"nimeni nu e mai presus de lege"

art.10 din Conventie

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din:
domnii B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, C. Birsan, doamna E. Fura-Sandstrom, doamna A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in Camera de consiliu la data de 25 ianuarie 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 19.997/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Marian Boldea (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul D. Craciun, avocat in Timisoara. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 2 decembrie 2005 Curtea a hotarat sa comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 alin. 3, aceasta a hotarat sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1962 si locuieste la Timisoara.

A. Originea cauzei
5. Reclamantul este conferentiar universitar la Facultatea de automatica si informatica a Universitatii Politehnice din Timisoara.
6. La data de 9 martie 2001, cu ocazia unei reuniuni a corpului didactic al catedrei de informatica a facultatii, decanul acesteia a abordat problema plagiatului privind publicatiile stiintifice ale lui A.S. si L.P., aparute in luna decembrie 2000, precum si alte teze de doctorat si lucrari de licenta. Pe fondul unei nemultumiri generale la adresa publicatiilor realizate in cadrul catedrei, mai multi profesori si-au exprimat parerea asupra asa-zisului plagiat. Ei au constatat ca cei doi autori preluasera multe definitii din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul a fost singurul care a afirmat ca publicatiile stiintifice in discutie constituiau un plagiat. Concluzia reuniunii a fost ca nivelul stiintific al publicatiilor scazuse si ca se recomanda sa se evite publicarea unor articole care se limitau la reproducerea unor definitii deja existente si sa se aduca noi contributii. S-a mai adaugat faptul ca publicatiile lui A.S. si lui L.P. nu constituiau un plagiat, dar ca ele nu reprezentau nici referinte stiintifice in materie (nu se iau in considerare aceste lucrari). Celor doi autori li s-a adresat un avertisment verbal.
Prin Decizia din 16 mai 2001 comisia de deontologie ad hoc a facultatii a propus infiintarea unei comisii de arbitraj insarcinate cu solutionarea diferendului si realizarea unui studiu aprofundat al publicatiilor in discutie. Curtea nu a fost informata de rezultatele acestor propuneri.

B. Procedura penala impotriva reclamantului pentru calomnie
7. La data de 9 mai 2001 A.S. si L.P. au depus fiecare o plangere penala pentru calomnie impotriva reclamantului, caruia i-au imputat faptul ca i-a acuzat de plagiat in timpul reuniunii din 9 martie 2001.
8. La data de 11 septembrie 2001, Judecatoria Timisoara a conexat cele doua plangeri penale.
9. In sedinta publica din 9 octombrie 2001 Judecatoria Timisoara l-a audiat pe reclamant si a admis proba veritatii, in temeiul art. 207 din Codul penal. El a depus articolele partilor vatamate si fragmentele relevante din teza de doctorat pretins plagiata.
10. La data de 27 noiembrie 2001 Judecatoria Timisoara a audiat 2 martori care participasera la reuniunea din 9 martie 2001. V.M., coordonatorul tezei partilor vatamate, a declarat ca in opinia sa, desi contestabile, publicatiile partilor vatamate nu constituiau un plagiat. De asemenea, el a apreciat ca afirmatiile reclamantului au fost facute cu rea-credinta. Martorul U.M. a declarat ca nu se poate pronunta asupra pretinsului plagiat sau asupra intentiei reclamantului atunci cand i-a calificat pe colegii sai drept "plagiatori".
11. Prin Sentinta din 27 noiembrie 2001 Judecatoria Timisoara a dispus achitarea reclamantului in temeiul art. 10 lit. b)1 din Codul de procedura penala, insa l-a condamnat la plata unei amenzi administrative de 500.000 lei (ROL) (circa 20 EUR) in temeiul art. 181, coroborat cu art. 91 din Codul penal. De asemenea, instanta l-a condamnat sa le plateasca reclamantilor cheltuielile de judecata ocazionate, in valoare de 2.120.000 ROL (circa 80 EUR).
12. Fragmentul relevant din aceasta sentinta are urmatorul text:
"Din probatoriul administrat in cauza: declaratia inculpatului raportul nr. 262/01 a Facultatii de Informatica si Calculatoare, articolul intitulat Indicatori pentru caracterizarea fiabilitatii si disponibilitatii apartinand partilor vatamate, capitolul 2 din teza de doctorat pretins plagiata, semnata de N.P., copia procesului-verbal din data de 9 martie 2001, declaratiile martorilor U.M. si V.M., instanta retine urmatoarea stare de fapt:
Partile au calitatea de cadre didactice la Universitatea Politehnica din Timisoara, departamentul de calculatoare iar in data de 9 martie 2001, in cadrul unei sedinte a colectivului acestui departament inculpatul a afirmat public, ca partile vatamate sunt plagiatori pe motiv ca un articol semnat de acestia copiaza un capitol dintr-o teza de doctorat. Desi articolul semnat de partea vatamata cuprinde structural si chiar conceptual definitii din alte lucrari, totusi, intentia acestora nu a fost de a reproduce, respectiv de a copia aceste lucrari. Pe de alta parte, infractiunea de calomnie presupune afirmatii malitioase, facute cu rea-credinta si cu intentia de a leza demnitatea, cu privire la fapta care daca ar fi adevarata ar atrage una din sanctiunile prevazute de textul incriminator.
Din inscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar si din declaratiile martorilor, rezulta ca inculpatul a facut afirmatiile cu rea-credinta si cu intentia de a leza demnitatea partilor vatamate, afirmatii care daca ar fi adevarate ar atrge pentru partile vatamate o sanctiune disciplinara sau dispretul public.
Fiind indeplinita si conditia publicitatii, instanta constata ca din punct de vedere formal fapta inculpatului intruneste elementele constitutive ale infractiunii de calomnie prevazuta de articolul 206 Cod penal.
Din punct de vedere substantial, fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, deoarece este vorba de o cearta intre colegi din orgoliu profesional, inculpatul aflandu-se la primul contact cu justitia."
13. La data de 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat un recurs impotriva sentintei judecatoriei. El a sustinut in principal lipsa de motivare a sentintei pe baza probelor aduse in timpul procedurii, atat de el insusi, cat si de partile vatamate, si aceasta cu toate ca ar fi putut beneficia de proba veritatii prevazuta de art. 207 din Codul penal. Mai mult, el a afirmat ca judecatoria s-a limitat la a constata reaua sa credinta fara a se sprijini pe niciun element de proba si nu a luat deloc in considerare legislatia referitoare la drepturile de autor si drepturile conexe. Partile vatamate au formulat si ele recurs impotriva sentintei pronuntate in prima instanta.
14. Prin Decizia din 22 martie 2002 Tribunalul Timis a respins cele doua recursuri. In ceea ce priveste recursul reclamantului, instanta a dispus urmatoarele:
"Examinand recursurile declarate prin prisma motivelor invocate precum si in limitele articolului 3856 din Codul de Procedura Penala, se constata ca prima insanta a retinut in mod corect starea de fapt si de drept dedusa judecatii sanctiunea administrativa aplicata inculpatului fiind corect individualizata astfel ca in ceea ce priveste apelul inculpatului acesta pentru considerentele expuse urmeaza a fi respins in baza articolului 385151) b din Codul de Procedura Penala."
15. Recursul partilor vatamate a fost respins ca tardiv.

II. Dreptul intern pertinent

A. Codul penal
16. Articolele relevante din Codul penal prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 181
Fapta care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni

"(1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (...)
(3) In cazul faptelor prevazute in prezentul articol, procurorul sau instanta aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ prevazute in art. 91."

ARTICOLUL 91
Sanctiunile cu caracter administrativ

"Cand instanta dispune inlocuirea raspunderii penale, aplica una dintre urmatoarele sanctiuni cu caracter administrativ: (...)
c) amenda de la 100.000 ROL la 10.000.000 ROL."

ARTICOLUL 206

"Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoare intre trei luni si trei ani sau cu amenda."

ARTICOLUL 207


"Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."
17. Codul penal a fost modificat substantial in anul 2004 prin Legea nr. 301/2004, a carei intrare in vigoare este prevazuta pentru data de 1 septembrie 2008. Noul text referitor la calomnie prevede urmatoarele:
"Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public se pedepseste cu zile-amenda, de la 10 la 120.
(...)"
18. Codul penal a fost modificat si completat prin Legea nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 470 din 2 iunie 2005.
Articolul unic al acestei ordonante de urgenta prevede urmatoarele:
"(...)
1. La articolul I punctul 2, alineatul (1) al articolului 206 va avea urmatorul cuprins:
Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu amenda de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
(...)"
Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea si altor legi a abrogat art. 205-207 din cod.

B. Codul civil
19. Articolele relevante din Codul civil prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 998
"Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara."

"ARTICOLUL 999
Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa."

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie
20. Reclamantul se plange de faptul ca nu i-a fost judecata in mod echitabil cauza, sustinand ca a fost condamnat la plata unei amenzi administrative in absenta oricarei dovezi pertinenete si fara ca instantele sa fi raspuns argumentelor pe care el le-a expus. El invoca art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. (...)"

A. Asupra admisibilitatii
21. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, ea arata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului


1. Argumentele partilor
22. Guvernul apreciaza in primul rand ca intra in competenta Curtii sa examineze erori de fapt si de drept pretins comise de o instanta interna, decat daca si in masura in care ele ar putea sa aduca atingere drepturilor si libertatilor garantate de Conventie.
23. In al doilea rand, Guvernul considera ca instantele interne care au examinat cauza s-au pronuntat motivat asupra argumentelor formulate de reclamant in apararea sa. El face trimitere la jurisprudenta Curtii, conform careia art. 6 alin. 1 din Conventie obliga instantele sa isi motiveze hotararile, insa fara a se putea intelege ca impune un raspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk impotriva Olandei, Hotararea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Problema de a sti daca o instanta nu a respectat obligatia de motivare, prevazuta de art. 6 din Conventie, nu se poate analiza decat in lumina circumstantelor spetei (Ruiz Torija impotriva Spaniei, Hotararea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29).
24. Astfel, in opinia Guvernului, Judecatoria Timisoara a analizat probele administrate, a stabilit situatia de fapt si s-a pronuntat asupra relei-credinte a reclamantului. Ea a luat in considerare plangerile partilor vatamate, documentele prezentate de parti si declaratiile martorilor. Desi Judecatoria Timisoara nu a inlaturat in mod expres argumentele reclamantului, Guvernul apreciaza ca, retinand existenta faptei pretinse de partile vatamate si elementul subiectiv al infractiunii, judecatoria s-a pronuntat indirect asupra pledoariei persoanei in cauza si ca, prin urmare, celelalte argumente invocate de catre reclamant ar putea fi considerate inutile.
25. In ceea ce priveste decizia Tribunalului Timis, Guvernul arata ca instanta de recurs a reiterat motivarea Judecatoriei Timisoara (Helle impotriva Finlandei, Hotararea din 19 decembrie 1997, Culegere de decizii si hotarari 1997-VIII, p. 2.930, § 60).
26. In sfarsit, in opinia Guvernului, reclamantul a beneficiat de o procedura contradictorie, iar instantele au respectat pe deplin garantiile de independenta si impartialitate, de celeritate, de publicitate si de egalitate a armelor.
27. Reclamantul nu a prezentat observatii ca raspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curtii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii
28. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, inglobeaza, printre altele, dreptul partilor la proces de a prezenta observatiile pe care le considera relevante pentru cauza lor. Conventia nevizand garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete si efective (Artico impotriva Italiei, Hotararea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decat daca aceste observatii sunt intr-adevar "ascultate", adica analizate temeinic de catre instanta sesizata. Cu alte cuvinte, art. 6 implica in special, in sarcina "instantei", obligatia de a proceda la o analiza efectiva a mijloacelor, argumentelor si propunerile de probe ale partilor, fara a le stabili relevanta (Perez impotriva Frantei [MC] nr. 47.287/99, § 80, CEDO 2004-I, si Van de Hurk, citata mai sus, § 59).
29. Cu toate acestea, daca art. 6 alin. 1 obliga instantele sa isi motiveze hotararile, el nu poate fi inteles in sensul ca impune un raspuns amanuntit pentru fiecare argument (Van de Hurk, citata mai sus, § 61). Dimensiunea acestei obligatii poate sa varieze in functie de natura hotararii. Mai mult, instanta trebuie sa tina cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica in instanta si de diferentele existente in statele contractante in materie de dispozitii legale, cutume, conceptii doctrinare, prezentare si redactare a sentintelor si deciziilor. De aceea, problema de a sti daca o instanta si-a incalcat obligatia de motivare ce rezulta din art. 6 din Conventie nu se poate analiza decat in lumina circumstantelor spetei (Ruiz Torija, citata mai sus, § 29).
30. In plus, notiunea de proces echitabil presupune ca o instanta interna care nu si-a motivat decat pe scurt hotararea, prin preluarea motivarii instantei inferioare sau altfel, sa fi analizat in mod real chestiunile esentiale ce i-au fost supuse judecatii si sa nu se fi multumit cu a aproba pur si simplu concluziile unei instante inferioare (Helle, citata mai sus, § 60).
b) Aplicarea principiilor generale in speta
31. Curtea observa ca Judecatoria Timisoara l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi administrative, dupa ce a stabilit faptele si a apreciat ca elementul intentional si caracterul public al faptelor erau indeplinite in cauza. Cu toate acestea, instanta nu a facut nicio referire concreta la elementele de fapt ce ar fi putut justifica concluzia referitoare la vinovatia reclamantului si caracterul public al faptelor retinute. Ea s-a limitat la a afirma ca aceste conditii erau indeplinite in speta.
32. Desigur, in general, nu este de competenta Curtii sa examineze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanta interna (Garca Ruiz impotriva Spaniei [MC] nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), interpretarea legislatiei interne revenind in primul rand autoritatilor nationale si, in special, curtilor si tribunalelor (Perez, citata mai sus, § 82, si Coeme si altii impotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 si 33.210/96, § 115, CEDO2000-VII). Totusi, in cauza de fata, Curtea observa ca Judecatoria Timisoara nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infractiunii si ca nu a analizat probele depuse de reclamant, ceea ce i-ar fi permis sa le inlature, daca era cazul, intr-un mod motivat, pe cele pe care nu le considera relevante.
33. Mai mult, instanta care s-a pronuntat asupra recursului reclamantului nu a raspuns deloc motivelor acestui recurs, intemeiate, in special, pe lipsa de motivare a sentintei pronuntate in prima instanta. Daca este adevarat ca obligatia de a-si motiva hotararile, pe care art. 6 alin. 1 din Conventie le-o impune instantelor, nu poate fi inteleasa in sensul de a da un raspuns detaliat la fiecare argument [Perez, citata mai sus, § 81, Van de Hurk, citata mai sus, p. 20, § 61, si Ruiz Torija, citata mai sus, § 29; a se vedea si Jahnke si Lenoble impotriva Frantei (dec.) nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX], trebuie constatat ca, in speta, Tribunalul Timis nu a facut decat sa faca trimitere la considerentele sentintei pronuntate de Judecatoria Timisoara. Chiar daca aceasta poate constitui o motivare prin preluarea motivelor instantei inferioare in sensul Cauzei Helle impotriva Finlandei (hotarare citata mai sus, § 56), ar fi fost necesara o hotarare motivata in detaliu si completa din partea Judecatoriei Timisoara pentru a putea considera drept echitabila procedura indreptata impotriva reclamantului. Or, nu aceasta a fost situatia in speta, asa cum s-a constatat mai sus.
34. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca reclamantul are motive temeinice sa sustina ca hotararile Judecatoriei Timisoara si ale Tribunalului Timis nu au fost suficient motivate si ca reclamantului nu i-a fost judecata in mod echitabil cauza privind condamnarea sa la plata unei amenzi administrative.
35. In concluzie, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 10 din Conventie
36. In opinia reclamantului, condamnarea sa pentru calomnie i-a incalcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."

A. Asupra admisibilitatii
37. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, ea observa ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului


1. Argumentele partilor
38. Guvernul recunoaste ca sentinta Judecatoriei Timisoara din 27 noiembrie 2001, mentinuta prin Decizia Tribunalului Timis din 22 martie 2002, constituie o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
Cu toate acestea, el sustine ca aceasta ingerinta era prevazuta de lege, urmarea un scop legitim si era necesara intr-o societate democratica, in spiritul art. 10 alin. 2 din Conventie.
39. In primul rand, el argumenteaza ca amenda administrativa era prevazuta de art. 181 si 91 din Codul penal si ca rambursarea cheltuielilor de judecata era intemeiata pe art. 193 din Codul de procedura penala si pe art. 998 din Codul civil. In opinia Guvernului, aceste norme respecta cerintele de accesibilitate si previzibilitate dezvoltate de jurisprudenta Curtii.
40. In al doilea rand, ingerinta a urmarit un scop legitim, si anume cel al protectiei reputatiei sau a drepturilor altora.
41. In al treilea rand, Guvernul apreciaza ca masura administrativa luata impotriva reclamantului era justificata, avand in vedere afirmatiile reclamantului care si-a acuzat colegii universitari de plagiat. Amenda administrativa ce i s-a aplicat reclamantului constituie o ingerinta minora in libertatea de exprimare a reclamantului care, arata Guvernul, a fost, de altfel, achitat.
Dupa parerea Guvernului, este de neconceput ca atingerile aduse reputatiei sau imaginii unei persoane sa ramana nepedepsite, chiar daca nu indeplinesc conditiile unei infractiuni.
Mai mult, el apreciaza ca reclamantul a fost condamnat la plata unor sume mult reduse fata de cele retinute in cauzele in care Curtea a constatat o incalcare a libertatii de exprimare (a se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky impotriva Regatului Unit, Hotararea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71-78, § 12, si Pakdemirli impotriva Turciei nr. 35.839/97, § 56, 22 februarie 2005). In ceea ce priveste cheltuielile de judecata pe care reclamantul trebuia sa le plateasca, Guvernul arata ca ele erau intemeiate pe art. 998 si 999 din Codul civil, dispozitii care reglementeaza raspunderea civila delictuala, si sustine ca au, prin urmare, un caracter preventiv, iar nu sanctionator, si ca, pe deasupra, obligatia de rambursare nu depindea de intinderea raspunderii reclamantului.
42. In fine, Guvernul invita Curtea sa tina cont de modificarile aduse legislatiei, in special de dezincriminarea calomniei.
43. Reclamantul nu a prezentat observatii ca raspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curtii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii
44. Curtea intelege, in primul rand, sa reaminteasca principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel impotriva Elvetiei, Hotararea din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, § 46).
45. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una dintre conditiile primordiale ale progresului sau si al dezvoltarii individuale. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea este valabila nu numai pentru "informatiile" sau "ideile" primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci si pentru acelea care lovesc, socheaza sau nelinistesc: asa impun pluralismul, toleranta si spiritul de deschidere fara de care nu exista "societate democratica". Asa cum o consacra art. 10, ea este insotita de exceptii care impun totusi o interpretare restrictiva, iar nevoia de a o limita trebuie sa fie stabilita in mod convingator.
46. Adjectivul "necesar", in sensul art. 10 alin. 2 din Conventie, implica o "nevoie sociala imperioasa". Statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere pentru a judeca existenta unei astfel de nevoi, insa ea este dublata de un control european ce vizeaza deopotriva legea si hotararile care o aplica, chiar daca ele emana de la o instanta independenta. Asadar, Curtea este competenta sa statueze in ultima instanta asupra chestiunii de a sti daca o "restrictie" este compatibila cu libertatea de exprimare pe care o protejeaza art. 10.
47. Curtea nu are in niciun caz sarcina, atunci cand isi exercita controlul, sa se substituie instantelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotararile pe care le-au pronuntat acestea in virtutea puterii lor de apreciere. Dar aceasta nu inseamna ca ea trebuie sa se limiteze la a cerceta daca statul parat a facut uz de aceasta putere cu bunacredinta, cu grija si in mod rezonabil: ea trebuie sa evalueze ingerinta din perspectiva intregii cauze pentru a stabili daca ea a fost "proportionala cu scopul legitim urmarit" si daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica par sa fie "pertinente si suficiente". Astfel, Curtea trebuie sa se convinga de faptul ca autoritatile nationale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 si bazandu-se, in plus, pe o apreciere acceptabila a faptelor relevante (Zana impotriva Turciei, Hotararea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2.547-2.548, § 51, si Kyprianou impotriva Ciprului [MC] nr. 73.797/01, § 171, 15 decembrie 2005). Mai mult, echitatea procedurii si garantiile pe care ea le ofera (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citata mai sus, § 171), precum si natura si gravitatea pedepselor aplicate (Ceylan impotriva Turciei [MC] nr. 23.556/94, § 37, CEDO 1999-IV, Tammer impotriva Estoniei nr. 41.205/98, § 69, CEDO 2001-I, si Lesnik impotriva Slovaciei nr. 35.640/97, §§ 63-64, CEDO 2003-IV) sunt, de asemenea, elemente de luat in considerare atunci cand este analizata proportionalitatea atingerii aduse libertatii de exprimare garantate de art. 10 din Conventie.
b) Aplicarea principiilor in speta
(i) Ingerinta
48. Curtea observa ca partile sunt de aceeasi parere atunci cand considera ca Hotararea Judecatoriei Timisoara din 27 noiembrie 2001 si cea a Tribunalului Timis din 22 martie 2002 constituie o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
(ii) Ingerinta era "prevazuta de lege"?
49. Reclamantul nu contesta faptul ca condamnarea sa la plata unei amenzi administrative si la restituirea cheltuielilor de judecata a avut o baza in dreptul intern, ce a fost accesibila si previzibila.
50. Curtea observa, ca si Guvernul, ca infractiunea de calomnie era reglementata de art. 206 din Codul penal, ca amenda administrativa era prevazuta de art. 181 si 91 din Codul penal si ca restituirea cheltuielilor de judecata era intemeiata pe art. 193 din Codul de procedura penala si pe art. 998 si 999 din Codul civil. Prin urmare, nu poate fi contestat faptul ca ingerinta era "prevazuta de lege".
(iii) Ingerinta urmarea un scop legitim?
51. Curtea observa ca ingerinta urmarea un scop legitim in sensul art. 10 alin. 2, si anume protectia reputatiei altuia, in cazul de fata a celor doi colegi, pe care reclamantul i-a acuzat de plagiat.
(iv) Ingerinta era necesara intr-o societate democratica?
52. In cauza de fata, instantele nationale au considerat ca reclamantul a adus atingere onoarei si imaginii publice ale colegilor sai, imputandu-le acte determinate, precum plagiatul. Asadar, trebuie analizat daca motivele avansate de autoritatile nationale pentru a justifica condamnarea persoanei in cauza erau pertinente si suficiente.
53. Pentru a se pronunta asupra acestei chestiuni, Curtea va tine cont in special de termenii utilizati in afirmatiile facute, de contextul in care acestia au fost folositi si de cauza in ansamblul ei, inclusiv de modalitatile in care au fost facute afirmatiile.
54. Trebuie reamintita jurisprudenta bine stabilita a Curtii, conform careia, pentru a aprecia existenta unei "nevoi sociale imperioase", care sa justifice o ingerinta in exercitarea libertatii de exprimare, trebuie sa se faca distinctia intre fapte si judecati de valoare. Daca materialitatea primelor poate fi dovedita, ultimele nu se preteaza la o demonstrare a exactitatii lor (a se vedea, printre altele, Cumpana si Mazare impotriva Romaniei [MC], nr. 33.348/96, § 98, CEDO 2004-XI, si De Haes si Gijsels impotriva Belgiei, Hotararea din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 235, § 42).
55. Desigur, atunci cand este vorba de afirmatii legate de conduita unui tert, a distinge intre imputari de fapt si judecati de valoare se poate dovedi uneori un lucru dificil, ca in cauza de fata. Totusi, chiar si o judecata de valoare poate sa se dovedeasca excesiva daca este complet lipsita de baza faptica (Ierusalim impotriva Austriei, nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II).
56. Mai intai, Curtea observa ca afirmatiile reclamantului au fost grave, in masura in care ele ii acuzau pe cei doi colegi ca au comis un plagiat, dar ca ele aveau o baza faptica (Sabou si Pircalab impotriva Romaniei, Hotararea din 28 septembrie 2004, nr. 46.572/99, § 39). In acest sens, Curtea observa ca, in cadrul reuniunii corpului didactic al catedrei de informatica, decanul facultatii abordase subiectul asa-zisului plagiat pe care l-au constituit articolele lui A.S. si L.P., aparute in luna decembrie 2000, precum si al altor teze de doctorat si lucrari de licenta. Participantii la reuniune au dezaprobat preluarea de catre A.S. si L.P. a unui mare numar de definitii si lipsa contributiilor proprii, mergand pana la a le da autorilor un avertisment verbal. Prin urmare, afirmatiile reclamantului, care se bazau cel putin pe un inceput de proba, nu au fost lipsite de fundament si nu au avut ca scop sa intretina o campanie calomniatoare la adresa colegilor sai. De asemenea, Curtea observa ca afirmatiile incriminate nu s-au referit la aspecte ale vietii private ale lui A.S. si lui L.P., ci la comportamente ce implicau calitatea lor de profesori (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban impotriva Romaniei [MC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI, si Sabou si Pircalab, citata mai sus, § 39).
57. Curtea apreciaza apoi ca este important sa analizeze continutul afirmatiilor reclamantului in lumina situatiei de la momentul respectiv din catedra de informatica a Facultatii de automatica si informatica din cadrul Universitatii Politehnice din Timisoara (Zana, citata mai sus, § 56). In acest sens, trebuie constatat faptul ca exista o nemultumire generala fata de publicatiile recente realizate in cadrul catedrei si ca decanul facultatii convocase o reuniune. Era vorba, fara indoiala, de un subiect de interes general pentru catedra respectiva, asupra caruia membrii sai fusesera invitati sa se pronunte. Prin urmare, Curtea apreciaza ca afirmatiile reclamantului nu constituie decat opinia sa profesionala, exprimata in cadrul acestei reuniuni.
58. Mai mult, Curtea constata ca era vorba de afirmatii verbale, pronuntate in timpul unei reuniuni, ceea ce l-a impiedicat pe reclamant sa le reformuleze, sa le completeze sau sa le retraga (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo impotriva Spaniei, Hotararea din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, § 46, si, a contrario, De Diego Nafria impotriva Spaniei, Hotararea din 14 martie 2002, nr. 46.833/99, § 41).
59. Un alt factor cu o oarecare greutate in speta este atitudinea reclamantului in timpul procedurii penale indreptate impotriva lui. Curtea observa ca partea in cauza a dovedit interes fata de procesul sau, prezentandu-se la toate termenele in fata Judecatoriei Timisoara si in fata Tribunalului Timis. El si-a motivat recursul, a depus concluzii scrise, a prezentat, in toate etapele procedurii, elemente de proba susceptibile sa ii sustina afirmatiile sau sa le ofere o baza faptica suficienta (a se vedea, a contrario, Cumpana si Mazare, citata mai sus, § 104, Stangu si Scutelnicu impotriva Romaniei, Hotararea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, si Ivanciuc impotriva Romaniei (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Toate acestea demonstreaza ca reclamantul a actionat de buna-credinta.
60. In plus, Curtea observa ca instantele nu au analizat probele depuse de reclamant in timpul sedintelor de judecata. Astfel, desi reclamantul a facut proba veritatii afirmatiilor sale si a prezentat documentele care sa o sustina, instantele nu au facut trimitere la acestea. Reclamantul a invocat aceasta lacuna in recursul sau, insa Tribunalul Timis nu a analizat aceasta chestiune.
61. Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezinta libertatea de exprimare si libertatea dezbaterilor, este esential sa se asigure intr-o anumita masura o procedura echitabila si egalitatea armelor (Steel si Morris impotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-II). Curtea a constatat deja ca lipsa motivarii hotararilor pronuntate in speta a lipsit de echitate procedura de calomnie, incalcand art. 6 alin. 1 din Conventie. Pentru a aprecia proportionalitatea ingerintei din perspectiva art. 10, ea trebuie sa ia in considerare si dificultatile de care s-a lovit reclamantul. Intr-adevar, daca chestiunea principala care se ridica in privinta art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii referitoare la acuzatiile in materie penala indreptate impotriva persoanei interesate, capatul de cerere intemeiat pe art. 10 se raporteaza la consecintele condamnarii sale pentru exercitarea libertatii sale de exprimare (Kyprianou, citata mai sus, § 150).
In cauza de fata, lipsa de motivare a hotararilor pronuntate de instantele interne (paragrafele 28-35 de mai sus) nu poate decat sa determine si incalcarea art. 10 din Conventie.
62. Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciaza ca autoritatile nationale nu au oferit motive pertinente si suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative si la suportarea cheltuielilor de judecata facute de partile vatamate. Aceasta condamnare nu raspundea, asadar, unei "necesitati sociale imperioase".
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 10 din Conventie.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 13 din Conventie
63. Reclamantul se plange, de asemenea, ca dreptul sau la un recurs efectiv a fost incalcat prin faptul ca Tribunalul Timis i-a respins recursul introdus impotriva Sentintei din 27 noiembrie 2001 fara sa fi analizat argumentele pe care el le-a adus. Acesta invoca art. 13 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
64. Curtea constata ca acest capat de cerere se refera la aceleasi fapte ca cele analizate in privinta art. 6 alin. 1 din Conventie. Deoarece acest capat de cerere nu ridica nicio problema diferita de cea deja ridicata din perspectiva articolului mentionat mai sus, Curtea nu considera necesar sa il analizeze separat pe fond.

