"nimeni nu e mai presus de lege"

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIII
din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 23/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că plângerea făcută conform art. 2781 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror este inadmisibilă, dacă instanţa a fost sesizată direct de persoana vătămată sau de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, fără să fi formulat, în prealabil, plângere la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din acelaşi cod, la procurorul ierarhic superior.

Astfel, unele instanţe au dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la parchet pentru rezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic superior, iar alte instanţe au respins plângerea ca inadmisibilă.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana vătămată şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 din acelaşi cod, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare a acesteia, potrivit art. 277 şi 278 din Codul de procedură penală.

Din prevederile art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, poate fi făcută şi deci este admisibilă numai după respingerea plângerii formulate, conform art. 275-278 din acelaşi cod, împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului.

Introducerea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a ordonanţei sau a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale la prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la procurorul ierarhic superior constituie, aşadar, o condiţie prealabilă prevăzută de lege, obligatorie pentru exercitarea procedurii reglementate în art. 2781 din Codul de procedură penală.

Totodată rezolvarea plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din Codul de procedură penală de către prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, de către procurorul ierarhic superior, potrivit art. 278 din acelaşi cod, constituie o procedură obligatorie, care trebuie parcursă de persoana vătămată şi de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate înainte de a formula plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

Cum dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie atacate în prealabil, în temeiul dispoziţiilor art. 278 din acelaşi cod, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă, în acest caz fiind încălcate dispoziţiile relative la sesizarea instanţei.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziei menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală, stabilesc:

Plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIV

din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 29/03/2006

Dosar nr. 24/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. 2 din Codul penal referitoare la efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat, în cazul graţierii condiţionate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor suspendate condiţionat se produc numai în măsura în care aceasta a devenit efectivă prin împlinirea condiţiei prevăzute în legea de graţiere, înaintea expirării termenului de încercare al suspendării condiţionate şi fără ca suspendarea condiţionată să fi fost revocată sau anulată, precum şi că aceste efecte au un caracter retroactiv.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea art. 120 alin. 2 din Codul penal, pronunţându-se în mod diferit cu privire la momentul în care se produc efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul graţierii condiţionate, termenul de încercare al suspendării condiţionate se reduce, conform art. 120 alin. 2 din Codul penal, numai după împlinirea termenului condiţie impus prin actul de graţiere, însă va fi considerat redus ca efect retroactiv.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că şi în acest caz reducerea termenului de încercare al suspendării condiţionate se produce în momentul în care actul de clemenţă devine incident, independent de împlinirea termenului condiţie impus de acesta.

Ultima soluţie este cea legală.

Conform art. 19 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, efectele graţierii sunt cele prevăzute de Codul penal, respectiv de art. 120.

În cazul pedepselor executabile, graţierea are ca efect, potrivit art. 120 alin. 1 din Codul penal, înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei.

Conform art. 120 alin. 2 din Codul penal, în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionat, efectul constă în reducerea termenului de încercare cu durata pedepsei graţiate. Dacă suspendarea condiţionată a executării pedepsei este revocată sau anulată, pedeapsa sau, după caz, partea din pedeapsă graţiată nu se execută.

Art. 13 alin. (2) din Legea nr. 546/2002 stipulează expres, fără a face distincţie între graţierea condiţionată şi cea necondiţionată, că, atunci când legea de graţiere intră în vigoare înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii. Per a contrario, graţierea îşi produce efectele la data intrării în vigoare a actului de clemenţă, în cazul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă anterior acestei date.

Codul penal nu prevede nici o dispoziţie cu privire la momentul în care se produc efectele graţierii.

Dispoziţiile actelor de graţiere condiţionată, adoptate până în prezent, potrivit cărora cei graţiaţi, care într-un anumit interval de timp săvârşesc o infracţiune intenţionată, vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi pedeapsa neexecutată ca urmare a aplicării graţierii, nu au consecinţe asupra momentului producerii efectelor graţierii.

Interpretarea acestor dispoziţii legale impune în primul rând concluzia că sunt avute în vedere în exclusivitate pedepsele a căror executare a fost înlăturată ca efect al graţierii, nu şi pedepsele care nu s-au executat ca urmare a suspendării condiţionate.

