"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. XIV
din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007

Dosar nr. 45/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria în a cărei rază teritorială se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare, efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri fiscale.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal.

Astfel, unele instanţe au considerat că soluţionarea cererilor ce au ca obiect contestaţii formulate împotriva executării silite sau actelor de executare efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri executorii fiscale, este de competenţa tribunalului - secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că, în raport cu prevederile art. 41 din Codul de procedură fiscală, actele menţionate au caracter administrativ fiscal, cât timp sunt emise de un organ fiscal competent, acestea încadrându-se în conţinutul noţiunii de "act administrativ" definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Alte instanţe fie au respins contestaţiile formulate împotriva titlurilor executorii fiscale, ca inadmisibile, fie au declinat competenţa de soluţionare în favoarea organelor prevăzute de art. 179 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

În fine, alte instanţe au considerat că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare efectuate în baza titlurilor executorii fiscale, precum şi contestaţiile împotriva unor titluri executorii fiscale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 169 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană interesată poate face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat, cu încălcarea prevederilor legale, de către organele de executare fiscale, precum şi împotriva refuzului acestora de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, "Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege".

În reglementarea competenţei şi a modului de soluţionare, în cuprinsul alin. (4) al aceluiaşi articol 169 din Codul de procedură fiscală se mai prevede: "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă."

În lipsa unor proceduri exprese referitoare la instanţa judecătorească competentă, devin aplicabile, în acestă privinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, în care se precizează că: "Unde prezentul cod nu dispune se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă."

Or, potrivit art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, "Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută", iar "Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare".

Din coroborarea acestor dispoziţii cu prevederea de la art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că "Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune astfel", reiese că este competentă să judece, atât contestaţia la executarea propriu-zisă, cât şi contestaţia la titlu, judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea.

Ca urmare, judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea îi revine competenţa să judece în cazul contestaţiei împotriva executării propriu-zise sau al contestaţiei la titlu, atunci când o astfel de contestaţie vizează un titlu executoriu fiscal ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, evident, în cazul în care legea nu prevede o altă cale de atac împotriva acestuia.

O atare soluţie se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele administrativfiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ şi, respectiv, în titlul IX din Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluţionarea acţiunii în anularea sau modificarea obligaţiei fiscale, ce constituie titlu de creanţă fiscală.

Această interpretare este conformă şi prevederilor art. 169 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prin care se precizează că, în cazul contestaţiei menţionate, "Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile".

De aceea, nu se poate considera că, în cazul contestaţiei la executarea silită a creanţelor fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea şi soluţionarea ei în alte condiţii decât cele specifice dreptului comun, referitoare la contestaţia la executare în materie civilă, pentru că ori de câte ori a urmărit să excludă aplicarea anumitor dispoziţii ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut aceasta în mod expres.

Ca urmare, adoptarea punctului de vedere potrivit căruia competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare îndreptată împotriva titlului executoriu fiscal ar aparţine organelor cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale din Ministerul Finanţelor Publice sau instanţelor de contencios administrativ este determinată de insuficienta distincţie dintre "titlu executoriu fiscal", "titlu de creanţă fiscală" şi "act administrativ fiscal".

Or, în această privinţă, trebuie avut în vedere că din coroborarea dispoziţiilor art. 21 cu cele ale art. 168 alin. (3) din Codul de procedură fiscală rezultă că titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabilesc drepturile patrimoniale ale statului şi obligaţiile de plată corelative ale contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.

În acest sens, în dispoziţiile cu caracter explicativ cuprinse în pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2004, sunt enumerate următoarele titluri de creanţă fiscală:

"a) decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii;

b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin care acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii;

c) decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, stabilite de organele competente;

d) declaraţia vamală, pentru obligaţiile de plată în vamă;

e) documentul prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală, inclusiv accesorii, potrivit legii;

f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească."

Pe de altă parte, prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este definit ca fiind "actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale".

În ceea ce priveşte titlul executoriu fiscal, prin art. 137 alin. (2) din Codul de procedură fiscală se prevede că "Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".

Titlul executoriu fiscal trebuie să cuprindă, potrivit art. 137 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, pe lângă elementele precizate la art. 43 alin. (2) din acelaşi cod, necesare pentru actul administrativ fiscal, următoarele: codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare, cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.

În art. 169 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin care este reglementată contestaţia la executare silită, se prevede, la alin. (1), că "Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de exectuare în condiţiile legii", iar la alin. (3) se adaugă precizarea potrivit căreia "Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege".

Este semnificativ că prin alin. (4) din textul de lege susarătat se prevede că, în toate cazurile menţionate, "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă".

Rezultă deci că, dacă pentru contestarea titlului de creanţă fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanţă judecătorească, pe calea contestaţiei la titlul executoriu fiscal, adresată instanţei de executare, pot fi cerute nu numai lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului, ci se pot invoca şi apărări de fond cu privire la însăşi validitatea creanţei fiscale.

O atare interpretare dă posibilitate subiectului procesual activ al contestaţiei să se bucure de o procedură contradictorie în dovedirea dreptului său, de care nu ar fi putut beneficia anterior deoarece actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fiind emis de un organ fără atribuţii jurisdicţionale, nu are caracter jurisdicţional.

Ca urmare, posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanţă fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal.

Dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuţiilor, datoriilor vamale şi a accesoriilor la acestea este reglementată calea administrativ-jurisdicţională de atac, respectiv aceea a contestaţiei împotriva titlurilor de creanţă fiscală sau a altor acte administrative fiscale, în cadrul procedurii executării silite a creanţelor fiscale este reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestaţia la executarea propriuzisă, prin care se contestă titlul de executare.

Excluderea de către legiuitor a instanţei de contencios administrativ de la soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă, logică, a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) şi ale art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Sub acest aspect, este de observat că, dacă în cazul contestaţiei împotriva titlului de creanţă fiscală sau a altui act administrativ-jurisdicţional s-a prevăzut expres, prin art. 188 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (versiunea 1 ianuarie 2007), că "Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă", referirea de la art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală că, în cazul executării silite, "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă[...]", nu poate fi interpretată decât în sensul că o atare competenţă revine numai instanţei de drept comun care, în raport cu reglementarea de la art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, este judecătoria.

Aşa fiind, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se impune a se stabili că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, evident numai dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor stabilite mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc:

Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XV
din 5 februarie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007

Dosar nr. 46/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la stabilirea competenţei de soluţionare a contestaţiilor la executare, în primă instanţă şi în căile de atac, având ca obiect hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale, precum şi în alte titluri de natură comercială.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria este competentă să judece în primă instanţă contestaţia formulată împotriva executării silite propriu-zise sau care vizează lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în cazul unei astfel de contestaţii este recursul, care se judecă la secţia civilă a tribunalului.

