"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza "I. Dalban" împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită conform art. 27 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia), astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11*1), şi conform dispoziţiilor aplicabile din regulamentul interior*2), în Marea Cameră compusă din următorii judecători:
domnii L. Wildhaber, preşedinte;
A. Pastor Ridruejo;
L. Makarczyk;
P. Kuris;
R. Turmen;
J. - P. Costa;
doamna F. Tulkens;
V. Straznicka;
domnii M. Fischbach;
V. Butkevych;
doamna H.S. Greve;
domnii A.B. Baka;
R. Maruste;
E. Levits;
doamnele S. Botoucharova;
R. Beşteliu, judecător ad-hoc;
precum şi dl P.J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 8 ianuarie, 24 ianuarie şi 9 septembrie 1999,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 9 septembrie 1999:

PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată, în conformitate cu fostul art. 19 din convenţie*3), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 27 aprilie 1998 şi apoi la data de 5 mai 1998, de către doamna Elena Dalban, văduva reclamantului, decedat la data de 13 martie 1998, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele art. 32 alin. 1 şi art. 47 din convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.114/95) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ionel Dalban, a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995, în temeiul art. 25.
Pentru motive de ordin practic prezenta hotărâre va continua să îl numească pe domnul Dalban "reclamant", deşi această calitate ar trebui să fie atribuită doamnei Dalban (Hotărârea Ahmet Sadik împotriva Greciei din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996 - V, pag. 1.641, alin. 3).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile fostelor art. 44 şi 48, astfel cum au fost modificate de Protocolul nr. 9*4), pe care România l-a ratificat, precum şi la declaraţia română, prin care se recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Cererea citată şi plângerea reclamantului au ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la chestiunea de a şti dacă situaţia de fapt este de natură să ducă la concluzia că statul pârât a încălcat exigenţele art. 6 alin. 1 şi ale art. 10 din convenţie.
------------
Notele grefierului:
*1, *2) Intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1998.
3) Începând cu data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat această prevedere, Curtea funcţionează permanent.
4) Intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994, Protocolul nr. 9 a fost abrogat prin Protocolul nr. 11.

2. Doamna Dalban a fost reprezentată [art. 31 alin. 1 din fostul regulament B*5)], de domnul I. Popa, avocat în Baroul Bacău, pe care domnul Thor Vilhjalmsson, vicepreşedintele Curţii la acea dată, l-a autorizat să folosească limba română în procedura scrisă.
------------
5) Regulamentul B, intrat în vigoare la data de 2 octombrie 1994, s-a aplicat până la data de 31 octombrie 1998 tuturor cauzelor privind statele vizate de Protocolul nr. 9.

