"nimeni nu e mai presus de lege"

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suferi modificări de formă.

În cauzaSabou şi Pircalab c. României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a doua), în complet de cameră compus din:
Domnii J.-P. COSTA, preşedinte,
A.B. BAKA,
L. LOUCAIDES,
C. BÎRSAN,
K. JUNGWIERT,
M. UGREKHELIDZE,
Dna A. MULARONI, judecători,
şi de Dna S. DOLLÉ, grefieră de secţie,
După deliberări în camera consiliului pe 2 septembrie 2004,

Pronunţă hotărârea de mai jos, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURĂ
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 46572/99), îndreptată împotriva Românie, ai cărui cetăţeni, domnii Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab („reclamanţii”), au sesizat comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 25 septembrie 1998, în virtutea fostului articol 25 al Convenţiei de respectare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2.Reclamanţii sunt reprezentanţi de către dna Monica Macovei, avocată la baroul din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dna Roxana Rizoiu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.Reclamnaţii invocau o încălcare a dreptului lor la libertatea de expresie, garantat prin art. 10 al Convenţiei, din motivul condamnării lor după publicarea unei serii de articole într-un jurnal local. Primul reclamant invoca faptul că interdicţia drepturilor sale parentale a prejudiciat respectarea vieţii sale de familie, garantată prin art. 8 al Convenţiei. El se plângea de asemenea că nu a dispus de un recurs efectiv, aşa cum este garantat prin art. 13 al Convenţiei, împotriva încălcarii invocate a dreptului său la respectarea vieţii sale de familie.

4.Cererea a fost transmisă Curţii pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

5.Cerereaa fost atribuită celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu exeminarea cauzei, (art. 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită conform art. 26 § 1 al regulamentului.

6.Printr-o decizie din 2 septembrie 2003, camera a declarat cererea parţial admisibilă.

7.Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).


ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

8.Reclamanţii sunt născuţi în 1971 şi 1968 şi locuiesc la Baia Mare. Sunt ziarişti la cotidianul local „Ziua de Nord-Vest”.

A. Articolele incriminate

9.Pe 2 aprilie 1997, ei publică un articol intitulat „L.M, mama preşedintei judecătoriei Baia Mare, a privat abuziv doisprezece ţărani de terenurile lor”. O parte din articol este repordusă mai jos:

„Reprezentantul unui grup de ţărani din satul Mănău, judeţul Maramureş, s-a prezentat la redacţia jurnalului nostru şi ne-a prezentat documente care atestau dreptul lor de proprietate asupra unui teren cunoscut sub numele de Vapa. Pe baza decretului nr. 444/1953 (...), au devenit proprietarii câtorva parcele de teren. Din 1992, Primăria din Ulmeni le-a eliberat titluri de proprietate pe aceste parcele. Totuşi, în 1993, au fost abuziv privaţi de terenurile lor. Persoana care a intrat în posesia acestor terenuri este L.M., mama preşedintei judecătoriei Baia Mare. Ea a obţinut titlul de proprietate şi a închiriat apoi aceste terenuri. Ţăranii ne-au declarat că nu ştiau cum să-şi recupereze terenurile, pentru că preşedinta judecătoriei exercita o mare influenţă asupra autorităţilor locale.”

10. Pe 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol intitulat „Preşedinta tribunalului afirmă că mama sa avea dreptul să obţină terenul care aparţinuse unui număr de doisprezece ţărani din Ulmeni”. O parte din articole este reprodusă mai jos:

„Preşedinta judecătoriei afirmă că mama sa avea dreptul să obţină dreptul de proprietate asupra terenurilor în chestiune, pentru că, în 1953, ea a fost obligată să le doneze Statului. Lege din acea perioadă prevedea că funcţionarii trebuiau să aleagă între funcţia lor şi dreptul lor de proprietate asupra terenurilor. L.M. şi-a păstrat slujba şi, în consecinţă, terenul său a fost atribuit unor ţărani. După decembrie 1989, ea şi-a revendicat vechiul teren. Autorităţile locale au propus ţăranilor care aveau deja titluri de proprietate asupra terenurilor litigioase să accepte, în compensaţie, terenuri amplasate în alte părţi. Pentru că influenţa de care se bucură preşedinta era mai mare decât ce îşi doreau ţăranii, L.M a avut câştig de cauză şi a obţinut un titlu de proprietate asupra acestor terenuri. Ieri, am încercat să o contactăm pe preşedinta judecătoriei. Un judecător ne-a informat că „preşedinta nu este în biroul său”, deşi, mai înainte, alţi funcţionari ne-au spus că se afla acolo. Mai mult, cererea noastră de a şti numele complet al preşedintei a fost respinsă, pe motiv că „o astfel de informaţie nu putea fi furnizată”. Cum M.I. nu este decât preşedinta judecătoriei, şi nu un agent secret, nu vedem de ce numele său nu putea fi divulgat.”