Referindu-se, totodată, la contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce constă într-o hotărâre judecătorească în materie comercială sau în alt titlu comercial, emis de un organ jurisdicţional, a susţinut că soluţionarea acestei contestaţii este de competenţa instanţei comerciale sau a organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută, calea de atac fiind, în cazul când obiectul litigiului nu depăşeşte un miliard de lei inclusiv, recursul care se judecă de tribunalul comercial sau de secţia comercială a tribunalului, iar dacă obiectul litigiului este mai mare de un miliard de lei, apelul ce se judecă de secţia comercială a curţii de apel şi, respectiv, recursul de competenţa secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, referitoare la contestaţia la executare, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu privire la competenţa de soluţionare a acestei căi de atac atunci când ea este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale sau a altor titluri executorii în materie comercială.

Astfel, unele instanţe, considerând executarea silită ca fiind cea de a doua fază a procesului, au apreciat că, din moment ce raportul juridic dedus judecăţii are caracter comercial, iar nu civil, executarea silită va avea aceeaşi natură comercială.

S-a relevat, în acest sens, că atât timp cât în cadrul executării silite se urmăreşte realizarea efectivă a dreptului pretins, se impune ca toate cererile din această fază să fie judecate tot de instanţa comercială, ca şi în etapa anterioară, a judecăţii în primă instanţă şi în căi de atac.

S-a motivat că, chiar dacă s-ar accepta că în cazul contestaţiei la executare ar fi de soluţionat numai chestiuni procedurale, instanţa civilă nu ar putea fi considerată abilitată să le soluţioneze, făcându-se abstracţie de natura conflictului ivit în raporturile dintre părţi, astfel că se impune ca natura creanţei ce face obiectul executării silite să determine instanţa, respectiv secţia specializată competentă, să judece şi într-o asemenea cale de atac.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în cazul în care contestaţia vizează executarea propriu-zisă sau este îndreptată împotriva unui titlu executoriu ce nu provine de la un organ de jurisdicţie, o atare contestaţie trebuie soluţionată de instanţa de executare, aşa cum se prevede în art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare fiind, în conformitate cu art. 373 alin. 2 din acelaşi cod, "judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Ca urmare, aceleaşi instanţe s-au pronunţat în sensul că şi în ceea ce priveşte calea de atac împotriva soluţiilor pronunţate, în astfel de contestaţii la executare, sunt aplicabile aceleaşi norme procedurale, instanţa de control judiciar urmând a fi determinată tot potrivit normelor dreptului comun, fără a avea relevanţă, în această privinţă, natura titlului executoriu.

Tot în opinia acestor instanţe contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, vizând lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu, nu ar putea fi introdusă decât la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia să fie supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.

Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

În art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, se prevede că "împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi vătămaţi prin executare", iar "dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege".

1. Potrivit art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, contestaţia se introduce la instanţa de executare şi, deşi nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestaţia la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. 2 se prevede care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la titlu.

Din coroborarea art. 400 alin. 1 cu art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.

2. Referitor la competenţa de soluţionare a contestaţiei la titlu art. 400 alin. 2 distinge două situaţii.

2.1. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanţa competentă să se pronunţe este cea care a pronunţat hotărârea care se execută.

Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială, contestaţia se va îndrepta la acea instanţă care a pronunţat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicţională, acela va fi sesizat cu contestaţia la titlu, indiferent de natura litigiului.

2.2. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ cu activitate jurisdicţională, art. 400 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă face trimitere la instanţa de executare.

Cum această instanţă este întotdeauna judecătoria, conform art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, rezultă că aceasta este competentă să judece în primă instanţă contestaţia la titlu când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, inclusiv în materie comercială.

3. În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a tuturor acestor contestaţii în căile de atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3 şi art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

De fapt, cu privire la instanţa competentă să soluţioneze căile de atac în contestaţiile la executare nu există practică neunitară, divergenţele de opinie apărând în ceea ce priveşte secţia din cadrul instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini.

Sub acest aspect, nu poate fi vorba despre o interpretare şi aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe - acolo unde există secţii specializate - nu au o competenţă proprie prevăzută în texte de lege, susceptibile de interpretări diferite.

Astfel, competenţa de soluţionare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instanţei, împărţirea pe secţii fiind o chestiune de organizare judecătorească.

Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială - dacă aceasta există - a instanţei competente.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanţă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestaţie, să se invoce şi apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătoriei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc:

1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine judecătoriei.

2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XVI
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 17/07/2008

Dosar nr. 32/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la raportul dintre infracţiunile de proxenetism prevăzută în art. 329 din Codul penal şi de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, respectiv, dacă sunt în concurs real sau ideal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, sub aspectul încadrării juridice a faptelor de proxenetism şi trafic de persoane, prevăzute în art. 329 din Codul penal şi, respectiv, în art. 12 din Legea nr. 678/2001, criteriul de diferenţiere îl constituie existenţa sau absenţa elementului de viciere a poziţiei subiective a persoanei care se prostituează. A susţinut că, în raport cu acest criteriu, atunci când există elementul de denaturare a factorului subiectiv, încadrarea juridică a faptei este în infracţiunea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, iar, în absenţa acestui factor, fapta trebuie încadrată în infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. 1 sau 2 din Codul penal, cu excepţia situaţiei în care se face referire la teza ultimă a acestui alineat.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar privind diferenţierea dintre infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 din Codul penal şi aceea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, sub aspectul încadrării juridice a faptelor.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că aceste două infracţiuni trebuie reţinute în concurs real sau ideal atunci când, prin activităţile pregătitoare practicării prostituţiei, cum sunt recrutarea, transportul, transferul, îndemnul sau înlesnirea, autorii acestora urmăresc să tragă anumite foloase, considerându-se că obţinerea de foloase ar excede conţinutului constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, regăsindu-se numai în conţinutul specific al infracţiunii de proxenetism.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz diferenţierea dintre cele două infracţiuni o constituie existenţa sau inexistenţa elementului de viciere a poziţiei subiective a persoanei care se prostituează.

S-a argumentat în acest sens că proxenetismul reprezintă o activitate infracţională neagresivă, neimplicând vicierea poziţiei subiective a subiectului pasiv secundar, în timp ce activităţile ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de persoane constau în mijloace care presupun înfrângerea libertăţii de voinţă şi conştiinţă a subiectului pasiv.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 329 din Codul penal, infracţiunea de proxenetism constă în "îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană".

Prin alin. 2 al aceluiaşi text de lege este prevăzută forma agravantă a acestei infracţiuni, care constă în "recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în acest scop", precum şi în "constrângerea la prostituţie".

