"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră formată din: domnii L. Wildhaber, preşedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, G. Ress, Sir Nicolas Bratza, domnul I. Cabral Barreto, doamna V. Straznicka, domnii C. Bîrsan, P. Lorenzen, J. Casadevall, B. Zupancic, J. Hedigan, M. Pellonpaa, A.B. Baka, R. Maruste, M. Ugrekhelidze, K. Hajiyev, judecători, şi domnul P.J. Mahoney, grefier,
după deliberare în Camera de Consiliu la 1 septembrie 2004 şi 10 noiembrie 2004,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată.

PROCEDURĂ

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.348/96 îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpănă (primul reclamant) şi Radu Mazăre (al doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23 august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat la Constanţa. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţin, în particular, o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la respectarea libertăţii de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, datorată condamnării lor ca urmare a publicării la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.
4. Cererea a fost înaintată Curţii la 1 noiembrie 1998, dată intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 paragraful 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea a fost atribuită primei secţiuni a Curţii (art. 52 paragraful 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 paragraful 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 paragraful 1 din regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiunilor (art. 25 paragraful 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secţiuni, astfel remaniată (art. 52 paragraful 1).
7. La 10 septembrie 2002, a fost declarată parţial admisibilă de o cameră a secţiunii amintite (camera), formată din următorii judecători: domnul J.-P. Costa, preşedinte, domnul L. Loucaides, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul V. Butkevych, doamna W. Thomassen, doamna A. Mularoni, judecători, precum şi doamna S. Dolle, grefier de secţie.
8. La 10 iunie 2003, camera a pronunţat o hotărâre; cu cinci voturi la două (domnul J.-P. Costa şi doamna W. Thomassen), a decis că dreptul reclamanţilor garantat de art. 10 din Convenţie nu a fost încălcat.
9. La 2 septembrie 2003, partea reclamantă a solicitat, în temeiul art. 43 din Convenţie şi al art. 73 din regulament, trimiterea cauzei în faţa Marii Camere. Această solicitare a fost formulată şi semnată, în numele celor doi reclamanţi, de primul dintre aceştia, domnul C. Cumpănă.
10. Un colegiu al Marii Camere a admis cererea la 3 decembrie 2003.
11. Compunerea Marii Camere a fost hotărâtă în conformitate cu art. 27 paragrafele 2 şi 3 din Convenţie şi cu art. 24 din regulament.
12. La 15 martie 2004, Guvernul a prezentat observaţii privind cererea de trimitere formulată de partea reclamantă.
13. Reclamanţii au răspuns printr-o scrisoare din 17 august 2004. Al doilea reclamant a anexat la aceasta o declaraţie în care a arătat că susţine cererea de trimitere a cauzei în faţa Marii Camere, formulată de primul reclamant.
14. La 1 septembrie 2004 a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, o audiere publică (art. 59 paragraful 3 din regulament).

S-au prezentat în faţa Curţii:
▪ pentru Guvern:
-doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat, agent,
-domnul R. Rotundu, coagent,
-doamnele R. Paşoi, A. Prelipcean, C. Roşianu, consilieri;
▪ pentru reclamanţi:
-domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat,
-doamna D. Mocanu-Caraiani, consilier.
Curtea a ascultat pledoariile domnului M. Mocanu-Caraiani, urmat de doamnele R. Rizoiu şi C. Roşianu, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. Împrejurările speţei
15. Reclamanţii, domnii Constantin Cumpănă şi Radu Mazăre, sunt născuţi în anul 1951 şi, respectiv, 1968 şi locuiesc în Constanţa.

A. Împrejurările speţei

1. Originile cauzei
a) Contractul de asociere între primărie şi societatea "Vinalex"
16. Prin Hotărârea nr. 33 din 30 iunie 1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, a impus o amendă în sarcina conducătorilor de vehicule staţionate neregulamentar pe drumul public şi a împuternicit societatea S.C. CBN din Constanţa să desfăşoare activităţi de ridicare, transport şi depozitare a acestor vehicule.
17. Prin Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul municipiului Constanţa a autorizat firma "Vinalex" să asigure serviciile de ridicare, transport şi depozitare a vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumul public.
18. La 16 decembrie 1992 a fost încheiat un contract de asociere între primărie şi firma respectivă, semnat, în numele autorităţilor, de viceprimar (în continuare D.M.) şi de jurista primăriei (în continuare doamna R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul municipiului Constanţa a solicitat firmei "Vinalex" să pună capăt activităţilor desfăşurate în temeiul contractului, informând-o cu această ocazie că analizează posibilitatea rezilierii contractului.
b) Conţinutul articolului în litigiu
19. La 12 aprilie 1994, reclamanţii, jurnalişti de profesie, au publicat în ziarul local "Telegraf", al cărui redactor-şef era al doilea reclamant, un articol intitulat "Fostul viceprimar D.M. şi actuala judecătoare R.M., prin concurs de infracţiuni, au realizat escrocheria Vinalex". Numele fostului viceprimar şi al fostei juriste a primăriei, doamna R.M., care devenise între timp judecător, figurau integral în titlu şi în textul articolului.
20. Semnat de cei doi reclamanţi, articolul avea următorul conţinut:
"Pe data de 30.06.1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a emis Hotărârea nr. 33, care, în art. 5, prevede: «Prestaţia de blocare, ridicare, transport, depozitare şi eliberare a mijloacelor de transport sau remorci se efectuează de S.C. CBN-SRL.» (...) Astfel, serviciile de specialitate din Primărie trebuia [sic] să urmărească şi să stabilească modalităţile concrete pentru ducerea la îndeplinire a Hotărârii Consiliului local. Acest fapt nu s-a întâmplat. În schimb, după şase luni de la adoptarea Hotărârii nr. 33, în mod ilegal, încălcând cu bună ştiinţă prevederile Legii nr. 69/1991, a fost încheiat «Contractul de asociere în participaţiune» (...) cu o cu totul altă firmă decât cea autorizată iniţal, denumită S.C. «Vinalex». Dar, reţineţi! documentul respectiv este semnat astfel: în numele primarului de viceprimarul D.M. (...), iar în locul juristului M.T., semnătura aparţine unei anume M.
De unde şi prin ce minune a apărut S.C. Vinalex SRL ca asociat al Primăriei, dacă Hotărârea nr. 33/30.06.1992 a Consiliului Municipal nominalizează societatea CBN SRL să realizeze o simplă prestare de servicii? De reţinut că, în dosarul acestui caz, nu există nici un act potrivit căruia Societatea CBN SRL şi-ar fi dat acordul de a renunţa la activitatea de ridicare a maşinilor! (...) Escrocul D.M. (fost viceprimar, acum avocat), prin contractul de asociere, a împuternicit nişte hăndrălăi, angajaţii Vinalex-ului, să constate staţionarea neregulamentară a maşinilor! - cu alte cuvinte să-şi bată joc de cetăţeni şi de avutul lor personal.
În ce constă sau, mai corect spus, cum s-a efectuat escrocheria? Conform Legii 69/91 (art. 82 şi 29), orice contract de asociere cu o societate comercială poate fi încheiat doar în urma unei hotărâri a Consiliului local adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor. Înainte de adoptarea sa în Consiliu, respectivul contract trebuie să aibă, obligatoriu, avizul tuturor comisiilor de specialitate (...). Contractul cu Vinalex a fost negociat şi semnat ilegal, în numele Consiliului, de cei trei, invocând Hotărârea din vară, care, aşa cum am mai arătat, se referea la o altă firmă, dar la nici o asociere!
Având în vedere că, înaintea perfectării acestui contract, Primăria mai încheiase alte patru contracte (urmând calea legală), persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă! Şi pentru că fiecare încălcare conştientă a legii are un scop în sine, de obicei pentru a aduce foloase infractorului, în cazul de faţă este de la sine înţeles că dl ex-viceprimar, jurist, a luat mită (şpagă) de la beneficiarul contractului obligându-şi sau constrângându-şi subordonaţii, printre care R.M., să încalce legea.
Curtea de Conturi din Constanţa a depistat această flagrantă escrocherie, care i-a adus beneficii uriaşe mituitorului (S.C. Vinalex) (...). Infractorul [S.C. Vinalex] nu a făcut niciodată dovada deţinerii unor mijloace adecvate de ridicare, transportare şi blocare a autoturismelor neregulamentar parcate. Este cauza distrugerii a numeroase maşini particulare şi, implicit, a existenţei a mii de reclamaţii în acest sens.
Mai mult, aşa-zisul contract de asociere a fost încheiat doar pentru un an de zile, respectiv până la data de 16.12.1993. Din acel moment, verosul serelist nu mai avea dreptul, sub nici o formă, să atingă avutul particular al vreunui cetăţean! Cu toate acestea, el a continuat să ridice maşinile, să încaseze ilegal nişte bani (...). Nu înţelegem cum Poliţia şi-a dat concursul, acordând asistenţă infractorului, în ultimele patru luni!
Să ne oprim puţin şi asupra fostei juriste a Primăriei şi actualei judecătoare R.M. Ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător (împărţind dreptatea pe baza aceloraşi legi pe care nu le cunoaşte), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare! Nu ne miră că aceeaşi judecătoare este cercetată de Curtea de Conturi... pentru o altă nelegiuire comisă tot de Primărie (despre care noi am scris la momentul oportun). Ni se pare însă ilar faptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (suspendare), motivând că suma ar fi ... prea mică!
Realizând parcă faptul că laţul se strânge, Serviciul de coordonare, organizare resurse umane, al Primăriei (...) a emis adresa (...) către S.C. Vinalex, căreia îi pune în vedere posibilitatea rezilierii contractului de asociere, întrucât, în termenul contractual, până la data de 16.12.1993: «nu aţi prezentat documente doveditoare privind achiziţionarea unor alte utilaje, tip platformă, pentru buna desfăşurare a activităţii» (conform clauzei din contract prevăzută de art. 3 - n.n.). În aceeaşi adresă, Vinalex este somată să se prezinte cu balanţele lunare şi i se pune în vedere că: «Întrucât nu aţi făcut dovada deţinerii lor (utilajele pe care le-a folosit n.n.) cu acte doveditoare, considerăm cota dvs. de participare doar în limita capitalului social al firmei, respectiv de 110.000 lei, urmând a se recalcula participarea la venitul net al asociaţiunii în proporţie egală cu constituirea părţilor».
Dar faptele sunt fapte, iar documentele aflate în posesia noastră «vorbesc» de la sine despre ilegalitatea şi escrocheria «Vinalex»."
21. Articolul era însoţit de fotografia unei maşini de poliţie prezente la ridicarea unui vehicul staţionat neregulamentar pe drumul public, de fotocopii de pe extrase din contractul de asociere şi din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa din 30 iunie 1992, precum şi de pasaje din anumite articole din Legea nr. 69/1991 privind răspunderea şi alte atribuţii ale primarului, ale prefectului şi ale consilierilor locali şi judeţeni.
22. Articolul era însoţit şi de o caricatură reprezentând un bărbat şi o femeie, braţ la braţ, cărând un sac inscripţionat "Vinalex", plin cu bancnote. Dialogul dintre cele două personaje era următorul:
"Măi R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasă c-ai făcut treabă bună, tot am scos cât am fost viceprimar, ceva lovele, de-o Americă ...
D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] ... dacă tu te faci avocat, io mă fac judecătoare şi-o rezolvăm de-un mapamond ..."
c) Concluziile controlorilor financiari ai Curţii de Conturi
23. La 6 iunie 1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Judeţene de Conturi Constanţa a examinat un raport întocmit la 26 mai 1994 în urma unei verificări financiare efectuate la Consiliul Local al Municipiului Constanţa pentru anul 1992, constatând următoarele:
a) alegerea, de către consiliul local, la 30 iunie 1992, a societăţii S.C. CBN pentru efectuarea ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar nu a fost motivată de nici o ofertă scrisă din partea respectivei societăţi, nici de obiectul de activitate al acesteia;
b) consiliul local nu şi-a dat avizul pentru încheierea contractului de asociere dintre Primărie şi societatea "Vinalex" şi nu a fost realizată şi nici supusă aprobării consiliului o expertiză a bunurilor asociatului "Vinalex", contrar dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală;
c) repartizarea profitului asupra căruia părţile au convenit prin contract, anume 70% pentru societatea "Vinalex" şi 30% pentru consiliul local, nu era conformă cu aportul fiecăruia dintre asociaţi la data încheierii contractului, care era de 76,4% pentru consiliul local şi 23,6% pentru societatea "Vinalex", ceea ce a antrenat o pierdere de venit în detrimentul consiliului local.
Compartimentul de Control Financiar a estimat că era necesar să se solicite primarului municipiului Constanţa, în calitatea sa de ordonator de credite, "să intre în legalitate" cu privire la obligaţiile părţilor decurgând din contractul menţionat şi să fie mai eficient când încheie astfel de asocieri cu agenţi privaţi în viitor.
24. Reclamanţii au prezentat în faţa Curţii un raport al Curţii de Conturi, datat 17 martie 1994, care se referea, de asemenea, la neregulile descrise în paragraful 23 de mai sus, cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre Primărie şi societatea "Vinalex", indicând că se impune rezilierea acestuia. Reclamanţii nu au menţionat existenţa unui astfel de raport în procedura penală îndreptată împotriva lor ca urmare a apariţiei în ziar a articolului în litigiu.

