată putea fi acordată numai după executarea de către condamnat a cel puţin două treimi din durata pedepsei dacă aceasta nu depăşea 10 ani sau a cel puţin trei pătrimi din pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, pentru ca în urma modificării menţionate liberarea condiţionată să fie reglementată şi pentru asemenea situaţii, fără a se mai face distincţie, tot în art. 59 alin. 1 din acelaşi cod.

În mod corespunzător au fost modificate prin Legea nr. 140/1996 şi dispoziţiile art. 59 alin. 2 din Codul penal referitoare la fracţiunile din durata pedepsei care pot fi considerate, potrivit legii, ca executate pe baza muncii prestate.

Este adevărat că prin art. II alin. 1 din Legea nr. 140/1996 s-a prevăzut că "dispoziţiile prezentei legi privitoare la liberarea condiţionată nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, cu excepţia celor care s-au sustras de la executare".

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, a constatat însă că aceste dispoziţii nu sunt constituţionale. Ca urmare, prin Legea nr. 168/1997 a fost modificat art. II din Legea nr. 140/1996 în sensul că la alin. 1 s-a prevăzut că "dispoziţiile prezentei legi cu privire la liberarea condiţionată nu se aplică persoanelor condamnate care au săvârşit infracţiunea înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi", iar la alin. 2 s-a precizat că "dispoziţiile alin. 1 sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996", consolidându-se astfel principiul potrivit căruia, aşa cum s-a relevat în considerentele deciziei Curţii Constituţionale, situaţia tranzitorie se creează la data săvârşirii infracţiunii şi durează până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

Aşa fiind, se constată că dispoziţiile menţionate nu pot fi interpretate decât în sensul că, în cazul săvârşirii infracţiunii înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 140/1996 (14 noiembrie 1996), fracţiunea de pedeapsă ce trebuie executată în vederea liberării condiţionate din pedeapsa aplicată se calculează potrivit legii vechi, mai favorabile, independent de data rămânerii definitive a hotărârii sau de momentul începerii executării acelei fracţiuni de pedeapsă.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că în cazul cererilor de liberare condiţionată, formulate de persoane condamnate pentru infracţiuni comise anterior adoptării Legii nr. 140/1996, fracţiunile din pedepsele aplicate ce trebuie executate sunt cele prevăzute de dispoziţiile mai favorabile ale art. 59 şi 60 din Codul penal nemodificate prin această lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în cazul cererilor de liberare condiţionată formulate potrivit art. 59 şi 60 din Codul penal pentru infracţiuni comise anterior adoptării Legii nr. 140/1996, fracţiunile din pedepsele aplicate ce trebuie executate sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale mai sus arătate, nemodificate prin actul normativ indicat.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXVI
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 51/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni în legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal şi alte infracţiuni ce au legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenţa de a le soluţiona revine instanţelor militare în măsura în care se află în curs de judecată la aceste instanţe.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni având legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004.

Astfel, unele instanţe au decis că în asemenea cauze sunt competente să judece instanţele civile, considerând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, s-a produs demilitarizarea personalului din sistemul fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor, angajaţii din cadrul acesteia dobândind statutul de funcţionari publici.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, faţă de dispoziţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi de cele ale art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a altor legi speciale, competenţa de a judeca astfel de cauze revine instanţelor militare în măsura în care se află pe rolul acestora.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin Legea nr. 293/2004 toţi militarii din sistemul penitenciarelor au fost transformaţi în funcţionari publici civili cu statut special.

În acest sens, prin art. 2 alin. (2) din legea menţionată s-a prevăzut că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor se constituie prin reorganizarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi funcţionează în subordinea Ministerului Justiţiei", iar la art. 3 alin. (1) s-a precizat că "personalul din sistemul administraţiei penitenciare este constituit din funcţionari publici civili cu statut special şi din personal încadrat pe baza contractului individual de muncă".

Ca urmare a transformării tuturor militarilor din sistemul fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor în funcţionari publici, prin art. 72 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 293/2004 s-a prevăzut că "gradele militare ale militarilor din penitenciare vor fi echivalate cu gradele profesionale", iar "cadrele militare preluate prin reorganizarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi unităţilor din subordinea acesteia se trec în rezervă, în condiţiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, şi se numesc funcţionari publici în sistemul administraţiei penitenciarelor".