În raport cu această din urmă reglementare este de reţinut că elementul material al formei agravate a infracţiunii de proxenetism se poate realiza atât prin săvârşirea unei acţiuni de recrutare de persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în acest scop, cât şi prin constrângerea la prostituţie.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, "constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane".

În această privinţă este semnificativ că în art. 2 pct. 2 lit. c) din aceeaşi lege se explică, între altele, că "prin exploatarea unei persoane se înţelege" şi "obligarea la practicarea prostituţiei".

De aceea, în raport cu conţinutul dispoziţiilor legale menţionate, infracţiunea de trafic de persoane, incriminată în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, se poate realiza numai prin acte de constrângere ori asimilate acestora, precum şi prin acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei ce are autoritate asupra celei vizate să facă obiectul exploatării, prin exploatare înţelegându-se şi "obligarea la practicarea prostituţiei".

Or, cât timp pentru existenţa infracţiunii de proxenetism prevăzute în art. 329 alin. 1 din Codul penal, precum şi a formei ei calificate, reglementată în cadrul alin. 2 al aceluiaşi articol, cu excepţia modalităţii constând în "constrângerea la prostituţie", nu este necesară exercitarea de acte de constrângere asupra victimei sau supunerea ei la presiuni din partea unei persoane a cărei autoritate asupra sa a fost cumpărată, se impune să se considere că tocmai aceste trăsături specifice constituie criteriul de diferenţiere între infracţiunea de trafic de persoane, în scopul exploatării prin obligare la practicarea prostituţiei, prevăzută în art. 12 alin. (1), cu referire la art. 2 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 678/2001, unde prezenţa unor astfel de elemente este necesară, şi infracţiunea de proxenetism, prevăzută în art. 329 din Codul penal, a cărei existenţă este condiţionată numai în modalitatea particulară de vicierea poziţiei subiective a victimei de săvârşire prin "constrângere la prostituţie".

Aşa fiind, dacă în cazul proxenetismului constrângerea este prevăzută numai ca modalitate particulară, agravată, de săvârşire alternativă a infracţiunii, într-un asemenea caz recrutarea şi traficul de persoane nefiind făcute în scopul obligării la practicarea prostituţiei, care este prestată de bunăvoie de către persoana vizată, în toate ipotezele de săvârşire a infracţiunii de trafic de persoane, constrângerea constituie mijlocul specific principal de realizare a elementului material al laturii obiective a acestei infracţiuni.

Ca urmare, atât timp cât nu se evidenţiază existenţa constrângerii identificate sub vreuna dintre modalităţile specifice de realizare a ei, astfel cum sunt precizate în art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001, recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane, în acest scop, trebuie încadrate în varianta agravată a infracţiunii de proxenetism prevăzute în art. 329 alin. 2 din Codul penal, după cum şi modalitatea expres prevăzută în acest alineat, de săvârşire a acestei infracţiuni prin "constrângerea la prostituţie" trebuie supusă aceluiaşi tratament de încadrare juridică.

Dimpotrivă, orice modalitate de trafic de persoane la care se referă art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001, în măsura în care este realizată prin una dintre formele concrete de constrângere la care se referă aceste texte de lege, independent dacă este comisă în scopul obligării la practicarea prostituţiei ori în alte scopuri, trebuie încadrată în infracţiunea de trafic de persoane prevăzută, după caz, în unul dintre cele două texte de lege menţionate.

Aşadar, criteriul de distincţie între infracţiunea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 şi, respectiv, în art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi aceea de proxenetism prevăzută în art. 329 din Codul penal constă în obiectul juridic generic diferit al acestor infracţiuni, adică în valoarea socială diferită protejată de legiuitor prin textele incriminatorii ale celor două legi. În acest sens, în timp ce valoarea socială apărată prin textele art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 este dreptul la libertatea de voinţă şi acţiune proprii fiecărei persoane, valoarea socială proteguită prin reglementarea infracţiunii de proxenetism în art. 329 din Codul penal rezidă tocmai în bunele moravuri din cadrul relaţiilor de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă.

Acest criteriu de distincţie, în absenţa constrângerii, atrage încadrarea faptei de a îndemna ori înlesni practicarea prostituţiei sau de a trage foloase de pe urma acesteia în infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. 1 din Codul penal, iar a faptei de a recruta o persoană pentru prostituţie ori de a trafica persoane în acest scop în infracţiunea de proxenetism prevăzută la alin. 2 tezele I şi II din acelaşi articol.

Evident, actele de recrutare, transportare, transferare, cazare sau de primire a unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitându-se de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001 şi, respectiv, în art. 13 din aceeaşi lege dacă victimele sunt minori, în măsura în care asemenea fapte sunt săvârşite cu vinovăţie sub forma intenţiei.

Acelaşi criteriu de distincţie între cele două infracţiuni, în cazul când o persoană îndeamnă o altă persoană ori îi înlesneşte să practice de bunăvoie prostituţia sau trage foloase de pe urma acesteia, iar ulterior acţionează asupra aceleiaşi persoane prin una dintre modalităţile specificate în cuprinsul art. 12 din Legea nr. 678/2001, impune să se reţină atât săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzute în art. 329 alin. 1 din Codul penal sau în art. 329 alin. 2 tezele I şi II din Codul penal, după caz, cât şi a infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, în concurs real.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide interpretarea dispoziţiilor incriminatorii ale art. 329 din Codul penal, precum şi ale art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, în sensul celor arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor incriminatorii ale art. 329 din Codul penal şi ale art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, stabilesc:

1. Distincţia dintre infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi cea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. 1 din Codul penal este dată de obiectul juridic generic diferit al celor două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor prin textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 aceasta fiind apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 329 din Codul penal, apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă.

2. Drept urmare, în cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa constrângeri, îndeamnă sau înlesneşte practicarea prostituţiei ori trage foloase de pe urma practicării prostituţiei de către persoane majore, săvârşeşte infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. 1 din Codul penal.

3. În cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa constrângerea, recrutează persoane majore pentru prostituţie ori trafichează persoane majore în acest scop, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. 2 tezele I şi II din Codul penal.

4. În situaţia unor acte de recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire a unei persoane, prin ameninţare, violenţă, răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau prin alte forme de constrângere ori profitând de imposibilitatea acelei persoane de a-şi exprima voinţa sau prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001.