2. Procesul penal împotriva reclamanţilor
a) Procedura în faţa instanţei de fond
25. La 14 aprilie 1994, după apariţia articolului, doamna R.M. i-a dat în judecată pe reclamanţi la Judecătoria Constanţa pentru insultă şi calomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi 206 din Codul penal. Ea s-a plâns, în special, de caricatura care însoţea articolul, care o înfăţişa ca pe o "«damă», avându-se grijă ca fusta să fie destul de scurtă, pentru a-mi evidenţia anumite «elemente», cu care am fost dotată, în semn de batjocură, la braţul unui bărbat încărcat cu un sac de bani". A afirmat că articolul, desenul şi dialogul dintre personaje au îndemnat cititorii să creadă că avea relaţii intime cu D.M. şi a subliniat că atât ea, cât şi fostul viceprimar erau căsătoriţi, fiecare cu altcineva.
26. La termenul din 13 mai 1994, instanţa a amânat cauza datorită lipsei reclamanţilor, a fixat un nou termen la 27 mai 1994 şi a dispus aducerea cu mandat a acestora.
27. La termenul din 27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat că îşi asumă întreaga răspundere pentru ceea ce publicase în ziarul pe care-l conducea în calitate de redactor-şef. El a explicat, cu privire la caricatură, că aceasta este un mijloc de critică folosit în mod curent în presă şi că nu a intenţionat să aducă atingere reputaţiei reclamantei. Ca răspuns la o întrebare a instanţei, a recunoscut că a cunoscut că, în baza ordinului primarului municipiului Constanţa, societatea "Vinalex" a obţinut autorizaţia primarului de a proceda la ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar, dar a declarat că nu a considerat, totuşi, util să publice această informaţie. A mai subliniat, în final, că nu doreşte să încheie o tranzacţie cu partea vătămată, dar că este gata să publice un articol în favoarea acesteia, dacă aceasta dovedeşte că ceea ce a publicat era fals.
28. La 10 iunie 1994, reclamanţii au solicitat strămutarea cauzei. Au solicitat acordarea unui nou termen, arătând că, datorită calităţii de judecător a reclamantei, le era imposibil să găsească în Baroul Constanţa un avocat care să accepte să îi reprezinte.
29. La o dată neprecizată, Baroul Constanţa, la cererea judecătoriei, a certificat că reclamanţii nu s-au lovit de refuzul tuturor avocaţilor din Barou şi că, în orice caz, conducerea Baroului nu a fost sesizată cu această problemă.
30. La 15 iunie şi la 1 iulie 1994, instanţa a amânat cauza pentru lipsa reclamanţilor.
31. Printr-o încheiere din 21 iulie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu-Gară.
32. La 15 noiembrie 1994, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe. La 21 decembrie 1994, 25 ianuarie, 27 februarie, 20 martie, 17 aprilie şi 17 mai 1995 au avut loc mai multe şedinţe de judecată.
33. La termenele din 21 decembrie 1994 şi 25 ianuarie 1995, reclamanţii, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat. Instanţa a emis pe numele lor un mandat de aducere pentru termenele din 25 ianuarie şi, respectiv, 27 februarie 1995. Reclamanţii nu s-au prezentat.
34. La termenele din 27 februarie şi 20 martie 1995, reprezentanţii ziarului "Telegraf" au solicitat în numele reclamanţilor, care lipseau, amânarea cauzei. Instanţa a admis cererea.
35. La 20 martie 1995, avocatul N.V. din Baroul Bucureşti a acceptat să îi apere pe reclamanţi.
36. La termenul din 17 aprilie 1995, în cursul dimineţii, N.V. a solicitat instanţei să examineze cauza după ora 11,30. Instanţa a admis cererea. Cu toate acestea, la strigarea cauzei la ora 12,00 şi, ulterior, la ora 14,30, instanţa a constatat că nici reclamanţii, nici avocaţii nu erau prezenţi în sală şi a amânat cauza pentru 17 mai 1995.
37. La termenul din 17 mai 1995 instanţa a rămas în pronunţare, după ce a constatat că nici reclamanţii, deşi legal citaţi, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-o hotărâre din aceeaşi zi, instanţa a apreciat că reclamanţii s-au făcut vinovaţi de insultă şi calomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi, respectiv, 206 din Codul penal şi i-a condamnat la 3 luni închisoare pentru insultă şi 7 luni închisoare pentru calomnie şi a dispus executarea pedepsei mai severe, şi anume 7 luni de închisoare. Instanţa a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute în art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai jos).
Instanţa a impus, de asemenea, reclamanţilor interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pentru o perioadă de un an după executarea pedepsei cu închisoarea, măsură de siguranţă prevăzută de art. 115 alin. 1 din Codul penal (paragraful 59 de mai jos).
În sfârşit, instanţa i-a condamnat să plătească doamnei R.M. daune-interese în cuantum de 25 milioane lei, echivalentul a 2.033 euro la paritatea leu/euro de la data evenimentelor, cu titlu de prejudiciu moral.
38. În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut mai întâi că: "Instanţa ia act că, atât la Judecătoria Constanţa, cât şi la Judecătoria Lehliu-Gară, partea vătămată a fost mereu prezentă, iar inculpaţii, în mod nejustificat, au lipsit în general, deşi au fost legal citaţi. În dovedirea plângerii sale prealabile, partea vătămată, R.M., a solicitat proba cu acte. Partea vătămată a depus la dosar exemplarul din ziarul local «Telegraf» din 12 aprilie 1994, unde apare articolul menţionat în plângerea prealabilă şi caricatura unde este ridiculizată.
Instanţa ia act că atât inculpaţii, cât şi partea responsabilă civilmente, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat la nici un termen de judecată, prezentă fiind numai partea vătămată.
Instanţa ia act că inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă aveau cunoştinţă de dosarul penal în care erau implicaţi, de termenele de judecată, că aveau apărător ales (care a solicitat instanţei o dată amânarea şi a doua oară lăsarea la a doua strigare a dosarului după ora 11,30).
Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre a fost audiat la Judecătoria Constanţa, în şedinţa publică din 27 mai 1994, reţinându-se următoarele: inculpatul consideră că nu este obligatoriu pentru a exercita profesia de ziarist să fie absolvent al Facultăţii de ziaristică; inculpatul refuză să răspundă instanţei dacă a avut şi alte acte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 33 de către Consiliul Local al Municipiului Constanţa; înţelege prin noţiunea de concurs de infracţiuni săvârşirea mai multor infracţiuni; înţelege încălcarea legii penale prin concurs, încălcarea mai multor infracţiuni; consideră că partea vătămată, în calitate de juristă la Primărie, prin semnarea contractului a încălcat mai multe articole din Legea nr. 69/1991; precizează că nu poate face încadrarea juridică exactă a infracţiunilor săvârşite de partea vătămată întrucât nu intră în competenţa sa acest lucru; declară că tot ce a avut de spus în legătură cu partea vătămată a spus în articolul apărut în ziar; consideră că peste tot sunt folosite caricaturile, apreciind că prin ea (caricatura) nu a adus în nici un fel atingere reputaţiei vreunei persoane (recte partea vătămată).
Instanţa reţine că inculpatul R. Mazăre îşi asumă întreaga responsabilitate pentru tot ce se publică în ziarul pe care îl conduce în calitate de redactor-şef; (...) că are cunoştinţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul ziaristului de a informa opinia publică; că a citit integral Hotărârea Guvernului şi nu a publicat-o integral din lipsă de spaţiu; că inculpatul declară că a citit integral şi contractul de asociere încheiat de Primărie şi semnat de partea vătămată, doamna R.M., dar nu avea cunoştinţă ca Hotărârea Guvernului să facă vorbire de contracte de asociere; (...) că inculpatul avea cunoştinţă că printr-o dispoziţie a primarului municipiului Constanţa a fost împuternicită firma «Vinalex» să efectueze serviciul ridicării autoturismelor parcate neregulamentar, dar a considerat că nu este necesară publicarea ei în ziar; că, în încheiere, inculpatul declară că «având în vedere gravitatea faptelor comise cred că nu este necesar să discut în prealabil cu partea vătămată. În cazul în care ar exista documente care să dovedească nerealitatea celor arătate de mine, sunt de acord să public un articol care să fie în favoarea părţii vătămate»."
39. În ceea ce priveşte înscrisurile de care s-a prevalat partea vătămată, instanţa a arătat că:
"La dosar, partea vătămată, R.M., a depus, pe lângă articolul din ziarul «Telegraf», Hotărârea nr. 33 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanţa, având la bază Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care s-a hotărât ridicarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992 a Primăriei Municipiului Constanţa (...) prin care se dispune autorizarea firmei «Vinalex» să ridice, să transporte şi să depoziteze autovehiculele staţionate neregulamentar pe arterele de circulaţie («Condiţiile efectuării prestaţiilor figurează în contractul de asociere ce urmează a fi perfectat»); Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care sunt autorizaţi primarii să dispună ridicarea, transportul şi depozitarea autovehiculelor parcate neregulamentar, apelând la unităţi specializate, acordându-le autorizaţie, şi Dispoziţia nr. 369 din 1 iulie 1994, emisă de primarul municipiului Constanţa, prin care se autorizează firma «Vinalex» pentru efectuarea unor astfel de servicii."
40. Cu privire mai ales la articolul şi la caricatura în litigiu, instanţa s-a pronunţat după cum urmează:
"... semnat de inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă, acest articol viza partea vătămată R.M., lezându-i onoarea, demnitatea, imaginea publică, afectându-i sentimentul propriu de autopreţuire prin acuzaţiile (în scris) aduse prin semnele şi simbolurile cu ţintă determinată asupra ei.
Instanţa reţine că aceste fapte există, sunt prevăzute de legea penală, prezintă pericol social nu atât prin rezultatul material (deformare materială a realităţii exterioare), cât mai ales prin consecinţele psihosociale pe care le antrenează, prin dezinformarea sau informarea incorectă a publicului, ducând la aprecieri eronate cu privire la fapte şi persoane, instaurându-se o scară de valori greşită, avându-se în vedere rolul şi impactul mijloacelor de informare în masă asupra tuturor, creând traume psihice părţii vătămate. La această apreciere instanţa a avut în vedere calitatea deosebită a părţilor în proces, respectiv partea vătămată, R.M., juristă, reprezentantă a autorităţii judecătoreşti şi inculpaţii, R. Mazăre şi C. Cumpănă, reprezentanţi ai mass-media.
Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre realizează gravitatea faptelor comise de el, dar, în mod iresponsabil, declară că «am cunoştinţă că printr-o dispoziţie a primarului a fost împuternicită firma "Vinalex", dar am considerat că nu este necesară publicarea şi a acestei dispoziţii» (...).
Instanţa consideră că publicarea articolului în ziar nu putea avea la bază «un interes legitim», atât timp cât nu se baza pe fapte reale, pe o corectă informare a opiniei publice. Instanţa reţine că inculpaţii (...) au «uitat» conţinutul art. 30 alin. (6) din Constituţie: «Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine» şi al art. 31 alin. (4) din Constituţie: «Mijloacele de informare în masă publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.»
Din cuprinsul «Concluziilor scrise» depuse de partea vătămată (...) reiese că aceasta a dorit permanent stingerea procesului penal prin împăcare, dacă inculpaţii ar fi retractat cele scrise în articol.
Se reţine că partea vătămată este persoană publică, că în urma apariţiei articolului în ziar, conducerea instituţiei şi conducerea ierarhic superioară au întrebat-o despre proces, mai ales că trebuie să se prezinte la examenul de definitivat".
b) Procedura în faţa instanţei de recurs
41. La o dată neprecizată, reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei primei instanţe din 17 mai 1995.
42. La termenul din 2 noiembrie 1995, Tribunalul Călăraşi, după ce a constatat cauza în stare de judecată şi lipsa reclamanţilor, deşi legal citaţi, precum şi faptul că aceştia nu şi-au motivat recursul, a rămas în pronunţare.
43. Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, după examinarea cauzei reclamanţilor sub toate aspectele, potrivit art. 3856 din Codul de procedură penală (în continuare CPP), a menţinut hotărârea primei instanţe, pe care a considerat-o legală. Această decizie, trimisă la arhivă în data de 23 noiembrie 1995, a rămas definitivă şi executorie, nefiind supusă nici unei căi ordinare de atac.
c) Procedura recursului în anulare promovat de procurorul general
44. La 10 aprilie 1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 17 mai 1995 şi 2 noiembrie 1995, în care a arătat că:
a) instanţele au făcut o încadrare juridică greşită a faptelor deduse judecăţii. Subliniind că reclamanţii nu au făcut decât să scoată în relief, prin caricatură, acuzaţiile lor potrivit cărora anumiţi funcţionari ai Primăriei erau corupţi, el a arătat că faptele deduse judecăţii nu constituiau elementul material al infracţiunii de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal;
b) cuantumul daunelor-interese pe care reclamanţii au fost condamnaţi să le plătească era deosebit de ridicat şi obiectiv nejustificat; şi, în sfârşit,
c) condiţiile art. 115 alin. 1 din Codul penal, în temeiul căruia instanţele pot interzice exercitarea unei meserii unei persoane care a săvârşit acte ilegale pe motivul incapacităţii, lipsei de pregătire sau pentru alte motive care o fac nepotrivită pentru exercitarea meseriei, nu erau îndeplinite în cauză, nici o probă neatestând fără echivoc inaptitudinea reclamanţilor de a continua exercitarea meseriei de jurnalist sau pericolul potenţial pe care îl comportă aceasta.
45. Prin decizia definitivă din 9 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul formulat de procurorul general ca neîntemeiat, pentru următoarele motive:
"Prin probele administrate în cauză s-a stabilit că la data de 12 aprilie 1994, inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă au publicat în ziarul «Telegraf» din municipiul Constanţa articolul intitulat «Fostul viceprimar D.M. şi judecătoarea R.M., prin concurs de infracţiuni au realizat escrocheria Vinalex», din cuprinsul căruia rezultă că în cursul anului 1992, în timp ce îndeplinea funcţia de consilier juridic din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanţa, partea vătămată R.M. a participat la acţiunile frauduloase ale societăţii comerciale Vinalex.
Se constată, totodată, că în cuprinsul articolului menţionat inculpaţii au inclus o caricatură în care partea vătămată a fost prezentată în compania unui bărbat purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să lezeze onoarea, demnitatea şi imaginea publică a acesteia.
Rezultând, aşadar, că prin articolul publicat în ziarul «Telegraf» inculpaţii au imputat părţii vătămate săvârşirea unor fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, i-ar atrage răspunderea penală, în mod corect cele două instanţe au reţinut în sarcina acestora comiterea infracţiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 din Codul penal.
Fapta aceloraşi inculpaţi, care în cuprinsul articolului menţionat au inclus o caricatură, în care partea vătămată era prezentată în compania unui bărbat, purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să aducă atingere onoarei şi reputaţiei acesteia, constituie infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal (...)."
46. În privinţa cuantumului daunelor-interese pe care reclamanţii a fost condamnaţi să le plătească, Curtea Supremă a arătat că:
"(...) obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale, în sumă de 25 milioane lei, a fost justificată, fiind de notorietate faptul că, prin publicarea articolului din 12 aprilie 1994, într-un ziar de mare tiraj, inculpaţii au lezat grav demnitatea şi onoarea părţii vătămate."
47. Curtea Supremă a decis, în sfârşit, cu privire la pretinsa ilegalitate a măsurii interzicerii temporare a exercitării profesiei de jurnalist, că:
"(...) aplicarea măsurilor de siguranţă în alte limite decât cele prevăzute de lege, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de lege care permit procurorului să facă recurs în anulare, nu poate constitui temei de casare a hotărârilor atacate".