Este adevărat că statutul de funcţionari publici atribuit la data constituirii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor militarilor care au făcut parte din Direcţia Generală a Penitenciarelor determină pierderea de către aceştia a calităţii ce atrăgea competenţa instanţelor militare în cazul săvârşirii de infracţiuni.

Dar într-o astfel de situaţie instanţa competentă să judece pe militarii care şi-au pierdut această calitate nu poate fi stabilită decât în raport cu modul cum este reglementată aplicarea în timp a legii procesuale penale în materia competenţei după calitatea persoanei.

Este de observat că, în această privinţă, competenţa ratione personae este determinată de calitatea avută de autor în momentul săvârşirii infracţiunii, în raport cu condiţiile reglementate în cuprinsul art. 40 din Codul de procedură penală.

Astfel, potrivit art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală, "când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: «a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului», ori «b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă»".

Reiese deci că, în materia competenţei după calitatea persoanei, normele ce o reglementează derogă de la principiul imediatei aplicări a legii procesuale penale, instanţa competentă să judece, ratione personae, fiind determinată în raport cu legea în vigoare la data săvârşirii faptei, iar nu în conformitate cu prevederile legii în vigoare în momentul sesizării.

Se impune a se considera incidente prevederile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală şi pentru că Legea nr. 293/2004 nu conţine nicio dispoziţie cu caracter tranzitoriu care să modifice regulile instituite prin norma procesuală penală enunţată.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în situaţii similare, determinate de adoptarea Legii nr. 281/2003 prin care au fost reglementate şi anumite schimbări de competenţă, s-a prevăzut la art. IX alin. 4 că toate "cauzele aflate în curs de judecată la instanţele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competenţa instanţelor civile, vor continua să fie judecate de instanţele militare, potrivit legii anterioare".

Aşa fiind, se impune să se constate că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni având legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenţa de a judeca revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, în măsura în care acele cauze au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate şi, respectiv, al instanţelor civile dacă procesele au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare ulterior.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute de art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004:

a) şi înregistrate pe rolul instanţelor militare înaintea actului normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003;

b) şi înregistrate pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţei civile.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXVII
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 52/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în cadrul procesului penal asistenţa juridică acordată unui inculpat sau învinuit de către o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare şi atrage, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. 2 şi alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit.

SECŢIILE UNITE deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor, în cadrul procesului penal, de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Astfel, unele instanţe au considerat că părţile pot fi asistate în cursul procesului penal de persoane cu studii juridice, chiar dacă acestea nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Principiul legalităţii, reglementat în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, impune cerinţa ca procesul penal să se desfăşoare atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.

Ca o consecinţă firească a aplicării acestui principiu, nerespectarea unei atare cerinţe, concretizată în neîndeplinirea ori în îndeplinirea vicioasă a unui act procedural sau procesual atrage nulitatea actului respectiv în condiţiile stabilite prin art. 197 din Codul de procedură penală.

În acest sens, este de observat că, în raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturată în niciun mod.

Atragerea nulităţii actelor procesuale îndeplinite cu nerespectarea cerinţelor privind asigurarea apărării învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal îşi are temeiul în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, prin care se prevede la alin. 1 că "dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal", iar la alin. 5, că "organele judiciare au obligaţia să înştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător", precizându-se, în continuare, că "în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales."

Corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat.

În acest context de ordin normativ este semnificativ că în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, s-a prevăzut că "profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.", iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a acestor acte.

Or, câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege.

Aşa fiind şi cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3 şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, "judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii", se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe că asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXVIII (28)
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 570 din 29/07/2008

Dosar nr. 53/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond prin care s-a dispus restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că hotărârea de desesizare, pronunţată în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin care instanţa dispune restituirea dosarului organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia, nu este supusă căii de atac a recursului şi nici celei a apelului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema admisibilităţii căii de atac a recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond de restituire a dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că legea nu prevede calea de atac a recursului şi nicio altă cale de atac împotriva hotărârii prin care instanţa de fond dispune restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare.