5. În cazul în care o persoană acţionează asupra altei persoane prin modalităţile arătate la pct. 2 şi 3, îndemnând, înlesnind sau trăgând foloase ori recrutând sau traficând persoane majore în vederea practicării de bunăvoie a prostituţiei, iar ulterior acţionează asupra aceleiaşi persoane şi prin modalităţile arătate în conţinutul textului art. 12 din Legea nr. 678/2001, se va reţine săvârşirea atât a infracţiunii prevăzute de art. 329 alin. 1 din Codul penal sau art. 329 alin. 2 tezele I şi II din Codul penal, după caz, cât şi a infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001, în concurs real.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XVII
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 17/07/2008

Dosar nr. 35/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că cererile de revizuire îndreptate împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, sunt inadmisibile.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, instanţele nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri cererile de revizuire sunt admisibile, pronunţându-se, atunci când nu sunt întemeiate, în sensul respingerii acestora ca nefondate.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asemenea cereri de revizuire nu sunt admisibile, deoarece revizuirea este o cale de atac extraordinară ce priveşte exclusiv hotărârile prevăzute în art. 393 din Codul de procedură penală, care conţin o rezolvare a fondului procesului şi se referă la cazurile arătate limitativ în art. 394 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală, "hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă".

În art. 394 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt reglementate cazurile de exercitare a acestei căi de atac, prevăzându-se că "revizuirea poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;

b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".

Atât din conţinutul prevederilor menţionate, cât şi din precizările făcute în alin. 2-4 ale aceluiaşi articol cu privire la condiţiile în care cazurile reglementate la art. 394 alin. 1 din Codul de procedură penală constituie motive de revizuire, rezultă că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal.

În acest sens, este de observat că prin art. 394 alin. 2 din Codul de procedură penală se limitează invocarea primului caz de revizuire numai la situaţia când "pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare".

Tot astfel, prin art. 394 alin. 3 din Codul de procedură penală, făcându-se referire la următoarele două cazuri, se prevede că acestea "constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice".

În fine, pentru cazul "când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia", s-a prevăzut, în art. 394 alin. 4 din Codul de procedură penală, că "toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii".

Din aceste reglementări de ansamblu ale cazurilor de revizuire şi ale condiţiilor pe care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive rezultă, deci, că hotărârile judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii.

Or, în raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală de către judecătorul care examinează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei în accepţiunea prevederilor art. 345 din Codul de procedură penală, respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.

Pe de altă parte, cât timp prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii şi împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea plângerilor formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile [...] pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, este inadmisibilă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XVIII
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 17/07/2008

Dosar nr. 36/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b), în concurs cu cele ale art. 37 lit. a) din Codul penal, atunci când prima condamnare a fost avută în vedere ca prim termen al recidivei postexecutorii în cauza care atrage aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni după condamnarea ei definitivă la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină starea de recidivă atât în forma prevăzută în art. 37 lit. a), cât şi în aceea prevăzută în art. 37 lit. b) din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b), alături de art. 37 lit. a) din Codul penal, atunci când prima condamnare a fost avută în vedere anterior, ca prim termen al recidivei postexecutorii, în cauza care atrage aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în situaţia în care, după executarea integrală a unei pedepse privative de libertate, făptuitorul a comis o nouă infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare cu reţinerea stării de recidivă postexecutorie, iar în timpul executării celei de-a doua pedepse a săvârşit o a treia faptă penală, ce întruneşte şi condiţiile cerute de art. 37 lit. b) din Codul penal, se reţine o singură formă de recidivă în varianta postcondamnatorie, în raport cu ultima condamnare.

S-a motivat că o hotărâre definitivă de condamnare, constituind primul termen al recidivei în raport cu una sau mai multe infracţiuni săvârşite ulterior, nu mai poate avea aceeaşi semnificaţie în raport cu fapta sau faptele săvârşite după pronunţarea celei de-a doua ori a treia condamnări, întrucât după acel moment ce impune reţinerea stării de recidivă postexecutorie, cu tratament sancţionator specific, condamnarea anterioară îşi epuizează caracterul de prim-termen al recidivei, care este preluat de condamnarea ulterioară.

S-a considerat, în acest sens, că atât timp cât prin ultima hotărâre s-au determinat sfera şi natura pluralităţii infracţionale, cu aplicarea unei pedepse ce reflectă gravitatea faptelor şi gradul de pericol social al inculpatului, ca urmare a evaluării periculozităţii sociale concrete reieşind din întregul ansamblu infracţional, reţinerea din nou a recidivei postexecutorii, alături de recidiva postcondamnatorie, ar fi nu numai excesivă, de natură să genereze o dublă agravare a pedepsei, dar şi artificială, datorită admiterii unei corelaţii nejustificate între ultima faptă săvârşită şi prima condamnare.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, într-un asemenea caz, specific situaţiei de plurirecidivă, respectiv, recidivei progresive, care presupune agravarea pedepsei cu fiecare nouă recidivă, trebuie să se reţină că ultima infracţiune a fost comisă atât în stare de recidivă postexecutorie, în raport cu prima pedeapsă executată, cât şi în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de cea de-a doua condamnare, neexecutată încă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Spre deosebire de concursul de infracţiuni, care există fie atunci "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele", fie chiar şi în cazul "când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni", recidiva constă în săvârşirea cu intenţie de către aceeaşi persoană a unei noi infracţiuni, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni şi, respectiv, după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni sau după graţierea acesteia, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, ori după condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executarea, graţierea acestora ori prescrierea executării lor.

În acest context, în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în stare de recidivă postexecutorie au prioritate de aplicare dispoziţiile ce privesc recidiva, stabilindu-se pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, potrivit reglementării, după care devin incidente dispoziţiile referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni.

Ca urmare, în situaţia în care, dintre infracţiunile succesive ulterioare, aflate în stare de recidivă postexecutorie, unele sunt săvârşite şi în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie prevăzute de art. 37 lit. a) din Codul penal, se impune ca pentru aceste infracţiuni să se reţină şi existenţa recidivei postcondamnatorii, cu consecinţele specifice ce decurg pentru agravarea pedepsei.

În această situaţie este de observat că, în afară de textul art. 37 alin. 1 lit. c) din Codul penal, care prevede recidiva determinată de săvârşirea faptei după condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6 luni, prin niciun alt text de lege nu s-a reglementat vreo modalitate specifică de recidivă condiţionată de existenţa mai multor condamnări anterioare sau de comiterea mai multor infracţiuni subsecvente, ca elemente intrând în structura aceleiaşi recidive unice.

Aşa fiind, în toate cazurile de recidivă, având unul dintre cei 2 termeni multiplu, cât timp nu li s-a dat o reglementare asemănătoare celei din art. 37 lit. c) din Codul penal, trebuie să se reţină existenţa pluralităţii de recidive, cu consecinţa aplicării separate a dispoziţiilor referitoare la sancţionarea recidivei postcondamnatorii şi a celei postexecutorii.

De asemenea, atunci când o persoană condamnată succesiv la două pedepse, dintre care cea dintâi întruneşte condiţiile pentru primul termen al recidivei postexecutorii, iar a doua le întruneşte pe cele ale recidivei postcondamnatorii, vor trebui reţinute ambele forme de recidivă, în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele înscrise în art. 37 din Codul penal şi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 din acelaşi cod.