3. Situaţia reclamanţilor după condamnarea lor prin decizia definitivă şi executorie din 2 noiembrie 1995
a) Cu privire la executarea pedepsei închisorii şi a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi
48. Reclamanţii nu au executat pedeapsa închisorii la care fuseseră condamnaţi prin decizia din 2 noiembrie 1995 deoarece, imediat după pronunţare, procurorul general a suspendat executarea pentru o perioadă de 11 luni, în temeiul art. 412 din CPP (paragraful 61 in fine de mai jos).
49. Printr-o scrisoare din 30 septembrie 1996, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie i-a informat pe reclamanţi că a prelungit suspendarea executării până la data de 27 noiembrie 1996.
50. La 22 noiembrie 1996, reclamanţii au fost graţiaţi, măsură care a înlăturat executarea pedepsei cu închisoarea. În temeiul art. 71 din Codul penal, măsura a pus capăt pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi (paragraful 58 in fine de mai jos).
b) Cu privire la interzicerea exercitării profesiei de jurnalist
(i) primul reclamant
51. După cum reiese din cartea de muncă a primului reclamant, care a prezentat Curţii o copie de pe aceasta, ulterior deciziei Tribunalului Călăraşi din 2 noiembrie 1995:
a) acesta a continuat să îşi desfăşoare activitatea la sediul ziarului «Telegraf» ca şef al rubricii "Eveniment" până la data de 1 februarie 1996, dată la care a fost transferat în interes de serviciu la societatea C., pe un post identic şi cu aceeaşi remuneraţie;
b) în perioada în care a lucrat la sediul societăţii C., salariul său a fost majorat;
c) activitatea sa la societatea C. a încetat la 14 aprilie 1997, datorită reducerii numărului de posturi de către angajator, motiv de concediere prevăzut de art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii în vigoare la acea dată;
d) nu a mai desfăşurat o activitate salarizată până la data de 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat în baza unui contract pe durată nedeterminată la societatea A., ca redactor-şef adjunct.
(ii) al doilea reclamant
52. În urma deciziei definitive şi executorii din 2 noiembrie 1995, al doilea reclamant a continuat să deţină funcţia de redactor-şef la ziarul "Telegraf", după cum reiese dintr-o scrisoare pe care a prezentat-o Curţii la 19 ianuarie 2000.
53. Între 1 septembrie 1997 şi 30 noiembrie 1999, în perioada în care a fost deputat în Parlamentul României, 25 milioane lei i-au fost deduşi din indemnizaţia parlamentară şi viraţi în contul bancar al doamnei R.M., în temeiul hotărârii Judecătoriei Lehliu-Gară din 2 noiembrie 1995 (paragraful 37 in fine de mai sus).
54. La o dată neprecizată, ulterioară acestei hotărâri, a fost ales primar al municipiului Constanţa, funcţie pe care o ocupă şi în prezent.