S-a motivat că acest punct de vedere se impune, deoarece, între hotărârile susceptibile să fie atacate cu recurs potrivit art. 3851 din Codul de procedură penală, nu sunt menţionate şi cele prin care, constatându-se că sesizarea nu este făcută potrivit legii, se dispune restituirea dosarului în vederea refacerii actului de sesizare, iar prin alte dispoziţii ale legii, cum este art. 300 din Codul de procedură penală, nu s-a reglementat o atare cale de atac, aşa cum s-a prevăzut, prin art. 332 din acelaşi cod, posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii prin care se dispune restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au considerat legal sesizate cu recursul declarat împotriva hotărârii de restituire a cauzei la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării neregularităţii actului de sesizare a instanţei.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, prevăzându-se, în cuprinsul alin. 2 al aceluiaşi articol, că, "în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia".

Este adevărat că, în concordanţă cu principiul instituit prin art. 129 din Constituţie, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", prin art. 17 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a prevăzut că "hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale".

Tot astfel, trebuie subliniat că în cuprinsul art. 3851 din Codul de procedură penală, în care sunt enumerate hotărârile supuse recursului, nu se prevede, prin nicio dispoziţie, că ar face parte dintre acestea şi hotărârea instanţei de fond prin care se dispune restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din acelaşi cod, pentru refacerea actului de sesizare.

Dar, este de observat că în însuşi conţinutul art. 332 din Codul de procedură penală, invocat în sprijinul punctului de vedere contrar, este prevăzută explicit calea de atac a recursului împotriva hotărârii de desesizare.

Astfel, în cuprinsul primelor două alineate ale art. 332 din Codul de procedură penală sunt reglementate cazurile de restituire pentru refacerea urmăririi penale, precizându-se de fiecare dată că instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului.

Această reglementare, specifică pentru cazurile de nerespectare a prevederilor legale referitoare la efectuarea unor acte de urmărire penală esenţiale, care impune refacerea lor, nu poate fi decât corelativă celei de la art. 300 din Codul de procedură penală referitoare la verificarea sesizării instanţei.

Într-adevăr, deşi în art. 300 din Codul de procedură penală nu se regăsesc dispoziţii asemănătoare celor pe care le conţine art. 332 din acelaşi cod, potrivit cărora instanţa se "desesizează", iar hotărârea de desesizare poate fi atacată cu recurs, se constată că, totuşi, din moment ce în alin. 2 al art. 300 se prevede că, în cazul când neregularitatea sesizării nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen, "dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia", o asemenea exprimare conţine tot ideea de desesizare, redată în alte cuvinte, care reclamă acelaşi tratament ca şi în cazurile la care se referă art. 332.

Aşa fiind, ca urmare a sensului vădit de "desesizare" pe care îl are soluţia de restituire a dosarului, în vederea refacerii actului de sesizare, reglementată de art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, se impune, ca şi în cazurile de desesizare la care se referă alin. 1 şi 2 ale art. 332 din acelaşi cod să fie aplicabile dispoziţiile alin. 4 ale acestui din urmă articol, potrivit cărora "împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă". Din interpretarea sistematică a ansamblului reglementărilor cuprinse în art. 300 şi 332 din Codul de procedură penală rezultă că interesul ocrotit de legiuitor prin prevederea expresă a dreptului la recurs (potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală) trebuie să îşi găsească o protecţie similară şi în situaţia reglementată de art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală.

De altfel, în raport cu identitatea de efecte ale sentinţelor prin care se dispune restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, în întregul ei sau a unor acte din cadrul acesteia, hotărârile ce se pronunţă în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală au caracter de desesizare, ca şi cele la care se referă art. 332 alin. 1 şi 2 din acelaşi cod.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că hotărârea instanţei de fond prin care se dispune restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare, este supusă căii de atac a recursului, în termen de 3 zile, potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE în numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus restituirea dosarului procurorului, în vederea refacerii actului de sesizare, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, este supusă căii ordinare de atac a recursului într-un termen de 3 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă, potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXIX
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 54/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cererii rămân în sarcina acestei persoane.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical, formulată de persoana interesată.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, potrivit art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală, de persoana căreia i s-a respins cererea de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.