3. În calitate de preşedinte al Camerei care fusese iniţial constituită (fostul art. 43 din convenţie şi art. 21 din fostul regulament B) pentru a analiza în special chestiunile de procedură care s-ar putea ridica înaintea intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, domnul Thor Vilhjalmsson i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul Aurel Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român (Guvernul), avocatul reclamantului şi pe domnul C. Bârsan, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii scrise. Conform ordonanţei emise în urma acestor demersuri grefierul a primit memoriile Guvernului şi ale reclamantului la data de 30 iulie şi, respectiv, la data de 31 august 1998.
4. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 examinarea cauzei a fost încredinţată, în aplicarea art. 5 alin. 5 din protocolul citat, Marii Camere. Marea Cameră a fost compusă din domnul C. Bârsan, judecător ales în numele României [art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 27 alin. 4 din regulament, domnul L. Wildhaber, preşedinte al Curţii, doamna E. Palm, vicepreşedintă a Curţii, domnul J. - P. Costa şi domnul M. Fischbach, ambii vicepreşedinţi ai secţiei (art. 27 alin. 3 din convenţie şi art. 24 alin. 3 şi 5 a) din regulament)]. În afară de aceştia au mai fost desemnaţi: domnul A. Pastor Ridruejo, domnul G. Bonello, domnul J. Makarczyk, domnul P. Kuris, domnul R. Turmen, doamna F. Tulkens, doamna V. Straznicka, domnul V. Butkevych, doamna H.S. Greve, domnul A.B. Baka, domnul R. Maruste şi doamna S. Botoucharova. Ulterior s-a constatat că domnul Bârsan, care participase la examinarea cauzei de către Comisie, nu mai era compatibil cu calitatea de membru al Marii Camere (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul a desemnat-o pe doamna R. Beşteliu pentru a participa în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Preşedintele a hotărât că nu era necesar ca în această cauză Comisia să desemneze un delegat (art. 99 din regulament).
6. După ce i-a consultat pe Agentul guvernamental şi pe avocatul doamnei Dalban Marea Cameră a hotărât că nu era nevoie să se ţină o audiere publică.
7. La data de 16 şi, respectiv, 22 decembrie 1998 grefierul a primit observaţiile complementare ale reclamantului şi ale Guvernului. Acesta din urmă ruga Curtea să amâne pronunţarea, având în vedere recursul în anulare cu care Parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie şi prin care s-a solicitat anularea celor două hotărâri prin care reclamantul a fost condamnat.
8. Prin urmare domnul E. Levits, membru supleant, l-a înlocuit pe domnul Bonello aflat în imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].
9. La data de 8 ianuarie 1999 Marea Camera a hotărât suspendarea examinării cauzei.
10. La data de 21 mai 1999 Guvernul, prin intermediul noului său agent, domnul C. - L. Popescu, a trimis grefei textul deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999. La data de 6 mai şi, respectiv, 1 iunie 1999 reclamantul şi Guvernul au depus, la cererea preşedintelui, comentariile lor cu privire la această decizie.
11. Ulterior domnul L. Ferrari Bravo, membru supleant, a înlocuit-o pe doamna Palm, aflată în imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
12. Ziarist şi director al revistei săptămânale locale "Cronica Romaşcană", domnul Ionel Dalban a locuit la Roman până la moartea sa, survenită la data de 13 martie 1998.
13. La data de 23 septembrie 1992 reclamantul a publicat în nr. 90/1992 al respectivei reviste un articol intitulat "Fraude de zeci de milioane la I.A.S Roman", în care dezvăluia fraudele care ar fi fost comise de directorul Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman (fostă I.A.S.), G.S. Citând rapoartele direcţiei economice din cadrul Poliţiei Generale, ziaristul a scris: "(...) o nouă fraudă de proporţii incredibile se dezvăluie la Societatea Comercială <<Fastrom>> S.A. Roman, fost I.A.S., avându-l în prim plan pe un alt răsfăţat al nomenclaturii comuniste locale, domnul G.S. Valoarea pagubei produse de dumnealui [...] se ridică, după estimările poliţiei economice din Inspectoratul General al Poliţiei şi ale altor experţi din capitală, la peste 23 milioane lei! Frauda constă în documente intrate în gestiunea depozitului central al I.A.S. Roman, dar mărfurile propriu-zise nu sunt de găsit în inventarele unităţilor din subordine. S-a stabilit că multe dintre aceste mărfuri au fost înlocuite cu ce au avut nevoie domnul Smîntînă şi apropiaţii săi sau pur şi simplu au fost transformate în lei, împărţiţi apoi frăţeşte. Jaf ca în codru!
Opinia publică romaşcană se întreabă: cum a fost posibil? Poate ne va spune domnul senator R.T., care până în acest an [...] a fost împuternicit al statului la <<Fastrom>> Roman. În această calitate, domnia sa a ridicat pe statele de plată, lună de lună, însumat, sute de mii de lei. Pentru ce sau, altfel spus, cum a apărat interesele statului s-a văzut [...]."
14. La data de 6 ianuarie 1993 reclamantul a publicat (în nr. 104/1993 al revistei) un articol în care se putea citi:
"Dacia break cu număr de înmatriculare 2 - NT - 173, aparţinând <<Fastrom>> a fost <<achiziţionată>> timp de un an şi jumătate de către domnul senator R.T., de vineri până luni, pentru a-l duce şi a-l aduce la Aeroportul de la Bacău (şofer R.M.), poveste deja terminată, dar care încă nu a fost uitată."
