ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. IX
din 20 martie 2006

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 653 din 28/07/2006

Dosar nr. 36/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr 10/2001.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 80 de judecători din totalul de 106 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul acea persoană juridică.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu stabilirea instanţei competente să soluţioneze litigiile determinate de refuzul persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că instanţa căreia îi revine competenţa să soluţioneze cererile formulate împotriva unui asemenea refuz este secţia de contencios administrativ al tribunalului.

În motivarea acestui punct de vedere, s-a invocat principiul simetriei actelor juridice, relevându-se că, din moment ce refuzul de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri are natură administrativă, este firesc ca atacarea acestuia să nu poată avea loc decât în faţa instanţei de contencios administrativ.

Alte instanţe au apreciat că instanţa competentă să cenzureze refuzul persoanei juridice, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este judecătoria.

Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a motivat că asemenea cereri au caracterul unor acţiuni în obligaţia de a face, pentru care sunt aplicabile normele dreptului comun.

S-a mai arătat că o astfel de acţiune, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu atrage în mod automat competenţa tribunalului pentru soluţionarea ei în fond, câtă vreme în acest act normativ sunt prevăzute limitativ cazurile de derogare de la prevederile Codului de procedură civilă ce stabilesc competenţa generală a judecătoriei în toate materiile pentru care nu s-a stabilit o competenţă specială. În această privinţă, s-a subliniat că în Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute numai două categorii de cereri în care competenţa de soluţionare, în primă instanţă, revine secţiei civile a tribunalului, şi anume contestaţia ce poate fi formulată, în temeiul art. 26 alin. (3), de persoana îndreptăţită împotriva deciziei sau dispoziţiei emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, precum şi acţiunea ce poate fi introdusă în baza art. 30 alin. (2).

S-a relevat că, faţă de caracterul derogatoriu al celor două excepţii menţionate de la prevederile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile care le prevăd nu pot fi interpretate decât restrictiv.

În fine, alte instanţe au considerat că, dimpotrivă, competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, revine secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

În justificarea acestui punct de vedere, s-a învederat că îndeplinirea obligaţiei instituite prin art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 îşi are izvorul în exercitarea acţiunii în revendicare, astfel cum este reglementată printr-o lege specială, ce nu are legătură cu obligaţia de a face din dreptul comun.

S-a mai relevat că, din moment ce prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului, pentru raţiuni de simetrie şi cererile formulate împotriva refuzului de a se emite decizia sau dispoziţia motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri trebuie adresate tot acestei instanţe.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".

În acelaşi sens, prin art. 25 alin. (1) din legea menţionată se mai prevede că "În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".

Dar, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege menţionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privinţă, absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, pentru cazul când restituirea în natură nu este posibilă, s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

De aceea, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.

Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale din actul normativ în discuţie nu pot împiedica persoana îndreptăţită să-şi valorifice drepturile şi nici nu o pot pune într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.

A considera că o astfel de cerere este prematură sau inadmisibilă şi a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să fie împiedicate persoanele îndreptăţite să-şi redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv.

Pe de altă parte, competenţa materială a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona asemenea litigii este impusă de ansamblul reglementărilor internaţionale şi naţionale aplicabile într-un asemenea domeniu.

În acest sens, este de observat că sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil", nu i se poate da o altă semnificaţie decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natură patrimonială, este un drept civil.

De aceea, în caz de contestare, protecţia juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi, respectiv, dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluţionare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competenţa instanţei care judecă acţiunea principală, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 şi 27 din această lege.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat asistent,
Victoria Maftei