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
65. Conform art. 41 din Conventie,
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
66. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfactie echitabila. Prin urmare, Curtea apreciaza ca nu este cazul sa i se acorde vreo suma cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE, IN UNANIMITATE, CURTEA
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 10 din Conventie;
4. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze pe fond capatul de cerere intemeiat pe art. 13 din Conventie.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 15 februarie 2007, in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
presedinte grefier

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 16 septembrie 2008, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 5.945/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Ioan Barb (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21 martie 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul, caruia i-a fost admisa acordarea asistentei judiciare din oficiu, este reprezentat de doamna Diana-Olivia Calinescu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul, ziarist de profesie, invoca o incalcare a dreptului sau la libertatea de exprimare ca urmare a condamnarii sale penale pentru un articol publicat.
4. La 7 noiembrie 2005, presedintele Sectiei a treia a decis sa comunice cererea Guvernului. Astfel cum permite art. 29 § 3 din Conventie, acesta a decis sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In Fapt

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut in anul 1960 si locuieste in Calan.

A. Originea cauzei
6. La data de 25 noiembrie 1999, reclamantul, ziarist de profesie, a publicat intr-un ziar national un articol intitulat „O familie hunedoreana da o teapa de 300.000.000 lei”, cu subtitlul „Presedintele Forumului German, P.D., a promis, fara baza legala, 700 de locuri de munca in Germania; 700 de persoane au fost pacalite pana acum”.
7. In acest articol, reclamantul arata ca P.D. promisese locuri de munca in Germania, dar ca, potrivit Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, acesta nu avea „(...) nicio baza legala pentru a recruta forta de munca pentru Germania. Oamenii carora le-a promis slujbe nu vor putea pleca niciodata daca nu sunt selectati de partea germana (...) (...) pentru a fi valabil in Germania, un contrat de munca trebuie sa aiba stampila MMPS [Ministerului Muncii si Protectiei Sociale din Romania], precum si pe cea a Centralei de Mediere [din Bonn]. (...) Asadar, cursantii sai au aruncat banii pe fereastra si s-au ales doar cu promisiuni imposibil de onorat. Poate ca P.D. asteapta ca Parlamentul sa voteze proiectul de lege privind protectia cetatenilor romani care lucreaza in strainatate.
Proiectul a fost finalizat (...), dar se pare ca nu figureaza printre prioritatile parlamentarilor nostri. Deocamdata, s-a constatat ca P.D. nu indeplineste conditiile cerute de lege pentru sustinerea cursurilor, el neavand nici macar atestat de predare a limbii germane. Din nefericire, nu a incalcat nicio lege scrisa, ci doar a exploatat credibilitatea sa si disperarea celor care doreau sa munceasca, deci nu va putea fi tras la raspundere.”
8. Reclamantul a mai aratat ca P.D. informase circa 700 de persoane interesate ca trebuie sa urmeze un curs de limba germana si de pregatire profesionala. P.D. si sotia sa asigurau cursuri de limba germana cu plata si, prin intermediul societatii sale, P.D. organiza cursurile de pregatire profesionala.
Reclamantul estima ca P.D. incasase astfel aproximativ 300.000.000 de lei romanesti (ROL) ca urmare a acestor cursuri.

B. Cercetarea penala impotriva lui P.D.
9. La 28 ianuarie 2000, politia a efectuat o ancheta cu privire la cursurile de limba [germana] si de pregatire profesionala organizate de P.D. Astfel, ancheta stabilise ca P.D. ar fi promis unui numar de 71 de persoane care au participat la cursurile de limba si de pregatire profesionala ca va interveni pe langa functionarii Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, in schimbul unei contributii de 50 marci germane (DEM) de persoana, in scopul de a obtine in cel mai scurt timp stampila ministerului pe contractele lor de munca in Germania. Anchetatorii estimau ca faptele de mai sus puteau constitui infractiunea de trafic de influenta si, prin urmare, au trimis dosarul la parchet.
10. La 20 aprilie 2000, politia a trimis un nou dosar la parchet, care cuprindea o ancheta pentru fapte similare pretins a fi fost comise de catre P.D.
11. La 21 iulie 2000, parchetul a emis o rezolutie de neincepere a urmaririi penale, considerand ca faptele comise nu constituiau infractiunea de trafic de influenta. Totusi, s-a considerat ca ancheta trebuia continuata pentru a se stabili daca faptele respective puteau constitui infractiunea de inselaciune si a trimis dosarul la politie.
12. La 12 ianuarie 2001, politia a finalizat ancheta si a propus parchetului pronuntarea unei solutii de neincepere a urmaririi penale pentru infractiunea de inselaciune.
13. Prin Rezolutia din 7 martie 2001, parchetul de pe langa Judecatoria Deva a confirmat propunerea organelor de politie.

C. Condamnarea penala a reclamantului pentru insulta
14. Prin Sentinta din 14 iulie 2000, Judecatoria Deva l-a declarat pe reclamant vinovat de savarsirea infractiunilor de insulta si de calomnie si l-a condamnat la o amenda penala de 10.000.000 ROL, cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, si la plata de daune-interese reprezentand repararea prejudiciului moral in cuantum de 75.000.000 ROL. Instanta a aratat ca reclamantul publicase articolul mentionat mai sus, in care afirma ca P.D. pacalise 700 de persoane, promitandu-le ca vor avea contracte de munca in Germania. De asemenea, s-a apreciat ca P.D. a fost de buna-credinta cand a organizat cursurile cu acordul organelor administrative de specialitate si in baza consimtamantului participantilor. Instanta a concluzionat ca reclamantul a comis infractiunile de insulta si de calomnie impotriva lui P.D.
15. Prin Decizia din 26 septembrie 2000, tribunalul a admis partial recursul reclamantului: a casat partial sentinta, l-a achitat pe reclamant pentru infractiunea de calomnie, insa a confirmat condamnarea sa la plata unei amenzi penale, redusa la 500.000 ROL, fara suspendare, pentru savarsirea infractiunii de insulta. Tribunalul a respins cererile lui P.D. formulate pe latura civila.
16. Tribunalul a retinut urmatoarele: „In articol, [reclamantul] a aratat ca partea civila P.D., in calitatea sa de presedinte al Forumului German, a luat legatura cu diferite institutii din tara si din Germania si societati comerciale care se ocupa cu plasarea fortei de munca in vederea angajarii romanilor la lucru in Germania.
In acest sens, fiind necesara cunoasterea limbii germane, acesta a deschis (...) cursuri de initiere in aceasta limba [germana], percepand taxe (...), iar valuta [DEM] a fost data de cursanti, fara insa a le fi fost solicitata de [P. D.].
(...) [P. D.] a luat legatura cu reprezentanti din Germania pentru a facilita ocuparea de catre romani a unor locuri de munca in strainatate, insa n-a avut baza legislativa necesara (...), sperand ca pana la terminarea cursurilor situatia se va rezolva. Rezulta deci ca [P. D.] a actionat cu buna-credinta.
In articol sunt inserate doua capitole, unul intitulat „700 de persoane au fost pacalite pana acum”, in care [reclamantul] a facut un calcul din care rezulta ca [P. D.] a beneficiat de pe urma acestora de circa 300.000.000 lei [ROL], in realitate fiind doar 244 de cursanti.
Titlul si continutul articolului (...), coroborate cu celelalte probe existente in dosarul de fond sau depuse in recurs, constituie infractiunea de insulta (...).
Pentru existenta infractiunii de calomnie, este necesara afirmarea sau imputarea in public, trebuie sa se faca cu privire la o fapta determinata si privind o anumita persoana. Or, din actele dosarului reiese ca tocmai fapta determinata si persoana anume lipsesc, fiind vorba de o „familie hunedoreana”. In aceasta situatie, faptele [reclamantului] (...) intrunesc elementele constitutive ale infractiunii de insulta, prevazuta de articolul 205 din Codul Penal, text de lege in baza caruia va ramane condamnat.”
17. Condamnarea reclamantului pentru infractiunea de insulta a fost inscrisa in cazierul judiciar.
18. La 6 martie 2001, reclamantul a platit amenda penala.

II. Dreptul intern pertinent
19. Articolele relevante din Codul penal erau astfel redactate la data evenimentelor din cauza de fata:

ARTICOLUL 205
„Atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda (...)”
Acest articol a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2002, in sensul ca insulta nu mai este pedepsita decat cu amenda. Ordonanta de urgenta a Guvernului a fost publicata la data de 27 mai 2002 in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 351.

ARTICOLUL 206
„Afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amenda.”

ARTICOLUL 207
„Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie.”
20. Articolele relevante din Codul civil prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 998
„Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara.”

ARTICOLUL 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.”

In drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 10 din Conventie
21. Reclamantul se plange de faptul ca, prin condamnarea sa la plata unei amenzi penale pentru insulta, i-a incalcat in mod nejustificat libertatea de exprimare, garantata de art. 10 din Conventie, care prevede urmatoarele:
„1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica Statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru
securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”

A. Asupra admisibilitatii
22. Curtea constata ca cererea nu este vadit neintemeiata in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea observa ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea trebuie declarata admisibila.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor
23. Guvernul nu contesta ca aceasta condamnare a reclamantului constituie o ingerinta, insa considera ca aceasta era prevazuta de lege, urmarea scopul legitim al protectiei reputatiei altora si era necesara intr-o societate democratica. Cu privire la acest ultim aspect, evidentiaza ca reclamantul a facut afirmatii grave impotriva unui simplu particular care beneficiaza, conform jurisprudentei Curtii, de o protectie mai mare a vietii sale private.
24. In plus, Guvernul considera ca afirmatiile rec lamantului nu aveau o baza factuala suficienta si ca partea interesata nu a actionat cu buna-credinta. Pe de alta parte, atrage atentia asupra faptului ca cercetarea penala pornita impotriva lui P.D. se referea la fapte diferite de cele din articolul litigios.
25. In fine, acesta considera ca, folosind cuvinte precum „jaf” si „a pacalit” cu privire la P.D., reclamantul a depasit doza de exagerare permisa, dand dovada de o lipsa de etica profesionala.
26. In ceea ce il priveste pe reclamant, acesta obiecteaza ca ingerinta pe care a suferit-o era prevazuta de lege in sensul jurisprudentei constante a Curtii, in masura in care instantele interne nu au explicat prin ce anume faptele comise, analizate in lumina comportamentului sau, constituiau infractiunile pentru care a fost condamnat.
27. In opinia sa, P.D. era o persoana publica: era
presedintele sectiei locale a unui partid politic reprezentat atat in Parlament, cat si in institutiile locale si era cunoscut si pe plan local in calitatea sa de pastor. Asadar, limitele acceptabile ale unei critici care il vizeaza pe P.D. trebuie sa fie mai largi, incluzand si o anumita doza de exagerare.
28. De asemenea, reclamantul sustine ca a facut cercetari amanuntite asupra subiectului inainte de publicarea articolului si ca a fost de buna-credinta, cuvintele sale inscriindu-se in etica profesionala care se impune unui ziarist.
29. In fine, reclamantul argumenteaza ca o amenda similara cu a sa a fost considerata de Curte ca fiind severa in Cauza Sabou si Pircalab impotriva Romaniei, nr. 46.572/99, §§ 17 si 42, 28 septembrie 2004.

2. Aprecierea Curtii
30. Curtea doreste sa reaminteasca principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa cu privire la libertatea de exprimare (vezi, printre multe altele, Sabou si Pircalab, mentionata mai sus, §§ 33—36; Cumpana si Mazare impotriva Romaniei [MC], nr. 33.348/96, §§ 88—91, 93, 98—99 CEDO 2004-XI; Nikula impotriva Finlandei, nr. 31.611/96, §§ 44—46, CEDO 2002-II; Boldea impotriva Romaniei, nr. 19.997/02, §§ 44—47, 54—55, CEDO 2007-... (extrase); si Guja impotriva Moldovei [MC], nr. 14.277/04, § 69—78, CEDO 2008-...).
31. In speta, Curtea constata in primul rand ca existenta unei ingerinte in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu face obiectul unei controverse intre parti. In continuare, reaminteste ca a constatat deja ca textele pe care s-au intemeiat instantele interne constituie o „lege” in sensul jurisprudentei Curtii (Sabou si Pircalab, citata anterior, § 37) si constata ca aceasta urmarea un scop legitim, si anume protectia reputatiei altor persoane.
32. In ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei, Curtea observa ca instantele interne l-au condamnat pe reclamant pe latura penala, apreciind ca, prin intermediul articolului sau, a adus atingere onoarei lui P.D. Prin urmare, ramane de analizat daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a justifica condamnarea erau pertinente si suficiente (Boldea, citata
anterior, §§ 53—54).
33. Curtea constata ca articolul litigios aborda subiecte de interes general si deosebit de actuale pentru societatea romaneasca, si anume somajul, posibilitatile de a gasi un loc de munca in strainatate si pretinsa coruptie din administratie.
Aceasta mai observa ca afirmatiile reclamantului nu se refereau la aspecte din viata privata a lui P.D., ci la actiunile sale in domeniile mentionate mai sus (Sabou si Pircalab, §§ 38—39; si Nikula, § 51, hotarari mentionate mai sus). Pe de alta parte, constata ca activitatile lui P.D. criticate de reclamant si care au dus la condamnarea sa vizeaza strict aceste subiecte de interes general.
34. In plus, indiferent ca afirmatiile reclamantului reprezinta mputari ale unor fapte sau judecati de valoare, faptele relatate de reclamant nu erau lipsite de baza factuala suficienta, lasand la o parte greseala privind numarul participantilor la cursurile organizate de P.D. (Boldea, citata anterior, §§ 54—55). Or, aceasta eroare in sine nu poate duce la concluzia ca eclamantul a actionat cu rea-credinta. In plus, instantele interne nu au retinut niciodata reaua-credinta a reclamantului in aceasta privinta. Pe de alta parte, Curtea observa ca instantele nu au analizat elementele subiective ale infractiunilor imputate reclamantului; concret, acestea nu au explicat de ce actiunile reclamantului constituiau una sau ambele infractiuni mentionate, ultumindu-se sa stabileasca faptele si sa traga direct concluzia vinovatiei sale.
35. Curtea mai constata ca termenii folositi de reclamant in articolul sau nu au fost considerati de partea lezata sau de instantele interne ca vadit ofensatori (Mamère impotriva Frantei, nr. 12.697/03, § 25, CEDO 2006-...).
36. Pentru aceste motive, Curtea apreciaza ca atitudinea reclamantului analizata global demonstreaza ca a actionat cu buna-credinta si ca afirmatiile sale se inscriu in doza de exagerare si de provocare acceptabila (vezi Prager si Oberschlick impotriva Austriei, Hotararea din 26 aprilie 1995, seria A nr. 313, p. 19, § 38; si, per a contrario, Cumpana si Mazare, citata anterior, § 104; Stangu si Scutelnicu impotriva Romaniei, Hotararea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51; Ivanciuc impotriva Romaniei (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005; si Titei impotriva Romaniei (dec.), nr. 1.691/03, 23 mai 2006).
37. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca solutia de condamnare a reclamantului a fost disproportionata fata de scopul legitim urmarit si ca autoritatile nationale nu au oferit motive pertinente si suficiente pentru a o justifica. Prin urmare, ingerinta suferita de reclamant nu poate fi considerata „necesara intr-o societate democratica”.
In consecinta, a avut loc incalcarea art. 10.

II. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
38. Conform art. 41 din Conventie, „Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
39. Din perspectiva art. 46 din Conventie, reclamantul solicita redeschiderea procesului sau, achitarea sa si rectificarea cazierului sau judiciar. Or, Curtea observa ca aceste cereri se refera la executarea acestei hotarari, care intra in competenta Comitetului de Ministri.
40. Reclamantul mai solicita, din perspectiva art. 41, suma de 19,88 euro (EUR) cu titlu de daune materiale, reprezentand valoarea in euro a amenzii penale, si 5.000 EUR cu titlu de daune morale pe care le-a suferit.
41. In ceea ce priveste prejudiciul material, Guvernul nu contesta valoarea amenzii platite de reclamant si considera ca o constatare a incalcarii ar fi suficienta pentru a acoperi prejudiciul moral.
42. Curtea apreciaza oportun sa ii acorde reclamantului 19,88 EUR cu titlu de daune materiale si 1.000 EUR cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecata
43. Reclamantul mai solicita si suma de 2.631 EUR pentru cheltuielile angajate in fata Curtii, reprezentand onorarii de avocat, suma care sa fie platita direct avocatului sau. Au fost depuse la dosar o copie a contractului de asistenta incheiat de reclamant si aparatorul sau, precum si o prezentare detaliata a activitatii avocatului.
44. Guvernul nu se opune acordarii catre reclamant a unei sume care sa corespunda cu cheltuielile necesare si observa ca avocatul a trimis pretentiile reclamantului, facand trimitere la o alta cerere, si ca a fost nevoie ca Guvernul sa verifice documentele din cele doua dosare pentru a deduce ca
observatiile se refereau intr-adevar la dosarul de fata.
45. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea ii aloca avocatului reclamantului, pentru procedura de la Strasbourg, suma de 2.631 EUR, mai putin 850 EUR care i-au fost deja platiti de Consiliul Europei pentru asistenta judiciara, adica in total 1.781 EUR.