Un atare procedeu se impune, neputându-se considera că ar constitui o modalitate de sancţionare de două ori pentru aceeaşi faptă, deoarece dacă nu s-ar putea reţine pentru ultima infracţiune şi starea de recidivă postexecutorie, determinată de împrejurarea că prima pedeapsă era executată în momentul săvârşirii faptei în condiţiile recidivei postcondamnatorii, existentă datorită celei de a doua condamnări definitive, intermediare, s-ar crea infractorului o situaţie incontestabil mai uşoară decât aceea pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi săvârşit şi infracţiunea ce a atras starea de recidivă postcondamnatorie.

Ca urmare, în ipoteza în care fapta din urmă a fost săvârşită în condiţiile care întrunesc cerinţele specifice ambelor forme de recidivă, sunt aplicabile mai întâi dispoziţiile referitoare la recidiva postexecutorie, după care trebuie să se procedeze la aplicarea dispoziţiilor privind recidiva postcondamnatorie.

Rezultă, deci, că dacă inculpatul, după ce a executat o pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni sau a beneficiat de graţiere pentru o astfel de pedeapsă, a fost condamnat pentru săvârşirea altei infracţiuni şi în timpul executării pedepsei a comis din nou o infracţiune, va exista atât starea de recidivă postexecutorie, prevăzută în art. 37 lit. b) din Codul penal, în raport cu prima infracţiune, cât şi starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută în art. 37 lit. a) din Codul penal, în raport cu cea de-a doua infracţiune.

În asemenea caz, condamnând pe inculpat pentru ultima infracţiune, comisă atât în stare de recidivă postexecutorie, cât şi în stare de recidivă postcondamnatorie, instanţa trebuie să contopească pedeapsa stabilită pentru această din urmă infracţiune cu pedeapsa sau fracţiunea din pedeapsa anterioară pe care el o mai avea de executat în momentul săvârşirii celei din urmă infracţiuni.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIX
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 03/07/2008

Dosar nr. 44/2006

Dosar nr. 48/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 44/2006 cu privire la încadrarea juridică a faptei cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţii unui stat străin.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 48/2006, declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, care se referă tot la existenţa infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, cerând în concluzie să fie conexate cele două dosare în vederea soluţionării lor deodată.

Secţiile Unite, ţinând seama că ambele recursuri în interesul legii se referă la aceeaşi ipoteză specifică de interpretare şi aplicare a legii, constând în susceptibilitatea încadrării în infracţiunea de fals privind identitatea a faptei cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţii statului străin, astfel că între cele două dosare există o strânsă legătură, în temeiul art. 37 din Codul de procedură penală, dispune reunirea acestora şi judecarea lor deodată.

În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi implicit cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, punând concluzii pentru admiterea acestora, în sensul de a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursurilor în interesul legii menţionate, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aprecierea asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal în cazul faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.

Astfel, unele instanţe au considerat că elementul material al infracţiunii de fals privind identitatea se realizează numai dacă autorităţile în faţa cărora persoana se prezintă sub o identitate falsă aparţin statului român.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, şi în cazul când cetăţeanul român aflat în străinătate se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 293 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de fals privind identitatea constă în "prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul".

Corelativ, în art. 145 din Codul penal, la care se face referire prin textul de lege menţionat, explicându-se semnificaţia termenului "public", se precizează că prin acest termen "se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public".

Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. 1 din Codul penal, organul, instituţia de stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al inducerii sau menţinerii în eroare de către cel care se prezintă sub o identitate falsă. Prin explicaţiile date în art. 145 din acelaşi cod, privind semnificaţia unor astfel de unităţi sau instituţii publice, infracţiunea de fals privind identitatea nu s-ar putea realiza decât în cazul în care organul, instituţia sau unitatea a cărui/cărei inducere în eroare se urmăreşte ar aparţine statului român.

Dar, dacă se ţine seama de posibilităţile concrete, în continuă extindere, de săvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului naţional al României, antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru statul român căruia îi aparţin făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii penale române să fie realizată şi în raport cu evoluţia de ansamblu a reglementărilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum şi a celor internaţionale la care România a aderat.

Or, sub acest aspect este de observat că prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală s-au reglementat numeroase modalităţi de răspuns la noile provocări ale criminalităţii transnaţionale, între care şi extrădarea cetăţenilor proprii din România, precum şi primirea de persoane extrădate în România.

În acest context, de cooperare judiciară internaţională penală, iniţiată prin prevederile Convenţiei euoropene privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, autorităţilor judiciare din România, în calitate de stat contractant, le revin importante obligaţii pe linia asigurării tragerii la răspundere penală a persoanelor pentru fapte penale săvârşite pe teritoriul altui stat contractant.

De aceea, în situaţiile specifice ivite în urma readmisiei cetăţenilor români aflaţi ilegal pe teritoriul unor state străine, în cazurile în care cetăţenia este prezumată pe baza declaraţiilor făcute de cei în cauză în faţa autorităţilor din acele state, trebuie avut în vedere că identitatea necorespunzătoare realităţii este susceptibilă de a induce în eroare nu numai autoritatea statului străin în faţa căreia a fost pretinsă acea identitate, ci şi autorităţile statului român, ea producându-şi efectele atât cu ocazia examinării cererii de readmisie, cât şi ulterior, în faţa autorităţilor interne, în cazul intrării acelei persoane pe teritoriul naţional, după acceptarea readmisiei.

Ca urmare, din moment ce nicio returnare în ţară a cetăţenilor români nu poate avea loc fără acceptarea cererii de readmisie, bazată şi pe prezumţia de cetăţenie română, se impune să se considere că declararea unei identităţi false chiar şi în faţa autorităţii unui stat străin îşi produce efectele finale prin inducerea în eroare a autorităţilor statului român, expuse să preia o persoană sub o identitate neadevărată.

De altfel, detaliile uzuale din timpul examinării cererii de readmisie şi al efectuării formalităţilor necesare trimiterii în ţară a persoanei care face obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune de proceduri în timpul cărora persoana respectivă, fiind ascultată de autorităţile consulare române, prezintă în continuare date neadevărate cu privire la identitatea sa.

Aşa fiind, în condiţiile implicării nemijlocite a autorităţilor române în realizarea de acte în cadrul procedurii readmisiei, cu care prilej se repetă declararea identităţii false de către persoana vizată, este vădită realizarea elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea prin această modalitate directă de pretindere în faţa autorităţii consulare române a identităţii neadevărate prezentate în faţa autorităţii statului străin, realizându-se astfel scopul imediat, dublat de un scop subsecvent, şi anume producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.

Pe de altă parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal este impusă şi de principiul personalităţii legii penale.