11. Pe 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat „Preşedinta tribunalului este acuzată de fals şi de folosire de documente false”. O parte din articol este reprodusă mai jos:

„M.I. a beneficiat de ajutorul fostului prefect D.B. Speriată de eventualele consecinţe, ea recurge la ameninţări. Poliţia anchetază cazul.
(...) M.I. a încercat să utilizeze false documente pentru a deposeda un vecin de terenul său. Mai mult, atunci când ea şi-a dat seama că nu putea obţine câştig de cauză în acţiunea pe care o introdusese, ea l-a ameninţat direct. Redacţia noastră posedă câteva documente care atestă aceste fapte. Este important de menţionat că M.I. a refuzat să confirme sau să conteste autenticitatea acestor documente. Ea şi-a exprimat nemulţumirea în privinţa articolelor pe care le-am publicat şi, prin urmare, refuză orice declaraţie.

Familia lui M.I. ocupă abuziv terenul

I.C. locuieşte pe Str. 22 Decembrie nr. 25/3 şi este vecinul lui M.I., preşedinta judecătoriei Baia Mare. Prin decizia nr. 11735/79, Primăria din Baia Mare i-a acordat un drept de acces la casa sa, traversând un teren de 396 m2, situat pe fostul curs al unui pârâu numit „pârăul ţiganilor”. I.C. a investit o sumă importantă în amenajarea acestui drum de acces. Puţin timp după, familia lui M.I. a acupat abuziv o parcelă din acest teren şi, chiar şi astăzi, situaţia este aceeaşi. După adoptarea legii 18/1991, I.C. a cerut atribuirea în proprietate a acestui teren. Prin decizia nr. 7609/1993 a prefectului, acest teren, care era înscris în registrul funciar sub nr. 1358/3/C/1, i-a fost atribuit. În virtutea acestei decizii şi după nenumărate demersuri, I.C. a reuşit să-şi înscrie dreptul în registrul funciar.

Un fals proiect de împărţire a terenului este eliberat

Bulversată de această situaţie, M.I. obţine în 1995 un nou proiect de împărţire a aceluiaşi teren. Proiectul, redactat de inginerul H.C., conţinea false elemente. Mai întâi, în rubrica „proprietari înainte de diviziune”, este înscris Statul ca proprietar, deşi I.C. a fost proprietarul din 1993. După proiect, terenul abuziv ocupat trebuia transferat în proprietatea lui I.I. [soţul lui M.I.], sub nr. 1358/3/C/a. În acelaşi timp, preşedinta introduce pe lângă prefectul D.B. o plângere împotriva vecinului, cerând anularea titlului de proprietate care îi fusese eliberat. Prefectul a respins-o şi a sfătuit-o să ceară în justiţie anularea titlului, ceea ce M.I. a făcut. Sprijinindu-se pe falsul proiect de diviziune, primarul a cerut prefectului să elibereze lui M.I. un titlu de proprietate, pe terenul al cărui proprietar era deja I.C. Prefectul şi-a dat seama şi a informat-o pe M.I. că terenul litigios era proprietatea altuia şi că, prin urmare, el nu putea să elibereze un alt titlu, înainte ca plângerea împotriva titlului lui I. C. să fie tranşată de către Curtea de Apel Cluj.

Prefectul îşi schimba părerea şi încalcă legea

Până aici totul este clar. Dar din acel moment, intervin câteva aspecte cel puţin stranii. Prin decizia nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge acţiunea introdusă de M.I. şi familia sa. Titlul de proprietate nr. 7609/1993, eleiberat lui I.C, rămâne valabil. Totuşi, pe 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. adoptă decizia nr. 1037, în termenii căreia preşedinta şi familia sa deveneau proprietarii terenului înscris sub nr. 1358/C/a , aşa cum se menţiona în falsul proiect de diviziune nr. 160/95 eliberat de către Autoritatea administrativă pentru înscrierile imobiliare şi organizarea teritoriului. Este astfel certificat un lucru absurd. Acelaşi teren este proprietatea a două persoane, cele două având titluri de proprietare eliberate de prefectul D.B. Suntem deci în prezenţa unui fals şi folosire de falsuri. Prefectul D.B. este cel vinovat, pe motivul titlurilor contradictorii pe care le-a eliberat. El a favorizat-o pe preşedinta judecătoriei, eliberându-i un titlu de proprietate, după ce el însuşi recunoscuse că nu putea să-i atribuie un astfel de titlu. D.B. a fost mai mulţi ani magistrat şi preşedintele tribunalului judeţean Maramureş.

M.I. lansează ameninţări în scris

În sfârşit, aducem la cunoştinţa dvs. un document semnat de M.I. în care ea îl ameninţă pe I.C. că-l va arunca în închisoare. „Domnule C., vă cer să fiţi atent la cuvintele pe care mi le adresaţi, pentru că totul are o limită. Dacă mă insultaţi încă o dată, fie prin scris, fie verbal, vă voi urmări în justiţie, cerând condamnarea dvs. pentru insultă şi calomnie şi voi cere de asemenea o indemnizaţie pentru prejudiciul moral pe care mi-l cauzaţi. FIŢI DECI ATENT.” I.C. a avut „insolenţa” să o acuze de falsurile menţionate mai sus. Poliţia oraşului Baia Mare anchetează acest caz”.