II. Drept intern pertinent

A. Codul penal

1. Infracţiuni contra persoanei
55. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate în momentul săvârşirii faptelor:
Articolul 205 - Insulta
"Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă."
Articolul 206 - Calomnia
"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă."
56. În Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sublinia că art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere exerciţiului libertăţilor fundamentale şi, în special, libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice fără întârziere aceste prevederi.
57. În ceea ce priveşte reforma legislativă, Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind noul cod penal român pedepseşte exclusiv cu amendă penală săvârşirea infracţiunii de calomnie (art. 225 din noul cod penal). Insulta nu mai este incriminată ca infracţiune. Aceste modificări legislative vor intra în vigoare la 29 iunie 2005.

2. Pedepsele
58. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate la momentul săvârşirii faptelor:
Articolul 64 - Interzicerea unor drepturi
"Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator."
Articolul 71 - Conţinutul şi executarea pedepsei accesorii
"Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în articolul 64.
Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă [...]."

3. Măsurile de siguranţă
59. Articolul pertinent, astfel cum era redactat la momentul săvârşirii faptelor:
Articolul 115 - Interzicerea unei funcţii sau profesii
"Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.
Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat."

4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării
60. Dispoziţiile legale pertinente sunt redactate astfel:
Articolul 120 - Efectele graţierii
"Graţierea are ca efect înlăturarea [...] executării pedepsei [...].
Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative."
Articolul 134 - Reabilitarea
"Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune."
B. Codul de procedură penală (CPP)
61. Dispoziţiile pertinente, astfel cum sunt redactate:
Articolul 409
"Procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre definitivă."
Articolul 410
"Hotărârile definitive de condamnare (...) pot fi atacate cu recurs în anulare [...]: I. (...) 4. când s-au aplicat pedepse [...] în alte limite decât cele prevăzute de lege; (...) 7. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; (...)."
Articolul 412
"Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare."

ÎN DREPT

Chestiune preliminară: Întinderea competenţei Marii Camere
62. În observaţiile Guvernului privind cererea de retrimitere a cauzei la Marea Cameră, formulată de unul dintre reclamanţi, s-a subliniat că cel de-al doilea reclamant nu şi-a dat în mod expres acordul pentru cererea de retrimitere. Or, cel de-al doilea reclamant nu era reprezentat de primul reclamant la data la care acesta din urmă a înaintat Curţii cererea de retrimitere mai sus menţionată.
63. Guvernul consideră că întinderea competenţei Marii Camere este limitată la încălcarea libertăţii de exprimare a primului reclamant. În consecinţă, Guvernul solicită Marii Camere să nu se pronunţe asupra capătului de cerere a celui de-al doilea reclamant în virtutea art. 10 din Convenţie.
64. Reclamanţii s-au opus cererii formulate de Guvern şi solicită Curţii să soluţioneze cauza în ansamblul ei, întrucât cererea de retrimitere la Marea Cameră a fost introdusă în numele amândurora, cu atât mai mult cu cât Convenţia nu prevede expres consecinţele nesemnării documentului de către unul dintre reclamanţi.
65. În ceea ce priveşte această controversă, sarcina Curţii este de a stabili care sunt limitele examinării prezentei cauze sub aspectul cererii de retrimitere la Marea Cameră, introdusă de reclamant în baza art. 43 din Convenţie, care prevede:
"1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre."
66. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, "cauza" retrimisă în faţa Marii Camere priveşte în mod necesar toate aspectele cererii soluţionate anterior de o Cameră în hotărârea sa, neexistând nici un fundament care să permită o retrimitere parţială a cauzei (K. şi T. împotriva Finlandei [GC], nr. 25.702/94, paragrafele 140-141, CEDO 2001-VII, şi Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragrafele 23-24, CEDO 2003-V). "Cauza" retrimisă în faţa Marii Camere este cererea astfel cum a fost declarată admisibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 63, paragraful 157; Azinas împotriva Ciprului [GC], Cererea nr. 56.679/00, paragraful 32, CEDO 2004-III), cu părţile care au participat la procedura desfăşurată în faţa Camerei respective, evident cu păstrarea calităţii procesuale avute la data declarării admisibilităţii cererii.
67. Aceste aspecte sunt conforme cu spiritul şi litera art. 37 paragraful 1 in fine din Convenţie, în baza căruia Curtea poate continua examinarea cererii, dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere, inclusiv dacă din circumstanţele cauzei se poate concluziona că persoana interesată nu doreşte să o mai menţină, ipoteză expres prevăzută de art. 37 paragraful 1 c) şi cu care poate fi asimilată nesemnarea cererii de retrimitere a cererii de către cel de-al doilea reclamant (mutatis mutandis, Karner împotriva Austriei, Cererea nr. 40.016/98, paragraful 28, CEDO 2003-IX).
68. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât dl Mazăre a achiesat în mod expres, prin declaraţia sa din 17 august 2004, la cererea de retrimitere semnată de primul reclamant (paragrafele 9 şi 13 de mai sus), menţinându-şi astfel, deşi a posteriori, capătul de cerere în baza art. 10 din Convenţie, declarat admisibil de Cameră, precum şi voinţa de a supune cauza spre examinare Marii Camere.
69. În consecinţă, competenţa Marii Camere nu este limitată la modul indicat de Guvern.


III. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie
70. În opinia reclamanţilor, condamnarea lor ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local la data de 12 aprilie 1994 reprezintă o atingere adusă libertăţii lor de exprimare, în sensul art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice (...).
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, (...) sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii
71. Reclamanţii consideră că atingerea adusă libertăţii lor de exprimare decurgând din condamnarea lor de către instanţele interne nu corespundea unei "nevoi sociale imperioase" pentru a fi justificată sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 10 menţionat. Ei subliniază, în primul rând, că prin publicarea articolului incriminat într-un ziar local au urmărit să atragă atenţia opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică şi politică, legate de neregularităţile pe care, în opinia lor, primăria le-a comis prin încheierea unui contract public de asociere cu o societate privată.
72. Precizând că în articolul lor nu au făcut nici o referire legată de viaţa privată a părţii vătămate, doamna R.M., ceea ce demonstrează buna lor credinţă, reclamanţii susţin că acea caricatură despre care au fost acuzaţi că aduce atingere vieţii private a fostei juriste de la primărie nu reprezintă decât o satiră umoristică şi că, în aceste condiţii, exagerarea anumitor trăsături caracteristice ale persoanelor şi circumstanţelor trebuie tolerată. În opinia lor, doar imaginaţia bogată a doamnei R.M. a putut conduce la considerarea caricaturii în speţă ca fiind o insinuare cu privire la relaţiile intime pe care aceasta le-ar fi întreţinut cu fostul viceprimar, iar Guvernul nu ar fi trebuit să preia această interpretare răuvoitoare.
Ei afirmă că instanţele interne nu au văzut în acea caricatură un mijloc de a sugera că ar fi existat relaţii extraconjugale între personajele care sunt reprezentate. Mai adaugă că ei nu ar fi ezitat să descrie în articolul lor - într-o manieră detaliată, explicită şi directă - eventualele relaţii intime între doi funcţionari ai primăriei, dacă ar fi avut cunoştinţă de acestea.
73. Ei sunt de părere că trebuie să se considere că au verificat în mod adecvat informaţiile aduse la cunoştinţă publicului, informaţii care s-au întemeiat în acel moment pe un raport - a cărui credibilitate nu a fost contestată de nimeni - adoptat la 17 martie 1994 de către Curtea de Conturi, singura instituţie publică abilitată să controleze gestionarea finanţelor publice. Ei precizează că au avut, de asemenea, şi surse în interiorul primăriei şi la Curtea de Conturi, pe care nu le-ar fi putut dezvălui fără a le expune unor riscuri.
74. Reclamanţii subliniază că nu au făcut proba verităţii afirmaţiilor în faţa instanţelor interne datorită unor motive obiective, legate în principal de protecţia surselor, precum şi din cauza atitudinii instanţelor naţionale care nu au acţionat, în virtutea rolului lor activ, pentru a stabili adevărul afirmaţiilor lor. Ei apreciază că "adevărul jurnalistic", care urmăreşte să informeze rapid opinia publică asupra unei chestiuni de interes general, se distinge de "adevărul judiciar" stabilit de instanţele naţionale şi care urmăreşte să angajeze responsabilitatea autorilor faptelor interzise de lege. Presa nu este chemată să dezvăluie faptele cu aceeaşi exactitate cu care organele de anchetă sunt ţinute să o facă.
75. Reclamanţii arată că afirmaţiile privind nelegalitatea contractului public încheiat de primărie şi pentru care ei au fost condamnaţi au fost confirmate de raportul Curţii de Conturi. Ei justifică faptul că au atras atenţia opiniei publice la doi ani după semnarea contractului prin aceea că la acel moment au intrat în posesia raportului menţionat. De asemenea, ei subliniază că articolul incriminat o viza pe doamna R.M. în calitatea sa de funcţionară a primăriei, la data săvârşirii faptelor descrise în articol, şi nicidecum în calitatea sa de judecător, calitate pe care ea o avea la data apariţiei articolului.
76. În ultimul rând, ei arată că neexecutarea pedepsei cu închisoarea nu exonerează Guvernul de răspunderea privind atingerea adusă libertăţii lor de exprimare şi că ei consideră că sancţiunile la care au fost condamnaţi au fost excesive şi puteau aduce atingere dezbaterilor libere asupra chestiunilor de interes public, printr-o cenzură individuală şi generală.

2. Guvernul
77. În opinia Guvernului, condamnarea reclamanţilor a fost o măsură necesară într-o societate democratică, din moment ce publicarea articolului în cauză constituia o încălcare manifestă a eticii jurnalistice. Având în vedere că reclamanţii nu au adus la cunoştinţă publică informaţii întemeiate şi precise şi nu au fost de bună-credinţă când au afirmat că doamna R.M. era coruptă, Guvernul arată că reclamanţii nu au dovedit în faţa instanţelor interne că au verificat aceste informaţii, limitându-se la a preciza că au ţinut cont de anumite decizii ale consiliului local şi ale primăriei şi de o hotărâre a Guvernului, care prin conţinutul lor nu justifică în nici un fel acuzaţiile grave de corupţie aduse doamnei R.M.
78. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamanţii nu au indicat niciodată în faţa judecătorilor naţionali un alt document sau alte informaţii ca sursă pentru articolul lor, în ciuda faptului că erau conştienţi că există o decizie a primăriei care autorizase societatea "Vinalex" să furnizeze serviciul public la care făcea referire contractul de asociere. Întemeindu-se în special pe declaraţia făcută de cel de-al doilea reclamant în faţa Tribunalului Constanţa, Guvernul afirmă că pentru reclamanţi publicarea acestui document nu era nici necesară şi nici relevantă, având în vedere că ar fi contrazis, în realitate, mesajul transmis prin articolul în cauză. De altfel, Guvernul atrage atenţia asupra a ceea ce consideră a fi referiri neechivoce la viaţa privată a doamnei R.M. - de exemplu, utilizarea de diminutive în textul care însoţea caricatura - care, în mod evident, nu erau de natură să contribuie la dezbaterea asupra subiectului de interes general adus la cunoştinţă publicului.
79. De asemenea, Guvernul arată, pe de o parte, că reclamanţii nu au făcut proba verităţii afirmaţiilor lor de natură factuală (faptică) asupra pretinsei corupţii şi complicităţi a doamnei R.M. la încheierea ilegală a contractelor şi, pe de altă parte, au omis să furnizeze în faţa instanţelor interne o bază factuală minimă, propice să fondeze judecăţile lor de valoare asupra moralităţii şi competenţei fostei juriste de la primărie. În această privinţă, Guvernul arată că instanţele au apreciat că reclamanţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de insultă şi de calomnie, după ce au stabilit reaua-credinţă a reclamanţilor.
80. În particular, în ceea ce priveşte raportul Curţii de Conturi, Guvernul apreciază că acest document nu ar fi constituit un fundament pentru a putea servi justificării afirmaţiilor incriminate, în măsura în care a fost emis la 26 mai 1994, adică la mai mult de o lună după publicarea articolului. Pe de altă parte, reclamanţii nu au invocat în faţa instanţelor interne nici existenţa unui astfel de raport şi nici faptul că verificările erau în curs la Curtea de Conturi, lipsind în acest fel instanţele de posibilitatea de a solicita documentele oficiale pertinente de la autorităţile de control.
81. De asemenea, în opinia Guvernului, condamnarea ziariştilor răspundea unei nevoi sociale imperioase de a proteja viaţa privată şi reputaţia doamnei R.M. şi, implicit, prestigiul justiţiei, în măsura în care calitatea de judecător în funcţie a părţii vătămate a fost subliniată în mai multe rânduri în articolul incriminat. Guvernul consideră că afirmaţiile reclamanţilor, departe de a privi o dezbatere de interes general, conţineau, în fapt, insulte la adresa judecătorului în cauză, ceea ce ar fi justificat, printre altele, gravitatea sancţiunii aplicate.
82. În această privinţă, Guvernul arată că interdicţia impusă reclamanţilor de a exercita profesia de ziarist avea natura unei măsuri de siguranţă şi nu caracterul unei pedepse, fiind necesară ţinând cont de campania de defăimare declanşată de reclamanţi împotriva părţii vătămate; potrivit Guvernului, o astfel de măsură era de natură să prevină orice recidivă. În orice caz, se arată că această sancţiune nu a avut efecte practice asupra activităţii profesionale a reclamanţilor.
83. În cele din urmă, subliniind că aceştia nu au executat pedeapsa cu închisoarea la care fuseseră condamnaţi, Guvernul susţine că graţierea acordată reclamanţilor se înscrie, în fapt, în politica generală a autorităţilor române de a se opune la condamnarea jurnaliştilor la pedeapsa închisorii pentru delicte privind libertatea de exprimare. Guvernul arată că puterea legiuitoare a urmat aceeaşi tendinţă, recentele iniţiative de reforme legislative având ca rezultat dezincriminarea insultei şi eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie (a se vedea "dreptul intern pertinent", paragraful 57 de mai sus).

B. Aprecierea Curţii

1. Asupra existenţei unei ingerinţe
84. Nu s-a contestat că sancţionarea reclamanţilor de către instanţele naţionale ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local, la care cel de-al doilea reclamant era redactor-şef, se analizează ca o "ingerinţă" în exercitarea de către reclamanţi a libertăţii de exprimare.
85. Asemenea limitare încalcă Convenţia dacă nu respectă cerinţele impuse de paragraful 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacă ingerinţa "era prevăzută de lege", dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacă era "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestor scopuri.