15. Apreciind aceste afirmaţii ca defăimătoare, G.S. şi R.T. au formulat plângeri penale prealabile împotriva domnului Dalban, invocând art. 206 din Codul penal.
16. La data de 24 iunie 1994 Judecătoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, dispunând suspendarea executării pedepsei şi obligarea acestuia la plata unei sume de 300.000 lei părţilor civile R.T. şi G.S. În plus reclamantului i-a fost interzisă exercitarea profesiei pe o durată nedeterminată.
17. Instanţa a motivat că, deşi G.S. a fost cercetat penal în două cauze, parchetul a dispus la data de 7 septembrie 1990 şi la data de 10 decembrie 1992 neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de delapidare şi de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti (art. 248 din Codul penal).
În ceea ce îl priveşte pe R.T. instanţa a constatat că, în calitatea sa de membru al Consiliului reprezentanţilor statului, primise o indemnizaţie de 55.000 lei în perioada iunie 1991 - iulie 1992 şi nu "sute de mii" de lei. În plus, conform regulamentului interior al Senatului, "prefecturile, în scopul exercitării activităţilor senatoriale, vor pune la dispoziţie senatorilor un mijloc de transport şi o secretară", iar prin adresa nr. 4.849/1991 Prefectura Judeţului Neamţ a solicitat conducerii Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman să pună la dispoziţie biroului senatorial Roman o maşină. Judecătorii au constatat că afirmaţiile reclamantului nu corespundeau realităţii.
18. Reclamantul a declarat recurs. Din punctul său de vedere rapoartele Direcţiei economice a poliţiei, care au stat la baza acuzării lui G.S., procesele-verbale întocmite de inspectori financiari la datele de 19 iunie, 26 iunie şi, respectiv, 18 decembrie 1992, precum şi declaraţiile membrilor consiliului de administraţie şi ai sindicatului Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman constituiau probe ale operaţiunilor contabile ilegale efectuate de G.S., directorul societăţii comerciale. Sumele în discuţie se ridicau, conform acestor documente, la mai mult de 23 milioane lei.
19. În ceea ce-l priveşte pe R.T. reclamantul a subliniat că Judecătoria Roman a constatat prin hotărârea din 24 iunie 1994 că folosea o maşină a Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman. Cu privire la afirmaţiile referitoare la indemnizaţia primită de R.T. domnul Dalban a negat orice caracter defăimător, deşi a indicat o sumă greşită.
20. Prin decizia din 7 decembrie 1994 Tribunalul Neamţ a menţinut, cu opinia separată a unui judecător, pedeapsa cu închisoarea şi despăgubirile acordate părţilor civile în prima instanţă. Constatând că faţă de G.S. s-a dispus de două ori neînceperea urmăririi penale, instanţa a considerat, fără a examina rapoartele poliţiei furnizate de reclamant pentru a-şi justifica afirmaţiile, că acestea nu corespundeau realităţii. În ceea ce îl priveşte pe senator instanţa a constatat că folosirea maşinii era legală.
Interdicţia exercitării profesiei de ziarist a fost în schimb înlăturată "datorită comportamentului corespunzător al reclamantului".
21. Judecătorul M.C. a motivat opinia separată după cum urmează:
"(...) Dezvăluirea adevărului este o condiţie sine qua non pentru îndepărtarea lacunelor şi pentru apărarea intereselor societăţii. Aceste interese sunt prioritare apărării cu orice preţ a propriilor noastre reputaţii. Conştiinţă ridicată a cetăţii, ziaristul are dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie instituţiile şi oamenii acestora, pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare, dacă ei îşi justifică mandatul cu care au fost învestiţi şi dacă prestigiul cu care sunt înconjuraţi este autentic sau fals. Nimeni nu este infailibil şi nici nu poate pretinde că este.
Mi se pare nedrept să-l condamnăm pe ziaristul Ionel Dalban atâta vreme cât el nu a făcut decât să-şi îndeplinească datoria de ziarist în mod obiectiv, dornic să contribuie la asanarea climatului moral al oraşului în care trăieşte şi munceşte (...)."
22. În ciuda acestei condamnări reclamantul a continuat să publice informaţii cu privire la frauda pretinsă a fi fost comisă de G.S.
De altfel reclamantul nu a achitat despăgubirile către părţile civile.
23. În urma acestor dezvăluiri Comisia de anchetă a abuzurilor de pe lângă Parlamentul României a sesizat Parchetul Neamţ.
24. Pe de altă parte, organizaţia neguvernamentală "Liga democratică pentru dreptate" a reluat aceste dezvăluiri, iar ca urmare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman a dispus la data de 20 iulie 1994 o nouă cercetare penală împotriva lui G.S.
25. După condamnarea reclamantului articole asupra aceluiaşi subiect au fost publicate şi de alte ziare, dintre care cotidianul naţional de mare tiraj "Adevărul".
26. Numeroşi ziarişti au considerat condamnarea reclamantului o "încercare de intimidare" a presei.
27. La data de 24 aprilie 1998 parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie, cu motivarea că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
28. Prin decizia din 2 martie 1999 instanţa supremă a admis recursul în anulare. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate G.S., instanţa supremă l-a achitat pe reclamant, apreciind că acesta acţionase cu bună-credinţă. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate R.T. Curtea a anulat cele două hotărâri, considerând întemeiată condamnarea domnului Dalban, dar, având în vedere decesul acestuia din urmă, a pronunţat încetarea procesului penal.