12. Pe 11 aprilie 1997, cei doi reclamanţi au publicat un articol intitulat „Fostul prefect al judeţului Maramureş recunoaşte că a comis o greşeală în cazul preşedintei judecătoriei Baia Mare”. O parte din articol este reprodusă mai jos:

„În virtutea unui document care conţinea false informaţii, M.I. a cerut şi obţinut din partea prefectului D.B. un titlu de proprietate pe un teren litigios. Când am cerut explicaţii prefectului pentru această ilegalitate, el ne-a răspuns că era posibil să fi comis o eroare. Dar titlul de proprietate poate fi contestat în justiţie, în orice moment, de către persoana lezată, ne-a declarat. Am eliberat acest titlu pe baza documentelor primite din partea primăriei oraşului Baia Mare. Dacă erau documente false, sunt responsabil, a adăugat. Nu a putut să ne explice de ce iniţial refuzase oficial eliberarea titlului şi cum apoi şi-a schimbat părerea şi a atribuit proprietatea lui M.I.”

13. Pe 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol intitulat „Parchetul nu are curajul de a ancheta cazul preşedintei judecătoriei Baia Mare”. Articolul este:

„V-am adus înainte la cunoştinţă că o plângere pentru fals a fost depusă la poliţie şi la parchetul din Baia Mare împotriva preşedintei judecătoriei Baia Mare. Ea a ocupat abuziv un teren care aparţinea unui vecin. Ulterior, pe baza unor documente care conţineau false informaţii, ea a obţinut un titlu de proprietate pe acest teren. După o anchetă, poliţia a propus parchetului o decizie de neîncepere de urmărire penală pentru infracţiunea de fals în documente publice, pe motiv că în speţă era vorba de dreptul de acces la un teren şi că, prin urmare, litigiul ţinea de dreptul civil. Cât despre latura penală, nici o infracţiune nu a putut fi reţinută împotriva lui M.I. Documentul este semnat de procurorul şef al parchetului de pe lângă judecătoria Baia Mare.”

B. Procedura penală împotriva reclamanţilor

14. În aprilie 1997, M.I. a introdus în faţa judecătoriei Baia Mare, pe care o prezida la acea epocă, o plângere împotriva reclamanţilor pentru defăimare. Ea cerea de asemenea o indemnizaţie pentru prejudiciu moral.

15. La cererea lui M.I., pe 29 august 1997, CSJ a ordinat retrimiterea cauzei la judecătoria Năsăud.

16. Prin judecata din 15 decembrie 1997, judecătoria a condamnat primul reclamant pentru defăimare, cu o pedeapsă de zece luni de închisoare plus pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 şi 64 combinate ale Codului penal, adică interdicţia în timpul detenţiei de a-şi exercita profesiunea şi drepturile parentale şi electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, judecătoria a luat în seamă faptul că reclamantul era în recidivă, fiind deja condamnat de două ori înainte.

17. Tribunalul a reţinut că mama lui M.I obţinuse legal proprietatea terenului litigios. Tribunalul a estimat că acuzaţiile reclamanţilor în privinţa falselor documente, folosirea lor şi influenţa pe care judecătoarea ar fi exercitat-o pe lângă autorităţile locale erau foarte grave şi au fost făcute într-un mod deosebit de defăimător, fără suport concret. El a considerat că acest caracter defăimător al acuzaţiilor era demonstrat prin ordonanţa de neînceperea urmăririi penale a parchetului pronunţată în favoarea lui M.I., care demonstra de asemenea caracterul mincinos al acuzaţiilor de fals şi folosirea de false documente.
Tribunalul a condamnat şi al doilea reclamant pentru defăimare ,cu o amendă de 500 000 de lei, adică echivalentul a 62 de euro, cu SURCIS.
În sfârşit, a condamnat ambii reclamnaţi, împreună cu ziarul, la plata a 30 milioane de lei (adică echivalentul a 1 582,42 euro la momentul plăţii) lui M.I. cu titlu de prejudiciu moral.

18. Reclamanţii şi M.I. au introdus apel la această decizie la tribunalul judeţean Bistriţa-Năsăud.
În cursul audienţei din 27 martie 1998, reclamnaţii au cerut achitarea lor şi au prezentat la dosar mai multe documente care să dovedească veridicitatea afirmaţiilor lor: mai ales cele două decizii ale prefectului, ce atribuia acelaşi teren la două personae diferite, cele două refuzuri anterioare ale prefectului de a atribui terenul în chestiune lui M.I., decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj-Napoca, ce valida titlul de proprietate a lui I.C., cererea făcută de primărie în favoarea lui M.I., extrase de registre funciare şi ordonanţa de neînceperea urmăririi penale a parchetului privind pretinsul fals comis de judecătoare. Ei au adăugat că M.I. refuzase publicarea în ziar a unui răspuns la articolele lor. Procurorul şi M.I. au cerut condamnarea lor, pe motiv că nu dovediseră veridicitatea afirmaţiilor lor.