C. Dobanzi moratorii
46. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, In unanimitate, CURTEA:

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 10 din Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie:
(i) 19,88 EUR (nouasprezece euro si optzeci si opt centi), suma care va fi convertita in moneda statului parat, pentru daunele materiale, plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
(ii) 1.000 EUR (una mie euro), suma care va fi convertita in moneda statului parat, pentru daunele morale, plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca statul parat sa ii plateasca avocatului reclamantului suma de 1.781 EUR (una mie sapte sute optzeci si unu euro) pentru cheltuieli de judecata;
c) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.

Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 7 octombrie 2008, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte

Santiago Quesada,
grefier

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suferi modificări de formă.

În cauzaSabou şi Pircalab c. României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a doua), în complet de cameră compus din:
Domnii J.-P. COSTA, preşedinte,
A.B. BAKA,
L. LOUCAIDES,
C. BÎRSAN,
K. JUNGWIERT,
M. UGREKHELIDZE,
Dna A. MULARONI, judecători,
şi de Dna S. DOLLÉ, grefieră de secţie,
După deliberări în camera consiliului pe 2 septembrie 2004,

Pronunţă hotărârea de mai jos, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURĂ
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 46572/99), îndreptată împotriva Românie, ai cărui cetăţeni, domnii Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab („reclamanţii”), au sesizat comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 25 septembrie 1998, în virtutea fostului articol 25 al Convenţiei de respectare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2.Reclamanţii sunt reprezentanţi de către dna Monica Macovei, avocată la baroul din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dna Roxana Rizoiu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.Reclamnaţii invocau o încălcare a dreptului lor la libertatea de expresie, garantat prin art. 10 al Convenţiei, din motivul condamnării lor după publicarea unei serii de articole într-un jurnal local. Primul reclamant invoca faptul că interdicţia drepturilor sale parentale a prejudiciat respectarea vieţii sale de familie, garantată prin art. 8 al Convenţiei. El se plângea de asemenea că nu a dispus de un recurs efectiv, aşa cum este garantat prin art. 13 al Convenţiei, împotriva încălcarii invocate a dreptului său la respectarea vieţii sale de familie.

4.Cererea a fost transmisă Curţii pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

5.Cerereaa fost atribuită celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu exeminarea cauzei, (art. 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită conform art. 26 § 1 al regulamentului.

6.Printr-o decizie din 2 septembrie 2003, camera a declarat cererea parţial admisibilă.

7.Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).


ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

8.Reclamanţii sunt născuţi în 1971 şi 1968 şi locuiesc la Baia Mare. Sunt ziarişti la cotidianul local „Ziua de Nord-Vest”.

A. Articolele incriminate

9.Pe 2 aprilie 1997, ei publică un articol intitulat „L.M, mama preşedintei judecătoriei Baia Mare, a privat abuziv doisprezece ţărani de terenurile lor”. O parte din articol este repordusă mai jos:

„Reprezentantul unui grup de ţărani din satul Mănău, judeţul Maramureş, s-a prezentat la redacţia jurnalului nostru şi ne-a prezentat documente care atestau dreptul lor de proprietate asupra unui teren cunoscut sub numele de Vapa. Pe baza decretului nr. 444/1953 (...), au devenit proprietarii câtorva parcele de teren. Din 1992, Primăria din Ulmeni le-a eliberat titluri de proprietate pe aceste parcele. Totuşi, în 1993, au fost abuziv privaţi de terenurile lor. Persoana care a intrat în posesia acestor terenuri este L.M., mama preşedintei judecătoriei Baia Mare. Ea a obţinut titlul de proprietate şi a închiriat apoi aceste terenuri. Ţăranii ne-au declarat că nu ştiau cum să-şi recupereze terenurile, pentru că preşedinta judecătoriei exercita o mare influenţă asupra autorităţilor locale.”

10. Pe 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol intitulat „Preşedinta tribunalului afirmă că mama sa avea dreptul să obţină terenul care aparţinuse unui număr de doisprezece ţărani din Ulmeni”. O parte din articole este reprodusă mai jos:

„Preşedinta judecătoriei afirmă că mama sa avea dreptul să obţină dreptul de proprietate asupra terenurilor în chestiune, pentru că, în 1953, ea a fost obligată să le doneze Statului. Lege din acea perioadă prevedea că funcţionarii trebuiau să aleagă între funcţia lor şi dreptul lor de proprietate asupra terenurilor. L.M. şi-a păstrat slujba şi, în consecinţă, terenul său a fost atribuit unor ţărani. După decembrie 1989, ea şi-a revendicat vechiul teren. Autorităţile locale au propus ţăranilor care aveau deja titluri de proprietate asupra terenurilor litigioase să accepte, în compensaţie, terenuri amplasate în alte părţi. Pentru că influenţa de care se bucură preşedinta era mai mare decât ce îşi doreau ţăranii, L.M a avut câştig de cauză şi a obţinut un titlu de proprietate asupra acestor terenuri. Ieri, am încercat să o contactăm pe preşedinta judecătoriei. Un judecător ne-a informat că „preşedinta nu este în biroul său”, deşi, mai înainte, alţi funcţionari ne-au spus că se afla acolo. Mai mult, cererea noastră de a şti numele complet al preşedintei a fost respinsă, pe motiv că „o astfel de informaţie nu putea fi furnizată”. Cum M.I. nu este decât preşedinta judecătoriei, şi nu un agent secret, nu vedem de ce numele său nu putea fi divulgat.”

11. Pe 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat „Preşedinta tribunalului este acuzată de fals şi de folosire de documente false”. O parte din articol este reprodusă mai jos:

„M.I. a beneficiat de ajutorul fostului prefect D.B. Speriată de eventualele consecinţe, ea recurge la ameninţări. Poliţia anchetază cazul.
(...) M.I. a încercat să utilizeze false documente pentru a deposeda un vecin de terenul său. Mai mult, atunci când ea şi-a dat seama că nu putea obţine câştig de cauză în acţiunea pe care o introdusese, ea l-a ameninţat direct. Redacţia noastră posedă câteva documente care atestă aceste fapte. Este important de menţionat că M.I. a refuzat să confirme sau să conteste autenticitatea acestor documente. Ea şi-a exprimat nemulţumirea în privinţa articolelor pe care le-am publicat şi, prin urmare, refuză orice declaraţie.

Familia lui M.I. ocupă abuziv terenul

I.C. locuieşte pe Str. 22 Decembrie nr. 25/3 şi este vecinul lui M.I., preşedinta judecătoriei Baia Mare. Prin decizia nr. 11735/79, Primăria din Baia Mare i-a acordat un drept de acces la casa sa, traversând un teren de 396 m2, situat pe fostul curs al unui pârâu numit „pârăul ţiganilor”. I.C. a investit o sumă importantă în amenajarea acestui drum de acces. Puţin timp după, familia lui M.I. a acupat abuziv o parcelă din acest teren şi, chiar şi astăzi, situaţia este aceeaşi. După adoptarea legii 18/1991, I.C. a cerut atribuirea în proprietate a acestui teren. Prin decizia nr. 7609/1993 a prefectului, acest teren, care era înscris în registrul funciar sub nr. 1358/3/C/1, i-a fost atribuit. În virtutea acestei decizii şi după nenumărate demersuri, I.C. a reuşit să-şi înscrie dreptul în registrul funciar.

Un fals proiect de împărţire a terenului este eliberat

Bulversată de această situaţie, M.I. obţine în 1995 un nou proiect de împărţire a aceluiaşi teren. Proiectul, redactat de inginerul H.C., conţinea false elemente. Mai întâi, în rubrica „proprietari înainte de diviziune”, este înscris Statul ca proprietar, deşi I.C. a fost proprietarul din 1993. După proiect, terenul abuziv ocupat trebuia transferat în proprietatea lui I.I. [soţul lui M.I.], sub nr. 1358/3/C/a. În acelaşi timp, preşedinta introduce pe lângă prefectul D.B. o plângere împotriva vecinului, cerând anularea titlului de proprietate care îi fusese eliberat. Prefectul a respins-o şi a sfătuit-o să ceară în justiţie anularea titlului, ceea ce M.I. a făcut. Sprijinindu-se pe falsul proiect de diviziune, primarul a cerut prefectului să elibereze lui M.I. un titlu de proprietate, pe terenul al cărui proprietar era deja I.C. Prefectul şi-a dat seama şi a informat-o pe M.I. că terenul litigios era proprietatea altuia şi că, prin urmare, el nu putea să elibereze un alt titlu, înainte ca plângerea împotriva titlului lui I. C. să fie tranşată de către Curtea de Apel Cluj.

Prefectul îşi schimba părerea şi încalcă legea

Până aici totul este clar. Dar din acel moment, intervin câteva aspecte cel puţin stranii. Prin decizia nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge acţiunea introdusă de M.I. şi familia sa. Titlul de proprietate nr. 7609/1993, eleiberat lui I.C, rămâne valabil. Totuşi, pe 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. adoptă decizia nr. 1037, în termenii căreia preşedinta şi familia sa deveneau proprietarii terenului înscris sub nr. 1358/C/a , aşa cum se menţiona în falsul proiect de diviziune nr. 160/95 eliberat de către Autoritatea administrativă pentru înscrierile imobiliare şi organizarea teritoriului. Este astfel certificat un lucru absurd. Acelaşi teren este proprietatea a două persoane, cele două având titluri de proprietare eliberate de prefectul D.B. Suntem deci în prezenţa unui fals şi folosire de falsuri. Prefectul D.B. este cel vinovat, pe motivul titlurilor contradictorii pe care le-a eliberat. El a favorizat-o pe preşedinta judecătoriei, eliberându-i un titlu de proprietate, după ce el însuşi recunoscuse că nu putea să-i atribuie un astfel de titlu. D.B. a fost mai mulţi ani magistrat şi preşedintele tribunalului judeţean Maramureş.

M.I. lansează ameninţări în scris

În sfârşit, aducem la cunoştinţa dvs. un document semnat de M.I. în care ea îl ameninţă pe I.C. că-l va arunca în închisoare. „Domnule C., vă cer să fiţi atent la cuvintele pe care mi le adresaţi, pentru că totul are o limită. Dacă mă insultaţi încă o dată, fie prin scris, fie verbal, vă voi urmări în justiţie, cerând condamnarea dvs. pentru insultă şi calomnie şi voi cere de asemenea o indemnizaţie pentru prejudiciul moral pe care mi-l cauzaţi. FIŢI DECI ATENT.” I.C. a avut „insolenţa” să o acuze de falsurile menţionate mai sus. Poliţia oraşului Baia Mare anchetează acest caz”.

12. Pe 11 aprilie 1997, cei doi reclamanţi au publicat un articol intitulat „Fostul prefect al judeţului Maramureş recunoaşte că a comis o greşeală în cazul preşedintei judecătoriei Baia Mare”. O parte din articol este reprodusă mai jos:

„În virtutea unui document care conţinea false informaţii, M.I. a cerut şi obţinut din partea prefectului D.B. un titlu de proprietate pe un teren litigios. Când am cerut explicaţii prefectului pentru această ilegalitate, el ne-a răspuns că era posibil să fi comis o eroare. Dar titlul de proprietate poate fi contestat în justiţie, în orice moment, de către persoana lezată, ne-a declarat. Am eliberat acest titlu pe baza documentelor primite din partea primăriei oraşului Baia Mare. Dacă erau documente false, sunt responsabil, a adăugat. Nu a putut să ne explice de ce iniţial refuzase oficial eliberarea titlului şi cum apoi şi-a schimbat părerea şi a atribuit proprietatea lui M.I.”

13. Pe 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol intitulat „Parchetul nu are curajul de a ancheta cazul preşedintei judecătoriei Baia Mare”. Articolul este:

„V-am adus înainte la cunoştinţă că o plângere pentru fals a fost depusă la poliţie şi la parchetul din Baia Mare împotriva preşedintei judecătoriei Baia Mare. Ea a ocupat abuziv un teren care aparţinea unui vecin. Ulterior, pe baza unor documente care conţineau false informaţii, ea a obţinut un titlu de proprietate pe acest teren. După o anchetă, poliţia a propus parchetului o decizie de neîncepere de urmărire penală pentru infracţiunea de fals în documente publice, pe motiv că în speţă era vorba de dreptul de acces la un teren şi că, prin urmare, litigiul ţinea de dreptul civil. Cât despre latura penală, nici o infracţiune nu a putut fi reţinută împotriva lui M.I. Documentul este semnat de procurorul şef al parchetului de pe lângă judecătoria Baia Mare.”

B. Procedura penală împotriva reclamanţilor

14. În aprilie 1997, M.I. a introdus în faţa judecătoriei Baia Mare, pe care o prezida la acea epocă, o plângere împotriva reclamanţilor pentru defăimare. Ea cerea de asemenea o indemnizaţie pentru prejudiciu moral.

15. La cererea lui M.I., pe 29 august 1997, CSJ a ordinat retrimiterea cauzei la judecătoria Năsăud.

16. Prin judecata din 15 decembrie 1997, judecătoria a condamnat primul reclamant pentru defăimare, cu o pedeapsă de zece luni de închisoare plus pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 şi 64 combinate ale Codului penal, adică interdicţia în timpul detenţiei de a-şi exercita profesiunea şi drepturile parentale şi electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, judecătoria a luat în seamă faptul că reclamantul era în recidivă, fiind deja condamnat de două ori înainte.

17. Tribunalul a reţinut că mama lui M.I obţinuse legal proprietatea terenului litigios. Tribunalul a estimat că acuzaţiile reclamanţilor în privinţa falselor documente, folosirea lor şi influenţa pe care judecătoarea ar fi exercitat-o pe lângă autorităţile locale erau foarte grave şi au fost făcute într-un mod deosebit de defăimător, fără suport concret. El a considerat că acest caracter defăimător al acuzaţiilor era demonstrat prin ordonanţa de neînceperea urmăririi penale a parchetului pronunţată în favoarea lui M.I., care demonstra de asemenea caracterul mincinos al acuzaţiilor de fals şi folosirea de false documente.
Tribunalul a condamnat şi al doilea reclamant pentru defăimare ,cu o amendă de 500 000 de lei, adică echivalentul a 62 de euro, cu SURCIS.
În sfârşit, a condamnat ambii reclamnaţi, împreună cu ziarul, la plata a 30 milioane de lei (adică echivalentul a 1 582,42 euro la momentul plăţii) lui M.I. cu titlu de prejudiciu moral.

18. Reclamanţii şi M.I. au introdus apel la această decizie la tribunalul judeţean Bistriţa-Năsăud.
În cursul audienţei din 27 martie 1998, reclamnaţii au cerut achitarea lor şi au prezentat la dosar mai multe documente care să dovedească veridicitatea afirmaţiilor lor: mai ales cele două decizii ale prefectului, ce atribuia acelaşi teren la două personae diferite, cele două refuzuri anterioare ale prefectului de a atribui terenul în chestiune lui M.I., decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj-Napoca, ce valida titlul de proprietate a lui I.C., cererea făcută de primărie în favoarea lui M.I., extrase de registre funciare şi ordonanţa de neînceperea urmăririi penale a parchetului privind pretinsul fals comis de judecătoare. Ei au adăugat că M.I. refuzase publicarea în ziar a unui răspuns la articolele lor. Procurorul şi M.I. au cerut condamnarea lor, pe motiv că nu dovediseră veridicitatea afirmaţiilor lor.

19. Prin decizia din 3 aprilie 1998, tribunalul judeţean Bistriţa-Năsăud a respins apelurile şi confirmat temeiul judecăţii judecătoriei. El a subliniat că, după art. 207 al Codului penal, pentru ca o afirmaţie să nu fie considerată ca defăimătoare ea trebuia să îndeplinească două condiţii: să fie veridică şi să vizeze apărarea unui interes legitim. De atunci, a hotărât că o afirmaţie putea fi considerată defăimătoare dacă est destinată să facă rău altuia sau să se răzbune, chiar dacă faptele invocate erau adevărate. Tribunalul a conchis că în speţă, articolele incriminate nu prezentau adevărul şi că era evident că reclamanţii nu acţionaseră cu bună credinţă sau cu grija de a porteja anumite valori morale ale societăţii, ci dimpotrivă, au vrut să aducă prejudiciu reputaţiei lui M.I.

20. Pe 20 august 1998, primul reclamant a fost plasat în detenţie. În raport cu ancheta socială efectuată pe 26 august 1998 la domiciliul său, Direcţia judeţeană pentru portejarea drepturilor copilului menţiona că reclamnatul trăia cu concubina şi doi din copii lor din relaţiile anterioare, şi că, pe 24 august 1998, s.a născut un al treilea copil.
Prin decizia din 22 septembrie 1998, tribunalul judeţean Maramureş a primit, pe motive familiale, legate mai ales de cei trei copii pe care îi avea în grijă, cererea primului reclamant de amânare în executarea pedepsei. A fost eliberat pe 5 octombrie 1998.
Pe 14 ianuarie 1999, judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de amânare în executarea pedepsei. Nu a fost reincarcerat.
Pe 15 ianuarie 1999, reclamntul a început o grevă a foamei şi a fost spitalizat din cauza proastei stări a sănătăţii sale. Suferea de asemenea de tuberculoză.
Pe 19 ianuarie 1999, a cerut Preşedintelui Republicii eliberarea, care i-a fost acordată prin decret nr. 52 din 2 februarie 1999.
Pe 31 mai 2002, ziarul a plătit indemnizaţia pentru M.I., în locul reclamanţilor. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior, prin deducţii lunare din salariul său, integralitatea acestei sume.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

21. A. Codul penal român

Articolul 64

„Interdicţia unuia sau mai multor drepturi menţionate mai jos poate fi impusă ca pedeapsă complementară:
a) dreptul de a vota şi a fi ales în organe ale autorităţii publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exercitarea autorităţii Statului;
c) dreptul de a ocupa o funcţie, de a exersa o profesie sau o activitate de care condamnatul s-a servit pentru a comite infracţiunea;
d) drepturile parentale;
e) dreptul de a fi tutore sau administator de bunuri pentru un copil.”

Articolul 71

„Pedeapsa accesorie constă într-o interdicţie a tuturor drepturilor menţionate la art. 64.
Detenţia pe viaţă sau orice altă pedeapsă privativă de libertate antrenează automat interdicţia drepturilor prevăzute la alineatul precedent, pe perioada între condamnarea definitivă şi până la sfârşitul detenţiei sau la intervenţia uni decret de graţiere care dispensează de executarea pedepsei (...)”

Articolul 206

„Afirmarea sau imputarea în public a unui anumit fapt privind o persoană care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană unei sancţiuni penale, administrative sau disciplinare, sau dispreţului public, va fi pedepsită cu trei luni până la un an de închisoare, sau cu o amendă.”

Articolul 207

„Proba adevărului afirmaţiilor sau imputaţiilor poate fi primită dacă afirmaţia sau imputarea au fost comise pentru apărarea unui interes legitim. Afirmaţiile în privinţa cărora proba adevărului a fost făcută, nu constituie o infracţiune de insultă sau de defăimare.”

22. B. Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curţii Constituţionale române privind constituţionalitatea articolelor 64 şi 71 ale Codului penal

„Cât despre stabilirea pedepselor principale, complementare sau accesorii şi despre condiţiile aplicării şi executării lor, Curtea constată că e vorba de o materie care relevă exculsiv de voinţa legislatorului. Stabilirea prin lege a unei pedepse accesorii, pe lângă o pedeapsă principală privativă de libertate, până la sfârşitul detenţiei, (...) reprezintă o opţiune politică penală a legislatorului, care a considerat că, pe parcursul detenţei, condamnatul nu e demn de a-şi exercita drepturile prevăzute la art. 64 al Codului penal. Astfel, nu există nici un prejudiciu la normele şi principiile constituţionale.”

ÎN DREPT

I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 10 AL CONVENŢIEI

23. Reclamanţii consideră că faptul de a fi fost condamnaţi constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la libertatea de expresie. Ei invocă art. 10 al Convenţiei, în termenii căruia:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără ca să poată exista ingerinţa autorităţilor publice şi fără consideraţii privind frontiera. (...)

2. Exercitarea acestor libertăţi, comportând datorii şi responsabilităţi, poate fi supusă la anumite formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii

24. Reclamanţii consideră că ingerinţa în dreptul lor la libertatea de expresie nu era necesară într-o societate democratică.
Ei subliniază că articolele lor nu se refereau la viaţa privată a M.I., ci la acţiunile şi demersurile ei, considerate ca ilegale, pe lângă cele mai înalte autorităţi administrative ale judeţului, în scopul de a le convinge să-i acorde dreptul la proprietate pe un teren care aparţinea deja unei alte persoane. Ei consideră, din acel moment, că era datoria lor să semnaleze opiniei publice ilegalităţile comise, tocmai de către cei care au obligaţia de a face ca legea să fie respectată.

25. Reclamanţii susţin că afirmaţiile lor aveau o bază factuală, respectiv acordarea terenului litigios lui M.I., prin decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, deşi în 1995 prefectul refuzase două cereri similare. Mai mult, validitatea titlului de proprietate a lui I.C., pe acelaşi teren, fusese confirmată prin decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj-Napoca. Ei subliniază de asemenea că proiectul de diviziune a terenului pe baza căruia prefectul a atribuit terenul lui M.I. conţinea două erori esenţiale, recunoscute de prefect şi de Guvern, şi că ei consideră că acestea au ca motiv influenţa exercitată de M.I.

26. Ei invocă faptul că buna lor credinţă a fost dovedită de încercarea de a prezenta punctul de vedere a lui M.I., dar ea a refuzat să le vorbească. Mai mult, ei au luat contact cu prefectul şi i-au publicat explicaţiile.

27. În ultimul rând, reclamanţii subliniază că suma reţinută din indemnizaţia acordată lui M.I. era disproporţionată în raport cu prejudiciul moral suferit şi cu veniturile lor modeste de ziarişti. Cât despre pedeapsa cu închisoarea şi pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta consideră că ele erau disproporţionate.

2. Guvernul

28. Guvernul admite că a existat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de expresie, dar consideră că ingerinţa răspunde exigenţelor paragrafului 2 din art. 10 al Convenţiei.
El susţine că ziariştii au fost condamnaţi pentru felul în care au prezentat litigiul de drept privat între preşedinta judecătoriei Baia Mare şi un terţ, care era departe de o dezbatere de interes general.