În adevăr, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat în art. 4 din Codul penal, "legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară".

Or, cât timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminată fapta de prezentare sub o identitate falsă, comisă pentru a induce sau a menţine în eroare un organ, o instituţie de stat sau o unitate de interes public, fără ca incriminarea să fie condiţionată expres de apartenenţa acestor autorităţi la statul român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menţionat să opereze şi în cazul în care cetăţeanul român săvârşeşte fapta în faţa autorităţilor unui stat străin.

Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în textul de lege menţionat constă în încrederea publică în identitatea persoanei, adică în deplina concordanţă dintre identitatea sub care cineva se prezintă în faţa unei autorităţi şi datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăseşte şi în cazul faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.

A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ar însemna ca principiul personalităţii legii penale să nu fie aplicabil în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursurile în interesul legii şi a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău.

Stabilesc că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XX
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007

Dosar nr. 37/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenţei instanţei de a judeca pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că instanţa de judecată este competentă să judece pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în legătură cu competenţa instanţei de a judeca pe fond contestaţia făcută de persoana îndreptăţită împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanţă, în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege.

Astfel, unele instanţe atunci când au constatat că solicitarea reclamantului este întemeiată şi că acesta are, deci, calitate de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute în Legea nr. 10/2001, au admis acţiunea şi, anulând decizia/dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, le-a obligat la emiterea unei noi decizii, respectiv dispoziţii, în sensul restituirii în natură a bunului în litigiu.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că instanţa, neputându-se substitui unităţii învestite cu soluţionarea cererii sau notificării, nu este abilitată să pronunţe o hotărâre de restituire a imobilului în natură, care să înlocuiască actul administrativ, ci doar, în măsura constatării nelegalităţii sau netemeiniciei acestuia, să dispună reluarea procedurii administrative de restituire.

Alte instanţe au respins, ca inadmisibile sau prematur introduse, acţiunile prin care s-a solicitat restituirea imobilelor în natură, chiar şi în cazul în care s-a făcut uz de procedura de restituire prevăzută în Legea nr. 10/2001, dacă unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau prin dispoziţie motivată asupra cereii, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării.

S-a motivat, în acest sens, că principalul efect juridic al notificării constă în învestirea unităţii deţinătoare a imobilului cu obligaţia rezolvării ei în condiţiile prevăzute în lege, reclamantul neputând învesti cu soluţionarea cererii sale atât instanţa de judecată, cât şi organul administrativ cu activitate jurisdicţională, cât timp procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

S-a arătat că o atare soluţie se justifică şi pentru că reclamantul are posibilitatea să ceară instanţei, în temeiul art. 5803 din Codul de procedură civilă, constrângerea unităţii deţinătoare a imobilului la îndeplinirea obligaţiei de a emite decizia, respectiv dispoziţia de restituire.

În fine, alte instanţe au considerat, contrar celorlalte păreri, că instanţa judecătorească poate să dispună ea însăşi, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare a imobilului, cât şi în cazul când unitatea deţinătoare a imobilului nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziţie motivată, cu privire la pretenţiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".

În legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii, prin art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că "persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (prelungit, succesiv, prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 109/2001 şi nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", precizându-se, totodată, că "în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil".

Totodată, prin art. 26 alin. (3) din legea menţionată s-a precizat că "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, stabilesc:

Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXI
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 113 din 13/02/2008

Dosar nr. 38/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii astfel cum a fost formulat, cerând să se decidă că, în sensul prevederilor legale la care se referă recursul în interesul legii, data stabilirii compensaţiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, iar validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeaşi lege atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creştere a preţurilor.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, precum şi ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcţionarea Comisiei centrale şi a comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că data stabilirii compensaţiilor prevăzute în Legea nr. 9/1998 este aceea a validării de către şeful Cancelariei Primului-Ministru, conform art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, a hotărârilor emise de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea dispoziţiilor acestei legi. În concordanţă cu această interpertare, s-a considerat că, în raport cu prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 şi cu cele ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, achitarea compensaţiilor se face eşalonat, pe parcursul a 2 ani consecutivi, din care 40% în primul an, într-o sumă reactualizată, chiar dacă nu este achitată în anul în care a fost stabilită, urmând ca diferenţa de 60% să fie plătită în anul următor, prin actualizarea sumei, în limita fondurilor, din bugetul de stat, aprobate anual cu această destinaţie.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis în sensul că data stabilirii compensaţiilor prevăzute în Legea nr. 8/1998 este aceea a emiterii hotărârii comisiei judeţene şi, respectiv, a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 8/1998, care este momentul în care obligaţia de a plăti suma devine certă, lichidă şi exigibilă. Ca urmare, potrivit acestui punct de vedere, în ipoteza în care validarea comisiei judeţene se realizează cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 şi 8 din Legea nr. 9/1998, va trebui ca întreaga sumă să fie reactualizată în raport cu indicele de creştere a preţurilor, iar nu doar pentru cea de-a doua tranşă, de 60%, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 şi art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, astfel ca persoanele îndreptăţite la măsurile compensatorii să nu fie prejudiciate. Pe cale de consecinţă, s-a considerat că prin însuşi ordinul de validare, emis de şeful Cancelariei Primului-Ministru, se poate dispune reactualizarea sumelor reprezentând cuantumul compensaţiilor pentru cei îndreptăţiţi să le obţină.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, republicată, "cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, [...] au dreptul la compensaţiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunurile imobile - construcţii şi terenuri - pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui, precum şi pentru plantaţii de pomi fructiferi şi/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiţi".

Potrivit alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, beneficiază de aceste prevederi "şi cetăţenii români, moştenitori legali ai foştilor proprietari", precum şi "cetăţenii români prejudiciaţi în urma imigrării facultative sau obligatorii prevăzute la art. III din tratat, din alte judeţe ale Bulgariei decât judeţele cedate, Durostor şi Caliacra".

În raport cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 9/1998, despăgubirile se acordă celor îndreptăţiţi sub forma unor compensaţii băneşti stabilite de aceste dispoziţii, iar prin art. 4 din aceeaşi lege s-a instituit obligaţia persoanelor îndreptăţite la compensaţii de a depune cereri însoţite de actele doveditoare, la comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea legii, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii.

Potrivit reglementării cuprinse în art. 7 din Legea nr. 9/1998, comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor, pronunţând, în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor, hotărâri ce se comunică comisiei centrale, spre validare, precum şi solicitantului, care poate face contestaţie la comisia centrală.