O altă concluzie care se deduce este aceea că aceste dispoziţii legale nu amână producerea efectelor graţierii, ci conferă un caracter provizoriu înlăturării executării pedepsei, urmând ca efectul prevăzut de art. 120 alin. 1 din Codul penal să devină definitiv după trecerea unui anumit termen condiţie.

În consecinţă, şi în cazul graţierii condiţionate efectul constând în reducerea termenului de încercare cu durata pedepsei graţiate se produce imediat, din momentul aplicării graţierii, şi nu după împlinirea termenului condiţie prevăzut de actul de clemenţă. Aşa fiind, cel condamnat este reabilitat de drept, conform art. 86 din Codul penal, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune şi nici nu s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei în baza art. 83 şi 84 din acelaşi cod.

Dacă în cursul termenului de încercare astfel redus cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 83 din Codul penal, se revocă suspendarea condiţionată a executării pedepsei care, devenind executabilă, este supusă termenului condiţie din legea de graţiere. În consecinţă, dacă acest termen nu s-a împlinit până la data săvârşirii infracţiunii ce atrage revocarea suspendării executării pedepsei, efectul graţierii constând în înlăturarea executării pedepsei nu este definitiv, astfel încât se impune revocarea graţierii, urmând ca pedeapsa să fie executată.

O interpretare contrară, în sensul că graţierea condiţionată produce efectul prevăzut de art. 120 alin. 2 din Codul penal numai după împlinirea termenului condiţie prevăzut de actul de clemenţă, ar echivala practic cu exceptarea, pe cale judecătorească, de la beneficiul graţierii condiţionate, a pedepselor a căror executare a fost suspendată pe un termen de încercare egal sau care depăşeşte termenul condiţie prevăzut de actul de graţiere.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziilor menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. 2 din Codul penal, stabilesc:

Efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat, constând în reducerea termenului de încercare prevăzut în art. 82 din Codul penal cu durata pedepsei graţiate, se produc imediat şi nu după împlinirea termenului condiţie prevăzut de legea de graţiere, care se referă exclusiv la pedepsele executabile. La împlinirea termenului de încercare astfel redus cel condamnat este reabilitat de drept dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 86 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XV

din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 14/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror, acesta poate promova în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri, organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat este procurorul care a adoptat soluţia de netrimitere în judecată, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa penală are competenţa de a desfiinţa înscrisurile falsificate, iar alte instanţe, dimpotrivă, în sensul că instanţa civilă are competenţa de a desfiinţa asemenea înscrisuri.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.

În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, prin încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 245 alin. 1 lit. b) şi c) şi al art. 249 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau prin cea de scoatere de sub urmărire penală procurorul dispune asupra restituirii lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal nu sunt supuse confiscării speciale şi asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Din prevederile acestor texte de lege, precum şi din prevederile art. 169 şi 170 din Codul de procedură penală rezultă că procurorul are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură numai prin restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Prin urmare, ori de câte ori repararea pagubei în natură nu se face prin restituirea lucrurilor sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, ci prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare, competenţa de a dispune repararea pagubei în natură aparţine instanţei de judecată.

Instanţa penală are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură, inclusiv prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, dacă acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, fie prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă potrivit art. 14 alin. 2 din Codul de procedură penală, fie prin exercitarea din oficiu a acţiunii civile în cazurile prevăzute în art. 17 alin. 1 din acelaşi cod, iar instanţa penală este sesizată atât cu soluţionarea acţiunii penale, cât şi cu soluţionarea acţiunii civile, rezolvarea acţiunii civile de către instanţa penală fiind strâns legată de rezolvarea acţiunii penale, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 346 din Codul de procedură penală.

Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nici o formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.