29. Guvernul susţine printre altele că reclamanţii au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, respectiv folosirea de false documente, fără a le fi dovedit şi fără să se bazeze pe fapte. Se subliniază că proiectul de diviziune a terenului, pe baza căruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simplă propunere de dezmembrare a proprietăţii Statului, şi că prefectul acceptase. Ca urmare, deşi au existat erori în procesul de atribuire a proprietăţii, lucru cu care Guvernul este de acord, el consideră că M.I. nu a încălcat în nici un fel legea prin obţinerea titlului de proprietate, fondat pe noul proiect de diviziune.

30. Guvernul susţine de asemenea că publicarea articolelor incriminatorii constituia o încălcare a eticii de ziarist, căci reclamanţii nu erau de bună credinţă. Guvernul este de părere că reclamanţii şi-au dovedit subiectivitatea plasându-se exclusiv din punct de vedere al unei părţi din litigiu, fără a prezenta poziţia celuilalt.

31. Conchide că în absenţa bunei credinţe şi a bazei factuale pentru acuzaţiile lor, condamnarea ziariştilor era necesară pentru protejarea reputaţiei lui M.I. şi că, de atunci, suma indemnizaţiei pentru prejudiciu moral era justificată de gravitatea prejudiciului suferit de reputaţia lui M.I.

32. Cât despre primul reclamant, Guvernul susţine că pedeapsa de zece luni de închisoare a fost impusă numai de faptul că era în recidivă, căci, în aceste condiţii, legea permite o agravare a pedepsei.

B. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

33. Curtea aminteşte că, după o jurisprudenţă bine stabilită, presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând mai ales la protejarea reputaţiei şi la drepturile celuilalt, îi revine totuşi sarcina să comunice, în respectul faţă de datoriile şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei pe orice probleme de interes general, inclusiv cele care privesc funcţionarea puterii judiciare (De Haes şi Gilsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, p. 233-234, § 37).

34. Dacă Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca necesitatea unei ingerinţe în materie, o astfel de marjăse dublează de un control european, în acelaşi timp al legii şi al deciziilor care o aplică (Sunday Times c. Marii Britanii (nr. 2), hotărârea din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, § 50).

35. În exerciţiul controlului, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conţinutul celor declarate de reclamant şi contextul în care s-a exprimat, pentru a determina dacă era fondată pe „o nevoie socială”, „proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţiile naţionale pentru a o justifica apar ca „pertinente şi suficiente” (Sunday Times c. Marii Britanii, citată anterior, § 50 şiNikula c. Finlandei, nr. 31611/96, § 44, CEDO 2002-II).

36. Natura şi gravitatea pedepselor pronunţate sunt de asemenea elemente de luat în considerare atunci când este vorba de a măsura proporţionalitatea ingerinţei (Perna c. Italiei, [GC], nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V).

1. Aplicarea în speţă a principiilor susmenţionate

37. Nu e contestat faptul că această condamnare constituia „o ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libertatea de expresie, că era „prevăzută prin lege” şi că urmărea un scop legitim, „protejarea reputaţiei (...) celuilalt”. Rămâne de ştiut dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

38. Curtea relevă că articolele incriminate se refereau la teme de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească, respectiv procesul de restituire a terenurilor şi corupţia invocată în rândul înalţilor funcţionari ai administraţiei. Dacă se dovedeşte adesea necesar ca magistraţii să fie protejaţi de atacuri grave şi lipsite de orice temei, este de asemenea adevărat că atitudinea lor, chiar în afara tribunalelor, şi mai ales atunci când ei se servesc de calitatea lor de magistraţi, poate constitui o preocupare legitimă a presei şi contribuie la dezbaterea privind funcţionarea justiţiei şi moralităţii celor care sunt garanţii acestora.
Din acel moment, Curtea poate face probă de cea mai mare prudenţă atunci când, ca în această speţă, măsurile luate sau sancţiunile pronunţate de autoritatea naţonală sunt de natură a descuraja presa la a participa la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, [GC], nr. 21980/93, CEDO 1999-III, § 64).

39. Desigur, acuzaţiile reclamanţilor erau grave, în măsura în care era acuzat un judecător de a fi comis ilegalităţi, dar Curtea notează că aveau bază factuală (a contrario, Barfod c. Danemarcei, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, § 35; Perna citat anterior, § 47). Curtea relevă că nimic nu dovedeşte că faptele descrise erau total false şi serveau să întreţină o campanie defăimătoare cu privire la judecătorul în chestiune. Ea observă de asemenea că articolele incriminate nu se refereau la aspecte ale vieţii private a lui M.I., ci la comportamente şi atitudini implicând calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban c. României, [GC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI).
Aşa cum reiese din articolele litigioase şi documentele prezentate de reclamanţi la dosar, în faţa tribunalului judeţean, administraţia locală a comis o greşeală gravă, recunoscută de prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Într-adevăr, prin decizia din 23 ianuarie 1996, prefectul a acordat lui M.I. un titlu de proprietate pe un teren litigios, deşi, cu şapte zile înainte, validitatea titlului de proprietate a lui I.C., pe acelaşi teren, fusese confirmată prin decizia Curţii de Apel din Cluj-Napoca.

40. Curtea remarcă de asemenea că tribunalul judeţean nu a examinat probele furnizate de reclamanţi pe parcursul audienţei din 27 martie 1998, dar că el a confirmat temeiul judecăţii în primă instanţă care estimase că neînceperea urmăririi penale pronunţate de parchet în favoarea lui M.I. era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false.

41. Ţinându-se cont de faptul că reclamanţii au încercat să ia contact cu M.I. şi că, apoi, au interogat prefetul şi i-au prezentat poziţia, Curtea consideră că nu există motive de îndoială în privinţa bunei lor credinţe.

42. Cât despre pedepsele pronunţate, Curtea observă că ele erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la zece luni de închisoare, din care a efectuat patruzeci şi cinci de zile, în timp ce al doilea reclamant a fost condamnat la o amendă penală, cu amânare: Ambii au fost condamnaţi să-i plătească lui M.I. o indemnizaţie pentru prejudiciu moral de 30 milioane de lei, adică 1582,42 euro, în momentul plăţii, fie echivalentul unei salariu lunar mediu de douăsprezece ori.

43. Curtea consideră deci: condamnarea reclamanţilor era disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.
Deci, a existat încălcarea art. 10.

II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

44. Primul reclamant invocă faptul că interzicerea drepturilor sale parentale a adus prejudiciu dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 al Convenţiei, în termenii căruia:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, (...)

2. Nu poate exista ingerinţă a unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât dacă această ingerinţă e prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) prevenirii infracţiunilor penale, (...) sau protejării drepturilor şi libertăţilor celuilalt.”

El susţine că interzicerea totală şi absolută de a-şi exercita drepturile parentale în timpul detenţiei şi până la obţinerea graţierii preşedinţiale, inclusiv, deci, în timpul perioadei când a fost eliberat condiţionat pe motive familiale şi medicale, constituie o ingerinţă gravă în dreptul său la respectarea vieţii de familie, care nu se justifică prin luarea în cont a intereselor copiilor.

45. Guvernul subliniază că interzicerea drepturilor parentale, ca pedeapsă accesorie, se aplică automat, de îndată ce o privare de libertate este pronunţată. El subliniază că detenţia antrenează inevitabil restricţii la exercitarea normală a vieţii de familie şi că, mai mult, condamnatul nu mai are autoritatea morală de a-şi exercita drepturile parentale.

46. Curtea notează că interzicerea drepturilor parentale ale primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii de familie.
Ea relevă că nu se contestă, în speţă, că interdicţia se fonda pe art. 64 şi 71 ale Codului penal şi, de aici, ea era prevăzută prin lege, în sensul primului paragraf al art. 8. Rămâne de ştiut dacă ingerinţa urmărea un scop legitim. În această privinţă, Curtea notează că, din avizul Guevrnului, ea viza prezervarea securităţii, moralităţii şi educaţiei minorilor.

47. Curtea aminteşte că, în cauzele de acest tip, examinarea a ceea ce serveşte mai bine intersul copilului este întotdeauna de o importnţă crucială (Johansen c. Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, § 64, că interesul copilului trebuie să treacă înaintea oricărei consideraţii şi că numai un comportament deosebit de nedemn poate autoriza ca o persoană să fie privată de drepturile sale parentale în interesul superior al copilului (Gnahore c. Franţei, nr, 40031/98, § 59, CEDO 2000-IX şi Johansen, citată anterior, § 78).
48. Curtea observă că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat era total străină de problemele legate de autoritatea părintească şi în nici un moment, nu s-a observat o lipsă de grijă sau rele tratamente din partea sa faţă de copii.
Curtea subliniază că în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se aplică în mod automat şi într-o formă absolută cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, fără nici un control din partea instanţelor şi fără a lua în considerare tipul de infracţiune şi de interesul minorilor. Ea constituie mai mult un blam moral care are ca finalitate pedepsirea condamnatului şi nu ca o măsură de protecţie a copilului.

49. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu a fost demonstrat că retragerea, în termeni absoluţi şi ca efect al legii a drepturilor părinteşti pentru primul reclamant răspundea unei exigenţe primordiale care să aducă atingere intereselor copiilor şi că avea ca scop legitim protecţia sănătăţii morale sau de educare a minorilor.
În consecinţă, este încălcare a articolului 8 din Convenţie, în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant.

III.ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 COMBINATĂ CU ARTICOLUL 8 AL CONVENŢIEI

50. Primul reclamant arată că el nu a beneficiat de un recurs efectiv în drept intern pentru a contesta interzicerea drepturilor sale părinteşti. El a invocat articolul 13 din Convenţie în termenii căruia :
„Orice persoană ale cărui drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie au fost încălcate, are dreptul la introducerea unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, cchiar şi atunci când încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acţionau în funcţiile lor oficiale”.

51. Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut ridica în faţa tribunalului departamental o excepţie de neconstituţionalitate a articolului 71 din Codul penal şi să ceara trimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale.

52. Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere un recurs pentru plângerile care pot fi considerate „ de apărat” faţă de Convenţie (Boyle şi Rice c.Marii Britanii, decizie din 27 aprilie 1988, Seria A, nr.131, § 52).Acest recurs trebuie să fie efectiv şi să abiliteze jurisdicţia naţională competentă care să cunoască conţinutul plângerii şi să ofere rezolvarea adecvată (Klass şi alţii c. Germaniei, decizie din 6 septembrie 1978, Seria A, nr.28, § 64).

53. În cauză, caracterul „de apărat” al plângerii în baza articolului 8 al Convenţiei nu conduce la îndoieli deoarece Curtea a considerat că retragerea drepturilor părinteşti se analizează printr-o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale familiale. Rămâne de determinat dacă recursul în faţa Curţii Constituţionale era efectiv în practică ca şi în drept şi abilita jurisdicţia naţională competentă să cunoască plângerea şi să ofere rezolvarea adecvată.

54. Curtea subliniază că în dreptul român, retragerea drepturilor părinteşti decurge din lege şi se face în mod automat, cu titlu de pedeapsă accesorie, odată ce o persoană execută o pedeapsă cu închisoarea.
Întrucât Guvernul arată că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 64 şi 71 din Codul penal şi să ceară trimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale, Curtea reiterează constatarea sa în examinarea admisibilităţii plângerii în baza articolului 8 din Convenţie, conform căruia această cale de recurs nu le era accesibilă, deoarece nu le era permis să supună direct Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate menţionată ( mutatis mutandis, Pantea c. României, decizia nr. 33343/96, 6 martie 2001).

55. În orice caz, Curtea observă că, prin decizia din 14 iunie 2001 Curtea Constituţională s-a pronunţat (paragraful 22 de mai sus), asupra constituţionalităţii acestui articol şi l-a judecat în conformitate cu Constituţia, reţinând că stabilirea pedepselor accesorii, chiar şi în mod automat, reiese din politica penală a legiuitorului.

56.În aceste circumstanţe Curtea consideră că posibilitatea pentru reclamant de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 64 şi 71 din Codul penal şi de a cere retrimiterea în faţa Curţii Constituţionale, nu constituie o cale de recurs efectiv, de natură să rezolve în mod adecvat plângerea bazată pe articolul 8 din Convenţie.
În consecinţă, există încălcare a articolului 13 combinat cu articolul 8 din Convenţie în ceea ce priveşte cazul primului reclamant.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

57. În termenii articolului 41 ai Convenţiei :
„Dacă Curtea declară că există încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă, dreptul intern al părţii contractante nu permite ştergerea decât într-un mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, o reparaţie echitabilă”.

A. Daune

58. Primul reclamant cere 50 000 euro cu titlu de prejudiciu moral adus prin condamnarea sa la zece luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, retragerea drepturilor părinteşti şi agravarea stării sale de sănătate.
Cel de al doilea reclamant cere Curţii 1.582,42 euro cu titlu de daune civile date lui M.I., sumă pe care a rambursat-o ziarului care i-a achitat-o în numele lui. El arată, de asemenea, că a plătit şi partea primului reclamant deoarece acesta nu dispunea de resurse suficiente.
El solicită 5.000 euro pentru prejudiciu moral rezultat din condamnarea sa penală şi înscrierea acesteia în cazierul judiciar.

59.Guvernul nu face nici un fel de comentariu asupra acestui punct.

60. Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 10 şi obligaţia făcută reclamanţilor de a plăti în solidar 1.582,42 euro ca prejudiciu adus judecătorului M.I.
Curtea acordă această sumă (1.582,42 euro) celui de al doilea reclamant care l-a plătit efectiv.

61. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamanţii au suportat o suferinţă morală nedemnă prin condamnarea lor penală. Notează că primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de zece luni de închisoare din care a efectuat 45 de zile, în timp ce al doilea reclamant a fost condamnat la o amendă penală cu suspendare. La aceasta se adaugă, la primul reclamant, retragerea drepturilor părinteşti pentru copii pe care-i avea în întreţinere.

62.Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi judecând echitabil aşa cum cere articolul 41, Curtea acordă ca reparaţie a prejudiciului moral suma de 5.000 euro pentru primul reclamant şi 1.000 euro pentru al doilea reclamant.

B. Cheltuieli

63. Primul reclamant solicită rambursarea a 670 euro pentru cheltuielile pe care le-a făcut în cadrul procedurii interne ,după cum urmează :
a) 130 euro – cheltuieli de deplasare pentru a fi prezent la şedinţe ;
b)450 euro cheltuieli în timpul detenţiei şi în timpul grevei foamei pentru medicamente, hrană şi vizitele soţiei sale ;
c) 80 euro pentru cheltuieli diverse ( fotocopii, telefoane,et...)

Al doilea reclamant cere rambursarea a 210 euro pentru procedura internă pentru cheltuieli de deplasare ( 130 euro) şi diverse alte cheltuieli ( 80 euro).
Reclamanţii cer rambursarea a 9.771,78 euro onorarii pentru munca avocaţilor în procedura în faţa Curţii. Cu titlu justificativ ei prezintă copii ale convenţiilor de onorariu încheiate la 17 octombrie 2003 cu avocaţii ca şi decontul celor 99 de ore de muncă şi a tarifelor orare percepute de aceştia. Avocatul s-a angajat, de asemenea, să nu ceară plata onorariilor până ce reclamanţii nu vor dispune de resurse suficiente.

64. Guvernul nu a făcut nici un comentariu la acest punct.

65. Curtea observă că reclamanţii nu au justificat cheltuielile suportate în timpul procedurii interne, a căror rambursare o cer. În consecinţă Curtea decide de a nu acorda sume cu acest titlu.

66. În ceea ce priveşte cheltuielile din timpul procedurii în faţa Curţii ea trebuie să cerceteze dacă ele sunt reale şi necesare şi dacă sunt rezonabile (Nilsen şi Johnsen c.Norvegiei, decizia nr.23118/93).
Totodată, pentru că reclamanţii nu au plătit încă onorariile avocaţilor lor, Curtea reaminteşte că rambursarea onorariilor nu trebuie să se limiteze numai la sumele deja avansate avocaţilor, deoarece aşa cum deja a judecat, o astfel de interpretare ar constitui un factor descurajator pentru mulţi avocaţi de a reprezenta în faţa Curţii reclamanţi cu mai puţine resurse (Zdanoka c.Letoniei nr.58278/00, § 123, decizia din 17 iunie 2004). Ea a acordat întotdeauna rambursarea sumelor şi cheltuielilor în situaţiile în care onorariile rămâneau, cel puţin în parte, datorate de reclamanţi (Kamasinski c.Austriei, decizia din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168 § 115 ; Latridis c.Greciei – satisfacere echitabilă – nr.31107/96.

67. În cauză, deşi convenţiile privind onorariile sunt încheiate după decizia de admisibilitate a plângerii, nimic nu arată că ele ar fi artificiale.
Totodată, Curtea consideră că suma globală cerută de reclamanţi cu titlu de onorarii este puţin excesivă.
În aceste condiţii şi ţinând seama de elementele pe care le deţine, ca şi pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea, judecând în mod echitabil, în conformitate cu articolul 41 din Convenţie, consideră ca rezonabil să atribuieîmpreună reclamanţilor suma de 4.000 euro pentru procedura în faţa Curţii.

C. Interese moratorii

68. Curtea consideră ca adecvat de a scădea nivelul intereselor moratorii la nivelul dobânzii de interes la nivelul Băncii Centrale Europene majorată cu 3%.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.Hotărăşte, că există încălcare a articolului 10 din Convenţie ;

2.Hotărăşte, că există încălcare a articolului 8 din Convenţie în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant ;

3.Hotărăşte, că există încălcare a articolului 13 din Convenţie în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant ;

4.Hotărăşte,
a) că statul pârât trebuie să verse reclamanţilor, în trei luni începând a număra cu ziua din care decizia va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume :

i. 1.582,42 euro pentru al doilea reclamantca daune materiale ;
ii. 5.000 euro pentru primul reclamant ca daune morale ;
iii. 1.000 euro pentru cel de-al doilea reclamant pentru daune morale ;
iiii. 4.000 euro pentru cei doi reclamanţi pentru cheltuieli.

b) aceste sume vor fi convertiţi în lei româneşti la nivelul de schimb la data vărsământului ;
c) numărând de la expirarea termenului şi până la vărsare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un nivel egal cu cel al dobânzii de interes al Băncii Centrale Europene care se aplică pe durata acestei perioade, mărită cu 3% ;

5.Respinge, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la data de 28 septembrie 2004 prin aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.

În cauza "I. Dalban" împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită conform art. 27 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia), astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11*1), şi conform dispoziţiilor aplicabile din regulamentul interior*2), în Marea Cameră compusă din următorii judecători:
domnii L. Wildhaber, preşedinte;
A. Pastor Ridruejo;
L. Makarczyk;
P. Kuris;
R. Turmen;
J. - P. Costa;
doamna F. Tulkens;
V. Straznicka;
domnii M. Fischbach;
V. Butkevych;
doamna H.S. Greve;
domnii A.B. Baka;
R. Maruste;
E. Levits;
doamnele S. Botoucharova;
R. Beşteliu, judecător ad-hoc;
precum şi dl P.J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 8 ianuarie, 24 ianuarie şi 9 septembrie 1999,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 9 septembrie 1999:

PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată, în conformitate cu fostul art. 19 din convenţie*3), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 27 aprilie 1998 şi apoi la data de 5 mai 1998, de către doamna Elena Dalban, văduva reclamantului, decedat la data de 13 martie 1998, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele art. 32 alin. 1 şi art. 47 din convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.114/95) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ionel Dalban, a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995, în temeiul art. 25.
Pentru motive de ordin practic prezenta hotărâre va continua să îl numească pe domnul Dalban "reclamant", deşi această calitate ar trebui să fie atribuită doamnei Dalban (Hotărârea Ahmet Sadik împotriva Greciei din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996 - V, pag. 1.641, alin. 3).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile fostelor art. 44 şi 48, astfel cum au fost modificate de Protocolul nr. 9*4), pe care România l-a ratificat, precum şi la declaraţia română, prin care se recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Cererea citată şi plângerea reclamantului au ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la chestiunea de a şti dacă situaţia de fapt este de natură să ducă la concluzia că statul pârât a încălcat exigenţele art. 6 alin. 1 şi ale art. 10 din convenţie.
------------
Notele grefierului:
*1, *2) Intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1998.
3) Începând cu data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat această prevedere, Curtea funcţionează permanent.
4) Intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994, Protocolul nr. 9 a fost abrogat prin Protocolul nr. 11.

2. Doamna Dalban a fost reprezentată [art. 31 alin. 1 din fostul regulament B*5)], de domnul I. Popa, avocat în Baroul Bacău, pe care domnul Thor Vilhjalmsson, vicepreşedintele Curţii la acea dată, l-a autorizat să folosească limba română în procedura scrisă.
------------
5) Regulamentul B, intrat în vigoare la data de 2 octombrie 1994, s-a aplicat până la data de 31 octombrie 1998 tuturor cauzelor privind statele vizate de Protocolul nr. 9.