19. Prin decizia din 3 aprilie 1998, tribunalul judeţean Bistriţa-Năsăud a respins apelurile şi confirmat temeiul judecăţii judecătoriei. El a subliniat că, după art. 207 al Codului penal, pentru ca o afirmaţie să nu fie considerată ca defăimătoare ea trebuia să îndeplinească două condiţii: să fie veridică şi să vizeze apărarea unui interes legitim. De atunci, a hotărât că o afirmaţie putea fi considerată defăimătoare dacă est destinată să facă rău altuia sau să se răzbune, chiar dacă faptele invocate erau adevărate. Tribunalul a conchis că în speţă, articolele incriminate nu prezentau adevărul şi că era evident că reclamanţii nu acţionaseră cu bună credinţă sau cu grija de a porteja anumite valori morale ale societăţii, ci dimpotrivă, au vrut să aducă prejudiciu reputaţiei lui M.I.

20. Pe 20 august 1998, primul reclamant a fost plasat în detenţie. În raport cu ancheta socială efectuată pe 26 august 1998 la domiciliul său, Direcţia judeţeană pentru portejarea drepturilor copilului menţiona că reclamnatul trăia cu concubina şi doi din copii lor din relaţiile anterioare, şi că, pe 24 august 1998, s.a născut un al treilea copil.
Prin decizia din 22 septembrie 1998, tribunalul judeţean Maramureş a primit, pe motive familiale, legate mai ales de cei trei copii pe care îi avea în grijă, cererea primului reclamant de amânare în executarea pedepsei. A fost eliberat pe 5 octombrie 1998.
Pe 14 ianuarie 1999, judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de amânare în executarea pedepsei. Nu a fost reincarcerat.
Pe 15 ianuarie 1999, reclamntul a început o grevă a foamei şi a fost spitalizat din cauza proastei stări a sănătăţii sale. Suferea de asemenea de tuberculoză.
Pe 19 ianuarie 1999, a cerut Preşedintelui Republicii eliberarea, care i-a fost acordată prin decret nr. 52 din 2 februarie 1999.
Pe 31 mai 2002, ziarul a plătit indemnizaţia pentru M.I., în locul reclamanţilor. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior, prin deducţii lunare din salariul său, integralitatea acestei sume.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

21. A. Codul penal român

Articolul 64

„Interdicţia unuia sau mai multor drepturi menţionate mai jos poate fi impusă ca pedeapsă complementară:
a) dreptul de a vota şi a fi ales în organe ale autorităţii publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exercitarea autorităţii Statului;
c) dreptul de a ocupa o funcţie, de a exersa o profesie sau o activitate de care condamnatul s-a servit pentru a comite infracţiunea;
d) drepturile parentale;
e) dreptul de a fi tutore sau administator de bunuri pentru un copil.”

Articolul 71

„Pedeapsa accesorie constă într-o interdicţie a tuturor drepturilor menţionate la art. 64.
Detenţia pe viaţă sau orice altă pedeapsă privativă de libertate antrenează automat interdicţia drepturilor prevăzute la alineatul precedent, pe perioada între condamnarea definitivă şi până la sfârşitul detenţiei sau la intervenţia uni decret de graţiere care dispensează de executarea pedepsei (...)”

Articolul 206

„Afirmarea sau imputarea în public a unui anumit fapt privind o persoană care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană unei sancţiuni penale, administrative sau disciplinare, sau dispreţului public, va fi pedepsită cu trei luni până la un an de închisoare, sau cu o amendă.”

Articolul 207

„Proba adevărului afirmaţiilor sau imputaţiilor poate fi primită dacă afirmaţia sau imputarea au fost comise pentru apărarea unui interes legitim. Afirmaţiile în privinţa cărora proba adevărului a fost făcută, nu constituie o infracţiune de insultă sau de defăimare.”

22. B. Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curţii Constituţionale române privind constituţionalitatea articolelor 64 şi 71 ale Codului penal

„Cât despre stabilirea pedepselor principale, complementare sau accesorii şi despre condiţiile aplicării şi executării lor, Curtea constată că e vorba de o materie care relevă exculsiv de voinţa legislatorului. Stabilirea prin lege a unei pedepse accesorii, pe lângă o pedeapsă principală privativă de libertate, până la sfârşitul detenţiei, (...) reprezintă o opţiune politică penală a legislatorului, care a considerat că, pe parcursul detenţei, condamnatul nu e demn de a-şi exercita drepturile prevăzute la art. 64 al Codului penal. Astfel, nu există nici un prejudiciu la normele şi principiile constituţionale.”

ÎN DREPT

I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 10 AL CONVENŢIEI

23. Reclamanţii consideră că faptul de a fi fost condamnaţi constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la libertatea de expresie. Ei invocă art. 10 al Convenţiei, în termenii căruia:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără ca să poată exista ingerinţa autorităţilor publice şi fără consideraţii privind frontiera. (...)

2. Exercitarea acestor libertăţi, comportând datorii şi responsabilităţi, poate fi supusă la anumite formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii

24. Reclamanţii consideră că ingerinţa în dreptul lor la libertatea de expresie nu era necesară într-o societate democratică.
Ei subliniază că articolele lor nu se refereau la viaţa privată a M.I., ci la acţiunile şi demersurile ei, considerate ca ilegale, pe lângă cele mai înalte autorităţi administrative ale judeţului, în scopul de a le convinge să-i acorde dreptul la proprietate pe un teren care aparţinea deja unei alte persoane. Ei consideră, din acel moment, că era datoria lor să semnaleze opiniei publice ilegalităţile comise, tocmai de către cei care au obligaţia de a face ca legea să fie respectată.