S-a motivat că obligaţia persoanei internate medical de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat, pentru asigurarea judecării cererii sale, de înlocuire a acestei măsuri de siguranţă cu aceea a obligării la tratament medical, derivă din culpa ei procesuală, constând în declanşarea unui proces cu caracter penal, prin introducerea unei cereri lipsite de temei, care a determinat efectuarea de cheltuieli pentru îndeplinirea de acte procedurale.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cazul respingerii cererii formulate de o persoană internată medical, de înlocuire a acelei măsuri cu măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Spre deosebire de procesul civil, în cadrul căruia culpa procesuală constituie temeiul obligaţiei la suportarea cheltuielilor de judecată, în procesul penal această obligaţie are un caracter mai complex.

Obligaţia suportării cheltuielilor judiciare de către inculpat este consecinţa directă a săvârşirii infracţiunii, care atrage răspunderea penală, iar nu a unei culpe procesuale derivând din declanşarea procesului penal.

Tot astfel, suportarea cheltuielilor judiciare de către partea responsabilă civilmente este consecinţa răspunderii civile care îi revine, nederivând din încălcarea legii penale prin săvârşirea infracţiunii, ca în cazul inculpatului.

Culpa procesuală constituie însă temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare în anumite ipoteze, în cadrul procesului penal, cum ar fi în cazul intervenţiei nejustificate a unei părţi în procesul penal, prin formularea unei plângeri sau cereri neîntemeiate. Într-un astfel de caz, acea parte, alta decât inculpatul, are culpă procesuală, impunându-se, pe cale de consecinţă, să fie obligată să suporte cheltuielile judiciare, deşi culpa sa procesuală nu presupune existenţa relei-credinţe.

Este adevărat că prin art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că "în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea".

Această dispoziţie, a cărei interpretare literală ar duce la concluzia că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu aceea a obligării la tratament medical, persoana căreia i s-a respins cererea ar trebui obligată la plata cheltuielilor judiciare, nu justifică însă obligarea acestei persoane la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

O atare soluţie, pe lângă faptul că nu poate avea ca temei dispoziţia menţionată - care se referă la cazurile de exercitare a căilor de atac sau de formulare a unei cereri cu caracter principal, iar nu şi la situaţiile când se solicită doar modificarea condiţiei în care se află o persoană ca urmare a luării faţă de ea a măsurii de siguranţă a internării medicale -, nu se justifică în raport cu finalitatea unei astfel de cereri, deoarece ar fi obstrucţionată însăşi posibilitatea solicitării doar a schimbării modalităţii de a se realiza acelaşi tratament medical în cadrul măsurii de siguranţă dispuse.

Aşa fiind, astfel de situaţii cu caracter special, ce privesc cereri formulate de persoane internate medical, lipsite de posibilităţile pe care le oferă un cadru normal de viaţă, nu pot fi incluse decât în reglementarea dată în cuprinsul alin. 3 al art. 192 din Codul de procedură penală, prin care se prevede că, "în toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia".

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana interesată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXX
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 763 din 12/11/2007

Dosar nr. 55/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în raport cu natura şi funcţia diferită a pedepselor şi a măsurilor educative, acestea nu pot fi contopite în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 34 din Codul penal se referă, în mod strict, la pedepse, iar nu şi la măsuri educative, astfel că, ţinându-se totodată seama şi de natura şi funcţia lor diferite, acestea nu se pot contopi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedepsele aplicate şi măsurile educative luate în cazul inculpatului minor care a săvârşit mai multe infracţiuni aflate în concurs se contopesc potrivit prevederilor art. 34 din Codul penal, interpretate pe calea suplimentului analogic.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin dispoziţiile cuprinse în cap. IV din titlul II al Părţii generale a Codului penal a fost reglementat regimul juridic al pluralităţii de infracţiuni, dar numai referitor la pedepse şi măsuri de siguranţă, iar nu şi în ceea ce priveşte măsurile educative.