2. Asupra justificării ingerinţei
86. Avându-se în vedere hotărârile instanţelor naţionale, este evident că ingerinţa era "prevăzută de lege", adică de art. 205, 206 din Codul penal, astfel cum erau reglementate la epoca faptelor (paragraful 55) şi nu se pot contesta accesibilitatea şi previzibilitatea acestora, şi că se urmărea un scop legitim, adică "protecţia drepturilor altuia", în special a reputaţiei doamnei R.M., funcţionară la primărie la data săvârşirii faptelor şi judecător la data publicării articolului (paragrafele 40 şi 45 de mai sus).
87. Opiniile părţilor sunt divergente asupra caracterului "necesar într-o societate democratică" a ingerinţei incriminate. Revine aşadar Curţii să analizeze respectarea, în speţă, a acestei condiţii impuse de paragraful 2 al art. 10 precitat, nu fără a reaminti în prealabil principiile care se degajă din jurisprudenţa sa în materie.
a) Principii generale
88. Condiţia "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă ingerinţa incriminată corespundea "unei nevoi sociale imperioase". Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de "limitare" se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V; Asociaţia Ekin împotriva Franţei, Cererea nr. 39.288/98, paragraful 56, CEDO 2001-VIII).
89. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronunţate în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz şi Roire împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 29.183/95, paragraful 45, CEDO 1999-1). Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul pârât a folosit această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputate reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au făcut (News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei, Cererea nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).
90. În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt "pertinente şi suficiente" şi dacă măsura incriminată era "proporţională cu scopurile legitime urmărite" (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2.547-2.546, paragraful 51).
91. Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie ca element al vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în relaţiile dintre indivizi.
b) Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate
(i) "Nevoie socială imperativă"
92. În cauza de faţă, instanţele interne au considerat că reclamanţii au adus atingere, prin conţinutul articolului incriminat, demnităţii şi imaginii publice ale doamnei R.M., prin aceea că i-au imputat fapte determinate, cum ar fi complicitatea la actele frauduloase ale societăţii "Vinalex" şi prin reprezentarea într-o caricatură a doamnei la braţul unui bărbat purtând un sac umplut cu bani, ceea ce a fost de natură să o traumatizeze psihic şi să dezinformeze publicul (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Trebuie examinat dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
93. Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important: rolul indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică (Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233-234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).
94. Trebuie constatat, în această privinţă, că articolul incriminat conţine în principal informaţii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şi funcţionari publici şi, în special, privind anumite neregularităţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii unui contract de asociere între primărie şi o societate privată, pentru imobilizarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile publice (paragraful 20 de mai sus).
95. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul presei. Împrejurarea că aceeaşi problemă a fost ridicată de Curtea de Conturi într-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primărie de către controlori financiari (paragraful 23 de mai sus) nu face decât să confirme faptul că articolul incriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată.
96. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că raportul menţionat a fost adoptat după aproximativ o lună de la data publicării articolului, Curtea subliniază că rolul ziariştilor de investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea fenomene, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intră în posesia informaţiilor pertinente. Or, la o simplă lectură a articolului se observă că la data redactării sale reclamanţilor le era cunoscută cel puţin versiunea iniţială a raportului Curţii de conturi, dacă nu raportul definitiv (paragrafele 23 şi 24 de mai sus), mijloacele prin care părţile interesate şi-au procurat textul în cauză fiind specifice libertăţii de investigare inerente exercitării profesiei lor.
97. Ca şi instanţele naţionale, Curtea notează că articolul litigios conţine şi afirmaţii vizând-o direct pe doamna R.M., al cărei nume complet figura chiar în titlul articolului şi în numeroase locuri în cadrul acestuia (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
Aceste afirmaţii transmit mesajul că partea interesată era implicată într-o serie de acte frauduloase ale societăţii "Vinalex". Acestea au fost redactate într-un stil virulent, după cum rezultă din utilizarea unor termeni duri precum "escrocherie" şi "concurs de infracţiuni" sau a unor fraze precum "persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă", "dl ex-viceprimar (...) a luat mită (...) obligându-şi sau cointeresându-şi subordonaţii, (...) R.M.", "ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător (...), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare", sau, mai departe, "ni se pare însă ilar faptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (...) motivând că suma ar fi prea mică" (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
98. Trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia, pentru aprecierea existenţei unei "necesităţi sociale imperioase" care să justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor [a se vedea, de exemplu, hotărârile De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, citată mai sus, pag. 235, paragraful 42, şi Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].
99. Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).
100. În speţă, afirmaţiile reclamanţilor cu privire la doamna R.M. au fost formulate sub forma unei alternative - "ori a semnat contractul (...) necunoscând legile ţării (...), ori a luat şpagă" -, ceea ce ar putea crea impresia că este vorba de o judecată de valoare. Totuşi, dacă analizăm afirmaţiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusiv caricatura care îl însoţeşte, se observă că ele includ, în realitate, acuzaţii de fapt precise la adresa doamnei R.M., în sensul că ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegale şi că ar fi primit mită. Afirmaţiile reclamanţilor au creat cititorilor impresia că doamna R.M. avusese un comportament necinstit şi interesat şi puteau conduce la formarea opiniei că "escrocheria" de care erau acuzaţi ea şi fostul viceprimar şi mita pe care ar fi primit-o constituiau fapte stabilite şi nu erau puse la îndoială.
101. Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi comise de aleşi locali şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 în fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004).
102. Cu atât mai mult ar fi fost cazul în speţă, avându-se în vedere că era vorba de acuzaţii grave referitoare la doamna R.M., de natură să angajeze răspunderea sa penală, cum a arătat de altfel Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 9 iulie 1996 (paragraful 45 de mai sus). În această privinţă, trebuie amintit că exercitarea libertăţii de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi că garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bunăcredinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France ş.a. împotriva Franţei, Cererea nr. 53.984/00, paragraful 37, CEDO 2004-II; Colombani ş.a., citată mai sus, paragraful 65, Harlanova (dec.), citată mai sus; McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83-86, CEDO 2002-III).
103. Or, nici unul dintre aceste elemente nu se regăseşte în cauză. După analiza tuturor elementelor pe care le-au avut la dispoziţie, instanţele naţionale au apreciat că acuzaţiile reclamanţilor cu privire la persoana interesată prezentau o realitate deformată şi nu se sprijineau pe fapte reale (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Curtea nu susţine teza reclamanţilor conform căreia instanţele române nu au avut un rol activ în investigarea faptelor, astfel încă să ajungă la "adevărul judiciar" (paragraful 74 de mai sus). Dimpotrivă, din faptele cauzei rezultă că instanţele sesizate au acordat reclamanţilor timpul necesar pregătirii apărării (paragrafele 26, 30, 32, 33 şi 36 de mai sus), mergând chiar până la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenţa lor (paragrafele 26 şi 33 de mai sus).
104. De asemenea, şi un alt factor are însemnătate în speţă: atitudinea reclamanţilor în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, după cum au făcut şi Judecătoria Lehliu-Gară şi Tribunalul Călăraşi (paragrafele 38 şi 42 de mai sus), că reclamanţii au manifestat o evidentă lipsă de interes faţă de procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecătoriei, nici la cele în faţa tribunalului, deşi fuseseră legal citaţi. Aceştia nu şi-au motivat cererea de recurs (paragraful 42 de mai sus) şi, în toate stadiile procedurii în faţa instanţelor naţionale, nu au produs elemente de probă în susţinerea afirmaţiilor lor sau care ar fi servit drept o bază factuală suficientă pentru acestea (paragrafele 24 şi 27 de mai sus).
105. Curtea notează în special că reclamanţii nu au prezentat în faţa instanţelor naţionale o copie a raportului Curţii de Conturi şi nici măcar nu au indicat, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lor, că afirmaţiile lor aveau la bază un astfel de raport oficial. Un asemenea demers ar fi permis judecătorilor naţionali să ceară Curţii de Conturi prezentarea documentului cu titlu de probă în cadrul procesului penal, după cum, pe bună dreptate, a arătat Guvernul pârât (a se vedea paragraful 80 in fine).
106. Curtea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor conform căruia aceştia nu au prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor pentru a-şi proteja sursele. Reafirmându-şi jurisprudenţa constantă conform căreia protecţia surselor ziariştilor reprezintă una dintre pietrele unghiulare ale libertăţii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes general (a se vedea Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Roemen şi Schmit împotriva Luxembourg, Cererea nr. 51.772/99, paragraful 57, CEDO 2003-IV), Curtea precizează că obligaţia reclamanţilor de a oferi o bază factuală solidă afirmaţiilor în cauză nu implica deloc obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care le furnizaseră informaţiile care au stat la baza articolelor. Mai mult, din elementele aflate la dispoziţia Curţii nu rezultă că, pe întreaga durată a procedurii penale îndreptate împotriva reclamanţilor sau chiar la data la care cel de-al doilea reclamant s-a prezentat în faţa judecătoriei (paragraful 27 de mai sus), raportul Curţii de Conturi, pe care este evident că s-au întemeiat reclamanţii, reprezenta un document cu caracter confidenţial a cărui divulgare ar fi putut duce la aplicarea unor sancţiuni pentru ei sau pentru sursele lor.
107. Cu atât mai mult, reclamanţii nu ar trebui să susţină că motivele reţinute de instanţele naţionale care i-au condamnat nu sunt pertinente sau suficiente, avându-se în vedere că ei înşişi nu au oferit instanţelor argumentele şi elementele de probă de care se prevalează acum în faţa Curţii, lipsind astfel instanţele naţionale de posibilitatea de a aprecia în deplină cunoştinţă de cauză dacă aceştia au depăşit sau nu limitele criticii admisibile (a se vedea paragrafele 24, 73 şi 75 de mai sus).
108. În plus, Curtea reţine că dacă raportul respectiv - în măsura în care acesta fusese emis de Curtea de Conturi - putea fi considerat ca o bază factuală solidă şi credibilă pentru afirmaţiile care au pus sub semnul întrebării legalitatea contractului dintre primărie şi societatea "Vinalex" (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani ş.a., citată mai sus, paragraful 65; Bladet Tromso şi Stensaas, citată mai sus, paragraful 68), acesta nu precizează nimic, nici măcar nu sugerează, cu privire la pretinsele încălcări ale legii, săvârşite de fostul viceprimar şi de doamna R.M., sau cu privire la faptul că ar fi primit mită pentru încheierea contractului.
109. În ceea ce priveşte modul în care autorităţile au abordat acest caz, Curtea reţine că instanţele române au admis exact că acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamanţilor, în calitate de reprezentanţi ai presei, de a comunica fapte şi idei şi, pe de altă parte, dreptul doamnei R.M. de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Pe baza elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea apreciază că motivele reţinute de instanţe în vederea condamnării reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
110. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel de cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionale puteau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundea unei "nevoi sociale imperioase". Urmează să se analizeze în ce măsură limitarea menţionată a fost proporţională scopului legitim urmărit, având în vedere pedepsele aplicate.
(ii) Proporţionalitatea pedepsei
111. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, paragraful 69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, paragrafele 41-42, Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik, citată mai sus, paragrafele 63-64). Astfel, Curtea trebuie să dea dovadă de atenţie maximă atunci când măsurile luate sau pedepsele aplicate de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pag. 25-26, paragraful 35).
112. În cauză, pe lângă obligarea lor la plata de daune-interese pentru prejudiciul moral cauzat doamnei R.M., reclamanţilor li s-a aplicat o pedeapsă de 7 luni de închisoare cu executare, însoţită de interzicerea unor drepturi civile şi a practicării profesiei de ziarist timp de un an (paragraful 37 de mai sus). Aceste sancţiuni sunt, evident, foarte severe.
113. Chiar dacă statele părţi au posibilitatea, adică răspunderea, în conformitate cu obligaţiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Convenţie (paragraful 91 de mai sus, in fine), de a reglementa modul de exercitare a libertăţii de exprimare, astfel încât să se asigure prin lege o protecţie adecvată a reputaţiei persoanelor, acestea trebuie să evite adoptarea unor măsuri de natură să descurajeze presa în realizarea funcţiei sale de alertare a publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autorităţilor (paragraful 93 de mai sus). Există riscul ca jurnaliştii de investigaţie să se abţină de la exprimarea cu privire la chestiuni de interes general - precum presupuse nereguli în alocarea unor contracte publice către societăţi comerciale - dacă aceştia sunt supuşi riscului de a fi condamnaţi, atunci când legislaţia prevede astfel de sancţiuni pentru atacuri nejustificate la adresa reputaţiei altuia, cum ar fi pedeapsa închisorii sau interzicerea exercitării profesiei.
114. Efectul descurajant pe care teama faţă de asemenea sancţiuni îl are asupra exercitării de către ziarişti a libertăţii de exprimare este evident (mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtenstein [GC], Cererea nr. 28.396/95, paragraful 50, CEDO 1999-VII; Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 54, CEDO 2002-II, Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Elci ş.a. împotriva Turciei, Cererea nr. 23.145/93 şi 25.091/94, paragraful 714, 13 noiembrie 2003). Fiind nociv pentru societate în ansamblul său, acesta face şi el parte din elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii proporţionalităţii - şi, prin urmare, al justificării - pedepselor aplicate în cauză reclamanţilor, care aveau, desigur, după cum Curtea a arătat mai sus, dreptul de a supune atenţiei publicului problema semnării unui contract de parteneriat între autorităţile locale şi societatea privată respectivă (paragrafele 94 şi 95 de mai sus).
115. Deşi stabilirea pedepselor este în principiu de competenţa instanţelor naţionale, Curtea consideră că aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracţiune în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare a jurnaliştilor, garantată de art. 10 din Convenţie, decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale, ca de exemplu în cazul difuzării unui discurs de incitare la ură sau la violenţă (a se vedea, mutatis mutandis, Feridun Yazar împotriva Turciei, Cererea nr. 42.713/98, paragraful 27, 23 septembrie 2004; Surek şi Ozdemir împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.927/94 şi 24.277/94, paragraful 63, 8 iulie 1999). În legătură cu acest aspect, Curtea ia notă de iniţiativele legislative ale autorităţilor române care, recent, au condus la dezincriminarea insultei şi la eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie (paragraful 57 de mai sus).
116. Nici un element din prezenta cauză, care este o cauză tipică de calomniere a unei persoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de natură să justifice aplicarea pedepsei cu închisoarea. Prin însăşi natura sa, o astfel de pedeapsă are, fără îndoială, un efect descurajant, iar faptul că reclamanţii nu au executat-o nu schimbă în nici un fel această concluzie din moment ce graţierea de care au beneficiat este o măsură aparţinând puterii discreţionare a preşedintelui ţării; în plus, dacă un asemenea act de clemenţă urmăreşte scutirea persoanelor vinovate de executarea pedepsei, aceasta nu înlătură şi condamnarea (paragrafele 50 şi 60 de mai sus).
117. În plus, pedeapsa închisorii care le-a fost aplicată reclamanţilor a fost însoţită de interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute de art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai sus). Într-adevăr, ca urmare a suspendărilor succesive ale executării, acordate de procurorul general (paragrafele 48 şi 49 de mai sus), reclamanţii nu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al graţierii, conform legislaţiei interne în materie (paragraful 50 de mai sus in fine). Rezultă că o asemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, paragraful 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şi nu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanţilor.
118. În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, citată mai sus, paragraful 56 in fine). Curtea consideră că, deşi circumstanţele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut consecinţe concrete în privinţa reclamanţilor (paragrafele 51 şi 52 de mai sus), aceasta a fost de o gravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din partea reclamanţilor.
119. Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de "câine de pază" în cadrul unei societăţi democratice.