II. Elemente de drept intern
29. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele:

ART. 206
"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
ART. 207
"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
30. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele:

ART. 385^9
"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
(...)
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;
(...)."

ART. 504
"Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
(...)
Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, care înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au executat pedeapsa la locul de muncă."

ART. 505
"Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire."

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
31. Domnul Dalban a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995. Invocând art. 6 alin. 1 şi art. 10 din convenţie, el s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului şi de o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare.
32. Comisia a reţinut cererea (nr. 28.114/94) la data de 9 septembrie 1996. În raportul din 22 ianuarie 1998 (art. 31) a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a art. 10 şi că nu a fost nevoie să examineze dacă a avut loc şi o încălcare a art. 6 alin. 1 (31 de voturi, împotrivă un vot). Textul integral al opiniei Comisiei figurează în anexa la prezenta hotărâre*1).
------------
Nota grefierului:
*1) Din raţiuni de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999), dar oricine şi-l poate procura de la grefă.

Concluzii prezentate Curţii
33. Avocatul doamnei Dalban a invitat Curtea să constate încălcarea art. 10 din convenţie şi să acorde clientei sale o despăgubire echitabilă de 250 milioane lei pentru daune materiale şi morale.
34. Guvernul a rugat Curtea, în principal, să radieze cauza de pe rol, din moment ce văduva reclamantului nu poate invoca, în opinia sa, un interes personal pentru continuarea procedurii. În subsidiar acesta nu contestă că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie, dar invită Curtea să radieze cauza, cu motivarea că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999 ar fi reparat respectiva încălcare. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din convenţie Guvernul cere Curţii să constate că aceste dispoziţii nu au fost încălcate. În final solicită respingerea pretenţiilor formulate de doamna Dalban în virtutea art. 41 din convenţie.

ÎN DREPT

I. Cu privire la obiectul litigiului
35. Într-o scrisoare din data de 16 decembrie 1998 adresată Curţii avocatul Popa a reclamat spargerea cabinetului său de avocat şi furtul unor documente care priveau cauza de faţă, precum şi interceptarea de către nişte necunoscuţi a două scrisori adresate Curţii.
36. Guvernul subliniază faptul că, "având în vedere obiectul cererii (...)", plângerea avocatului este neîntemeiată.
37. Deoarece aceste capete de cerere nu au fost făcute cunoscute Comisiei în etapa admisibilităţii, ele nu pot face obiectul de examinare a Curţii (a se vedea în special, mutatis mutandis, Hotărârea Janowski împotriva Poloniei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999).

II. Cu privire la cererea de radiere de pe rol
38. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 adresate Curţii Guvernul solicită radierea cauzei de pe rol, cu motivarea că văduva reclamantului, în memoriul său din data de 31 august 1998, nu ar invoca, aşa cum a făcut-o în cererea sa din data de 5 mai 1998, un interes personal pentru continuarea procedurii, ci s-ar referi la interesul defunctului său soţ.
39. Curtea constată mai întâi că reclamantul a fost condamnat de instanţele române pentru calomnie prin presă. Ea consideră că văduva domnului Dalban are un interes legitim pentru a se constata că a avut loc o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare datorită condamnării acestuia.
Prin urmare cererea Guvernului, prin care se solicită radierea de pe rol a cauzei, trebuie respinsă. Curtea recunoaşte calitatea procesuală a doamnei Dalban.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
40. Conform susţinerilor reclamantului condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

A. Cu privire la pierderea calităţii de "victimă"
41. Curtea constată, în primul rând, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991, care a admis recursul în anulare al parchetului, a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate la originea cererii întemeiate pe art. 10 din convenţie (a se vedea alin. 28 de mai sus).
42. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 Guvernul susţine că în ceea ce priveşte condamnarea reclamantului pentru calomnierea lui G.S. instanţa supremă a pronunţat achitarea, considerând că domnul Dalban acţionase cu bună-credinţă. Această concluzie, alături de posibilitatea pe care o avea văduva de a recupera pe cale judiciară civilă daunele pretinse a fi fost suferite, constituie, conform Guvernului, o recunoaştere "în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei şi permite din plin despăgubirea în conformitate cu dreptul intern". Guvernul invită prin urmare Curtea să respingă cererea pentru pierderea calităţii de "victimă".
În ceea ce priveşte condamnarea pentru calomnierea senatorului R.T. Guvernul subliniază că cele două hotărâri care făceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie "şi, după o nouă judecată, [aceasta] a pronunţat încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului". Considerând că în acest mod a reparat pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie, Guvernul "lasă la aprecierea Curţii" faptele respective.
43. Avocatul doamnei Dalban consideră decizia Curţii Supreme "un adevărat rechizitoriu la adresa" defunctului reclamant şi "o apologie explicită a lui R.T.".
44. În Hotărârea sa Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat că "o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei" (Culegere, 1996 - III, pag. 8 - 46, alin. 36).
În cazul de faţă, chiar dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârile atacate cu motivarea că reclamantul acţionase cu bună-credinţă, pe baza unor documente oficiale privitoare la G.S. (a se vedea mai sus alin. 28), ar putea trece drept o recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a "dreptului la libertatea de exprimare", Curtea apreciază că decizia menţionată nu constituie o reparaţie adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe. Într-adevăr, pe de o parte, deşi Guvernul citează art. 998 şi 999 din Codul civil şi art. 505 din Codul de procedură penală (a se vedea alin. 30 de mai sus), nu este clar dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va putea obţine vreo despăgubire. Pentru ca responsabilitatea civilă să fie angajată, calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe. Doamna Dalban afirmă, fără a fi contrazisă de Guvern, că trebuie plătită o taxă de timbru consistentă. În ceea ce priveşte calea prevăzută de Codul de procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să declanşeze o nouă procedură cu un final cel puţin incert, după ce cercetarea judecătorească s-a finalizat printr-o condamnare confirmată în recurs.
În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2 martie 1999, Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea reclamantului, întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu, fără a verifica înainte informaţiile publicate în articolele incriminate (a se vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu există nici o recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 10.
45. În concluzie Curtea apreciază că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art. 34 din convenţie.