Este de observat că, sub acest aspect, pedepsele, fie că sunt principale, accesorii sau complementare, au un conţinut şi rol diferit de cel al măsurilor de siguranţă şi al măsurilor educative.

Astfel, în timp ce pedepsele, ca sancţiuni penale, prin pronunţatul lor rol coercitiv-represiv, au o vocaţie complexă, de constrângere, reeducare şi prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, iar măsurile de siguranţă, lipsite de caracter represiv propriu-zis, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, măsurile educative care se pot lua în cazul minorului care a săvârşit o infracţiune vizează, în principal, asigurarea reeducării acestuia.

Evident, în raport cu gravitatea faptei penale săvârşite şi ţinându-se seama de particularităţile de dezvoltare ale minorului, măsurile educative, astfel cum sunt reglementate prin dispoziţiile art. 101-108 din Codul penal, oferă particularităţi specifice de ducere la îndeplinire a procesului educativ la care acesta este supus pe tot timpul cât durează măsura luată faţă de el. Asemenea măsuri, justificate nu numai de gravitatea concretă a fiecărei fapte penale comise, ci şi de nivelul de dezvoltare fizică sau psihică a minorului, precum şi de starea sa medicală, nu pot fi duse la îndeplinire decât în cadrul unui sistem complex de reeducare, cu eventual tratament medical şi chiar cu instituirea unui regim special de educaţie, aşa cum acestea se reflectă în dispoziţiile Codului penal privind minoritatea, la care s-a făcut referire.

În cazul concursului de infracţiuni săvârşite de un minor, aşa cum corect s-a statuat în cadrul pct. 12 din Decizia de îndrumare nr. 10/1972 a Plenului Tribunalului Suprem, trebuie luată o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, dacă pentru îndreptarea minorului este suficientă o asemenea măsură, iar când se apreciază că se impune aplicarea de pedepse, acestea sunt stabilite, pentru fiecare infracţiune în parte, făcându-se apoi aplicarea art. 34 din Codul penal.

Tot astfel, potrivit aceluiaşi punct din decizia menţionată, în ipoteza în care după luarea unei măsuri educative se descoperă că minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care se apreciază că este aplicabilă pedeapsa închisorii, măsura educativă se revocă.

În acest context, ca particularitate de interpretare a legii, în activitatea instanţelor s-a pus problema aplicării dispoziţiilor art. 449 din Codul de procedură penală, ca urmare a cererilor de contopire formulate în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, determinate de caracterul incompatibil al pedepselor cu măsurile educative dispuse prin hotărâri succesive rămase definitive.

În conformitate cu alin. 1 din textul de lege enunţat, "pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni: b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni".

O atare activitate, de reevaluare a pedepsei, este justificată de descoperirea unor situaţii esenţiale, necunoscute de instanţă, cu privire la minorul condamnat, între care şi aceea privind concursul de infracţiuni.

Existenţa mai multor hotărâri definitive de condamnare la pedepse diferite pentru infracţiuni concurente, săvârşite de aceeaşi persoană în timpul minorităţii, nu poate determina dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 34 din Codul penal, după cum nici situaţia în care, prin mai multe hotărâri definitive, au fost aplicate minorului numai măsuri educative, caz în care instanţele trebuie să dispună o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni aflate în concurs.

Atunci când însă pentru infracţiunile concurente s-au aplicat pedepse privative de libertate, prin hotărâri definitive, iar pentru altele, tot prin hotărâri definitive, au fost luate măsuri educative faţă de minor, se iveşte o dificultate de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la măsurile educative, determinată în primul rând de deosebirile existente între măsurile educative, care nu permit nici cumularea şi nici contopirea lor, iar în al doilea rând de natura diferită a acestor măsuri în raport cu pedepsele.

Or, în astfel de ipoteze complexe, mai puţin frecvente, se impune să fie aplicate totuşi principiile de drept penal privind concursul de infracţiuni, ţinându-se seama că atât pedepsele, cât şi măsurile educative luate în cazul minorului urmăresc în egală măsură reeducarea sa şi se dispun, în ambele situaţii, ca urmare a săvârşirii unor fapte penale.