25. Reclamanţii susţin că afirmaţiile lor aveau o bază factuală, respectiv acordarea terenului litigios lui M.I., prin decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, deşi în 1995 prefectul refuzase două cereri similare. Mai mult, validitatea titlului de proprietate a lui I.C., pe acelaşi teren, fusese confirmată prin decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj-Napoca. Ei subliniază de asemenea că proiectul de diviziune a terenului pe baza căruia prefectul a atribuit terenul lui M.I. conţinea două erori esenţiale, recunoscute de prefect şi de Guvern, şi că ei consideră că acestea au ca motiv influenţa exercitată de M.I.

26. Ei invocă faptul că buna lor credinţă a fost dovedită de încercarea de a prezenta punctul de vedere a lui M.I., dar ea a refuzat să le vorbească. Mai mult, ei au luat contact cu prefectul şi i-au publicat explicaţiile.

27. În ultimul rând, reclamanţii subliniază că suma reţinută din indemnizaţia acordată lui M.I. era disproporţionată în raport cu prejudiciul moral suferit şi cu veniturile lor modeste de ziarişti. Cât despre pedeapsa cu închisoarea şi pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta consideră că ele erau disproporţionate.

2. Guvernul

28. Guvernul admite că a existat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de expresie, dar consideră că ingerinţa răspunde exigenţelor paragrafului 2 din art. 10 al Convenţiei.
El susţine că ziariştii au fost condamnaţi pentru felul în care au prezentat litigiul de drept privat între preşedinta judecătoriei Baia Mare şi un terţ, care era departe de o dezbatere de interes general.

29. Guvernul susţine printre altele că reclamanţii au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, respectiv folosirea de false documente, fără a le fi dovedit şi fără să se bazeze pe fapte. Se subliniază că proiectul de diviziune a terenului, pe baza căruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simplă propunere de dezmembrare a proprietăţii Statului, şi că prefectul acceptase. Ca urmare, deşi au existat erori în procesul de atribuire a proprietăţii, lucru cu care Guvernul este de acord, el consideră că M.I. nu a încălcat în nici un fel legea prin obţinerea titlului de proprietate, fondat pe noul proiect de diviziune.

30. Guvernul susţine de asemenea că publicarea articolelor incriminatorii constituia o încălcare a eticii de ziarist, căci reclamanţii nu erau de bună credinţă. Guvernul este de părere că reclamanţii şi-au dovedit subiectivitatea plasându-se exclusiv din punct de vedere al unei părţi din litigiu, fără a prezenta poziţia celuilalt.

31. Conchide că în absenţa bunei credinţe şi a bazei factuale pentru acuzaţiile lor, condamnarea ziariştilor era necesară pentru protejarea reputaţiei lui M.I. şi că, de atunci, suma indemnizaţiei pentru prejudiciu moral era justificată de gravitatea prejudiciului suferit de reputaţia lui M.I.

32. Cât despre primul reclamant, Guvernul susţine că pedeapsa de zece luni de închisoare a fost impusă numai de faptul că era în recidivă, căci, în aceste condiţii, legea permite o agravare a pedepsei.

B. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

33. Curtea aminteşte că, după o jurisprudenţă bine stabilită, presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând mai ales la protejarea reputaţiei şi la drepturile celuilalt, îi revine totuşi sarcina să comunice, în respectul faţă de datoriile şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei pe orice probleme de interes general, inclusiv cele care privesc funcţionarea puterii judiciare (De Haes şi Gilsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, p. 233-234, § 37).

34. Dacă Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca necesitatea unei ingerinţe în materie, o astfel de marjăse dublează de un control european, în acelaşi timp al legii şi al deciziilor care o aplică (Sunday Times c. Marii Britanii (nr. 2), hotărârea din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, § 50).

35. În exerciţiul controlului, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conţinutul celor declarate de reclamant şi contextul în care s-a exprimat, pentru a determina dacă era fondată pe „o nevoie socială”, „proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţiile naţionale pentru a o justifica apar ca „pertinente şi suficiente” (Sunday Times c. Marii Britanii, citată anterior, § 50 şiNikula c. Finlandei, nr. 31611/96, § 44, CEDO 2002-II).

36. Natura şi gravitatea pedepselor pronunţate sunt de asemenea elemente de luat în considerare atunci când este vorba de a măsura proporţionalitatea ingerinţei (Perna c. Italiei, [GC], nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V).

1. Aplicarea în speţă a principiilor susmenţionate

37. Nu e contestat faptul că această condamnare constituia „o ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libertatea de expresie, că era „prevăzută prin lege” şi că urmărea un scop legitim, „protejarea reputaţiei (...) celuilalt”. Rămâne de ştiut dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

38. Curtea relevă că articolele incriminate se refereau la teme de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească, respectiv procesul de restituire a terenurilor şi corupţia invocată în rândul înalţilor funcţionari ai administraţiei. Dacă se dovedeşte adesea necesar ca magistraţii să fie protejaţi de atacuri grave şi lipsite de orice temei, este de asemenea adevărat că atitudinea lor, chiar în afara tribunalelor, şi mai ales atunci când ei se servesc de calitatea lor de magistraţi, poate constitui o preocupare legitimă a presei şi contribuie la dezbaterea privind funcţionarea justiţiei şi moralităţii celor care sunt garanţii acestora.
Din acel moment, Curtea poate face probă de cea mai mare prudenţă atunci când, ca în această speţă, măsurile luate sau sancţiunile pronunţate de autoritatea naţonală sunt de natură a descuraja presa la a participa la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, [GC], nr. 21980/93, CEDO 1999-III, § 64).