3. În calitate de preşedinte al Camerei care fusese iniţial constituită (fostul art. 43 din convenţie şi art. 21 din fostul regulament B) pentru a analiza în special chestiunile de procedură care s-ar putea ridica înaintea intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, domnul Thor Vilhjalmsson i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul Aurel Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român (Guvernul), avocatul reclamantului şi pe domnul C. Bârsan, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii scrise. Conform ordonanţei emise în urma acestor demersuri grefierul a primit memoriile Guvernului şi ale reclamantului la data de 30 iulie şi, respectiv, la data de 31 august 1998.
4. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 examinarea cauzei a fost încredinţată, în aplicarea art. 5 alin. 5 din protocolul citat, Marii Camere. Marea Cameră a fost compusă din domnul C. Bârsan, judecător ales în numele României [art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 27 alin. 4 din regulament, domnul L. Wildhaber, preşedinte al Curţii, doamna E. Palm, vicepreşedintă a Curţii, domnul J. - P. Costa şi domnul M. Fischbach, ambii vicepreşedinţi ai secţiei (art. 27 alin. 3 din convenţie şi art. 24 alin. 3 şi 5 a) din regulament)]. În afară de aceştia au mai fost desemnaţi: domnul A. Pastor Ridruejo, domnul G. Bonello, domnul J. Makarczyk, domnul P. Kuris, domnul R. Turmen, doamna F. Tulkens, doamna V. Straznicka, domnul V. Butkevych, doamna H.S. Greve, domnul A.B. Baka, domnul R. Maruste şi doamna S. Botoucharova. Ulterior s-a constatat că domnul Bârsan, care participase la examinarea cauzei de către Comisie, nu mai era compatibil cu calitatea de membru al Marii Camere (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul a desemnat-o pe doamna R. Beşteliu pentru a participa în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Preşedintele a hotărât că nu era necesar ca în această cauză Comisia să desemneze un delegat (art. 99 din regulament).
6. După ce i-a consultat pe Agentul guvernamental şi pe avocatul doamnei Dalban Marea Cameră a hotărât că nu era nevoie să se ţină o audiere publică.
7. La data de 16 şi, respectiv, 22 decembrie 1998 grefierul a primit observaţiile complementare ale reclamantului şi ale Guvernului. Acesta din urmă ruga Curtea să amâne pronunţarea, având în vedere recursul în anulare cu care Parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie şi prin care s-a solicitat anularea celor două hotărâri prin care reclamantul a fost condamnat.
8. Prin urmare domnul E. Levits, membru supleant, l-a înlocuit pe domnul Bonello aflat în imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].
9. La data de 8 ianuarie 1999 Marea Camera a hotărât suspendarea examinării cauzei.
10. La data de 21 mai 1999 Guvernul, prin intermediul noului său agent, domnul C. - L. Popescu, a trimis grefei textul deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999. La data de 6 mai şi, respectiv, 1 iunie 1999 reclamantul şi Guvernul au depus, la cererea preşedintelui, comentariile lor cu privire la această decizie.
11. Ulterior domnul L. Ferrari Bravo, membru supleant, a înlocuit-o pe doamna Palm, aflată în imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
12. Ziarist şi director al revistei săptămânale locale "Cronica Romaşcană", domnul Ionel Dalban a locuit la Roman până la moartea sa, survenită la data de 13 martie 1998.
13. La data de 23 septembrie 1992 reclamantul a publicat în nr. 90/1992 al respectivei reviste un articol intitulat "Fraude de zeci de milioane la I.A.S Roman", în care dezvăluia fraudele care ar fi fost comise de directorul Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman (fostă I.A.S.), G.S. Citând rapoartele direcţiei economice din cadrul Poliţiei Generale, ziaristul a scris: "(...) o nouă fraudă de proporţii incredibile se dezvăluie la Societatea Comercială <<Fastrom>> S.A. Roman, fost I.A.S., avându-l în prim plan pe un alt răsfăţat al nomenclaturii comuniste locale, domnul G.S. Valoarea pagubei produse de dumnealui [...] se ridică, după estimările poliţiei economice din Inspectoratul General al Poliţiei şi ale altor experţi din capitală, la peste 23 milioane lei! Frauda constă în documente intrate în gestiunea depozitului central al I.A.S. Roman, dar mărfurile propriu-zise nu sunt de găsit în inventarele unităţilor din subordine. S-a stabilit că multe dintre aceste mărfuri au fost înlocuite cu ce au avut nevoie domnul Smîntînă şi apropiaţii săi sau pur şi simplu au fost transformate în lei, împărţiţi apoi frăţeşte. Jaf ca în codru!
Opinia publică romaşcană se întreabă: cum a fost posibil? Poate ne va spune domnul senator R.T., care până în acest an [...] a fost împuternicit al statului la <<Fastrom>> Roman. În această calitate, domnia sa a ridicat pe statele de plată, lună de lună, însumat, sute de mii de lei. Pentru ce sau, altfel spus, cum a apărat interesele statului s-a văzut [...]."
14. La data de 6 ianuarie 1993 reclamantul a publicat (în nr. 104/1993 al revistei) un articol în care se putea citi:
"Dacia break cu număr de înmatriculare 2 - NT - 173, aparţinând <<Fastrom>> a fost <<achiziţionată>> timp de un an şi jumătate de către domnul senator R.T., de vineri până luni, pentru a-l duce şi a-l aduce la Aeroportul de la Bacău (şofer R.M.), poveste deja terminată, dar care încă nu a fost uitată."
15. Apreciind aceste afirmaţii ca defăimătoare, G.S. şi R.T. au formulat plângeri penale prealabile împotriva domnului Dalban, invocând art. 206 din Codul penal.
16. La data de 24 iunie 1994 Judecătoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, dispunând suspendarea executării pedepsei şi obligarea acestuia la plata unei sume de 300.000 lei părţilor civile R.T. şi G.S. În plus reclamantului i-a fost interzisă exercitarea profesiei pe o durată nedeterminată.
17. Instanţa a motivat că, deşi G.S. a fost cercetat penal în două cauze, parchetul a dispus la data de 7 septembrie 1990 şi la data de 10 decembrie 1992 neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de delapidare şi de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti (art. 248 din Codul penal).
În ceea ce îl priveşte pe R.T. instanţa a constatat că, în calitatea sa de membru al Consiliului reprezentanţilor statului, primise o indemnizaţie de 55.000 lei în perioada iunie 1991 - iulie 1992 şi nu "sute de mii" de lei. În plus, conform regulamentului interior al Senatului, "prefecturile, în scopul exercitării activităţilor senatoriale, vor pune la dispoziţie senatorilor un mijloc de transport şi o secretară", iar prin adresa nr. 4.849/1991 Prefectura Judeţului Neamţ a solicitat conducerii Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman să pună la dispoziţie biroului senatorial Roman o maşină. Judecătorii au constatat că afirmaţiile reclamantului nu corespundeau realităţii.
18. Reclamantul a declarat recurs. Din punctul său de vedere rapoartele Direcţiei economice a poliţiei, care au stat la baza acuzării lui G.S., procesele-verbale întocmite de inspectori financiari la datele de 19 iunie, 26 iunie şi, respectiv, 18 decembrie 1992, precum şi declaraţiile membrilor consiliului de administraţie şi ai sindicatului Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman constituiau probe ale operaţiunilor contabile ilegale efectuate de G.S., directorul societăţii comerciale. Sumele în discuţie se ridicau, conform acestor documente, la mai mult de 23 milioane lei.
19. În ceea ce-l priveşte pe R.T. reclamantul a subliniat că Judecătoria Roman a constatat prin hotărârea din 24 iunie 1994 că folosea o maşină a Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman. Cu privire la afirmaţiile referitoare la indemnizaţia primită de R.T. domnul Dalban a negat orice caracter defăimător, deşi a indicat o sumă greşită.
20. Prin decizia din 7 decembrie 1994 Tribunalul Neamţ a menţinut, cu opinia separată a unui judecător, pedeapsa cu închisoarea şi despăgubirile acordate părţilor civile în prima instanţă. Constatând că faţă de G.S. s-a dispus de două ori neînceperea urmăririi penale, instanţa a considerat, fără a examina rapoartele poliţiei furnizate de reclamant pentru a-şi justifica afirmaţiile, că acestea nu corespundeau realităţii. În ceea ce îl priveşte pe senator instanţa a constatat că folosirea maşinii era legală.
Interdicţia exercitării profesiei de ziarist a fost în schimb înlăturată "datorită comportamentului corespunzător al reclamantului".
21. Judecătorul M.C. a motivat opinia separată după cum urmează:
"(...) Dezvăluirea adevărului este o condiţie sine qua non pentru îndepărtarea lacunelor şi pentru apărarea intereselor societăţii. Aceste interese sunt prioritare apărării cu orice preţ a propriilor noastre reputaţii. Conştiinţă ridicată a cetăţii, ziaristul are dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie instituţiile şi oamenii acestora, pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare, dacă ei îşi justifică mandatul cu care au fost învestiţi şi dacă prestigiul cu care sunt înconjuraţi este autentic sau fals. Nimeni nu este infailibil şi nici nu poate pretinde că este.
Mi se pare nedrept să-l condamnăm pe ziaristul Ionel Dalban atâta vreme cât el nu a făcut decât să-şi îndeplinească datoria de ziarist în mod obiectiv, dornic să contribuie la asanarea climatului moral al oraşului în care trăieşte şi munceşte (...)."
22. În ciuda acestei condamnări reclamantul a continuat să publice informaţii cu privire la frauda pretinsă a fi fost comisă de G.S.
De altfel reclamantul nu a achitat despăgubirile către părţile civile.
23. În urma acestor dezvăluiri Comisia de anchetă a abuzurilor de pe lângă Parlamentul României a sesizat Parchetul Neamţ.
24. Pe de altă parte, organizaţia neguvernamentală "Liga democratică pentru dreptate" a reluat aceste dezvăluiri, iar ca urmare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman a dispus la data de 20 iulie 1994 o nouă cercetare penală împotriva lui G.S.
25. După condamnarea reclamantului articole asupra aceluiaşi subiect au fost publicate şi de alte ziare, dintre care cotidianul naţional de mare tiraj "Adevărul".
26. Numeroşi ziarişti au considerat condamnarea reclamantului o "încercare de intimidare" a presei.
27. La data de 24 aprilie 1998 parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie, cu motivarea că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
28. Prin decizia din 2 martie 1999 instanţa supremă a admis recursul în anulare. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate G.S., instanţa supremă l-a achitat pe reclamant, apreciind că acesta acţionase cu bună-credinţă. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate R.T. Curtea a anulat cele două hotărâri, considerând întemeiată condamnarea domnului Dalban, dar, având în vedere decesul acestuia din urmă, a pronunţat încetarea procesului penal.

II. Elemente de drept intern
29. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele:

ART. 206
"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
ART. 207
"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
30. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele:

ART. 385^9
"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
(...)
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;
(...)."

ART. 504
"Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
(...)
Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, care înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au executat pedeapsa la locul de muncă."

ART. 505
"Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire."

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
31. Domnul Dalban a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995. Invocând art. 6 alin. 1 şi art. 10 din convenţie, el s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului şi de o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare.
32. Comisia a reţinut cererea (nr. 28.114/94) la data de 9 septembrie 1996. În raportul din 22 ianuarie 1998 (art. 31) a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a art. 10 şi că nu a fost nevoie să examineze dacă a avut loc şi o încălcare a art. 6 alin. 1 (31 de voturi, împotrivă un vot). Textul integral al opiniei Comisiei figurează în anexa la prezenta hotărâre*1).
------------
Nota grefierului:
*1) Din raţiuni de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999), dar oricine şi-l poate procura de la grefă.

Concluzii prezentate Curţii
33. Avocatul doamnei Dalban a invitat Curtea să constate încălcarea art. 10 din convenţie şi să acorde clientei sale o despăgubire echitabilă de 250 milioane lei pentru daune materiale şi morale.
34. Guvernul a rugat Curtea, în principal, să radieze cauza de pe rol, din moment ce văduva reclamantului nu poate invoca, în opinia sa, un interes personal pentru continuarea procedurii. În subsidiar acesta nu contestă că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie, dar invită Curtea să radieze cauza, cu motivarea că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999 ar fi reparat respectiva încălcare. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din convenţie Guvernul cere Curţii să constate că aceste dispoziţii nu au fost încălcate. În final solicită respingerea pretenţiilor formulate de doamna Dalban în virtutea art. 41 din convenţie.

ÎN DREPT

I. Cu privire la obiectul litigiului
35. Într-o scrisoare din data de 16 decembrie 1998 adresată Curţii avocatul Popa a reclamat spargerea cabinetului său de avocat şi furtul unor documente care priveau cauza de faţă, precum şi interceptarea de către nişte necunoscuţi a două scrisori adresate Curţii.
36. Guvernul subliniază faptul că, "având în vedere obiectul cererii (...)", plângerea avocatului este neîntemeiată.
37. Deoarece aceste capete de cerere nu au fost făcute cunoscute Comisiei în etapa admisibilităţii, ele nu pot face obiectul de examinare a Curţii (a se vedea în special, mutatis mutandis, Hotărârea Janowski împotriva Poloniei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999).

II. Cu privire la cererea de radiere de pe rol
38. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 adresate Curţii Guvernul solicită radierea cauzei de pe rol, cu motivarea că văduva reclamantului, în memoriul său din data de 31 august 1998, nu ar invoca, aşa cum a făcut-o în cererea sa din data de 5 mai 1998, un interes personal pentru continuarea procedurii, ci s-ar referi la interesul defunctului său soţ.
39. Curtea constată mai întâi că reclamantul a fost condamnat de instanţele române pentru calomnie prin presă. Ea consideră că văduva domnului Dalban are un interes legitim pentru a se constata că a avut loc o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare datorită condamnării acestuia.
Prin urmare cererea Guvernului, prin care se solicită radierea de pe rol a cauzei, trebuie respinsă. Curtea recunoaşte calitatea procesuală a doamnei Dalban.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
40. Conform susţinerilor reclamantului condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

A. Cu privire la pierderea calităţii de "victimă"
41. Curtea constată, în primul rând, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991, care a admis recursul în anulare al parchetului, a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate la originea cererii întemeiate pe art. 10 din convenţie (a se vedea alin. 28 de mai sus).
42. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 Guvernul susţine că în ceea ce priveşte condamnarea reclamantului pentru calomnierea lui G.S. instanţa supremă a pronunţat achitarea, considerând că domnul Dalban acţionase cu bună-credinţă. Această concluzie, alături de posibilitatea pe care o avea văduva de a recupera pe cale judiciară civilă daunele pretinse a fi fost suferite, constituie, conform Guvernului, o recunoaştere "în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei şi permite din plin despăgubirea în conformitate cu dreptul intern". Guvernul invită prin urmare Curtea să respingă cererea pentru pierderea calităţii de "victimă".
În ceea ce priveşte condamnarea pentru calomnierea senatorului R.T. Guvernul subliniază că cele două hotărâri care făceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie "şi, după o nouă judecată, [aceasta] a pronunţat încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului". Considerând că în acest mod a reparat pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie, Guvernul "lasă la aprecierea Curţii" faptele respective.
43. Avocatul doamnei Dalban consideră decizia Curţii Supreme "un adevărat rechizitoriu la adresa" defunctului reclamant şi "o apologie explicită a lui R.T.".
44. În Hotărârea sa Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat că "o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei" (Culegere, 1996 - III, pag. 8 - 46, alin. 36).
În cazul de faţă, chiar dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârile atacate cu motivarea că reclamantul acţionase cu bună-credinţă, pe baza unor documente oficiale privitoare la G.S. (a se vedea mai sus alin. 28), ar putea trece drept o recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a "dreptului la libertatea de exprimare", Curtea apreciază că decizia menţionată nu constituie o reparaţie adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe. Într-adevăr, pe de o parte, deşi Guvernul citează art. 998 şi 999 din Codul civil şi art. 505 din Codul de procedură penală (a se vedea alin. 30 de mai sus), nu este clar dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va putea obţine vreo despăgubire. Pentru ca responsabilitatea civilă să fie angajată, calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe. Doamna Dalban afirmă, fără a fi contrazisă de Guvern, că trebuie plătită o taxă de timbru consistentă. În ceea ce priveşte calea prevăzută de Codul de procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să declanşeze o nouă procedură cu un final cel puţin incert, după ce cercetarea judecătorească s-a finalizat printr-o condamnare confirmată în recurs.
În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2 martie 1999, Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea reclamantului, întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu, fără a verifica înainte informaţiile publicate în articolele incriminate (a se vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu există nici o recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 10.
45. În concluzie Curtea apreciază că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art. 34 din convenţie.

B. Cu privire la temeinicia plângerii
46. Nimeni nu contestă în faţa Curţii că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din convenţie, datorată condamnării în litigiu. Nu se poate contesta faptul că ingerinţa era "prevăzută de lege" şi urmărea un scop legitim, "apărarea reputaţiei (...) altora", şi că răspundea deci la două dintre condiţiile care permit ca ingerinţa să fie considerată ca justificată din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din convenţie. Curtea a făcut aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia.
47. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară "într-o societate democratică", Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se vedea, între altele, Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei din 20 mai 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din perspectiva art. 10, având în vedere toate circumstanţele cauzei, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, şi, printre altele, Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii - I, 1999.
48. Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei, punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom", al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului în consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul R.T., precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate (a se vedea pct. 13 şi 14 de mai sus).
49. Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de "câine de pază" şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus la alin. 59). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46).
50. În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 şi 14 de mai sus). Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus).
51. Guvernul nu contestă concluzia Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar îndatoririle şi responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează art. 10 din convenţie (...), condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca "necesară într-o societate democratică".
52. Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist.
În consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie
53. Reclamantul afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanţele naţionale nu au avut în vedere probele administrate în apărare, respectiv documentele oficiale care au servit ca sursă articolelor sale (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus). El invocă art. 6 alin. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)"
54. Guvernul invită Curtea să declare că nu a existat o încălcare a acestor dispoziţii, deoarece "absenţa unor trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban" nu poate fi considerată o neexaminare a argumentelor sale. Faptul că documentele în discuţie au fost admise ca probă şi depuse la dosar conduce la concluzia că judecătorii naţionali au examinat şi au avut în vedere toate actele depuse de reclamant.
55. Având în vedere concluzia în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie, Curtea, la fel ca şi Comisia, consideră că nu este necesar să examineze faptele reţinute şi din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
56. Conform art. 41 din convenţie:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Despăgubiri
57. Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei "Cronica Romaşcană". Ea precizează că "această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv reapariţiei ziarului", şi nu o sporire a averii personale.
58. Guvernul subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, simpla constatare a încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, Guvernul susţine că ele nu au fost niciodată achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o acţiune civilă.
59. Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În ceea ce priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul domnului Dalban, intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în România, Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul zilei. Curtea acordă doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (a se vedea alin. 22 de mai sus).

B. Taxe şi cheltuieli
60. Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, iar văduva sa nu a solicitat rambursarea unor taxe şi cheltuieli suplimentare.

C. Dobânzi
61. Curtea consideră necesar să reţină dobânzile legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

1. Hotărăşte că moştenitoarea reclamantului are calitatea de a se substitui în drepturile sale.
2. Hotărăşte că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art. 34 din convenţie.
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie.
4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cauzei din punct de vedere al art. 6 alin. 1.
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni, 20.000 (douăzeci de mii) franci francezi cu titlu de prejudiciu moral, convertibili în lei româneşti la cursul din momentul plăţii;
b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,47% pe an, începând cu data expirării termenului mai sus menţionat şi până la data achitării sumei.
6. Respinge celelalte cereri privind acordarea de despăgubiri.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la data de 28 septembrie 1999.

Luzius Wildhaber, preşedinte Paul Mahoney, grefier adjunct

În cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră formată din: domnii L. Wildhaber, preşedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, G. Ress, Sir Nicolas Bratza, domnul I. Cabral Barreto, doamna V. Straznicka, domnii C. Bîrsan, P. Lorenzen, J. Casadevall, B. Zupancic, J. Hedigan, M. Pellonpaa, A.B. Baka, R. Maruste, M. Ugrekhelidze, K. Hajiyev, judecători, şi domnul P.J. Mahoney, grefier,
după deliberare în Camera de Consiliu la 1 septembrie 2004 şi 10 noiembrie 2004,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată.

PROCEDURĂ

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.348/96 îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpănă (primul reclamant) şi Radu Mazăre (al doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23 august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat la Constanţa. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţin, în particular, o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la respectarea libertăţii de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, datorată condamnării lor ca urmare a publicării la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.
4. Cererea a fost înaintată Curţii la 1 noiembrie 1998, dată intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 paragraful 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea a fost atribuită primei secţiuni a Curţii (art. 52 paragraful 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 paragraful 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 paragraful 1 din regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiunilor (art. 25 paragraful 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secţiuni, astfel remaniată (art. 52 paragraful 1).
7. La 10 septembrie 2002, a fost declarată parţial admisibilă de o cameră a secţiunii amintite (camera), formată din următorii judecători: domnul J.-P. Costa, preşedinte, domnul L. Loucaides, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul V. Butkevych, doamna W. Thomassen, doamna A. Mularoni, judecători, precum şi doamna S. Dolle, grefier de secţie.
8. La 10 iunie 2003, camera a pronunţat o hotărâre; cu cinci voturi la două (domnul J.-P. Costa şi doamna W. Thomassen), a decis că dreptul reclamanţilor garantat de art. 10 din Convenţie nu a fost încălcat.
9. La 2 septembrie 2003, partea reclamantă a solicitat, în temeiul art. 43 din Convenţie şi al art. 73 din regulament, trimiterea cauzei în faţa Marii Camere. Această solicitare a fost formulată şi semnată, în numele celor doi reclamanţi, de primul dintre aceştia, domnul C. Cumpănă.
10. Un colegiu al Marii Camere a admis cererea la 3 decembrie 2003.
11. Compunerea Marii Camere a fost hotărâtă în conformitate cu art. 27 paragrafele 2 şi 3 din Convenţie şi cu art. 24 din regulament.
12. La 15 martie 2004, Guvernul a prezentat observaţii privind cererea de trimitere formulată de partea reclamantă.
13. Reclamanţii au răspuns printr-o scrisoare din 17 august 2004. Al doilea reclamant a anexat la aceasta o declaraţie în care a arătat că susţine cererea de trimitere a cauzei în faţa Marii Camere, formulată de primul reclamant.
14. La 1 septembrie 2004 a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, o audiere publică (art. 59 paragraful 3 din regulament).

S-au prezentat în faţa Curţii:
▪ pentru Guvern:
-doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat, agent,
-domnul R. Rotundu, coagent,
-doamnele R. Paşoi, A. Prelipcean, C. Roşianu, consilieri;
▪ pentru reclamanţi:
-domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat,
-doamna D. Mocanu-Caraiani, consilier.
Curtea a ascultat pledoariile domnului M. Mocanu-Caraiani, urmat de doamnele R. Rizoiu şi C. Roşianu, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. Împrejurările speţei
15. Reclamanţii, domnii Constantin Cumpănă şi Radu Mazăre, sunt născuţi în anul 1951 şi, respectiv, 1968 şi locuiesc în Constanţa.