În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, exercitată în faţa instanţei civile, întrucât art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca principiu general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziilor menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, stabilesc:

1. În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

2. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XVII

din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 29/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la întocmirea unei minute în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că soluţionarea cererilor privind măsurile preventive se realizează prin încheiere motivată, fără întocmirea, în prealabil, a unei minute, conform art. 309 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la întocmirea unei minute, în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri, neîntocmirea unei minute nu invalidează încheierea prin care se dispune cu privire la măsurile preventive.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive trebuie să fie precedate de întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 309 din Codul de procedură penală, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.

Prevederile art. 309, nefăcând nici o distincţie în raport cu felul hotărârii care urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât atunci când instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când se pronunţă prin încheiere.

Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 309 nefiind limitată la situaţia când instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa deliberează şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei măsuri preventive, printr-o hotărâre, inclusiv printr-o încheiere, rezultatul acestei deliberări se consemnează într-o minută.

Prin urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, aşa cum se prevede în art. 309 din Codul de procedură penală.

Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea încheierii nu se va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de aceea, în special în cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu recurs, cum sunt cele mai multe dintre încheierile prin care judecătorul sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive, se impune ca rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minută.

În lipsa minutei nu ar putea fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului deliberării, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzută în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală.

În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra acestor încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile relative la compunerea completului de judecată, dispoziţii prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se stabili că în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală, stabilesc:

În cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XVIII

din 12 decembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 285 din 29/03/2006

Dosar nr. 13/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit la data de 21 noiembrie 2005 în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, confiscarea specială a mijlocului de transport se dispune ori de câte ori se dovedeşte că acesta a constituit un mijloc propriu de realizare a activităţii infracţionale impus de natura şi specificul faptei incriminate, precum şi în cazul în care acesta a constituit o componentă a modului de concepere a activităţii infracţionale.

În vederea deliberării, a fost amânată pronunţarea pentru data de 12 decembrie 2005, când

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. b) din Codul penal şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din aceeaşi lege.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul acestor infracţiuni, confiscarea specială se dispune ori de câte ori mijlocul de transport a fost folosit la realizarea laturii obiective a uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, fără a constitui însă un mijloc indispensabil de săvârşire a infracţiunii.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, confiscarea specială a mijlocului de transport se dispune atunci când acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-10 din aceeaşi lege, precum şi atunci când mijlocul de transport, prin modul în care a fost concepută activitatea infracţională, era destinat să servească la realizarea laturii obiective a uneia dintre infracţiunile menţionate.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Cu privire la confiscarea specială, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri prevede că drogurile şi alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din lege se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Totodată, potrivit art. 118 lit. b) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului, aceste prevederi din partea generală a Codului penal fiind aplicabile, conform art. 362 din acelaşi cod, şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, cum este cazul faptelor sancţionate penal prin art. 2-10 din Legea nr. 143/2000.

Ca atare, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) din Codul penal, confiscarea specială a mijlocului de transport se poate dispune în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost destinat să servească la săvârşirea uneia dintre aceste infracţiuni.

Măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se dispune, ţinându-se seama de prevederile art. 111 alin. 1 din Codul penal, în măsura în care există o stare de pericol rezultată din întrebuinţarea pe care acesta a primit-o în săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000 sau din destinaţia care i s-a dat mijlocului de transport în scopul comiterii infracţiunii.

Prin urmare, pentru a fi supus confiscării speciale în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, mijlocul de transport trebuie să fi servit efectiv la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, adică să fi fost unul dintre mijloacele de care făptuitorul s-a folosit efectiv pentru a comite infracţiunea, iar pentru a fi supus confiscării speciale în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza a II-a din Codul penal, mijlocul de transport trebuie să fie fabricat, pregătit sau adaptat în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, fiind deci destinat să servească la comiterea acesteia.