(iii) Concluzie
120. Dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie.
121. Curtea consideră că, în speţă, instanţele interne au depăşit cadrul unei limitări "necesare" libertăţii de exprimare a reclamanţilor.
122. Prin urmare, art. 10 din Convenţie a fost încălcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
123. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul
124. Primul reclamant solicită 2.537,65 dolari S.U.A., echivalentul a 2.108 euro, pentru prejudiciul material ca urmare a beneficiului neîncasat prin încetarea contractului său de muncă între 14 aprilie 1997 şi 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat de o altă societate de presă.
Cel de-al doilea reclamant solicită 2.445,10 dolari S.U.A., echivalentul a 2.033 euro, reprezentând echivalentul a 25 milioane lei la plata cărora au fost obligaţi în solidar ambii reclamanţi, dar care, în realitate, au fost achitaţi doar de către el doamnei R.M.
125. Reclamanţii solicită, de asemenea, câte 100.000 dolari S.U.A., echivalentul a 83.151 euro, pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-ar fi suferit ca urmare a suferinţelor psihice ce le-au fost cauzate prin condamnarea lor la o pedeapsă cu închisoarea de o asemenea gravitate, afectării reputaţiei şi carierei lor şi a stresului determinat de nesiguranţa în care au trăit timp de mai mult de un an după condamnarea lor, avându-se în vedere că pedeapsa privativă de libertate putea fi pusă oricând în executare.
126. Guvernul consideră că daunele-interese care ar putea fi acordate, dacă este cazul, primului reclamant nu ar trebui să acopere decât beneficiul nerealizat pe durata interdicţiei exercitării profesiei, adică între 22 noiembrie 1996 şi 22 noiembrie 1997. Nu formulează obiecţii faţă de cererea de acordare a daunelor materiale formulată de al doilea reclamant.
127. În schimb, Guvernul apreciază că reclamanţilor nu trebuie să li se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral. Evidenţiind că condamnarea celui de-al doilea reclamant nu a avut consecinţe asupra reputaţiei şi carierei sale, având în vedere alegerea sa ca deputat în Parlamentul României şi ca primar al Constanţei, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă.
128. În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la pierderea veniturilor salariale ale primului reclamant, Curtea arată că nu există o legătură de cauzalitate directă suficient stabilită între aceasta şi încălcarea art. 10 din Convenţie constatată de Curte. Concret, concedierea din 14 aprilie 1997 a fost motivată de reducerea personalului unităţii (paragraful 51 de mai sus), iar reclamantul nu a transmis nici un element din care să rezulte că s-a străduit fără succes să îşi găsească un nou loc de muncă înainte de încetarea interdicţiei. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului.
129. Având în vedere concluzia sa conform căreia condamnarea reclamanţilor ar fi putut fi considerată ca o măsură "necesară într-o societate democratică" în vederea restabilirii echilibrului între diversele interese concurente în cauză dacă sancţiunea penală şi interdicţiile aplicate nu ar fi fost evident disproporţionate (paragrafele 120 şi 121 de mai sus), Curtea va respinge şi cererea celui de-al doilea reclamant privind restituirea sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral pe care a trebuit să o achite părţii vătămate în baza hotărârilor interne.
130. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că simpla constatare a încălcării art. 10 din Convenţie reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanţi.