Atribuţiile comisiei centrale au fost preluate de Departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, constituit în cadrul Cancelariei Primului-Ministru, în temeiul art. 1 şi 2 din Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, referitoare la măsuri de finalizare a aplicării Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.643/2004. Ca urmare, între atribuţiile conferite acestui departament prin art. 4 din Norme este şi aceea de a înainta propunerile de validare/invalidare a hotărârilor comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti, în termenul stabilit de lege, către şeful Cancelariei Primului-Ministru, care va dispune prin ordin, precum şi aceea de a propune reactualizarea despăgubirilor, la data emiterii ordinului de validare.

Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 361/2005 (modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 240/2006) a luat fiinţă, tot în cadrul Cancelariei Primului-Ministru, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta preluând atribuţiile Departamentului privind soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor comisiilor teritoriale de aplicare a Legii nr. 9/1998, analiza şi validarea/invalidarea hotărârilor acele comisii.

Interpretarea literală şi sistematică-logică a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 9/1998, în vederea stabilirii momentului de la care sunt datorate compensaţiile, în raport cu regulile privind plata eşalonată instituite prin art. 8 alin. (2) din aceeaşi hotărâre, precum şi cu cele cuprinse în art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, impune să se considere că între operaţiunile de "stabilire" şi de "validare" a compensaţiilor există o succesiune temporală şi o evidentă diferenţă de conţinut, determinate de raportul de condiţionare dintre ele, caracterizat de efectul retroactiv, de consolidare, al validării asupra a ceea ce s-a stabilit iniţial prin hotărârea comisiei.

În legătură cu efectuarea plăţii sumelor de bani reprezentând compensaţiile acordate potrivit Legii nr. 9/1998, este de observat că, în temeiul art. 6 şi 8 din aceeaşi lege, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, în care s-a prevăzut, la art. 5, achitarea eşalonată, către beneficiari, a compensaţiilor stabilite prin hotărârea Comisiei centrale, pe parcursul a 2 ani consecutivi, din care "40% în anul în care se face plata şi 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat", precizându-se, în final: "cota de 60% din cuantumul compensaţiei, achitată în anul următor, se actualizează în condiţiile Legii nr. 9/1998".

Existenţa unei dispoziţii de actualizare a sumelor numai pentru perioada ulterioară momentului validării lor de către Cancelaria Primului-Ministru impune să se considere că legiuitorul nu a socotit necesar să dea o reglementare similară şi pentru intervalul cuprins între data stabilirii compensaţiilor prin hotărâre adoptată de comisie şi aceea a emiterii ordinului de validare, deoarece acest interval de timp a fost apreciat ca neglijabil faţă de cerinţa prevăzută la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 9/1998, ca actul de validare să fie emis în cel mult 60 de zile de la data hotărârii comisiei.

În activitatea practică însă termenul de 60 de zile, indicat prin textul de lege menţionat, nu a putut fi respectat, astfel că sumele stabilite prin rapoartele de evaluare nu au mai corespuns totdeauna, datorită evoluţiei preţurilor, valorii reale a bunurilor pentru care trebuiau acordate despăgubiri.

Or, principiul reparării integrale a prejudiciului, în spiritul căruia au fost elaborate normele prin care sunt reglementate compensaţiile cuvenite persoanelor care au avut pierderi patrimoniale în urma aplicării prevederilor Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, impune ca, în momentul validării compensaţiilor, sumele stabilite să corespundă valorii reale a bunurilor ce fac obiectul acestora.

De altfel, interpretarea de ansamblu a dispoziţiilor legale emise în materie impune ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plăţii.

Este de observat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 9/1998, au fost elaborate norme metodologice conţinând criterii de evaluare şi modalităţi concrete de stabilire a cuantumului compensaţiilor, care conţin dispoziţii menite să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat, cu actualizarea preţurilor, potrivit principiului restitutio in integrum.

În acest sens, în art. 8 alin. (2) şi în art. 21 din Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1970 s-a prevăzut obligativitatea actualizării cuantumului compensaţiei şi, respectiv, al despăgubirii, iar în art. 4 lit. g) din Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, referitoare la măsuri de finalizare a aplicării Legii nr. 9/1998, s-a instituit atribuţia Departamentului constituit ca structură în cadrul Cancelariei Primului-Ministru de a "propune reactualizarea despăgubirilor, conform prevederilor Legii nr. 9/1998, la data emiterii ordinului de validare", precizându-se apoi la art. 7 că "propunerea de validare sau invalidare transmisă şefului Cancelariei Primului-Ministru poate fi însoţită de propunerea de reactualizare a despăgubirilor, dacă aceasta este necesară".

Cum, prin conţinutul şi sensul lor, toate aceste prevederi nu pot viza decât ipoteza în care validarea şi, implicit, plata compensaţiilor au loc în alt an decât cel în care au fost stabilite de către comisie, este evident că trebuie să se considere reglementată legislativ obligativitatea actualizării sumelor ce reprezintă compensaţii stabilite prin hotărârile adoptate de comisiile instituite în temeiul Legii nr. 9/1998.

Faţă de această reglementare neîndoielnică, dată prin dispoziţiile conţinute în normele metodologice de aplicare a actelor normative adoptate succesiv, în materia acordării de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la 7 septembrie 1940, precum şi de incidenţa principiului reparării integrale a prejudiciului, se impune ca art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 să fie interpretat în sensul că data stabilirii compensaţiei este aceea a emiterii hotărârii comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, iar validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeaşi lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creştere a preţurilor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, precum şi ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, stabilesc:

Data stabilirii compensaţiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998.

Validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeaşi lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creştere a preţurilor.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXII
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 833 din 05/12/2007

Dosar nr. 39/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la consecinţele nerespectării cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la nerespectarea de către agentul constatator, în momentul încheierii procesului-verbal, a obligaţiei de a aduce la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că nerespectarea de către agentul constatator a obligaţiei la care se referă art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, atrage nulitatea absolută a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

S-a motivat că, din moment ce aceste dispoziţii conţin norme imperative, de ordine publică, ce rezultă atât din importanţa instituţiei juridice reglementate, cât şi din forţa probantă conferită de lege procesului-verbal de constatare a contravenţiei, se impune ca nerespectarea lor să fie sancţionată cu nulitatea absolută a actului încheiat.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, atâta vreme cât neîndeplinirea de către agentul constatator a obligaţiei de a aduce la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare nu se regăseşte între cazurile de nulitate absolută strict şi limitativ prevăzute în cuprinsul art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să se considere că o atare omisiune nu ar putea să atragă decât nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei ce a fost încheiat în astfel de condiţii.

Ca urmare, s-a decis că pentru a se dispune anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei este necesar ca reclamantul-contravenient să dovedească nu numai că agentul constatator şi-a încălcat obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a face obiecţiuni, ci şi că această încălcare i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia ce face obiectul recursului în interesul legii.