A. Împrejurările speţei

1. Originile cauzei
a) Contractul de asociere între primărie şi societatea "Vinalex"
16. Prin Hotărârea nr. 33 din 30 iunie 1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, a impus o amendă în sarcina conducătorilor de vehicule staţionate neregulamentar pe drumul public şi a împuternicit societatea S.C. CBN din Constanţa să desfăşoare activităţi de ridicare, transport şi depozitare a acestor vehicule.
17. Prin Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul municipiului Constanţa a autorizat firma "Vinalex" să asigure serviciile de ridicare, transport şi depozitare a vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumul public.
18. La 16 decembrie 1992 a fost încheiat un contract de asociere între primărie şi firma respectivă, semnat, în numele autorităţilor, de viceprimar (în continuare D.M.) şi de jurista primăriei (în continuare doamna R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul municipiului Constanţa a solicitat firmei "Vinalex" să pună capăt activităţilor desfăşurate în temeiul contractului, informând-o cu această ocazie că analizează posibilitatea rezilierii contractului.
b) Conţinutul articolului în litigiu
19. La 12 aprilie 1994, reclamanţii, jurnalişti de profesie, au publicat în ziarul local "Telegraf", al cărui redactor-şef era al doilea reclamant, un articol intitulat "Fostul viceprimar D.M. şi actuala judecătoare R.M., prin concurs de infracţiuni, au realizat escrocheria Vinalex". Numele fostului viceprimar şi al fostei juriste a primăriei, doamna R.M., care devenise între timp judecător, figurau integral în titlu şi în textul articolului.
20. Semnat de cei doi reclamanţi, articolul avea următorul conţinut:
"Pe data de 30.06.1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a emis Hotărârea nr. 33, care, în art. 5, prevede: «Prestaţia de blocare, ridicare, transport, depozitare şi eliberare a mijloacelor de transport sau remorci se efectuează de S.C. CBN-SRL.» (...) Astfel, serviciile de specialitate din Primărie trebuia [sic] să urmărească şi să stabilească modalităţile concrete pentru ducerea la îndeplinire a Hotărârii Consiliului local. Acest fapt nu s-a întâmplat. În schimb, după şase luni de la adoptarea Hotărârii nr. 33, în mod ilegal, încălcând cu bună ştiinţă prevederile Legii nr. 69/1991, a fost încheiat «Contractul de asociere în participaţiune» (...) cu o cu totul altă firmă decât cea autorizată iniţal, denumită S.C. «Vinalex». Dar, reţineţi! documentul respectiv este semnat astfel: în numele primarului de viceprimarul D.M. (...), iar în locul juristului M.T., semnătura aparţine unei anume M.
De unde şi prin ce minune a apărut S.C. Vinalex SRL ca asociat al Primăriei, dacă Hotărârea nr. 33/30.06.1992 a Consiliului Municipal nominalizează societatea CBN SRL să realizeze o simplă prestare de servicii? De reţinut că, în dosarul acestui caz, nu există nici un act potrivit căruia Societatea CBN SRL şi-ar fi dat acordul de a renunţa la activitatea de ridicare a maşinilor! (...) Escrocul D.M. (fost viceprimar, acum avocat), prin contractul de asociere, a împuternicit nişte hăndrălăi, angajaţii Vinalex-ului, să constate staţionarea neregulamentară a maşinilor! - cu alte cuvinte să-şi bată joc de cetăţeni şi de avutul lor personal.
În ce constă sau, mai corect spus, cum s-a efectuat escrocheria? Conform Legii 69/91 (art. 82 şi 29), orice contract de asociere cu o societate comercială poate fi încheiat doar în urma unei hotărâri a Consiliului local adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor. Înainte de adoptarea sa în Consiliu, respectivul contract trebuie să aibă, obligatoriu, avizul tuturor comisiilor de specialitate (...). Contractul cu Vinalex a fost negociat şi semnat ilegal, în numele Consiliului, de cei trei, invocând Hotărârea din vară, care, aşa cum am mai arătat, se referea la o altă firmă, dar la nici o asociere!
Având în vedere că, înaintea perfectării acestui contract, Primăria mai încheiase alte patru contracte (urmând calea legală), persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă! Şi pentru că fiecare încălcare conştientă a legii are un scop în sine, de obicei pentru a aduce foloase infractorului, în cazul de faţă este de la sine înţeles că dl ex-viceprimar, jurist, a luat mită (şpagă) de la beneficiarul contractului obligându-şi sau constrângându-şi subordonaţii, printre care R.M., să încalce legea.
Curtea de Conturi din Constanţa a depistat această flagrantă escrocherie, care i-a adus beneficii uriaşe mituitorului (S.C. Vinalex) (...). Infractorul [S.C. Vinalex] nu a făcut niciodată dovada deţinerii unor mijloace adecvate de ridicare, transportare şi blocare a autoturismelor neregulamentar parcate. Este cauza distrugerii a numeroase maşini particulare şi, implicit, a existenţei a mii de reclamaţii în acest sens.
Mai mult, aşa-zisul contract de asociere a fost încheiat doar pentru un an de zile, respectiv până la data de 16.12.1993. Din acel moment, verosul serelist nu mai avea dreptul, sub nici o formă, să atingă avutul particular al vreunui cetăţean! Cu toate acestea, el a continuat să ridice maşinile, să încaseze ilegal nişte bani (...). Nu înţelegem cum Poliţia şi-a dat concursul, acordând asistenţă infractorului, în ultimele patru luni!
Să ne oprim puţin şi asupra fostei juriste a Primăriei şi actualei judecătoare R.M. Ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător (împărţind dreptatea pe baza aceloraşi legi pe care nu le cunoaşte), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare! Nu ne miră că aceeaşi judecătoare este cercetată de Curtea de Conturi... pentru o altă nelegiuire comisă tot de Primărie (despre care noi am scris la momentul oportun). Ni se pare însă ilar faptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (suspendare), motivând că suma ar fi ... prea mică!
Realizând parcă faptul că laţul se strânge, Serviciul de coordonare, organizare resurse umane, al Primăriei (...) a emis adresa (...) către S.C. Vinalex, căreia îi pune în vedere posibilitatea rezilierii contractului de asociere, întrucât, în termenul contractual, până la data de 16.12.1993: «nu aţi prezentat documente doveditoare privind achiziţionarea unor alte utilaje, tip platformă, pentru buna desfăşurare a activităţii» (conform clauzei din contract prevăzută de art. 3 - n.n.). În aceeaşi adresă, Vinalex este somată să se prezinte cu balanţele lunare şi i se pune în vedere că: «Întrucât nu aţi făcut dovada deţinerii lor (utilajele pe care le-a folosit n.n.) cu acte doveditoare, considerăm cota dvs. de participare doar în limita capitalului social al firmei, respectiv de 110.000 lei, urmând a se recalcula participarea la venitul net al asociaţiunii în proporţie egală cu constituirea părţilor».
Dar faptele sunt fapte, iar documentele aflate în posesia noastră «vorbesc» de la sine despre ilegalitatea şi escrocheria «Vinalex»."
21. Articolul era însoţit de fotografia unei maşini de poliţie prezente la ridicarea unui vehicul staţionat neregulamentar pe drumul public, de fotocopii de pe extrase din contractul de asociere şi din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa din 30 iunie 1992, precum şi de pasaje din anumite articole din Legea nr. 69/1991 privind răspunderea şi alte atribuţii ale primarului, ale prefectului şi ale consilierilor locali şi judeţeni.
22. Articolul era însoţit şi de o caricatură reprezentând un bărbat şi o femeie, braţ la braţ, cărând un sac inscripţionat "Vinalex", plin cu bancnote. Dialogul dintre cele două personaje era următorul:
"Măi R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasă c-ai făcut treabă bună, tot am scos cât am fost viceprimar, ceva lovele, de-o Americă ...
D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] ... dacă tu te faci avocat, io mă fac judecătoare şi-o rezolvăm de-un mapamond ..."
c) Concluziile controlorilor financiari ai Curţii de Conturi
23. La 6 iunie 1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Judeţene de Conturi Constanţa a examinat un raport întocmit la 26 mai 1994 în urma unei verificări financiare efectuate la Consiliul Local al Municipiului Constanţa pentru anul 1992, constatând următoarele:
a) alegerea, de către consiliul local, la 30 iunie 1992, a societăţii S.C. CBN pentru efectuarea ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar nu a fost motivată de nici o ofertă scrisă din partea respectivei societăţi, nici de obiectul de activitate al acesteia;
b) consiliul local nu şi-a dat avizul pentru încheierea contractului de asociere dintre Primărie şi societatea "Vinalex" şi nu a fost realizată şi nici supusă aprobării consiliului o expertiză a bunurilor asociatului "Vinalex", contrar dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală;
c) repartizarea profitului asupra căruia părţile au convenit prin contract, anume 70% pentru societatea "Vinalex" şi 30% pentru consiliul local, nu era conformă cu aportul fiecăruia dintre asociaţi la data încheierii contractului, care era de 76,4% pentru consiliul local şi 23,6% pentru societatea "Vinalex", ceea ce a antrenat o pierdere de venit în detrimentul consiliului local.
Compartimentul de Control Financiar a estimat că era necesar să se solicite primarului municipiului Constanţa, în calitatea sa de ordonator de credite, "să intre în legalitate" cu privire la obligaţiile părţilor decurgând din contractul menţionat şi să fie mai eficient când încheie astfel de asocieri cu agenţi privaţi în viitor.
24. Reclamanţii au prezentat în faţa Curţii un raport al Curţii de Conturi, datat 17 martie 1994, care se referea, de asemenea, la neregulile descrise în paragraful 23 de mai sus, cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre Primărie şi societatea "Vinalex", indicând că se impune rezilierea acestuia. Reclamanţii nu au menţionat existenţa unui astfel de raport în procedura penală îndreptată împotriva lor ca urmare a apariţiei în ziar a articolului în litigiu.

2. Procesul penal împotriva reclamanţilor
a) Procedura în faţa instanţei de fond
25. La 14 aprilie 1994, după apariţia articolului, doamna R.M. i-a dat în judecată pe reclamanţi la Judecătoria Constanţa pentru insultă şi calomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi 206 din Codul penal. Ea s-a plâns, în special, de caricatura care însoţea articolul, care o înfăţişa ca pe o "«damă», avându-se grijă ca fusta să fie destul de scurtă, pentru a-mi evidenţia anumite «elemente», cu care am fost dotată, în semn de batjocură, la braţul unui bărbat încărcat cu un sac de bani". A afirmat că articolul, desenul şi dialogul dintre personaje au îndemnat cititorii să creadă că avea relaţii intime cu D.M. şi a subliniat că atât ea, cât şi fostul viceprimar erau căsătoriţi, fiecare cu altcineva.
26. La termenul din 13 mai 1994, instanţa a amânat cauza datorită lipsei reclamanţilor, a fixat un nou termen la 27 mai 1994 şi a dispus aducerea cu mandat a acestora.
27. La termenul din 27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat că îşi asumă întreaga răspundere pentru ceea ce publicase în ziarul pe care-l conducea în calitate de redactor-şef. El a explicat, cu privire la caricatură, că aceasta este un mijloc de critică folosit în mod curent în presă şi că nu a intenţionat să aducă atingere reputaţiei reclamantei. Ca răspuns la o întrebare a instanţei, a recunoscut că a cunoscut că, în baza ordinului primarului municipiului Constanţa, societatea "Vinalex" a obţinut autorizaţia primarului de a proceda la ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar, dar a declarat că nu a considerat, totuşi, util să publice această informaţie. A mai subliniat, în final, că nu doreşte să încheie o tranzacţie cu partea vătămată, dar că este gata să publice un articol în favoarea acesteia, dacă aceasta dovedeşte că ceea ce a publicat era fals.
28. La 10 iunie 1994, reclamanţii au solicitat strămutarea cauzei. Au solicitat acordarea unui nou termen, arătând că, datorită calităţii de judecător a reclamantei, le era imposibil să găsească în Baroul Constanţa un avocat care să accepte să îi reprezinte.
29. La o dată neprecizată, Baroul Constanţa, la cererea judecătoriei, a certificat că reclamanţii nu s-au lovit de refuzul tuturor avocaţilor din Barou şi că, în orice caz, conducerea Baroului nu a fost sesizată cu această problemă.
30. La 15 iunie şi la 1 iulie 1994, instanţa a amânat cauza pentru lipsa reclamanţilor.
31. Printr-o încheiere din 21 iulie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu-Gară.
32. La 15 noiembrie 1994, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe. La 21 decembrie 1994, 25 ianuarie, 27 februarie, 20 martie, 17 aprilie şi 17 mai 1995 au avut loc mai multe şedinţe de judecată.
33. La termenele din 21 decembrie 1994 şi 25 ianuarie 1995, reclamanţii, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat. Instanţa a emis pe numele lor un mandat de aducere pentru termenele din 25 ianuarie şi, respectiv, 27 februarie 1995. Reclamanţii nu s-au prezentat.
34. La termenele din 27 februarie şi 20 martie 1995, reprezentanţii ziarului "Telegraf" au solicitat în numele reclamanţilor, care lipseau, amânarea cauzei. Instanţa a admis cererea.
35. La 20 martie 1995, avocatul N.V. din Baroul Bucureşti a acceptat să îi apere pe reclamanţi.
36. La termenul din 17 aprilie 1995, în cursul dimineţii, N.V. a solicitat instanţei să examineze cauza după ora 11,30. Instanţa a admis cererea. Cu toate acestea, la strigarea cauzei la ora 12,00 şi, ulterior, la ora 14,30, instanţa a constatat că nici reclamanţii, nici avocaţii nu erau prezenţi în sală şi a amânat cauza pentru 17 mai 1995.
37. La termenul din 17 mai 1995 instanţa a rămas în pronunţare, după ce a constatat că nici reclamanţii, deşi legal citaţi, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-o hotărâre din aceeaşi zi, instanţa a apreciat că reclamanţii s-au făcut vinovaţi de insultă şi calomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi, respectiv, 206 din Codul penal şi i-a condamnat la 3 luni închisoare pentru insultă şi 7 luni închisoare pentru calomnie şi a dispus executarea pedepsei mai severe, şi anume 7 luni de închisoare. Instanţa a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute în art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai jos).
Instanţa a impus, de asemenea, reclamanţilor interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pentru o perioadă de un an după executarea pedepsei cu închisoarea, măsură de siguranţă prevăzută de art. 115 alin. 1 din Codul penal (paragraful 59 de mai jos).
În sfârşit, instanţa i-a condamnat să plătească doamnei R.M. daune-interese în cuantum de 25 milioane lei, echivalentul a 2.033 euro la paritatea leu/euro de la data evenimentelor, cu titlu de prejudiciu moral.
38. În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut mai întâi că: "Instanţa ia act că, atât la Judecătoria Constanţa, cât şi la Judecătoria Lehliu-Gară, partea vătămată a fost mereu prezentă, iar inculpaţii, în mod nejustificat, au lipsit în general, deşi au fost legal citaţi. În dovedirea plângerii sale prealabile, partea vătămată, R.M., a solicitat proba cu acte. Partea vătămată a depus la dosar exemplarul din ziarul local «Telegraf» din 12 aprilie 1994, unde apare articolul menţionat în plângerea prealabilă şi caricatura unde este ridiculizată.
Instanţa ia act că atât inculpaţii, cât şi partea responsabilă civilmente, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat la nici un termen de judecată, prezentă fiind numai partea vătămată.
Instanţa ia act că inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă aveau cunoştinţă de dosarul penal în care erau implicaţi, de termenele de judecată, că aveau apărător ales (care a solicitat instanţei o dată amânarea şi a doua oară lăsarea la a doua strigare a dosarului după ora 11,30).
Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre a fost audiat la Judecătoria Constanţa, în şedinţa publică din 27 mai 1994, reţinându-se următoarele: inculpatul consideră că nu este obligatoriu pentru a exercita profesia de ziarist să fie absolvent al Facultăţii de ziaristică; inculpatul refuză să răspundă instanţei dacă a avut şi alte acte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 33 de către Consiliul Local al Municipiului Constanţa; înţelege prin noţiunea de concurs de infracţiuni săvârşirea mai multor infracţiuni; înţelege încălcarea legii penale prin concurs, încălcarea mai multor infracţiuni; consideră că partea vătămată, în calitate de juristă la Primărie, prin semnarea contractului a încălcat mai multe articole din Legea nr. 69/1991; precizează că nu poate face încadrarea juridică exactă a infracţiunilor săvârşite de partea vătămată întrucât nu intră în competenţa sa acest lucru; declară că tot ce a avut de spus în legătură cu partea vătămată a spus în articolul apărut în ziar; consideră că peste tot sunt folosite caricaturile, apreciind că prin ea (caricatura) nu a adus în nici un fel atingere reputaţiei vreunei persoane (recte partea vătămată).
Instanţa reţine că inculpatul R. Mazăre îşi asumă întreaga responsabilitate pentru tot ce se publică în ziarul pe care îl conduce în calitate de redactor-şef; (...) că are cunoştinţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul ziaristului de a informa opinia publică; că a citit integral Hotărârea Guvernului şi nu a publicat-o integral din lipsă de spaţiu; că inculpatul declară că a citit integral şi contractul de asociere încheiat de Primărie şi semnat de partea vătămată, doamna R.M., dar nu avea cunoştinţă ca Hotărârea Guvernului să facă vorbire de contracte de asociere; (...) că inculpatul avea cunoştinţă că printr-o dispoziţie a primarului municipiului Constanţa a fost împuternicită firma «Vinalex» să efectueze serviciul ridicării autoturismelor parcate neregulamentar, dar a considerat că nu este necesară publicarea ei în ziar; că, în încheiere, inculpatul declară că «având în vedere gravitatea faptelor comise cred că nu este necesar să discut în prealabil cu partea vătămată. În cazul în care ar exista documente care să dovedească nerealitatea celor arătate de mine, sunt de acord să public un articol care să fie în favoarea părţii vătămate»."
39. În ceea ce priveşte înscrisurile de care s-a prevalat partea vătămată, instanţa a arătat că:
"La dosar, partea vătămată, R.M., a depus, pe lângă articolul din ziarul «Telegraf», Hotărârea nr. 33 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanţa, având la bază Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care s-a hotărât ridicarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992 a Primăriei Municipiului Constanţa (...) prin care se dispune autorizarea firmei «Vinalex» să ridice, să transporte şi să depoziteze autovehiculele staţionate neregulamentar pe arterele de circulaţie («Condiţiile efectuării prestaţiilor figurează în contractul de asociere ce urmează a fi perfectat»); Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care sunt autorizaţi primarii să dispună ridicarea, transportul şi depozitarea autovehiculelor parcate neregulamentar, apelând la unităţi specializate, acordându-le autorizaţie, şi Dispoziţia nr. 369 din 1 iulie 1994, emisă de primarul municipiului Constanţa, prin care se autorizează firma «Vinalex» pentru efectuarea unor astfel de servicii."
40. Cu privire mai ales la articolul şi la caricatura în litigiu, instanţa s-a pronunţat după cum urmează:
"... semnat de inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă, acest articol viza partea vătămată R.M., lezându-i onoarea, demnitatea, imaginea publică, afectându-i sentimentul propriu de autopreţuire prin acuzaţiile (în scris) aduse prin semnele şi simbolurile cu ţintă determinată asupra ei.
Instanţa reţine că aceste fapte există, sunt prevăzute de legea penală, prezintă pericol social nu atât prin rezultatul material (deformare materială a realităţii exterioare), cât mai ales prin consecinţele psihosociale pe care le antrenează, prin dezinformarea sau informarea incorectă a publicului, ducând la aprecieri eronate cu privire la fapte şi persoane, instaurându-se o scară de valori greşită, avându-se în vedere rolul şi impactul mijloacelor de informare în masă asupra tuturor, creând traume psihice părţii vătămate. La această apreciere instanţa a avut în vedere calitatea deosebită a părţilor în proces, respectiv partea vătămată, R.M., juristă, reprezentantă a autorităţii judecătoreşti şi inculpaţii, R. Mazăre şi C. Cumpănă, reprezentanţi ai mass-media.
Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre realizează gravitatea faptelor comise de el, dar, în mod iresponsabil, declară că «am cunoştinţă că printr-o dispoziţie a primarului a fost împuternicită firma "Vinalex", dar am considerat că nu este necesară publicarea şi a acestei dispoziţii» (...).
Instanţa consideră că publicarea articolului în ziar nu putea avea la bază «un interes legitim», atât timp cât nu se baza pe fapte reale, pe o corectă informare a opiniei publice. Instanţa reţine că inculpaţii (...) au «uitat» conţinutul art. 30 alin. (6) din Constituţie: «Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine» şi al art. 31 alin. (4) din Constituţie: «Mijloacele de informare în masă publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.»
Din cuprinsul «Concluziilor scrise» depuse de partea vătămată (...) reiese că aceasta a dorit permanent stingerea procesului penal prin împăcare, dacă inculpaţii ar fi retractat cele scrise în articol.
Se reţine că partea vătămată este persoană publică, că în urma apariţiei articolului în ziar, conducerea instituţiei şi conducerea ierarhic superioară au întrebat-o despre proces, mai ales că trebuie să se prezinte la examenul de definitivat".
b) Procedura în faţa instanţei de recurs
41. La o dată neprecizată, reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei primei instanţe din 17 mai 1995.
42. La termenul din 2 noiembrie 1995, Tribunalul Călăraşi, după ce a constatat cauza în stare de judecată şi lipsa reclamanţilor, deşi legal citaţi, precum şi faptul că aceştia nu şi-au motivat recursul, a rămas în pronunţare.
43. Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, după examinarea cauzei reclamanţilor sub toate aspectele, potrivit art. 3856 din Codul de procedură penală (în continuare CPP), a menţinut hotărârea primei instanţe, pe care a considerat-o legală. Această decizie, trimisă la arhivă în data de 23 noiembrie 1995, a rămas definitivă şi executorie, nefiind supusă nici unei căi ordinare de atac.
c) Procedura recursului în anulare promovat de procurorul general
44. La 10 aprilie 1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 17 mai 1995 şi 2 noiembrie 1995, în care a arătat că:
a) instanţele au făcut o încadrare juridică greşită a faptelor deduse judecăţii. Subliniind că reclamanţii nu au făcut decât să scoată în relief, prin caricatură, acuzaţiile lor potrivit cărora anumiţi funcţionari ai Primăriei erau corupţi, el a arătat că faptele deduse judecăţii nu constituiau elementul material al infracţiunii de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal;
b) cuantumul daunelor-interese pe care reclamanţii au fost condamnaţi să le plătească era deosebit de ridicat şi obiectiv nejustificat; şi, în sfârşit,
c) condiţiile art. 115 alin. 1 din Codul penal, în temeiul căruia instanţele pot interzice exercitarea unei meserii unei persoane care a săvârşit acte ilegale pe motivul incapacităţii, lipsei de pregătire sau pentru alte motive care o fac nepotrivită pentru exercitarea meseriei, nu erau îndeplinite în cauză, nici o probă neatestând fără echivoc inaptitudinea reclamanţilor de a continua exercitarea meseriei de jurnalist sau pericolul potenţial pe care îl comportă aceasta.
45. Prin decizia definitivă din 9 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul formulat de procurorul general ca neîntemeiat, pentru următoarele motive:
"Prin probele administrate în cauză s-a stabilit că la data de 12 aprilie 1994, inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă au publicat în ziarul «Telegraf» din municipiul Constanţa articolul intitulat «Fostul viceprimar D.M. şi judecătoarea R.M., prin concurs de infracţiuni au realizat escrocheria Vinalex», din cuprinsul căruia rezultă că în cursul anului 1992, în timp ce îndeplinea funcţia de consilier juridic din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanţa, partea vătămată R.M. a participat la acţiunile frauduloase ale societăţii comerciale Vinalex.
Se constată, totodată, că în cuprinsul articolului menţionat inculpaţii au inclus o caricatură în care partea vătămată a fost prezentată în compania unui bărbat purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să lezeze onoarea, demnitatea şi imaginea publică a acesteia.
Rezultând, aşadar, că prin articolul publicat în ziarul «Telegraf» inculpaţii au imputat părţii vătămate săvârşirea unor fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, i-ar atrage răspunderea penală, în mod corect cele două instanţe au reţinut în sarcina acestora comiterea infracţiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 din Codul penal.
Fapta aceloraşi inculpaţi, care în cuprinsul articolului menţionat au inclus o caricatură, în care partea vătămată era prezentată în compania unui bărbat, purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să aducă atingere onoarei şi reputaţiei acesteia, constituie infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal (...)."
46. În privinţa cuantumului daunelor-interese pe care reclamanţii a fost condamnaţi să le plătească, Curtea Supremă a arătat că:
"(...) obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale, în sumă de 25 milioane lei, a fost justificată, fiind de notorietate faptul că, prin publicarea articolului din 12 aprilie 1994, într-un ziar de mare tiraj, inculpaţii au lezat grav demnitatea şi onoarea părţii vătămate."
47. Curtea Supremă a decis, în sfârşit, cu privire la pretinsa ilegalitate a măsurii interzicerii temporare a exercitării profesiei de jurnalist, că:
"(...) aplicarea măsurilor de siguranţă în alte limite decât cele prevăzute de lege, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de lege care permit procurorului să facă recurs în anulare, nu poate constitui temei de casare a hotărârilor atacate".