39. Desigur, acuzaţiile reclamanţilor erau grave, în măsura în care era acuzat un judecător de a fi comis ilegalităţi, dar Curtea notează că aveau bază factuală (a contrario, Barfod c. Danemarcei, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, § 35; Perna citat anterior, § 47). Curtea relevă că nimic nu dovedeşte că faptele descrise erau total false şi serveau să întreţină o campanie defăimătoare cu privire la judecătorul în chestiune. Ea observă de asemenea că articolele incriminate nu se refereau la aspecte ale vieţii private a lui M.I., ci la comportamente şi atitudini implicând calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban c. României, [GC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI).
Aşa cum reiese din articolele litigioase şi documentele prezentate de reclamanţi la dosar, în faţa tribunalului judeţean, administraţia locală a comis o greşeală gravă, recunoscută de prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Într-adevăr, prin decizia din 23 ianuarie 1996, prefectul a acordat lui M.I. un titlu de proprietate pe un teren litigios, deşi, cu şapte zile înainte, validitatea titlului de proprietate a lui I.C., pe acelaşi teren, fusese confirmată prin decizia Curţii de Apel din Cluj-Napoca.

40. Curtea remarcă de asemenea că tribunalul judeţean nu a examinat probele furnizate de reclamanţi pe parcursul audienţei din 27 martie 1998, dar că el a confirmat temeiul judecăţii în primă instanţă care estimase că neînceperea urmăririi penale pronunţate de parchet în favoarea lui M.I. era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false.

41. Ţinându-se cont de faptul că reclamanţii au încercat să ia contact cu M.I. şi că, apoi, au interogat prefetul şi i-au prezentat poziţia, Curtea consideră că nu există motive de îndoială în privinţa bunei lor credinţe.

42. Cât despre pedepsele pronunţate, Curtea observă că ele erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la zece luni de închisoare, din care a efectuat patruzeci şi cinci de zile, în timp ce al doilea reclamant a fost condamnat la o amendă penală, cu amânare: Ambii au fost condamnaţi să-i plătească lui M.I. o indemnizaţie pentru prejudiciu moral de 30 milioane de lei, adică 1582,42 euro, în momentul plăţii, fie echivalentul unei salariu lunar mediu de douăsprezece ori.

43. Curtea consideră deci: condamnarea reclamanţilor era disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.
Deci, a existat încălcarea art. 10.

II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

44. Primul reclamant invocă faptul că interzicerea drepturilor sale parentale a adus prejudiciu dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 al Convenţiei, în termenii căruia:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, (...)

2. Nu poate exista ingerinţă a unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât dacă această ingerinţă e prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) prevenirii infracţiunilor penale, (...) sau protejării drepturilor şi libertăţilor celuilalt.”

El susţine că interzicerea totală şi absolută de a-şi exercita drepturile parentale în timpul detenţiei şi până la obţinerea graţierii preşedinţiale, inclusiv, deci, în timpul perioadei când a fost eliberat condiţionat pe motive familiale şi medicale, constituie o ingerinţă gravă în dreptul său la respectarea vieţii de familie, care nu se justifică prin luarea în cont a intereselor copiilor.

45. Guvernul subliniază că interzicerea drepturilor parentale, ca pedeapsă accesorie, se aplică automat, de îndată ce o privare de libertate este pronunţată. El subliniază că detenţia antrenează inevitabil restricţii la exercitarea normală a vieţii de familie şi că, mai mult, condamnatul nu mai are autoritatea morală de a-şi exercita drepturile parentale.

46. Curtea notează că interzicerea drepturilor parentale ale primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii de familie.
Ea relevă că nu se contestă, în speţă, că interdicţia se fonda pe art. 64 şi 71 ale Codului penal şi, de aici, ea era prevăzută prin lege, în sensul primului paragraf al art. 8. Rămâne de ştiut dacă ingerinţa urmărea un scop legitim. În această privinţă, Curtea notează că, din avizul Guevrnului, ea viza prezervarea securităţii, moralităţii şi educaţiei minorilor.