B. Cu privire la temeinicia plângerii
46. Nimeni nu contestă în faţa Curţii că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din convenţie, datorată condamnării în litigiu. Nu se poate contesta faptul că ingerinţa era "prevăzută de lege" şi urmărea un scop legitim, "apărarea reputaţiei (...) altora", şi că răspundea deci la două dintre condiţiile care permit ca ingerinţa să fie considerată ca justificată din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din convenţie. Curtea a făcut aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia.
47. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară "într-o societate democratică", Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se vedea, între altele, Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei din 20 mai 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din perspectiva art. 10, având în vedere toate circumstanţele cauzei, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, şi, printre altele, Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii - I, 1999.
48. Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei, punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom", al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului în consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul R.T., precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate (a se vedea pct. 13 şi 14 de mai sus).
49. Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de "câine de pază" şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus la alin. 59). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46).
50. În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 şi 14 de mai sus). Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus).
51. Guvernul nu contestă concluzia Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar îndatoririle şi responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează art. 10 din convenţie (...), condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca "necesară într-o societate democratică".
52. Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist.
În consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie
53. Reclamantul afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanţele naţionale nu au avut în vedere probele administrate în apărare, respectiv documentele oficiale care au servit ca sursă articolelor sale (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus). El invocă art. 6 alin. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)"
54. Guvernul invită Curtea să declare că nu a existat o încălcare a acestor dispoziţii, deoarece "absenţa unor trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban" nu poate fi considerată o neexaminare a argumentelor sale. Faptul că documentele în discuţie au fost admise ca probă şi depuse la dosar conduce la concluzia că judecătorii naţionali au examinat şi au avut în vedere toate actele depuse de reclamant.
55. Având în vedere concluzia în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie, Curtea, la fel ca şi Comisia, consideră că nu este necesar să examineze faptele reţinute şi din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
56. Conform art. 41 din convenţie:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Despăgubiri
57. Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei "Cronica Romaşcană". Ea precizează că "această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv reapariţiei ziarului", şi nu o sporire a averii personale.
58. Guvernul subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, simpla constatare a încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, Guvernul susţine că ele nu au fost niciodată achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o acţiune civilă.
59. Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În ceea ce priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul domnului Dalban, intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în România, Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul zilei. Curtea acordă doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (a se vedea alin. 22 de mai sus).

B. Taxe şi cheltuieli
60. Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, iar văduva sa nu a solicitat rambursarea unor taxe şi cheltuieli suplimentare.

C. Dobânzi
61. Curtea consideră necesar să reţină dobânzile legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

1. Hotărăşte că moştenitoarea reclamantului are calitatea de a se substitui în drepturile sale.
2. Hotărăşte că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art. 34 din convenţie.
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie.
4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cauzei din punct de vedere al art. 6 alin. 1.
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni, 20.000 (douăzeci de mii) franci francezi cu titlu de prejudiciu moral, convertibili în lei româneşti la cursul din momentul plăţii;
b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,47% pe an, începând cu data expirării termenului mai sus menţionat şi până la data achitării sumei.
6. Respinge celelalte cereri privind acordarea de despăgubiri.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la data de 28 septembrie 1999.

Luzius Wildhaber, preşedinte Paul Mahoney, grefier adjunct

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.