3. Situaţia reclamanţilor după condamnarea lor prin decizia definitivă şi executorie din 2 noiembrie 1995
a) Cu privire la executarea pedepsei închisorii şi a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi
48. Reclamanţii nu au executat pedeapsa închisorii la care fuseseră condamnaţi prin decizia din 2 noiembrie 1995 deoarece, imediat după pronunţare, procurorul general a suspendat executarea pentru o perioadă de 11 luni, în temeiul art. 412 din CPP (paragraful 61 in fine de mai jos).
49. Printr-o scrisoare din 30 septembrie 1996, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie i-a informat pe reclamanţi că a prelungit suspendarea executării până la data de 27 noiembrie 1996.
50. La 22 noiembrie 1996, reclamanţii au fost graţiaţi, măsură care a înlăturat executarea pedepsei cu închisoarea. În temeiul art. 71 din Codul penal, măsura a pus capăt pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi (paragraful 58 in fine de mai jos).
b) Cu privire la interzicerea exercitării profesiei de jurnalist
(i) primul reclamant
51. După cum reiese din cartea de muncă a primului reclamant, care a prezentat Curţii o copie de pe aceasta, ulterior deciziei Tribunalului Călăraşi din 2 noiembrie 1995:
a) acesta a continuat să îşi desfăşoare activitatea la sediul ziarului «Telegraf» ca şef al rubricii "Eveniment" până la data de 1 februarie 1996, dată la care a fost transferat în interes de serviciu la societatea C., pe un post identic şi cu aceeaşi remuneraţie;
b) în perioada în care a lucrat la sediul societăţii C., salariul său a fost majorat;
c) activitatea sa la societatea C. a încetat la 14 aprilie 1997, datorită reducerii numărului de posturi de către angajator, motiv de concediere prevăzut de art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii în vigoare la acea dată;
d) nu a mai desfăşurat o activitate salarizată până la data de 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat în baza unui contract pe durată nedeterminată la societatea A., ca redactor-şef adjunct.
(ii) al doilea reclamant
52. În urma deciziei definitive şi executorii din 2 noiembrie 1995, al doilea reclamant a continuat să deţină funcţia de redactor-şef la ziarul "Telegraf", după cum reiese dintr-o scrisoare pe care a prezentat-o Curţii la 19 ianuarie 2000.
53. Între 1 septembrie 1997 şi 30 noiembrie 1999, în perioada în care a fost deputat în Parlamentul României, 25 milioane lei i-au fost deduşi din indemnizaţia parlamentară şi viraţi în contul bancar al doamnei R.M., în temeiul hotărârii Judecătoriei Lehliu-Gară din 2 noiembrie 1995 (paragraful 37 in fine de mai sus).
54. La o dată neprecizată, ulterioară acestei hotărâri, a fost ales primar al municipiului Constanţa, funcţie pe care o ocupă şi în prezent.

II. Drept intern pertinent

A. Codul penal

1. Infracţiuni contra persoanei
55. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate în momentul săvârşirii faptelor:
Articolul 205 - Insulta
"Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă."
Articolul 206 - Calomnia
"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă."
56. În Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sublinia că art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere exerciţiului libertăţilor fundamentale şi, în special, libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice fără întârziere aceste prevederi.
57. În ceea ce priveşte reforma legislativă, Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind noul cod penal român pedepseşte exclusiv cu amendă penală săvârşirea infracţiunii de calomnie (art. 225 din noul cod penal). Insulta nu mai este incriminată ca infracţiune. Aceste modificări legislative vor intra în vigoare la 29 iunie 2005.

2. Pedepsele
58. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate la momentul săvârşirii faptelor:
Articolul 64 - Interzicerea unor drepturi
"Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator."
Articolul 71 - Conţinutul şi executarea pedepsei accesorii
"Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în articolul 64.
Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă [...]."

3. Măsurile de siguranţă
59. Articolul pertinent, astfel cum era redactat la momentul săvârşirii faptelor:
Articolul 115 - Interzicerea unei funcţii sau profesii
"Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.
Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat."

4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării
60. Dispoziţiile legale pertinente sunt redactate astfel:
Articolul 120 - Efectele graţierii
"Graţierea are ca efect înlăturarea [...] executării pedepsei [...].
Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative."
Articolul 134 - Reabilitarea
"Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune."
B. Codul de procedură penală (CPP)
61. Dispoziţiile pertinente, astfel cum sunt redactate:
Articolul 409
"Procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre definitivă."
Articolul 410
"Hotărârile definitive de condamnare (...) pot fi atacate cu recurs în anulare [...]: I. (...) 4. când s-au aplicat pedepse [...] în alte limite decât cele prevăzute de lege; (...) 7. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; (...)."
Articolul 412
"Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare."

ÎN DREPT

Chestiune preliminară: Întinderea competenţei Marii Camere
62. În observaţiile Guvernului privind cererea de retrimitere a cauzei la Marea Cameră, formulată de unul dintre reclamanţi, s-a subliniat că cel de-al doilea reclamant nu şi-a dat în mod expres acordul pentru cererea de retrimitere. Or, cel de-al doilea reclamant nu era reprezentat de primul reclamant la data la care acesta din urmă a înaintat Curţii cererea de retrimitere mai sus menţionată.
63. Guvernul consideră că întinderea competenţei Marii Camere este limitată la încălcarea libertăţii de exprimare a primului reclamant. În consecinţă, Guvernul solicită Marii Camere să nu se pronunţe asupra capătului de cerere a celui de-al doilea reclamant în virtutea art. 10 din Convenţie.
64. Reclamanţii s-au opus cererii formulate de Guvern şi solicită Curţii să soluţioneze cauza în ansamblul ei, întrucât cererea de retrimitere la Marea Cameră a fost introdusă în numele amândurora, cu atât mai mult cu cât Convenţia nu prevede expres consecinţele nesemnării documentului de către unul dintre reclamanţi.
65. În ceea ce priveşte această controversă, sarcina Curţii este de a stabili care sunt limitele examinării prezentei cauze sub aspectul cererii de retrimitere la Marea Cameră, introdusă de reclamant în baza art. 43 din Convenţie, care prevede:
"1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre."
66. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, "cauza" retrimisă în faţa Marii Camere priveşte în mod necesar toate aspectele cererii soluţionate anterior de o Cameră în hotărârea sa, neexistând nici un fundament care să permită o retrimitere parţială a cauzei (K. şi T. împotriva Finlandei [GC], nr. 25.702/94, paragrafele 140-141, CEDO 2001-VII, şi Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragrafele 23-24, CEDO 2003-V). "Cauza" retrimisă în faţa Marii Camere este cererea astfel cum a fost declarată admisibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 63, paragraful 157; Azinas împotriva Ciprului [GC], Cererea nr. 56.679/00, paragraful 32, CEDO 2004-III), cu părţile care au participat la procedura desfăşurată în faţa Camerei respective, evident cu păstrarea calităţii procesuale avute la data declarării admisibilităţii cererii.
67. Aceste aspecte sunt conforme cu spiritul şi litera art. 37 paragraful 1 in fine din Convenţie, în baza căruia Curtea poate continua examinarea cererii, dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere, inclusiv dacă din circumstanţele cauzei se poate concluziona că persoana interesată nu doreşte să o mai menţină, ipoteză expres prevăzută de art. 37 paragraful 1 c) şi cu care poate fi asimilată nesemnarea cererii de retrimitere a cererii de către cel de-al doilea reclamant (mutatis mutandis, Karner împotriva Austriei, Cererea nr. 40.016/98, paragraful 28, CEDO 2003-IX).
68. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât dl Mazăre a achiesat în mod expres, prin declaraţia sa din 17 august 2004, la cererea de retrimitere semnată de primul reclamant (paragrafele 9 şi 13 de mai sus), menţinându-şi astfel, deşi a posteriori, capătul de cerere în baza art. 10 din Convenţie, declarat admisibil de Cameră, precum şi voinţa de a supune cauza spre examinare Marii Camere.
69. În consecinţă, competenţa Marii Camere nu este limitată la modul indicat de Guvern.


III. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie
70. În opinia reclamanţilor, condamnarea lor ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local la data de 12 aprilie 1994 reprezintă o atingere adusă libertăţii lor de exprimare, în sensul art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice (...).
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, (...) sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii
71. Reclamanţii consideră că atingerea adusă libertăţii lor de exprimare decurgând din condamnarea lor de către instanţele interne nu corespundea unei "nevoi sociale imperioase" pentru a fi justificată sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 10 menţionat. Ei subliniază, în primul rând, că prin publicarea articolului incriminat într-un ziar local au urmărit să atragă atenţia opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică şi politică, legate de neregularităţile pe care, în opinia lor, primăria le-a comis prin încheierea unui contract public de asociere cu o societate privată.
72. Precizând că în articolul lor nu au făcut nici o referire legată de viaţa privată a părţii vătămate, doamna R.M., ceea ce demonstrează buna lor credinţă, reclamanţii susţin că acea caricatură despre care au fost acuzaţi că aduce atingere vieţii private a fostei juriste de la primărie nu reprezintă decât o satiră umoristică şi că, în aceste condiţii, exagerarea anumitor trăsături caracteristice ale persoanelor şi circumstanţelor trebuie tolerată. În opinia lor, doar imaginaţia bogată a doamnei R.M. a putut conduce la considerarea caricaturii în speţă ca fiind o insinuare cu privire la relaţiile intime pe care aceasta le-ar fi întreţinut cu fostul viceprimar, iar Guvernul nu ar fi trebuit să preia această interpretare răuvoitoare.
Ei afirmă că instanţele interne nu au văzut în acea caricatură un mijloc de a sugera că ar fi existat relaţii extraconjugale între personajele care sunt reprezentate. Mai adaugă că ei nu ar fi ezitat să descrie în articolul lor - într-o manieră detaliată, explicită şi directă - eventualele relaţii intime între doi funcţionari ai primăriei, dacă ar fi avut cunoştinţă de acestea.
73. Ei sunt de părere că trebuie să se considere că au verificat în mod adecvat informaţiile aduse la cunoştinţă publicului, informaţii care s-au întemeiat în acel moment pe un raport - a cărui credibilitate nu a fost contestată de nimeni - adoptat la 17 martie 1994 de către Curtea de Conturi, singura instituţie publică abilitată să controleze gestionarea finanţelor publice. Ei precizează că au avut, de asemenea, şi surse în interiorul primăriei şi la Curtea de Conturi, pe care nu le-ar fi putut dezvălui fără a le expune unor riscuri.
74. Reclamanţii subliniază că nu au făcut proba verităţii afirmaţiilor în faţa instanţelor interne datorită unor motive obiective, legate în principal de protecţia surselor, precum şi din cauza atitudinii instanţelor naţionale care nu au acţionat, în virtutea rolului lor activ, pentru a stabili adevărul afirmaţiilor lor. Ei apreciază că "adevărul jurnalistic", care urmăreşte să informeze rapid opinia publică asupra unei chestiuni de interes general, se distinge de "adevărul judiciar" stabilit de instanţele naţionale şi care urmăreşte să angajeze responsabilitatea autorilor faptelor interzise de lege. Presa nu este chemată să dezvăluie faptele cu aceeaşi exactitate cu care organele de anchetă sunt ţinute să o facă.
75. Reclamanţii arată că afirmaţiile privind nelegalitatea contractului public încheiat de primărie şi pentru care ei au fost condamnaţi au fost confirmate de raportul Curţii de Conturi. Ei justifică faptul că au atras atenţia opiniei publice la doi ani după semnarea contractului prin aceea că la acel moment au intrat în posesia raportului menţionat. De asemenea, ei subliniază că articolul incriminat o viza pe doamna R.M. în calitatea sa de funcţionară a primăriei, la data săvârşirii faptelor descrise în articol, şi nicidecum în calitatea sa de judecător, calitate pe care ea o avea la data apariţiei articolului.
76. În ultimul rând, ei arată că neexecutarea pedepsei cu închisoarea nu exonerează Guvernul de răspunderea privind atingerea adusă libertăţii lor de exprimare şi că ei consideră că sancţiunile la care au fost condamnaţi au fost excesive şi puteau aduce atingere dezbaterilor libere asupra chestiunilor de interes public, printr-o cenzură individuală şi generală.

2. Guvernul
77. În opinia Guvernului, condamnarea reclamanţilor a fost o măsură necesară într-o societate democratică, din moment ce publicarea articolului în cauză constituia o încălcare manifestă a eticii jurnalistice. Având în vedere că reclamanţii nu au adus la cunoştinţă publică informaţii întemeiate şi precise şi nu au fost de bună-credinţă când au afirmat că doamna R.M. era coruptă, Guvernul arată că reclamanţii nu au dovedit în faţa instanţelor interne că au verificat aceste informaţii, limitându-se la a preciza că au ţinut cont de anumite decizii ale consiliului local şi ale primăriei şi de o hotărâre a Guvernului, care prin conţinutul lor nu justifică în nici un fel acuzaţiile grave de corupţie aduse doamnei R.M.
78. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamanţii nu au indicat niciodată în faţa judecătorilor naţionali un alt document sau alte informaţii ca sursă pentru articolul lor, în ciuda faptului că erau conştienţi că există o decizie a primăriei care autorizase societatea "Vinalex" să furnizeze serviciul public la care făcea referire contractul de asociere. Întemeindu-se în special pe declaraţia făcută de cel de-al doilea reclamant în faţa Tribunalului Constanţa, Guvernul afirmă că pentru reclamanţi publicarea acestui document nu era nici necesară şi nici relevantă, având în vedere că ar fi contrazis, în realitate, mesajul transmis prin articolul în cauză. De altfel, Guvernul atrage atenţia asupra a ceea ce consideră a fi referiri neechivoce la viaţa privată a doamnei R.M. - de exemplu, utilizarea de diminutive în textul care însoţea caricatura - care, în mod evident, nu erau de natură să contribuie la dezbaterea asupra subiectului de interes general adus la cunoştinţă publicului.
79. De asemenea, Guvernul arată, pe de o parte, că reclamanţii nu au făcut proba verităţii afirmaţiilor lor de natură factuală (faptică) asupra pretinsei corupţii şi complicităţi a doamnei R.M. la încheierea ilegală a contractelor şi, pe de altă parte, au omis să furnizeze în faţa instanţelor interne o bază factuală minimă, propice să fondeze judecăţile lor de valoare asupra moralităţii şi competenţei fostei juriste de la primărie. În această privinţă, Guvernul arată că instanţele au apreciat că reclamanţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de insultă şi de calomnie, după ce au stabilit reaua-credinţă a reclamanţilor.
80. În particular, în ceea ce priveşte raportul Curţii de Conturi, Guvernul apreciază că acest document nu ar fi constituit un fundament pentru a putea servi justificării afirmaţiilor incriminate, în măsura în care a fost emis la 26 mai 1994, adică la mai mult de o lună după publicarea articolului. Pe de altă parte, reclamanţii nu au invocat în faţa instanţelor interne nici existenţa unui astfel de raport şi nici faptul că verificările erau în curs la Curtea de Conturi, lipsind în acest fel instanţele de posibilitatea de a solicita documentele oficiale pertinente de la autorităţile de control.
81. De asemenea, în opinia Guvernului, condamnarea ziariştilor răspundea unei nevoi sociale imperioase de a proteja viaţa privată şi reputaţia doamnei R.M. şi, implicit, prestigiul justiţiei, în măsura în care calitatea de judecător în funcţie a părţii vătămate a fost subliniată în mai multe rânduri în articolul incriminat. Guvernul consideră că afirmaţiile reclamanţilor, departe de a privi o dezbatere de interes general, conţineau, în fapt, insulte la adresa judecătorului în cauză, ceea ce ar fi justificat, printre altele, gravitatea sancţiunii aplicate.
82. În această privinţă, Guvernul arată că interdicţia impusă reclamanţilor de a exercita profesia de ziarist avea natura unei măsuri de siguranţă şi nu caracterul unei pedepse, fiind necesară ţinând cont de campania de defăimare declanşată de reclamanţi împotriva părţii vătămate; potrivit Guvernului, o astfel de măsură era de natură să prevină orice recidivă. În orice caz, se arată că această sancţiune nu a avut efecte practice asupra activităţii profesionale a reclamanţilor.
83. În cele din urmă, subliniind că aceştia nu au executat pedeapsa cu închisoarea la care fuseseră condamnaţi, Guvernul susţine că graţierea acordată reclamanţilor se înscrie, în fapt, în politica generală a autorităţilor române de a se opune la condamnarea jurnaliştilor la pedeapsa închisorii pentru delicte privind libertatea de exprimare. Guvernul arată că puterea legiuitoare a urmat aceeaşi tendinţă, recentele iniţiative de reforme legislative având ca rezultat dezincriminarea insultei şi eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie (a se vedea "dreptul intern pertinent", paragraful 57 de mai sus).

B. Aprecierea Curţii

1. Asupra existenţei unei ingerinţe
84. Nu s-a contestat că sancţionarea reclamanţilor de către instanţele naţionale ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local, la care cel de-al doilea reclamant era redactor-şef, se analizează ca o "ingerinţă" în exercitarea de către reclamanţi a libertăţii de exprimare.
85. Asemenea limitare încalcă Convenţia dacă nu respectă cerinţele impuse de paragraful 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacă ingerinţa "era prevăzută de lege", dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacă era "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestor scopuri.