În acest sens, de exemplu, mijlocul de transport cu care făptuitorul s-a deplasat având asupra sa o cantitate de droguri ce urma a fi vândută nu ar putea fi considerat că a servit la săvârşirea infracţiunii, în timp ce mijlocul de transport în caroseria căruia au fost ascunse drogurile ce urmau a fi vândute, precum şi mijlocul de transport care a fost pregătit sau adaptat pentru a putea fi ascunse drogurile în interiorul acestuia sunt supuse confiscării speciale, întrucât primul a servit efectiv la săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea a fost pregătit ori adaptat în scopul comiterii acesteia, fiind destinat să servească la săvârşirea infracţiunii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziilor menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. b) din Codul penal şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracţiunii de trafic de droguri, stabilesc:

Măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, numai în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIX

din 12 decembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 29/03/2006

Dosar nr. 19/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind data de la care amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu stabilirea datei de la care amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la această dată.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte de la data pronunţării hotărârii de admitere a cererii de către prima instanţă, iar altele, în sensul că momentul de la care se produc efectele amânării îl constituie data expertizei medico-legale a condamnatului.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii se soluţionează, potrivit art. 460 alin. 4 din Codul de procedură penală, printr-o sentinţă împotriva căreia pot fi exercitate căile de atac ordinare, nefiind definitivă.

Potrivit art. 415 alin. 1 din Codul de procedură penală, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar în temeiul alin. 2 al aceluiaşi articol, prin derogare de la prevederile alin. 1 al art. 415, hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.

Prin urmare, hotărârile instanţelor penale pot fi puse în executare numai după data rămânerii definitive a acestora, ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să permită punerea în executare a hotărârii nedefinitive, stabilind caracterul executoriu al acesteia, cum este cazul art. 350 alin. 4 din Codul de procedură penală care prevede că hotărârea pronunţată în primă instanţă cu privire la arestarea inculpatului este executorie.

Cum legea de procedură penală nu prevede caracterul executoriu al hotărârilor nedefinitive prin care instanţa a acordat amânarea executării pedepsei închisorii, rezultă că hotărârile judecătoreşti de admitere a cererii privind amânarea executării pedepsei închisorii devin executorii la data când rămân definitive şi deci că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu această dată.

A admite că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost acordată înseamnă a recunoaşte că o hotărâre judecătorească nedefinitivă este executorie în lipsa unei dispoziţii legale în acest sens, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 415 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XX

din 12 decembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 225 din 13/03/2006

Dosar nr. 16/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 5803 din Codul de procedură civilă, precum şi la problema dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 108 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că daunele cominatorii, care reprezintă o sancţiune pecuniară, se pot aplica şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de procedură civilă, precum şi că hotărârea prin care se acordă daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. În aplicarea dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la soluţionarea cererilor prin care se solicită obligarea la daune cominatorii a debitorilor obligaţiilor de a face sau de a nu face, în condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea acelor obligaţii, prin aplicarea unei amenzi civile.

Astfel, unele instanţe au considerat că, ulterior introducerii în Codul de procedură civilă a art. 5803, prin care a fost reglementată procedura constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, cererea de obligare a acestuia la plata de daune cominatorii nu mai este admisibilă.

S-a motivat că, în condiţiile aplicabilităţii dispoziţiilor art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă, daunele cominatorii nu mai sunt operante deoarece acest text de lege consacră principiul îndeplinirii obligaţiei debitorului de a face sau de a nu face prin constrângerea acestuia pe calea aplicării unei amenzi civile, concretizată în condamnarea sa la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei în natură, iar cadrul legal pentru solicitarea de despăgubiri într-un astfel de caz este reglementat la alin. 2 al aceluiaşi articol, în sensul că, "pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese".

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii şi în condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile în temeiul art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin reglementarea de ansamblu privind executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face, cuprinsă în art. 5802-5805 din Codul de procedură civilă, este instituită procedura ce permite ca debitorul unei obligaţii de a face sau de a nu face, la care se referă un titlu judecătoresc, să fie constrâns să îndeplinească acea obligaţie fie el însuşi, fie alte persoane pe cheltuiala sa.

În cadrul acestei proceduri, prin art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă s-a prevăzut că, "dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile", menţionându-se în continuare că "instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu". Textul menţionat este aplicabil în mod corespunzător, potrivit art. 5804 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi în cazul când titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face.

Or, reglementarea unui atare mijloc de constrângere, pentru a înfrânge rezistenţa manifestată de debitor la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face, cuprinsă în titlul executoriu, nu exclude folosirea dreptului de a se recurge la obligarea debitorului la daune cominatorii, cât timp prin nici o dispoziţie a legii nu este înlăturată o astfel de posibilitate.