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, instituie cadrul general de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Prin dispoziţiile specifice pe care le cuprinde, acest act normativ reglementează modul de întocmire a procesului-verbal de constatare a contravenţiilor, cu precizarea menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le cuprindă, persoanele ce pot avea calitatea de agent constatator, ca reprezentanţi ai autorităţilor publice abilitate prin lege să constate şi să sancţioneze contravenţiile, condiţiile în care poate fi contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei, ca şi regimul general al sancţiunilor contravenţionale, al aplicării şi executării acestora.

În art. 16 alin. (1) din acest act normativ sunt enumerate datele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu procesul-verbal de constare a contravenţiei, iar la alin. (11), (5) şi (6) ale aceluiaşi articol au fost prevăzute datele ce trebuie să mai fie menţionate în cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, al contravenienţilor minori, precum şi în situaţia în care contravenientul este o persoană juridică.

În cadrul alin. (7) al aceluiaşi articol 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 s-a prevăzut că "în momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare", precizându-se că "obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica «Alte menţiuni», sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal".

În legătură cu instituirea acestei obligaţii, a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii procesului-verbal, este de observat că, în raport cu natura interesului ocrotit prin dispoziţia înscrisă în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, o atare nulitate nu poate fi absolută, nesusceptibilă a fi acoperită în niciun mod, ci doar relativă.

În acest sens este de observat că şi în art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt înscrise anumite cerinţe specifice pe care trebuie să le îndeplinească, în anumite situaţii, procesul-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei, este adevărat, fără a se mai menţiona că nerespectarea lor ar atrage nulitatea actului.

Or, situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanţă.

Astfel, prin acest text de lege se prevede că "lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal", specificându-se că numai în astfel de situaţii "nulitatea se constată şi din oficiu".

În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecţiunilor contravenientului la conţinutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.

De aceea, nerespectarea de către agentul constatator a cerinţelor de a aduce la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare şi de a consemna distinct acele obiecţiuni, astfel cum acestea sunt înscrise în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, atrage doar nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 239 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, stabileşte:

Nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menţionat atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXIII
din 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 15/02/2008

Dosar nr. 40/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis, în sensul de a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în stabilirea naturii juridice a acţiunii în regres exercitate de asigurător, societate de asigurare, împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident.

Astfel, unele instanţe au considerat că o asemenea acţiune, formulată de asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, are natură juridică civilă şi nu comercială, invocând dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, potrivit cărora acţiunea în regres este inclusă în "activitatea de asigurare", distinctă de operaţiunea de "asigurare", a cărei semnificaţie este explicată la pct. 3 din acelaşi articol, singura ce constituie faptă de comerţ obiectivă, în sensul prevederilor art. 3 pct. 17 din Codul comercial, susceptibilă să atragă incidenţa legii comerciale.

S-a relevat că din moment ce "activitatea de regres" este inclusă în reglementarea prevăzută la art. 2 lit. A pct. 1 din Codul comercial, în cadrul căreia i se dă semnificaţia unei activităţi de asigurare, nu poate fi considerată, în acelaşi timp, că ar întruni şi trăsăturile faptei de comerţ la care se referă art. 3 pct. 17 din Codul comercial.

S-a apreciat, de asemenea, că într-un astfel de caz nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 4 din Codul comercial, referitoare la faptele de comerţ subiective, deoarece în însuşi conţinutul acestui text de lege se precizează că obligaţiunile unui comerciant intră sub incidenţa sa numai "dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul".

În fine, s-a argumentat că subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, nu poate imprima natură comercială dreptului său la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil, cât timp acest drept este prin excelenţă civil, nefiind născut dintr-o activitate cu caracter comercial.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că acţiunea societăţii de asigurare, prin care solicită obligarea persoanelor culpabile de producerea unui accident la plata de despăgubiri, în limita sumelor achitate terţilor cărora li s-a cauzat prejudiciul, are natură comercială.

În sprijinul acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, relevându-se că atribuirea, în cadrul pct. 1 de sub lit. A a acestui articol, a semnificaţiei de "activitate de asigurare" activităţii de regres, imprimă caracter comercial acţiunii în regres având ca obiect recuperarea sumelor de bani plătite de asigurător cu titlu de despăgubiri asiguratului, ca urmare a producerii accidentului pentru care s-a asigurat.

S-a mai argumentat că, în raport cu prevederile art. 6 şi 56 din Codul comercial, actele de asigurare, chiar dacă au caracter de fapte de comerţ numai pentru asigurător, sunt supuse legii comerciale pentru toţi contractanţii.

Ca urmare, s-a motivat că, din moment ce, în cadrul acţiunii în regres ce tinde la soluţionarea raporturilor juridice dintre părţi reglementate prin lege, astfel cum ele decurg nu numai din faptul producerii accidentului de către persoana culpabilă, ci şi din contractul de asigurare ce a fost încheiat anterior, natura juridică a litigiului prin care asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului contra celor răspunzători de producerea pagubei nu poate fi decât comercială.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 61/2005, "în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, conform art. 54 alin. 2 şi 3".

Pe de altă parte, prin art. 3 pct. 17 din Codul comercial, sunt considerate "ca fapte de comerţ" şi "asigurările, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii", iar, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 1 din acelaşi cod, "asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte pe asigurător".

Aşa fiind, în raport cu prevederile art. 56 din Codul comercial, potrivit cărora "dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel", se impune ca şi acţiunea în regres exercitată de asigurător, ca urmare a subrogării sale în drepturile asiguratului, să fie supusă legii comerciale, cu privire la toţi contractanţii, deoarece asigurarea ce a fost încheiată constituie faptă de comerţ în ceea ce îl priveşte pe asigurător.

Invocarea răspunderii civile delictuale a terţului, în baza dispoziţiilor art. 998 şi 999 din Codul civil, aplicabile în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Codul comercial, nu poate imprima caracter civil acţiunii în regres exercitate de asigurător, atâta vreme cât această acţiune, îndreptată împotriva terţului vinovat de producerea accidentului, îşi are temeiul în contractul de asigurare, iar caracterul de act comercial al asigurării, în ceea ce îl priveşte pe asigurător, atrage incidenţa legii comerciale, potrivit art. 56 din Codul comercial, faţă de toţi contractanţii.

Caracterul comercial al unui astfel de litigiu este impus şi de incidenţa principiului accesorialităţii, potrivit căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită strânsei lor legături cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele şi cvasidelictele în materie comercială, făcând posibilă aplicarea normelor de drept civil material, în cadrul unui litigiu comercial, fără să îl transforme într-un litigiu civil.

De altfel, dispoziţia art. 2 lit. A pct. 1 din Legea nr. 32/2000, prin care "activitatea de regres şi de recuperare" este inclusă în "activitatea de asigurare", imprimă şi ea caracter comercial indiscutabil acţiunii în regres exercitate de asigurător, în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii, D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, stabilesc:

Natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.