2. Asupra justificării ingerinţei
86. Avându-se în vedere hotărârile instanţelor naţionale, este evident că ingerinţa era "prevăzută de lege", adică de art. 205, 206 din Codul penal, astfel cum erau reglementate la epoca faptelor (paragraful 55) şi nu se pot contesta accesibilitatea şi previzibilitatea acestora, şi că se urmărea un scop legitim, adică "protecţia drepturilor altuia", în special a reputaţiei doamnei R.M., funcţionară la primărie la data săvârşirii faptelor şi judecător la data publicării articolului (paragrafele 40 şi 45 de mai sus).
87. Opiniile părţilor sunt divergente asupra caracterului "necesar într-o societate democratică" a ingerinţei incriminate. Revine aşadar Curţii să analizeze respectarea, în speţă, a acestei condiţii impuse de paragraful 2 al art. 10 precitat, nu fără a reaminti în prealabil principiile care se degajă din jurisprudenţa sa în materie.
a) Principii generale
88. Condiţia "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă ingerinţa incriminată corespundea "unei nevoi sociale imperioase". Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de "limitare" se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V; Asociaţia Ekin împotriva Franţei, Cererea nr. 39.288/98, paragraful 56, CEDO 2001-VIII).
89. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronunţate în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz şi Roire împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 29.183/95, paragraful 45, CEDO 1999-1). Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul pârât a folosit această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputate reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au făcut (News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei, Cererea nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).
90. În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt "pertinente şi suficiente" şi dacă măsura incriminată era "proporţională cu scopurile legitime urmărite" (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2.547-2.546, paragraful 51).
91. Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie ca element al vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în relaţiile dintre indivizi.
b) Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate
(i) "Nevoie socială imperativă"
92. În cauza de faţă, instanţele interne au considerat că reclamanţii au adus atingere, prin conţinutul articolului incriminat, demnităţii şi imaginii publice ale doamnei R.M., prin aceea că i-au imputat fapte determinate, cum ar fi complicitatea la actele frauduloase ale societăţii "Vinalex" şi prin reprezentarea într-o caricatură a doamnei la braţul unui bărbat purtând un sac umplut cu bani, ceea ce a fost de natură să o traumatizeze psihic şi să dezinformeze publicul (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Trebuie examinat dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
93. Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important: rolul indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate democratică (Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233-234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).
94. Trebuie constatat, în această privinţă, că articolul incriminat conţine în principal informaţii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şi funcţionari publici şi, în special, privind anumite neregularităţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii unui contract de asociere între primărie şi o societate privată, pentru imobilizarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile publice (paragraful 20 de mai sus).
95. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul presei. Împrejurarea că aceeaşi problemă a fost ridicată de Curtea de Conturi într-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primărie de către controlori financiari (paragraful 23 de mai sus) nu face decât să confirme faptul că articolul incriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată.
96. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că raportul menţionat a fost adoptat după aproximativ o lună de la data publicării articolului, Curtea subliniază că rolul ziariştilor de investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea fenomene, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intră în posesia informaţiilor pertinente. Or, la o simplă lectură a articolului se observă că la data redactării sale reclamanţilor le era cunoscută cel puţin versiunea iniţială a raportului Curţii de conturi, dacă nu raportul definitiv (paragrafele 23 şi 24 de mai sus), mijloacele prin care părţile interesate şi-au procurat textul în cauză fiind specifice libertăţii de investigare inerente exercitării profesiei lor.
97. Ca şi instanţele naţionale, Curtea notează că articolul litigios conţine şi afirmaţii vizând-o direct pe doamna R.M., al cărei nume complet figura chiar în titlul articolului şi în numeroase locuri în cadrul acestuia (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
Aceste afirmaţii transmit mesajul că partea interesată era implicată într-o serie de acte frauduloase ale societăţii "Vinalex". Acestea au fost redactate într-un stil virulent, după cum rezultă din utilizarea unor termeni duri precum "escrocherie" şi "concurs de infracţiuni" sau a unor fraze precum "persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă", "dl ex-viceprimar (...) a luat mită (...) obligându-şi sau cointeresându-şi subordonaţii, (...) R.M.", "ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător (...), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare", sau, mai departe, "ni se pare însă ilar faptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (...) motivând că suma ar fi prea mică" (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
98. Trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia, pentru aprecierea existenţei unei "necesităţi sociale imperioase" care să justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor [a se vedea, de exemplu, hotărârile De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, citată mai sus, pag. 235, paragraful 42, şi Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].
99. Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).
100. În speţă, afirmaţiile reclamanţilor cu privire la doamna R.M. au fost formulate sub forma unei alternative - "ori a semnat contractul (...) necunoscând legile ţării (...), ori a luat şpagă" -, ceea ce ar putea crea impresia că este vorba de o judecată de valoare. Totuşi, dacă analizăm afirmaţiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusiv caricatura care îl însoţeşte, se observă că ele includ, în realitate, acuzaţii de fapt precise la adresa doamnei R.M., în sensul că ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegale şi că ar fi primit mită. Afirmaţiile reclamanţilor au creat cititorilor impresia că doamna R.M. avusese un comportament necinstit şi interesat şi puteau conduce la formarea opiniei că "escrocheria" de care erau acuzaţi ea şi fostul viceprimar şi mita pe care ar fi primit-o constituiau fapte stabilite şi nu erau puse la îndoială.
101. Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi comise de aleşi locali şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 în fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004).
102. Cu atât mai mult ar fi fost cazul în speţă, avându-se în vedere că era vorba de acuzaţii grave referitoare la doamna R.M., de natură să angajeze răspunderea sa penală, cum a arătat de altfel Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 9 iulie 1996 (paragraful 45 de mai sus). În această privinţă, trebuie amintit că exercitarea libertăţii de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi că garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bunăcredinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France ş.a. împotriva Franţei, Cererea nr. 53.984/00, paragraful 37, CEDO 2004-II; Colombani ş.a., citată mai sus, paragraful 65, Harlanova (dec.), citată mai sus; McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83-86, CEDO 2002-III).
103. Or, nici unul dintre aceste elemente nu se regăseşte în cauză. După analiza tuturor elementelor pe care le-au avut la dispoziţie, instanţele naţionale au apreciat că acuzaţiile reclamanţilor cu privire la persoana interesată prezentau o realitate deformată şi nu se sprijineau pe fapte reale (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Curtea nu susţine teza reclamanţilor conform căreia instanţele române nu au avut un rol activ în investigarea faptelor, astfel încă să ajungă la "adevărul judiciar" (paragraful 74 de mai sus). Dimpotrivă, din faptele cauzei rezultă că instanţele sesizate au acordat reclamanţilor timpul necesar pregătirii apărării (paragrafele 26, 30, 32, 33 şi 36 de mai sus), mergând chiar până la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenţa lor (paragrafele 26 şi 33 de mai sus).
104. De asemenea, şi un alt factor are însemnătate în speţă: atitudinea reclamanţilor în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, după cum au făcut şi Judecătoria Lehliu-Gară şi Tribunalul Călăraşi (paragrafele 38 şi 42 de mai sus), că reclamanţii au manifestat o evidentă lipsă de interes faţă de procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecătoriei, nici la cele în faţa tribunalului, deşi fuseseră legal citaţi. Aceştia nu şi-au motivat cererea de recurs (paragraful 42 de mai sus) şi, în toate stadiile procedurii în faţa instanţelor naţionale, nu au produs elemente de probă în susţinerea afirmaţiilor lor sau care ar fi servit drept o bază factuală suficientă pentru acestea (paragrafele 24 şi 27 de mai sus).
105. Curtea notează în special că reclamanţii nu au prezentat în faţa instanţelor naţionale o copie a raportului Curţii de Conturi şi nici măcar nu au indicat, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lor, că afirmaţiile lor aveau la bază un astfel de raport oficial. Un asemenea demers ar fi permis judecătorilor naţionali să ceară Curţii de Conturi prezentarea documentului cu titlu de probă în cadrul procesului penal, după cum, pe bună dreptate, a arătat Guvernul pârât (a se vedea paragraful 80 in fine).
106. Curtea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor conform căruia aceştia nu au prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor pentru a-şi proteja sursele. Reafirmându-şi jurisprudenţa constantă conform căreia protecţia surselor ziariştilor reprezintă una dintre pietrele unghiulare ale libertăţii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes general (a se vedea Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Roemen şi Schmit împotriva Luxembourg, Cererea nr. 51.772/99, paragraful 57, CEDO 2003-IV), Curtea precizează că obligaţia reclamanţilor de a oferi o bază factuală solidă afirmaţiilor în cauză nu implica deloc obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care le furnizaseră informaţiile care au stat la baza articolelor. Mai mult, din elementele aflate la dispoziţia Curţii nu rezultă că, pe întreaga durată a procedurii penale îndreptate împotriva reclamanţilor sau chiar la data la care cel de-al doilea reclamant s-a prezentat în faţa judecătoriei (paragraful 27 de mai sus), raportul Curţii de Conturi, pe care este evident că s-au întemeiat reclamanţii, reprezenta un document cu caracter confidenţial a cărui divulgare ar fi putut duce la aplicarea unor sancţiuni pentru ei sau pentru sursele lor.
107. Cu atât mai mult, reclamanţii nu ar trebui să susţină că motivele reţinute de instanţele naţionale care i-au condamnat nu sunt pertinente sau suficiente, avându-se în vedere că ei înşişi nu au oferit instanţelor argumentele şi elementele de probă de care se prevalează acum în faţa Curţii, lipsind astfel instanţele naţionale de posibilitatea de a aprecia în deplină cunoştinţă de cauză dacă aceştia au depăşit sau nu limitele criticii admisibile (a se vedea paragrafele 24, 73 şi 75 de mai sus).
108. În plus, Curtea reţine că dacă raportul respectiv - în măsura în care acesta fusese emis de Curtea de Conturi - putea fi considerat ca o bază factuală solidă şi credibilă pentru afirmaţiile care au pus sub semnul întrebării legalitatea contractului dintre primărie şi societatea "Vinalex" (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani ş.a., citată mai sus, paragraful 65; Bladet Tromso şi Stensaas, citată mai sus, paragraful 68), acesta nu precizează nimic, nici măcar nu sugerează, cu privire la pretinsele încălcări ale legii, săvârşite de fostul viceprimar şi de doamna R.M., sau cu privire la faptul că ar fi primit mită pentru încheierea contractului.
109. În ceea ce priveşte modul în care autorităţile au abordat acest caz, Curtea reţine că instanţele române au admis exact că acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamanţilor, în calitate de reprezentanţi ai presei, de a comunica fapte şi idei şi, pe de altă parte, dreptul doamnei R.M. de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Pe baza elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea apreciază că motivele reţinute de instanţe în vederea condamnării reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
110. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel de cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionale puteau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundea unei "nevoi sociale imperioase". Urmează să se analizeze în ce măsură limitarea menţionată a fost proporţională scopului legitim urmărit, având în vedere pedepsele aplicate.
(ii) Proporţionalitatea pedepsei
111. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, paragraful 69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, paragrafele 41-42, Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik, citată mai sus, paragrafele 63-64). Astfel, Curtea trebuie să dea dovadă de atenţie maximă atunci când măsurile luate sau pedepsele aplicate de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pag. 25-26, paragraful 35).
112. În cauză, pe lângă obligarea lor la plata de daune-interese pentru prejudiciul moral cauzat doamnei R.M., reclamanţilor li s-a aplicat o pedeapsă de 7 luni de închisoare cu executare, însoţită de interzicerea unor drepturi civile şi a practicării profesiei de ziarist timp de un an (paragraful 37 de mai sus). Aceste sancţiuni sunt, evident, foarte severe.
113. Chiar dacă statele părţi au posibilitatea, adică răspunderea, în conformitate cu obligaţiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Convenţie (paragraful 91 de mai sus, in fine), de a reglementa modul de exercitare a libertăţii de exprimare, astfel încât să se asigure prin lege o protecţie adecvată a reputaţiei persoanelor, acestea trebuie să evite adoptarea unor măsuri de natură să descurajeze presa în realizarea funcţiei sale de alertare a publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autorităţilor (paragraful 93 de mai sus). Există riscul ca jurnaliştii de investigaţie să se abţină de la exprimarea cu privire la chestiuni de interes general - precum presupuse nereguli în alocarea unor contracte publice către societăţi comerciale - dacă aceştia sunt supuşi riscului de a fi condamnaţi, atunci când legislaţia prevede astfel de sancţiuni pentru atacuri nejustificate la adresa reputaţiei altuia, cum ar fi pedeapsa închisorii sau interzicerea exercitării profesiei.
114. Efectul descurajant pe care teama faţă de asemenea sancţiuni îl are asupra exercitării de către ziarişti a libertăţii de exprimare este evident (mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtenstein [GC], Cererea nr. 28.396/95, paragraful 50, CEDO 1999-VII; Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 54, CEDO 2002-II, Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Elci ş.a. împotriva Turciei, Cererea nr. 23.145/93 şi 25.091/94, paragraful 714, 13 noiembrie 2003). Fiind nociv pentru societate în ansamblul său, acesta face şi el parte din elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii proporţionalităţii - şi, prin urmare, al justificării - pedepselor aplicate în cauză reclamanţilor, care aveau, desigur, după cum Curtea a arătat mai sus, dreptul de a supune atenţiei publicului problema semnării unui contract de parteneriat între autorităţile locale şi societatea privată respectivă (paragrafele 94 şi 95 de mai sus).
115. Deşi stabilirea pedepselor este în principiu de competenţa instanţelor naţionale, Curtea consideră că aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracţiune în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare a jurnaliştilor, garantată de art. 10 din Convenţie, decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale, ca de exemplu în cazul difuzării unui discurs de incitare la ură sau la violenţă (a se vedea, mutatis mutandis, Feridun Yazar împotriva Turciei, Cererea nr. 42.713/98, paragraful 27, 23 septembrie 2004; Surek şi Ozdemir împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.927/94 şi 24.277/94, paragraful 63, 8 iulie 1999). În legătură cu acest aspect, Curtea ia notă de iniţiativele legislative ale autorităţilor române care, recent, au condus la dezincriminarea insultei şi la eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie (paragraful 57 de mai sus).
116. Nici un element din prezenta cauză, care este o cauză tipică de calomniere a unei persoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de natură să justifice aplicarea pedepsei cu închisoarea. Prin însăşi natura sa, o astfel de pedeapsă are, fără îndoială, un efect descurajant, iar faptul că reclamanţii nu au executat-o nu schimbă în nici un fel această concluzie din moment ce graţierea de care au beneficiat este o măsură aparţinând puterii discreţionare a preşedintelui ţării; în plus, dacă un asemenea act de clemenţă urmăreşte scutirea persoanelor vinovate de executarea pedepsei, aceasta nu înlătură şi condamnarea (paragrafele 50 şi 60 de mai sus).
117. În plus, pedeapsa închisorii care le-a fost aplicată reclamanţilor a fost însoţită de interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute de art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai sus). Într-adevăr, ca urmare a suspendărilor succesive ale executării, acordate de procurorul general (paragrafele 48 şi 49 de mai sus), reclamanţii nu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al graţierii, conform legislaţiei interne în materie (paragraful 50 de mai sus in fine). Rezultă că o asemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, paragraful 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şi nu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanţilor.
118. În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, citată mai sus, paragraful 56 in fine). Curtea consideră că, deşi circumstanţele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut consecinţe concrete în privinţa reclamanţilor (paragrafele 51 şi 52 de mai sus), aceasta a fost de o gravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din partea reclamanţilor.
119. Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de "câine de pază" în cadrul unei societăţi democratice.

(iii) Concluzie
120. Dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie.
121. Curtea consideră că, în speţă, instanţele interne au depăşit cadrul unei limitări "necesare" libertăţii de exprimare a reclamanţilor.
122. Prin urmare, art. 10 din Convenţie a fost încălcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
123. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul
124. Primul reclamant solicită 2.537,65 dolari S.U.A., echivalentul a 2.108 euro, pentru prejudiciul material ca urmare a beneficiului neîncasat prin încetarea contractului său de muncă între 14 aprilie 1997 şi 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat de o altă societate de presă.
Cel de-al doilea reclamant solicită 2.445,10 dolari S.U.A., echivalentul a 2.033 euro, reprezentând echivalentul a 25 milioane lei la plata cărora au fost obligaţi în solidar ambii reclamanţi, dar care, în realitate, au fost achitaţi doar de către el doamnei R.M.
125. Reclamanţii solicită, de asemenea, câte 100.000 dolari S.U.A., echivalentul a 83.151 euro, pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-ar fi suferit ca urmare a suferinţelor psihice ce le-au fost cauzate prin condamnarea lor la o pedeapsă cu închisoarea de o asemenea gravitate, afectării reputaţiei şi carierei lor şi a stresului determinat de nesiguranţa în care au trăit timp de mai mult de un an după condamnarea lor, avându-se în vedere că pedeapsa privativă de libertate putea fi pusă oricând în executare.
126. Guvernul consideră că daunele-interese care ar putea fi acordate, dacă este cazul, primului reclamant nu ar trebui să acopere decât beneficiul nerealizat pe durata interdicţiei exercitării profesiei, adică între 22 noiembrie 1996 şi 22 noiembrie 1997. Nu formulează obiecţii faţă de cererea de acordare a daunelor materiale formulată de al doilea reclamant.
127. În schimb, Guvernul apreciază că reclamanţilor nu trebuie să li se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral. Evidenţiind că condamnarea celui de-al doilea reclamant nu a avut consecinţe asupra reputaţiei şi carierei sale, având în vedere alegerea sa ca deputat în Parlamentul României şi ca primar al Constanţei, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă.
128. În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la pierderea veniturilor salariale ale primului reclamant, Curtea arată că nu există o legătură de cauzalitate directă suficient stabilită între aceasta şi încălcarea art. 10 din Convenţie constatată de Curte. Concret, concedierea din 14 aprilie 1997 a fost motivată de reducerea personalului unităţii (paragraful 51 de mai sus), iar reclamantul nu a transmis nici un element din care să rezulte că s-a străduit fără succes să îşi găsească un nou loc de muncă înainte de încetarea interdicţiei. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului.
129. Având în vedere concluzia sa conform căreia condamnarea reclamanţilor ar fi putut fi considerată ca o măsură "necesară într-o societate democratică" în vederea restabilirii echilibrului între diversele interese concurente în cauză dacă sancţiunea penală şi interdicţiile aplicate nu ar fi fost evident disproporţionate (paragrafele 120 şi 121 de mai sus), Curtea va respinge şi cererea celui de-al doilea reclamant privind restituirea sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral pe care a trebuit să o achite părţii vătămate în baza hotărârilor interne.
130. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că simpla constatare a încălcării art. 10 din Convenţie reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanţi.

B. Cheltuieli de judecată
131. Fără a indica valoarea acestora şi fără a oferi acte justificative, reclamanţii solicită restituirea cheltuielilor de judecată suportate de aceştia în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Aceştia lasă la aprecierea Curţii stabilirea sumei care ar putea fi acordată cu acest titlu.
132. Guvernul nu se opune, în principiu, acestei cereri, sub rezerva transmiterii actelor justificative necesare.
133. Curtea reaminteşte că, în aplicarea art. 41 din Convenţie, aceasta acordă doar cheltuieli de judecată cu privire la care se stabileşte că au fost cu adevărat suportate, că acestea au fost necesare şi că au o valoare rezonabilă. În plus, art. 60 paragraful 2 din regulament prevede că orice pretenţie formulată în baza art. 41 din Convenţie trebuie indicată în cifre exacte, detaliată şi însoţită de actele justificative necesare, în lipsa cărora Curtea poate respinge o asemenea cerere, în întregime sau în parte (a se vedea, de exemplu, Vides Aizsardzibas Klubs, citată mai sus, paragraful 56).
134. În cauză, Curtea constată că reclamanţii nu şi-au precizat cererea în nici un fel, neindicând cuantumul şi nejustificând cheltuielile de judecată pretinse. În consecinţă, hotărăşte să nu acorde nici o sumă cu acest titlu.

PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS, C U R T E A:

1. hotărăşte, în unanimitate, că art. 10 din Convenţie a fost încălcat;
2. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că simpla constatare a unei încălcări reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral care ar fi fost eventual suferit de reclamanţi;
3. respinge, cu 6 voturi la 1, restul cererii de reparaţie echitabilă.
Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică în Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 17 decembrie 2004.

Paul Mahoney, Luzius Wildhaber, grefier preşedinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, conform art. 45 paragraful 2 din Convenţie şi art. 74 paragraful 2 din regulament, opiniile următoare:
-opinia concordantă a domnului Cabral Barreto, la care s-au alăturat domnii Ress şi Bîrsan;
-opinia parţial dizidentă a domnului Costa.

OPINIA CONCORDANTĂ a domnului judecător Cabral Barreto la care se alăturădomnii judecători Bîrsan şi Ress

Împărtăşesc opinia majorităţii că Marea Cameră este competentă să examineze prezenta cauză în întregul ei în legătură cu ambii reclamanţi, dar nu pot fi de acord cu întreaga motivare.
După părerea mea, factorul semnificativ este că domnul Mazăre a susţinut şi a acceptat cererea de trimitere în faţa Marii Camere, făcută în numele său de domnul Cumpănă.
Cu toate acestea, dacă majoritatea sugerează în paragraful 68 din hotărâre că, atunci când există mai mulţi reclamanţi, trimiterea cauzei la Marea Cameră îi permite acesteia să examineze global aspectele cererii examinate de cameră (a se vedea paragraful 66), nu pot fi de acord.
După părerea mea, trebuie făcută distincţia între cauzele în care există un singur reclamant şi cele în care sunt mai mulţi.
În prima situaţie, trimiterea în faţa Marii Camere la cererea părţilor - statul sau reclamantul - implică examinarea globală a cererii, chiar dacă solicitarea se limitează la anumite aspecte sau capete de cerere (K. şi T. împotriva Finlandei, citată în hotărâre).
În ipoteza în care există mai mulţi reclamanţi, iar cererea de trimitere la Marea Cameră provine de la un singur reclamant, părerea mea este că Marea Cameră nu are competenţa de a examina capetele de cerere ale altui reclamant împotriva voinţei acestuia, decât dacă obiectul litigiului este legat indivizibil de toţi reclamanţii (care să fi fost reuniţi în aceeaşi procedură).
Mi se pare dificil de susţinut că totalitatea reclamanţilor se află într-o astfel de situaţie de indivizibilitate şi că interesele lor nu pot fi analizate separat.
Chiar şi într-o situaţie unică, adică un act izolat al autorităţilor care a cauzat încălcări ale Convenţiei pentru mai multe persoane, examinarea diferenţiată şi autonomă a capetelor de cerere ale reclamanţilor este posibilă din punct de vedere juridic şi chiar dezirabilă.
În aceste împrejurări, Curtea a acceptat întotdeauna rezolvarea cauzei cu privire la unul dintre reclamanţi; de exemplu, nimic nu împiedică soluţionarea amiabilă a cauzei între un reclamant şi stat, care să pună capăt cererii sale, procedura continuând cu examinarea capetelor de cerere ale celorlalţi reclamanţi.
Dacă interpretez corect paragraful 67, majoritatea consideră că, în temeiul art. 37 alin. 1 din Convenţie, Marea Cameră poate examina capetele de cerere ale unui reclamant care nu i-a solicitat intervenţia.
După părerea mea, o astfel de interpretare merge prea departe. Posibilitatea de a continua examinarea este, în fapt, supusă condiţiei ca cererea să fi fost radiată de pe rol pentru unul dintre motivele enunţate în alin. 1 din art. 37.
Odată ce camera şi-a pronunţat hotărârea, hotărâre acceptată de stat, Marea Cameră trebuie să se limiteze la examinarea cererii reclamantului care solicită trimiterea cauzei.
Pentru ceilalţi reclamanţi, hotărârea Camerei va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. 2.
Desigur, este posibil ca între hotărârea Camerei şi hotărârea Marii Camere să existe contradicţii şi, în consecinţă, să se aplice soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie.
Totuşi, aceasta poate interveni şi în alte situaţii, în special în ipoteza în care anumiţi reclamanţi soluţionează cauza pe cale amiabilă, în vreme ce alţii obţin în final o hotărâre în care se arată că nu a existat o încălcare.
Soluţia pe care o recomand, în ciuda riscului pronunţării unor hotărâri contradictorii de către Cameră şi Marea Cameră, este singura care garantează respectarea principiilor care guvernează procedura în faţa Curţii, cum sunt principiul egalităţii armelor şi principiul contradictorialităţii.
E dificil de spus cum poate Marea Cameră să soluţioneze "cauza" unei persoane care nu se prezintă în faţa sa ca parte în procedură fără să aducă atingere principiilor care trebuie respectate în speţă.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a domnului judecător Costa

Sunt de acord cu hotărârea Marii Camere, pe care o consider excelentă. Cu excepţia unui singur punct: refuzul de a acorda reclamanţilor orice reparaţie echitabilă.
Curtea a considerat că nu este cazul să acorde o reparaţie pentru prejudiciul material, deşi cel de-al doilea reclamant a plătit daune-interese doamnei R.M.: or, Curtea ia în considerare sumele plătite de un reclamant părţii adverse în temeiul hotărârilor judecătoreşti şi în mod normal condamnă statul pârât să le ramburseze atunci când legătura de cauzalitate este stabilită (a se vedea, de exemplu, Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 63, CEDO 2002-II).
Curtea a apreciat, de asemenea, în ceea ce priveşte daunele morale, că faptul că a constatat o încălcare a Convenţiei constituie o reparaţie suficientă. Este adevărat că ea a ajuns frecvent, deşi nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 23.118/96, paragraful 56, CEDO 1999-VIII - dar în sens invers Hotărârea Nikula împotriva Finlandei citată mai sus, paragraful 65), în vreme ce în cauzele privind durata procedurii ea acordă în mod sistematic reclamanţilor sume cu titlu de daune morale, datorită "anxietăţii" sau "angoasei" cauzate de o durată nerezonabilă a procedurii. Se ridică semne de întrebare cu privire la această severitate în cazul încălcării unui drept material şi cu privire la această generozitate în caz de încălcare procedurală (a se vedea în acest sens, de exemplu, opiniile separate în cauza Di Mauro împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 34.256/96, CEDO 1999-V). Se poate observa, de asemenea, că, în prezenta cauză, reclamanţii, condamnaţi la pedeapsa închisorii, au încercat cu certitudine sentimente de anxietate sau chiar angoasă, cel puţin până la graţiere, care, în plus, nu a înlăturat pedepsele accesorii.
În sfârşit, Curtea a decis să nu acorde nimic domnilor Cumpănă şi Mazăre pentru cheltuieli de judecată, deşi au fost reprezentaţi în faţa instanţelor interne şi în faţa Marii Camere a Curţii. Este drept că au lăsat la aprecierea acesteia stabilirea cuantumului ce le va fi acordat cu acest titlu (paragraful 131 din hotărâre). Curtea s-a limitat să constate că nu au justificat cheltuielile. Or, statuând în echitate, ar fi putut tot atât de bine să considere că unele cheltuieli au fost făcute în orice caz şi să admită cererea acordând o sumă forfetară, ceea ce se întâmplă frecvent.
Pe scurt, reclamanţii n-au obţinut decât o satisfacţie platonică sau o victorie a la Pyrrhus (după cum preferăm o imagine desprinsă din filosofia ateniană sau din regatul lui Epir). Aceasta mi se pare, indiferent de comportamentul lor, oarecum excesiv: încă o dată, un reclamant care pierde toate procesele în faţa instanţelor interne obţine, practic în toate cazurile, sume deloc neglijabile în temeiul art. 41, chiar dacă a avut o atitudine dilatorie sau a acţionat cu rea-credinţă. Consider că aceasta reprezintă, în sine, o justificare (chiar dacă izolată!) a dezacordului cu pct. 2 şi 3 din dispozitiv.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.