În această privinţă, este de observat că daunele cominatorii, constând în condamnarea debitorului la plata către creditor a unei anumite sume de bani pentru fiecare zi, săptămână sau lună de întârziere, până la executarea obligaţiei în natura ei specifică, îşi au temeiul în dubla funcţiune - jurisdictio et imperium - pe care o are judecătorul, cu consecinţa prerogativei sale de a ordona şi măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea pe care o pronunţă.

Cu toate că în sistemul dreptului civil român problema daunelor cominatorii nu a fost reglementată printr-o dispoziţie cu caracter general, această instituţie este consacrată prin norme speciale.

Asemenea dispoziţii, prin care se face referire la sancţiunea plăţii de daune, sunt cuprinse în art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, precum şi în art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede că, în cazul în care termenul nu este respectat, "reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere".

Rezultă deci că daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară, ce se aplică de instanţele de judecată în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum şi că suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar raţiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligaţiei de a face sau de a nu face.

Sub acest aspect este de reţinut că, în cazul când cuantumul daunelor cominatorii nu este suficient determinat în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, stabilirea acestuia cu precizia necesară se poate asigura, potrivit dispoziţiilor cuprinse în teza finală a art. 379 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin efectuarea calculului exact, în faza executării silite, în conformitate cu prevederile art. 3712 alin. 2 din acelaşi cod.

În consecinţă, se impune a se constata că prin reglementarea dată în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă nu s-a înlăturat posibilitatea recurgerii la instituţia daunelor cominatorii pentru silirea debitorului să îndeplinească obligaţia de a face sau de a nu face, ci, dimpotrivă, pe lângă menţinerea acestui instrument de constrângere, s-a instituit şi amenda civilă ca mijloc de determinare a debitorului să îşi îndeplinească obligaţia asumată.

2. Tot în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că hotărârile judecătoreşti prin care debitorii sunt obligaţi să plătească daune cominatorii au caracter de titlu executoriu.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că a pretinde transformarea mai întâi, printr-o hotărâre judecătorească, a daunelor cominatorii în daune-interese ar însemna să fie golită de conţinut însăşi hotărârea de obligare la daune cominatorii, al căror rol este tocmai acela de a asigura o constrângere imediată şi eficientă a debitorului pentru a-şi îndeplini obligaţia de a face sau de a nu face, pe care şi-a asumat-o.

Făcându-se referire la dispoziţia cu caracter general prevăzută la art. 379 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, dacă datoria constă într-o sumă nelămurită, urmăririle se vor amâna până ce, mai întâi, se va face lichidarea, s-a considerat că, în cazul daunelor cominatorii stabilite sub forma unei sume fixe, calculată pe zile sau pe alt termen de întârziere, creanţa cominatorie este totuşi lichidă, întrucât cuantumul acesteia poate fi determinat pe baza titlului executoriu, în conformitate cu reglementarea dată prin art. 379 alin. 4 din Codul de procedură civilă, chiar dacă pentru aceasta ar fi nevoie de o nouă socoteală.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, datorită caracterului incert şi nelichid al unor asemenea creanţe, hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii nu pot fi puse în executare, fiind necesar ca, în prealabil, să se stabilească, după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecinţa transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, datorită caracterului nelichid al creanţei reprezentând daune cominatorii, declanşarea procedurii executării acestora ar face necesară mai întâi transformarea lor în daune-interese, pentru a se acorda creditorului, cu titlu definitiv, numai partea din valoarea daunelor cominatorii care reprezintă prejudiciu efectiv cauzat prin întârziere, neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiei.

Această din urmă interpretare corespunde spiritului legii.

Aşa cum s-a mai învederat, daunele cominatorii constituie un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenţei debitorului la executarea silită şi au un caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta îşi va îndeplini obligaţia asumată şi cu posibilitatea ca instanţa de judecată să le modifice dacă va considera necesar.

Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silită asupra bunurilor debitorului, aceste daune constituie totuşi o modalitate de constrângere ce rezultă din ameninţarea cu o atare executare dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată.

Faţă de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor ar trebui convertit totuşi la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare, o altă soluţie nefiind posibilă.

Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăşi valoarea prejudiciului pentru că diferenţa s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăţi în acest mod fără justă cauză.

Ca urmare, nici executarea silită nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dat fiind caracterul lor incert şi nelichid.

Fiind de principiu deci că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligaţiei convenite, precum şi că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă şi lichidă, revine instanţei de judecată îndatorirea ca, după executarea obligaţiei respective, să transforme acele daune în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării.

În atare situaţie, concluzia ce se impune sub acest ultim aspect este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanţa de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide, în aplicarea art. 5803 din Codul de procedură civilă, că orice cerere privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării amenzii civile prevăzute în acest text de lege, precum şi că hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, numai în limita daunelor-interese, compensatorii, dovedite ulterior, în faţa instanţei, cu ocazia transformării în astfel de daune a daunelor cominatorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de procedură civilă.

Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite.

Obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXI

din 12 decembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 225 din 13/03/2006

Dosar nr. 20/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 108 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, după intrarea în vigoare a Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, sistemele anterioare de publicitate imobiliară şi-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de sistemul bazat pe evidenţa cadastrului general şi noile cărţi funciare.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit asupra chestiunii dacă acţiunile în prestaţie tabulară sau în rectificare tabulară referitoare la înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare, ce fac obiectul unor acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a legii menţionate, mai sunt supuse reglementărilor din Decretul-lege nr. 115/1938.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, sistemele de publicitate imobiliară anterioare şi-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de noul sistem al cadastrului şi publicităţii imobiliare.

În motivarea acestei opinii au fost invocate prevederile art. 60 din Legea nr. 7/1996, în conţinutul pe care l-au avut anterior modificării aduse prin art. I pct. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2004, aprobată prin Legea nr. 499/2004.

Ca urmare, făcându-se referire la prevederea din acel articol, că "acţiunile introduse în temeiul art. 22, 23, 27, 28 şi 38-44 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate", s-a considerat că din această reglementare s-ar deduce că acţiunile introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 ar trebui soluţionate potrivit dispoziţiilor acestei legi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, până la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrului de publicitate imobiliară pe teritoriul fiecărui judeţ, în zonele de carte funciară supuse sistemului reglementat în Decretul-lege nr. 115/1938 vor fi aplicate în continuare dispoziţiile acestui decret-lege. Ca urmare, fiind sesizate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, cu acţiuni având ca obiect prestaţie tabulară sau rectificarea cărţii funciare, aceste instanţe şi-au întemeiat soluţiile pe dispoziţiile art. 22-25 şi pe cele ale art. 34-38 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În motivarea acestui punct de vedere s-a făcut referire la dispoziţiile art. 72 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 7/1996, subliniindu-se că, potrivit acestor dispoziţii, actele normative care au reglementat sistemele anterioare de publicitate imobiliară îşi încetează aplicabilitatea, pentru fiecare judeţ, la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întregul teritoriu administrativ al unui judeţ, aceste acte normative urmând să fie abrogate numai după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, efectele actului juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept real imobiliar, valabil încheiat anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, dar neînscris în cartea funciară, sunt guvernate de principiul tempus regit actum, deoarece, potrivit prevederilor legii noi, aceste efecte se produc numai la data înscrierii actului în cartea funciară.

Sub acest aspect este de observat că prin art. 59 din Legea nr. 7/1996, în conţinutul avut la data intrării în vigoare, s-a prevăzut că "actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar, valabil, încheiat anterior intrării în vigoare a prezentei legi, netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în cartea funciară, îşi produce efectele la data înscrierii în cartea funciară, potrivit regimului juridic la data încheierii lui".

Din această dispoziţie a Legii nr. 7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al cadastrului şi al publicităţii imobiliare, rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului ca un act juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în cartea funciară, să îşi producă efectele, potrivit regimului juridic existent la data încheierii lui, numai de la înscrierea lui în cartea funciară.