Cum singura reglementare dată modului în care trebuie să se procedeze în cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică este aceea cuprinsă în art. 34 din Codul penal, se impune ca dispoziţiile acestui text de lege să se aplice şi atunci cînd se solicită modificări de pedepse în temeiul art. 449 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, ca urmare a aplicării faţă de un minor, prin hotărâri definitive, atât a unor pedepse, cât şi a unor măsuri educative, pentru infracţiuni concurente în sensul prevederilor art. 33 din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că atunci cînd se formulează cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, acestea se contopesc conform art. 34 din Codul penal, în sensul aplicării sancţiunii rezultante celei mai grele.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, şi în situaţia cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, acestea se contopesc conform art. 34 din Codul penal, în sensul aplicării sancţiunii rezultante celei mai grele.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXI
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 56/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă. Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, a cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele infracţiuni în concurs real.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej.

S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.

S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal, referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte şi vizează dispoziţii de încadrare diferite.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea".

Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21 şi 3 din acelaşi articol.

Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică "într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia".

În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu.

Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 din Codul penal.

Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal.

În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte infracţiuni".

Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau dependinţele ei în sensul acestui text de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia".

Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal.

Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se decide în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXII
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 2/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la termenul în care poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 189/2000.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a stabili că împotriva hotărârii Comisiei pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 189/2000, poate fi formulată contestaţie în termenul de 30 de zile prevăzut în cuprinsul reglementării speciale date prin acest act normativ, iar nu în termenul de 6 luni specific dreptului comun în materia contenciosului administrativ, prevăzut în Legea nr. 554/2004.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, instanţele judecătoreşti nu au punct de vedere unitar referitor la termenul în care poate fi formulată contestaţie la instanţa de contencios administrativ împotriva hotărârii Comisiei instituite pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată de persoanele interesate la instanţa de contencios administrativ, în termen de 6 luni de la comunicare, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2000, iar nu în termenul de 30 de zile reglementat de dispoziţiile art. 7 alin. 4 teza I din acest act normativ.

În motivarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "ori de câte ori într-o lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanţa de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută la dispoziţiile corespunzătoare din prezenta lege".

Relevându-se că, în raport cu o atare reglementare, ori de câte ori o lege specială face trimitere la Legea contenciosului administrativ, sunt aplicabile dispoziţiile acelei legi, s-a subliniat că termenul de contestare a hotărârii emise de comisia menţionată nu poate fi decât acela de 6 luni, prevăzut în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că termenul în care poate fi formulată contestaţie împotriva hotărârii comisiei prevăzute la art. 7 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, modificată şi completată, este de 30 de zile, potrivit dispoziţiei alin. 4 al aceluiaşi act normativ.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, s-a reglementat la art. 7 alin. 1, introdus prin Legea nr. 189/2000 şi modificat prin Legea nr. 323/2004, că pentru stabilirea situaţiilor din care decurg drepturile la care se referă ordonanţa, se înfiinţează, în cadrul fiecărei case judeţene de pensii sau, după caz, a municipiului Bucureşti, o comisie care, în luarea hotărârilor referitoare la drepturile prevăzute de lege, solicită avizul organizaţiilor minorităţilor naţionale legal constituite.

Pe de altă parte, tot în cadrul articolului menţionat, s-a prevăzut la teza I din alin. 4, modificat prin articolul unic pct. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 242/2000, introdus prin Legea de aprobare nr. 367/2001, că "împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990".

La momentul acelei modificări legislative, durata de 30 de zile a termenului, prevăzută în dispoziţiile acestei legi speciale, era identică celei prevăzute în art. 5 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, cu caracter general în materia contenciosului administrativ.

La data de 6 ianuarie 2005 a intrat în vigoare noua lege-cadru în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, stabilindu-se în cuprinsul acesteia, la art. 11 alin. 1, că, în raport cu anumite momente reglementate restrictiv, "cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni" de la acel moment, iar la alin. 2, că "pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului".

Este adevărat că prin art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, conţinând dispoziţii de abrogare expresă a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, se fac şi precizări referitoare la abrogarea oricăror alte dispoziţii contrare.