B. Cheltuieli de judecată
131. Fără a indica valoarea acestora şi fără a oferi acte justificative, reclamanţii solicită restituirea cheltuielilor de judecată suportate de aceştia în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Aceştia lasă la aprecierea Curţii stabilirea sumei care ar putea fi acordată cu acest titlu.
132. Guvernul nu se opune, în principiu, acestei cereri, sub rezerva transmiterii actelor justificative necesare.
133. Curtea reaminteşte că, în aplicarea art. 41 din Convenţie, aceasta acordă doar cheltuieli de judecată cu privire la care se stabileşte că au fost cu adevărat suportate, că acestea au fost necesare şi că au o valoare rezonabilă. În plus, art. 60 paragraful 2 din regulament prevede că orice pretenţie formulată în baza art. 41 din Convenţie trebuie indicată în cifre exacte, detaliată şi însoţită de actele justificative necesare, în lipsa cărora Curtea poate respinge o asemenea cerere, în întregime sau în parte (a se vedea, de exemplu, Vides Aizsardzibas Klubs, citată mai sus, paragraful 56).
134. În cauză, Curtea constată că reclamanţii nu şi-au precizat cererea în nici un fel, neindicând cuantumul şi nejustificând cheltuielile de judecată pretinse. În consecinţă, hotărăşte să nu acorde nici o sumă cu acest titlu.

PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS, C U R T E A:

1. hotărăşte, în unanimitate, că art. 10 din Convenţie a fost încălcat;
2. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că simpla constatare a unei încălcări reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral care ar fi fost eventual suferit de reclamanţi;
3. respinge, cu 6 voturi la 1, restul cererii de reparaţie echitabilă.
Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică în Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 17 decembrie 2004.

Paul Mahoney, Luzius Wildhaber, grefier preşedinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, conform art. 45 paragraful 2 din Convenţie şi art. 74 paragraful 2 din regulament, opiniile următoare:
-opinia concordantă a domnului Cabral Barreto, la care s-au alăturat domnii Ress şi Bîrsan;
-opinia parţial dizidentă a domnului Costa.

OPINIA CONCORDANTĂ a domnului judecător Cabral Barreto la care se alăturădomnii judecători Bîrsan şi Ress

Împărtăşesc opinia majorităţii că Marea Cameră este competentă să examineze prezenta cauză în întregul ei în legătură cu ambii reclamanţi, dar nu pot fi de acord cu întreaga motivare.
După părerea mea, factorul semnificativ este că domnul Mazăre a susţinut şi a acceptat cererea de trimitere în faţa Marii Camere, făcută în numele său de domnul Cumpănă.
Cu toate acestea, dacă majoritatea sugerează în paragraful 68 din hotărâre că, atunci când există mai mulţi reclamanţi, trimiterea cauzei la Marea Cameră îi permite acesteia să examineze global aspectele cererii examinate de cameră (a se vedea paragraful 66), nu pot fi de acord.
După părerea mea, trebuie făcută distincţia între cauzele în care există un singur reclamant şi cele în care sunt mai mulţi.
În prima situaţie, trimiterea în faţa Marii Camere la cererea părţilor - statul sau reclamantul - implică examinarea globală a cererii, chiar dacă solicitarea se limitează la anumite aspecte sau capete de cerere (K. şi T. împotriva Finlandei, citată în hotărâre).
În ipoteza în care există mai mulţi reclamanţi, iar cererea de trimitere la Marea Cameră provine de la un singur reclamant, părerea mea este că Marea Cameră nu are competenţa de a examina capetele de cerere ale altui reclamant împotriva voinţei acestuia, decât dacă obiectul litigiului este legat indivizibil de toţi reclamanţii (care să fi fost reuniţi în aceeaşi procedură).
Mi se pare dificil de susţinut că totalitatea reclamanţilor se află într-o astfel de situaţie de indivizibilitate şi că interesele lor nu pot fi analizate separat.
Chiar şi într-o situaţie unică, adică un act izolat al autorităţilor care a cauzat încălcări ale Convenţiei pentru mai multe persoane, examinarea diferenţiată şi autonomă a capetelor de cerere ale reclamanţilor este posibilă din punct de vedere juridic şi chiar dezirabilă.
În aceste împrejurări, Curtea a acceptat întotdeauna rezolvarea cauzei cu privire la unul dintre reclamanţi; de exemplu, nimic nu împiedică soluţionarea amiabilă a cauzei între un reclamant şi stat, care să pună capăt cererii sale, procedura continuând cu examinarea capetelor de cerere ale celorlalţi reclamanţi.
Dacă interpretez corect paragraful 67, majoritatea consideră că, în temeiul art. 37 alin. 1 din Convenţie, Marea Cameră poate examina capetele de cerere ale unui reclamant care nu i-a solicitat intervenţia.
După părerea mea, o astfel de interpretare merge prea departe. Posibilitatea de a continua examinarea este, în fapt, supusă condiţiei ca cererea să fi fost radiată de pe rol pentru unul dintre motivele enunţate în alin. 1 din art. 37.
Odată ce camera şi-a pronunţat hotărârea, hotărâre acceptată de stat, Marea Cameră trebuie să se limiteze la examinarea cererii reclamantului care solicită trimiterea cauzei.
Pentru ceilalţi reclamanţi, hotărârea Camerei va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. 2.
Desigur, este posibil ca între hotărârea Camerei şi hotărârea Marii Camere să existe contradicţii şi, în consecinţă, să se aplice soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie.
Totuşi, aceasta poate interveni şi în alte situaţii, în special în ipoteza în care anumiţi reclamanţi soluţionează cauza pe cale amiabilă, în vreme ce alţii obţin în final o hotărâre în care se arată că nu a existat o încălcare.
Soluţia pe care o recomand, în ciuda riscului pronunţării unor hotărâri contradictorii de către Cameră şi Marea Cameră, este singura care garantează respectarea principiilor care guvernează procedura în faţa Curţii, cum sunt principiul egalităţii armelor şi principiul contradictorialităţii.
E dificil de spus cum poate Marea Cameră să soluţioneze "cauza" unei persoane care nu se prezintă în faţa sa ca parte în procedură fără să aducă atingere principiilor care trebuie respectate în speţă.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a domnului judecător Costa

Sunt de acord cu hotărârea Marii Camere, pe care o consider excelentă. Cu excepţia unui singur punct: refuzul de a acorda reclamanţilor orice reparaţie echitabilă.
Curtea a considerat că nu este cazul să acorde o reparaţie pentru prejudiciul material, deşi cel de-al doilea reclamant a plătit daune-interese doamnei R.M.: or, Curtea ia în considerare sumele plătite de un reclamant părţii adverse în temeiul hotărârilor judecătoreşti şi în mod normal condamnă statul pârât să le ramburseze atunci când legătura de cauzalitate este stabilită (a se vedea, de exemplu, Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 63, CEDO 2002-II).
Curtea a apreciat, de asemenea, în ceea ce priveşte daunele morale, că faptul că a constatat o încălcare a Convenţiei constituie o reparaţie suficientă. Este adevărat că ea a ajuns frecvent, deşi nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 23.118/96, paragraful 56, CEDO 1999-VIII - dar în sens invers Hotărârea Nikula împotriva Finlandei citată mai sus, paragraful 65), în vreme ce în cauzele privind durata procedurii ea acordă în mod sistematic reclamanţilor sume cu titlu de daune morale, datorită "anxietăţii" sau "angoasei" cauzate de o durată nerezonabilă a procedurii. Se ridică semne de întrebare cu privire la această severitate în cazul încălcării unui drept material şi cu privire la această generozitate în caz de încălcare procedurală (a se vedea în acest sens, de exemplu, opiniile separate în cauza Di Mauro împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 34.256/96, CEDO 1999-V). Se poate observa, de asemenea, că, în prezenta cauză, reclamanţii, condamnaţi la pedeapsa închisorii, au încercat cu certitudine sentimente de anxietate sau chiar angoasă, cel puţin până la graţiere, care, în plus, nu a înlăturat pedepsele accesorii.
În sfârşit, Curtea a decis să nu acorde nimic domnilor Cumpănă şi Mazăre pentru cheltuieli de judecată, deşi au fost reprezentaţi în faţa instanţelor interne şi în faţa Marii Camere a Curţii. Este drept că au lăsat la aprecierea acesteia stabilirea cuantumului ce le va fi acordat cu acest titlu (paragraful 131 din hotărâre). Curtea s-a limitat să constate că nu au justificat cheltuielile. Or, statuând în echitate, ar fi putut tot atât de bine să considere că unele cheltuieli au fost făcute în orice caz şi să admită cererea acordând o sumă forfetară, ceea ce se întâmplă frecvent.
Pe scurt, reclamanţii n-au obţinut decât o satisfacţie platonică sau o victorie a la Pyrrhus (după cum preferăm o imagine desprinsă din filosofia ateniană sau din regatul lui Epir). Aceasta mi se pare, indiferent de comportamentul lor, oarecum excesiv: încă o dată, un reclamant care pierde toate procesele în faţa instanţelor interne obţine, practic în toate cazurile, sume deloc neglijabile în temeiul art. 41, chiar dacă a avut o atitudine dilatorie sau a acţionat cu rea-credinţă. Consider că aceasta reprezintă, în sine, o justificare (chiar dacă izolată!) a dezacordului cu pct. 2 şi 3 din dispozitiv.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.