Tot astfel, în actuala reglementare, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin titlul XII art. I pct. 63 din Legea nr. 247/2005, art. 59 din Legea nr. 7/1996 prevede că "actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept real imobiliar, valabil încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi, netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în cartea funciară, îşi produce efectele la data înscrierii în cartea funciară, potrivit prevederilor prezentei legi".

Aşa fiind, în raport cu conţinutul pe care articolul sus-menţionat l-a avut succesiv, înţelesul ce i se poate da nu poate fi decât în sensul că actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept real imobiliar, valabil încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, dar netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în cartea funciară, îşi va produce efectele numai la data înscrierii în cartea funciară potrivit prevederilor acestei legi.

Raţiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conţinutul neechivoc al textului de lege la care s-a făcut referire, ci şi de efectele diferite pe care Decretul-lege nr. 115/1938 şi Legea nr. 7/1996 le dau înscrierii în cartea funciară.

În acest sens, transmiterea dreptului real care formează obiectul actului juridic supus înscrierii se produce, în sistemul reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938, numai datorită efectului constitutiv al înscrierii. Cum efectul constitutiv (atributiv) al înscrierii înseamnă, conform aceleiaşi legi vechi, naşterea necondiţionată a dreptului real (jus in re), pentru raţiuni de simetrie în aplicarea legii se impune ca dreptul şi exerciţiul dreptului în prestaţie tabulară să fie, de asemenea, guvernate de legea veche.

Sub aspectul menţionat mai este de observat că prin art. 17 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 se prevede că "drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară", pentru ca prin art. 26 din aceeaşi lege să se reglementeze că "drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară, din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere", însă, în aceste din urmă cazuri, "titularul nu va putea ... dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea".

Spre deosebire de acest sistem de înscriere în cartea funciară, în care intabularea şi înscrierea provizorie aveau efect constitutiv de drepturi reale imobiliare, iar efectul notării era opozabilitatea faţă de terţi a situaţiilor menţionate, în noua reglementare, instituită prin Legea nr. 7/1996, efectul înscrierii în cărţile funciare este doar cel al opozabilităţii faţă de terţi.

De altfel, prin art. 72 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pe întregul teritoriu al unei unităţi administrativ-teritoriale.

Ca atare, se impune a se reţine că, în timp, legea veche (Decretul-lege nr. 115/1938) ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de legiuitor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că acţiunile de carte funciară - în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară -, având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de cele ale Decretului-lege nr. 115/1938.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că acţiunile de carte funciară (în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,

Victoria Maftei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXIII
din 12 decembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 233 din 15/03/2006

Dosar nr. 31/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 108 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 nu au fost aplicabile în nici o perioadă, astfel că magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate nu li se poate acorda prima de concediu reglementată prin aceste dispoziţii.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit.

Astfel, unele instanţe au respins cererile privind plata primelor de concediu, considerând că, deşi prin art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, s-a stabilit că magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, acest drept a fost suspendat, succesiv, mai întâi prin art. 3 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi apoi prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, pentru ca prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, să nu se mai prevadă dreptul la prima de concediu.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că, din moment ce dreptul la prima de concediu a fost suspendat prin acte normative succesive, iar prin dispoziţiile ce au reglementat ulterior salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, personalului de specialitate juridică asimilat şi ale personalului auxiliar nu s-a mai prevăzut dreptul la prima de concediu, instanţele judecătoreşti nu erau îndreptăţite să acorde dreptul respectiv prin hotărârile pe care le-au pronunţat.

S-a subliniat că, în lipsa unei prevederi legale care să fi fost aplicabilă magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate de la instanţele judecătoreşti şi parchete, acestora nu li se pot acorda sume de bani cu titlu de primă de concediu decât cu nesocotirea voinţei legiuitorului, ceea ce constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţie.

Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile, dispunând să fie plătite magistraţilor reclamanţi sumele de bani reprezentând contravaloarea primelor de concediu pentru anii 2001-2004.

S-a motivat că, deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzută în art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, a fost suspendat pe perioada 2001-2004 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi legile succesive privind bugetul de stat, această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.