Dar, este de observat că Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este un act normativ cu caracter de lege specială, care cuprinde norme derogatorii de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004.

Aşa fiind, dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, cuprinse în Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile în domeniul la care se referă Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, modificată şi completată prin Legea nr. 189/2000, numai în măsura în care prevede aspecte nereglementate de această lege specială.

Altfel ar însemna să fie încălcat principiul potrivit căruia legile speciale, cuprinzând norme derogatorii de la dreptul comun, aplicabile numai într-o anumită materie pe care o reglementează, sunt de strictă interpretare.

De aceea, câtă vreme conflictul de legi determinat de coexistenţa normei generale şi a celei speciale se soluţionează întotdeauna conform regulii specialia generalibus derogant, este evident că, în cazul concomitenţei de reglementări în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 şi în art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, introdus prin Legea nr. 189/2000, nu poate fi găsită o altă cale de interpretare raţională a legii decât în sensul aplicării acestor din urmă dispoziţii, al căror caracter special în raport cu cele ale Legii nr. 554/2004 este vădit.

Ca urmare, nici nu se poate considera că dispoziţiile art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, referitoare la abrogarea dispoziţiilor contrare acestei legi, ar opera şi abrogarea implicită a prevederilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, introdus prin Legea nr. 189/2000 şi modificat prin articolul unic pct. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 242/2000, introdus prin Legea de aprobare nr. 367/2001, întrucât norma specială anterioară nu poate fi modificată sau abrogată decât în mod expres de o normă generală ulterioară.

De altfel, este de reţinut că prin art. 65 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, s-a instituit regula cu caracter imperativ că "evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres", ceea ce nu s-a întâmplat în legătură cu textul de lege în discuţie.

Nici dispoziţia explicită de la art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, de abrogare expresă a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, nu poate influenţa modul de interpretare a reglementării cuprinse în art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, chiar dacă ea conţine sublinierea că termenul de 30 de zile în care se poate face contestaţie se socoteşte "de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990", deoarece trimiterea la această lege-cadru vizează doar competenţa instanţei de contencios administrativ şi procedura în faţa acelei instanţe.

Norma specială de la art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, introdusă prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi considerată abrogată implicit, deoarece prin aceasta s-ar obstacula realizarea scopului legislativ urmărit de legiuitor, la instituirea ei, de a supune hotărârile comisiilor constituite, în temeiul alin. 1 din acelaşi articol, controlului judiciar al instanţei de contencios administrativ într-un termen cât mai rezonabil cu putinţă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform art. 7 alin. 4 teza I din această ordonanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, stabilesc:

Hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform textului de lege mai sus menţionat.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXXIII
din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 3/2007

Sub preşedinţia domului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea recursului declarat împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de apel prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care instanţa de apel, anulând în tot sau în parte hotărârea apelată, reţine cauza spre judecare.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, privind admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului împotriva deciziilor pronunţate în apel, prin care, anulându-se în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, se reţine procesul spre judecare.

Astfel, unele instanţe au considerat că este admisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care, admiţându-se apelul, au fost anulate în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare.

În motivarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin care s-a reglementat, fără să se facă distincţie că "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului", precum şi prevederile art. 377 alin. 1 pct. 3 din acelaşi cod, potrivit cărora hotărârile date în apel sunt definitive, deci sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că hotărârea instanţei de apel prin care se anulează în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată în primă instanţă, cu reţinerea cauzei spre judecare, echivalează cu o încheiere interlocutorie dată în timpul judecării pricinii, care, nefinalizând judecata acesteia, nu poate fi atacată cu recurs, conform art. 238 alin. 2 din Codul de procedură civilă, decât odată cu fondul cauzei.

S-a motivat că, în lipsa unui text de lege în care să fie prevăzută expres posibilitatea exercitării separate a căii extraordinare de atac a recursului, împotriva hotărârii prin care instanţa admite apelul şi anulează în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare, o atare hotărâre intermediară, ca şi în cazul încheierilor premergătoarelor, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs decât odată cu decizia pronunţată asupra fondului, singura care are caracter definitiv.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă se prevede că "dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă", precizându-se că "în acest caz, precum şi atunci când există vreun motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare".