47. Curtea aminteşte că, în cauzele de acest tip, examinarea a ceea ce serveşte mai bine intersul copilului este întotdeauna de o importnţă crucială (Johansen c. Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, § 64, că interesul copilului trebuie să treacă înaintea oricărei consideraţii şi că numai un comportament deosebit de nedemn poate autoriza ca o persoană să fie privată de drepturile sale parentale în interesul superior al copilului (Gnahore c. Franţei, nr, 40031/98, § 59, CEDO 2000-IX şi Johansen, citată anterior, § 78).
48. Curtea observă că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat era total străină de problemele legate de autoritatea părintească şi în nici un moment, nu s-a observat o lipsă de grijă sau rele tratamente din partea sa faţă de copii.
Curtea subliniază că în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se aplică în mod automat şi într-o formă absolută cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, fără nici un control din partea instanţelor şi fără a lua în considerare tipul de infracţiune şi de interesul minorilor. Ea constituie mai mult un blam moral care are ca finalitate pedepsirea condamnatului şi nu ca o măsură de protecţie a copilului.

49. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu a fost demonstrat că retragerea, în termeni absoluţi şi ca efect al legii a drepturilor părinteşti pentru primul reclamant răspundea unei exigenţe primordiale care să aducă atingere intereselor copiilor şi că avea ca scop legitim protecţia sănătăţii morale sau de educare a minorilor.
În consecinţă, este încălcare a articolului 8 din Convenţie, în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant.

III.ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 COMBINATĂ CU ARTICOLUL 8 AL CONVENŢIEI

50. Primul reclamant arată că el nu a beneficiat de un recurs efectiv în drept intern pentru a contesta interzicerea drepturilor sale părinteşti. El a invocat articolul 13 din Convenţie în termenii căruia :
„Orice persoană ale cărui drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie au fost încălcate, are dreptul la introducerea unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, cchiar şi atunci când încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acţionau în funcţiile lor oficiale”.

51. Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut ridica în faţa tribunalului departamental o excepţie de neconstituţionalitate a articolului 71 din Codul penal şi să ceara trimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale.

52. Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere un recurs pentru plângerile care pot fi considerate „ de apărat” faţă de Convenţie (Boyle şi Rice c.Marii Britanii, decizie din 27 aprilie 1988, Seria A, nr.131, § 52).Acest recurs trebuie să fie efectiv şi să abiliteze jurisdicţia naţională competentă care să cunoască conţinutul plângerii şi să ofere rezolvarea adecvată (Klass şi alţii c. Germaniei, decizie din 6 septembrie 1978, Seria A, nr.28, § 64).

53. În cauză, caracterul „de apărat” al plângerii în baza articolului 8 al Convenţiei nu conduce la îndoieli deoarece Curtea a considerat că retragerea drepturilor părinteşti se analizează printr-o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale familiale. Rămâne de determinat dacă recursul în faţa Curţii Constituţionale era efectiv în practică ca şi în drept şi abilita jurisdicţia naţională competentă să cunoască plângerea şi să ofere rezolvarea adecvată.

54. Curtea subliniază că în dreptul român, retragerea drepturilor părinteşti decurge din lege şi se face în mod automat, cu titlu de pedeapsă accesorie, odată ce o persoană execută o pedeapsă cu închisoarea.
Întrucât Guvernul arată că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 64 şi 71 din Codul penal şi să ceară trimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale, Curtea reiterează constatarea sa în examinarea admisibilităţii plângerii în baza articolului 8 din Convenţie, conform căruia această cale de recurs nu le era accesibilă, deoarece nu le era permis să supună direct Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate menţionată ( mutatis mutandis, Pantea c. României, decizia nr. 33343/96, 6 martie 2001).

55. În orice caz, Curtea observă că, prin decizia din 14 iunie 2001 Curtea Constituţională s-a pronunţat (paragraful 22 de mai sus), asupra constituţionalităţii acestui articol şi l-a judecat în conformitate cu Constituţia, reţinând că stabilirea pedepselor accesorii, chiar şi în mod automat, reiese din politica penală a legiuitorului.

56.În aceste circumstanţe Curtea consideră că posibilitatea pentru reclamant de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 64 şi 71 din Codul penal şi de a cere retrimiterea în faţa Curţii Constituţionale, nu constituie o cale de recurs efectiv, de natură să rezolve în mod adecvat plângerea bazată pe articolul 8 din Convenţie.
În consecinţă, există încălcare a articolului 13 combinat cu articolul 8 din Convenţie în ceea ce priveşte cazul primului reclamant.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

57. În termenii articolului 41 ai Convenţiei :
„Dacă Curtea declară că există încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă, dreptul intern al părţii contractante nu permite ştergerea decât într-un mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, o reparaţie echitabilă”.

A. Daune

58. Primul reclamant cere 50 000 euro cu titlu de prejudiciu moral adus prin condamnarea sa la zece luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, retragerea drepturilor părinteşti şi agravarea stării sale de sănătate.
Cel de al doilea reclamant cere Curţii 1.582,42 euro cu titlu de daune civile date lui M.I., sumă pe care a rambursat-o ziarului care i-a achitat-o în numele lui. El arată, de asemenea, că a plătit şi partea primului reclamant deoarece acesta nu dispunea de resurse suficiente.
El solicită 5.000 euro pentru prejudiciu moral rezultat din condamnarea sa penală şi înscrierea acesteia în cazierul judiciar.

59.Guvernul nu face nici un fel de comentariu asupra acestui punct.

60. Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 10 şi obligaţia făcută reclamanţilor de a plăti în solidar 1.582,42 euro ca prejudiciu adus judecătorului M.I.
Curtea acordă această sumă (1.582,42 euro) celui de al doilea reclamant care l-a plătit efectiv.

61. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamanţii au suportat o suferinţă morală nedemnă prin condamnarea lor penală. Notează că primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de zece luni de închisoare din care a efectuat 45 de zile, în timp ce al doilea reclamant a fost condamnat la o amendă penală cu suspendare. La aceasta se adaugă, la primul reclamant, retragerea drepturilor părinteşti pentru copii pe care-i avea în întreţinere.

62.Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi judecând echitabil aşa cum cere articolul 41, Curtea acordă ca reparaţie a prejudiciului moral suma de 5.000 euro pentru primul reclamant şi 1.000 euro pentru al doilea reclamant.

B. Cheltuieli

63. Primul reclamant solicită rambursarea a 670 euro pentru cheltuielile pe care le-a făcut în cadrul procedurii interne ,după cum urmează :
a) 130 euro – cheltuieli de deplasare pentru a fi prezent la şedinţe ;
b)450 euro cheltuieli în timpul detenţiei şi în timpul grevei foamei pentru medicamente, hrană şi vizitele soţiei sale ;
c) 80 euro pentru cheltuieli diverse ( fotocopii, telefoane,et...)

Al doilea reclamant cere rambursarea a 210 euro pentru procedura internă pentru cheltuieli de deplasare ( 130 euro) şi diverse alte cheltuieli ( 80 euro).
Reclamanţii cer rambursarea a 9.771,78 euro onorarii pentru munca avocaţilor în procedura în faţa Curţii. Cu titlu justificativ ei prezintă copii ale convenţiilor de onorariu încheiate la 17 octombrie 2003 cu avocaţii ca şi decontul celor 99 de ore de muncă şi a tarifelor orare percepute de aceştia. Avocatul s-a angajat, de asemenea, să nu ceară plata onorariilor până ce reclamanţii nu vor dispune de resurse suficiente.

64. Guvernul nu a făcut nici un comentariu la acest punct.

65. Curtea observă că reclamanţii nu au justificat cheltuielile suportate în timpul procedurii interne, a căror rambursare o cer. În consecinţă Curtea decide de a nu acorda sume cu acest titlu.

66. În ceea ce priveşte cheltuielile din timpul procedurii în faţa Curţii ea trebuie să cerceteze dacă ele sunt reale şi necesare şi dacă sunt rezonabile (Nilsen şi Johnsen c.Norvegiei, decizia nr.23118/93).
Totodată, pentru că reclamanţii nu au plătit încă onorariile avocaţilor lor, Curtea reaminteşte că rambursarea onorariilor nu trebuie să se limiteze numai la sumele deja avansate avocaţilor, deoarece aşa cum deja a judecat, o astfel de interpretare ar constitui un factor descurajator pentru mulţi avocaţi de a reprezenta în faţa Curţii reclamanţi cu mai puţine resurse (Zdanoka c.Letoniei nr.58278/00, § 123, decizia din 17 iunie 2004). Ea a acordat întotdeauna rambursarea sumelor şi cheltuielilor în situaţiile în care onorariile rămâneau, cel puţin în parte, datorate de reclamanţi (Kamasinski c.Austriei, decizia din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168 § 115 ; Latridis c.Greciei – satisfacere echitabilă – nr.31107/96.

67. În cauză, deşi convenţiile privind onorariile sunt încheiate după decizia de admisibilitate a plângerii, nimic nu arată că ele ar fi artificiale.
Totodată, Curtea consideră că suma globală cerută de reclamanţi cu titlu de onorarii este puţin excesivă.
În aceste condiţii şi ţinând seama de elementele pe care le deţine, ca şi pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea, judecând în mod echitabil, în conformitate cu articolul 41 din Convenţie, consideră ca rezonabil să atribuieîmpreună reclamanţilor suma de 4.000 euro pentru procedura în faţa Curţii.

C. Interese moratorii

68. Curtea consideră ca adecvat de a scădea nivelul intereselor moratorii la nivelul dobânzii de interes la nivelul Băncii Centrale Europene majorată cu 3%.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.Hotărăşte, că există încălcare a articolului 10 din Convenţie ;

2.Hotărăşte, că există încălcare a articolului 8 din Convenţie în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant ;

3.Hotărăşte, că există încălcare a articolului 13 din Convenţie în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant ;

4.Hotărăşte,
a) că statul pârât trebuie să verse reclamanţilor, în trei luni începând a număra cu ziua din care decizia va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume :

i. 1.582,42 euro pentru al doilea reclamantca daune materiale ;
ii. 5.000 euro pentru primul reclamant ca daune morale ;
iii. 1.000 euro pentru cel de-al doilea reclamant pentru daune morale ;
iiii. 4.000 euro pentru cei doi reclamanţi pentru cheltuieli.

b) aceste sume vor fi convertiţi în lei româneşti la nivelul de schimb la data vărsământului ;
c) numărând de la expirarea termenului şi până la vărsare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un nivel egal cu cel al dobânzii de interes al Băncii Centrale Europene care se aplică pe durata acestei perioade, mărită cu 3% ;

5.Respinge, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la data de 28 septembrie 2004 prin aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.