S-a mai învederat că, din moment ce dispoziţiile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu, având caracter temporar, nu mai erau în vigoare la data soluţionării cererilor, astfel că nu puteau să mai formeze obiectul controlului de neconstituţionalitate, cu toate că aveau conţinut contrar prevederilor art. 41 şi 53 din Constituţie, iar în aplicarea principiului instituit prin art. 3 din Codul civil judecătorii au posibilitatea să extindă interpretarea legii şi la situaţii pe care aceasta nu le mai reglementează, se impune să se considere că suspendarea dreptului la prima de concediu nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, pentru că aceasta ar însemna însăşi înlăturarea acestui drept.

În fine, alte instanţe au admis cererile în sensul obligării Ministerului Justiţiei şi, respectiv, Ministerului Public la plata primei de concediu numai pentru anii 2001-2002, cu motivarea că actul normativ cu putere de lege nu poate produce efecte decât pentru perioada în care este în vigoare.

Or, prin considerentele hotărârilor pronunţate de aceste instanţe s-a relevat că art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, în care era reglementată prima de concediu, a fost abrogat prin art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, încât dreptul respectiv, existând numai până la această dată, nu poate fi pretins şi pentru perioada ulterioară.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, în art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, s-a prevăzut că "magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate pe baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".

Ulterior, prin art. III alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 s-a prevăzut că "se suspendă până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 care cuprind dispoziţii referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă", iar prin Legea nr. 386/2001 s-a dat un nou cuprins numai alin. 3 al art. III din această ordonanţă, prevăzându-se că "pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menţionate la alin. 1 şi 2 redevin aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 237/2000".

În conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, termenele prevăzute în art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 au fost prelungite până la 31 decembrie 2002, iar prin art. 10 alin. (3) din Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a dispus prelungirea aceloraşi termene până la data de 31 decembrie 2003.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că "pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă art. 11 şi celelalte dispoziţii referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti [...], cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare".

Rezultă deci că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă menţionată, erau abrogate implicit şi dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă.

În raport cu această situaţie, dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.

Dar pentru perioada anterioară, chiar dacă s-a dispus, prin art. III alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, suspendarea aplicării prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă, până la data de 31 decembrie 2003, iar prin Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001 şi prin Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a prelungit, succesiv, aplicarea prevederilor care se referă la prima pentru concediul de odihnă, nu se poate considera totuşi că acel drept nu ar fi existat, cât timp abrogarea textului de lege care îl prevedea a intervenit abia la 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002.

Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se reţină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin art. 411 alin. 1, a fost introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 şi şi-a produs efectele începând de la 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 411 alin. 1 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, acel drept a încetat să mai existe.

Aşa fiind şi cum, în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile, înscris în art. 15 din Constituţie şi în art. 1 din Codul civil, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 nu au putere retroactivă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate prin art. 491 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, a existat în perioada anilor 2001-2002.

Or, dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, ca şi cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanţa menţionată, neconţinând vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăşi existenţa lui.

Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În atare situaţie, în mod corect au procedat instanţele care au considerat că dreptul la acţiune pentru calculul şi plata primei de concediu s-a născut la data de 1 ianuarie 2003, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.

Reiese deci că se impune a se considera că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 386/2001, precum şi cele ale Legii nr. 743/2001 au întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii prevederii legale sus-menţionate, a cărei punere în aplicare a fost suspendată sau amânată prin acte normative temporare, emise datorită unor condiţii financiare deosebite.

Dar efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

De aceea, nu este posibil să se aplice în prezent nici dispoziţiile de prelungire succesivă a termenelor de punere în aplicare a art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistraţi şi personalul auxiliar, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 şi 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], pentru că s-ar contraveni principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi reglementat prin art. 1 din Codul civil.

Ca urmare, ordonatorilor principali de credite şi, după caz, ordonatorilor de credite de rang inferior le revine obligaţia să plătească magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, pentru anii 2001 şi 2002, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, care a fost în vigoare în cei 2 ani şi a produs efecte până la data de 1 ianuarie 2003.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus în această lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, stabilesc:

Prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.