Această ultimă dispoziţie cuprinsă în art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă se referă, deci, la situaţia când instanţa de apel adoptă, în aceeaşi cauză, o primă hotărâre prin care, admiţând apelul, anulează în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, reţinând procesul spre judecare, precum şi o a doua hotărâre prin care soluţionează fondul cauzei.

Ca urmare, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanţe, cu reţinerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea de a pregăti soluţionarea fondului cauzei.

Aşa fiind, o atare hotărâre, nerezolvând prin ea însăşi obiectul litigiului, impune incidenţa dispoziţiilor art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii", a căror raţiune constă tocmai în a nu se exercita de mai multe ori, succesiv, o anumită cale de atac într-o cauză aflată în acelaşi stadiu de rezolvare.

Or, câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanţe, astfel că nu poate fi considerată soluţionată definitiv decât după pronunţarea deciziei asupra fondului procesului, iar raţiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătoreşti definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă şi într-un timp rezonabil a dosarelor, fără fragmentarea cursului judecăţii, se impune cu evidenţă ca o atare cale de atac să nu poată fi exercitată şi împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii urmate şi a hotărârii apelate, cu menţinerea cauzei spre judecare.

De altfel, faţă de caracterul ei intermediar, decizia instanţei de apel de anulare a hotărârii primei instanţe fără a se evoca fondul, cu reţinerea cauzei spre judecare, nici nu are o existenţă autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii extraordinare de atac a apelului, prin pronunţarea hotărârii definitive asupra fondului pricinii, o atare cale de atac nu se poate exercita şi asupra hotărârii anterioare, care a declanşat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond.

Mai mult, expresia "...reţine procesul spre judecare" din finalul reglementării cuprinse în art. 297 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă impune interpretarea textului de lege în sensul că, într-o astfel de ipoteză, admiterea apelului şi anularea hotărârii supuse acestei căi de atac nu dezînvestesc instanţa de apel, ci o atare soluţie se încoroporează în succesiunea actelor procesuale ce se finalizează prin decizia cu caracter definitiv, care rezolvă pe fond procesul, singura susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în temeiul art. 299 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu principiul fundamental al unicităţii căilor de atac.

Aşadar, faţă de caracterul pregătitor al delegării pricinii specific situaţiei avute în vedere prin art. 268 alin. 3 din Codul de procedură civilă, pe care îl are decizia de admitere a apelului şi anulare în tot sau în parte a procedurii urmate şi a hotărârii atacate, cu reţinerea procesului spre judecare, numai decizia finală, prin care este soluţionat fondul apelului, întruneşte condiţiile la care se referă art. 255 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pentru a fi susceptibilă să fie atacată cu recurs.

Pe de altă parte, regula unicităţii de exercitare a căii de atac face de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în apel, încât şi sub acest aspect prima hotărâre a instanţei de apel, de anulare a hotărârii atacate, cu reţinerea cauzei spre judecare, nu poate fi examinată de instanţa superioară de control judiciar, în recurs, decât odată cu decizia finală, dată asupra fondului.

A considera altfel ar însemna nu numai să se prelungească nerezonabil soluţionarea apelului pe fond, ci şi să se limiteze fără justificare legală posibilitatea instanţei de apel de a exercita un control judiciar deplin în cadrul examinării căii de atac cu care este învestită, ceea ce ar contraveni principiului plenitudinii de jurisdicţie pe care trebuie să o aibă judecătorii.

Aşa fiind, raţiuni de corectă interpretare a legii procesual civile, în ansamblul său, impun aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, în sensul că recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare, este inadmisibil, în afara cazului când instanţa de apel a constatat propria sa competenţă, asemenea hotărâri putând fi atacate în recurs numai odată cu deciziile pronunţate în final asupra fondului, după judecarea acelei cauze în apel.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1 raportat la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, stabilesc:

Recursul declarat împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare, cu excepţia cazului în care instanţa de apel a constatat propria sa competenţă, este inadmisibil.

Aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu deciziile pronunţate asupra fondului, după judecarea cauzelor în apel.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.