"nimeni nu e mai presus de lege"

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Scundeanu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 12 ianuarie 2010,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 10193/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Scundeanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 22 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 30 aprilie 2003, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. La 24 martie 2009, în conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele Secţiei a treia a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

ICIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A. Declanşarea urmăririi penale împotriva reclamantului

4. Reclamantul s-a născut în 1944 şi locuieşte în Comăneşti, judeţul Bacău.

5. La 31 mai 2001, în urma mai multor plângeri penale pentru înşelăciune depuse de reprezentanţii mai multor societăţi comerciale care au colaborat cu societatea comercială unde reclamantul era administrator, agenţii de poliţie din oraşul Comăneşti au informat reclamantul cu privire la faptele care i se imputau. În aceeaşi zi, a fost declanşată urmărirea penală împotriva sa. În acest context, reclamantul a depus o declaraţie privind faptele respective. Un proces-verbal în care se atesta că persoana în cauză fusese informată cu privire la acuzaţiile

aduse împotriva sa a fost redactat în aceeaşi zi. O a doua declaraţie a reclamantului în acest sens a fost depusă la 1 noiembrie 2001. Anchetatorii au trimis dosarul la parchet.

B. Arestarea preventivă şi menţinerea arestării preventive a reclamantului

6. La 2 noiembrie 2001, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Moineşti, reclamantul a fost anchetat pentru înşelăciune. În aceeaşi zi, prin ordonanţa parchetului pronunţată în temeiul art. 148 lit. f) şi h) C. proc. civ., reclamantul a fost arestat preventiv pe o perioadă de treizeci de zile. Parchetul a reţinut că, între ianuarie şi august 2001, reclamantul a emis mai multe cecuri fără acoperire, cauzând un prejudiciu de aproximativ 1 058 800 000 lei [şi anume aproximativ 40 600 euro (EUR)] în patrimoniul mai multor societăţi comerciale care colaboraseră cu societatea al cărui administrator era.

7. La data arestării preventive, procurorul N.M. l-a informat pe reclamant cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa. Cu această ocazie, persoana în cauză a declarat că este informată cu privire la faptele care îi erau imputate. A fost depusă la dosar o copie a acestei declaraţii.

8. La 5 noiembrie 2001, reclamantul a fost adus în faţa judecătoriei pentru verificarea legalităţii măsurii privative de libertate. Cu această ocazie, în conformitate cu art. 139 alin. (34) C. proc. pen., reclamantul a solicitat revocarea măsurii arestării preventive din motive medicale, afirmând că starea sa de sănătate nu era compatibilă cu o astfel de măsură. Acesta a prezentat, în sprijinul cererii sale, raportul unei expertize medicale din 17 ianuarie 2000, întocmit pe durata executării unei pedepse cu închisoarea anterioare. În această expertiză medicală se menţiona că reclamantul suferea de hernie de disc şi de ciroză hepatică. Judecătoria a decis amânarea şedinţei deoarece reclamantul nu semnase cererea de revocare.

9. La 6 noiembrie 2001, judecătoria a confirmat ordonanţa parchetului privind arestarea preventivă a reclamantului. Instanţa a reţinut că reclamantul era recidivist şi că se impunea menţinerea arestării preventive a acestuia pentru a se garanta buna desfăşurare a procedurii. În ceea ce priveşte starea de sănătate a reclamantului, instanţa a considerat că, întrucât acesta a refuzat să îşi trateze afecţiunile după punerea în libertate, în iunie 2000, situaţia îi era imputabilă.

10. La 10 noiembrie 2001, aceiaşi anchetatori au trimis la parchet noi dosare de cercetare penală conţinând alte plângeri penale pentru înşelăciune, depuse împotriva reclamantului de către administratorii altor societăţi comerciale.

11. Reclamantul a contestat hotărârea în faţa Tribunalului Bacău în temeiul a două expertize, una din martie 1993, iar cealaltă din ianuarie 2000.

12. La 15 noiembrie 2001, tribunalul a respins recursul, considerând că documentele medicale prezentate nu confirmau afirmaţiile reclamantului cu privire la starea sa de sănătate şi că acestea nu justificau, prin urmare, punerea sa în libertate.

13. Prin rechizitoriul din 22 noiembrie 2001, reclamantul a fost anchetat, de asemenea, pentru fals şi uz de fals (infracţiune prevăzută de art. 282 C. pen.). O copie a acestui rechizitoriu a fost depusă la dosar.

14. La 26 noiembrie 2001, parchetul de pe lângă judecătorie a solicitat instanţei prelungirea arestării preventive a reclamantului. Acesta din urmă a solicitat revocarea acestei măsuri invocând caracterul precar al stării sale de sănătate.

15. La 28 noiembrie 2001, reţinând amploarea prejudiciului potenţial cauzat de către reclamant, judecătoria a respins cererea respectivă şi a prelungit măsura privativă de libertate până în prima zi în care instanţa urma să se pronunţe cu privire la fondul cauzei.

16. La 7 septembrie 2002, reclamantul a solicitat din nou revocarea măsurii arestării preventive din motive de sănătate. O cerere identică a fost depusă de M.E., administratoarea societăţii comerciale în care reclamantul era asociat. Aceasta susţinea că situaţia care se afla la originea acuzaţiilor aduse reclamantului era cauzată de un blocaj financiar.

17. La 8 ianuarie 2002, judecătoria a solicitat Laboratorului de medicină legală din Bacău să efectueze o expertiză pentru a stabili dacă reclamantul putea fi îngrijit în penitenciarul-spital sau dacă necesita îngrijiri speciale incompatibile cu regimul detenţiei.

18. La 4 februarie 2002, în lipsa informaţiilor din partea laboratorului, instanţa a decis menţinerea arestării preventive a reclamantului. Aceasta a solicitat din nou informaţiile medicale respective.

19. La 18 februarie 2002, instanţa a luat act de refuzul reclamantului de a se supune investigaţiilor neurologice din laboratorul spitalului din Bacău. Aceasta a solicitat Laboratorului de medicină legală din Iaşi să efectueze expertiza privind compatibilitatea stării de sănătate a reclamantului cu regimul detenţiei.

20. La 7 martie 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a confirmat posibilitatea efectuării expertizei medicale solicitate. La 18 martie 2002, ca urmare a cererii de amânare formulate de reclamant, a fost stabilit un nou termen pentru pronunţarea unei hotărâri cu privire la cererea sa de revocare. A doua zi, judecătoria a solicitat din nou Laboratorului de medicină legală din Iaşi efectuarea expertizei. În aceeaşi zi, a dispus transferul reclamantului la Penitenciarul Iaşi. Acest transfer a avut loc la 28 martie 2002.

21. La 1 aprilie 2002, judecătoria a decis din nou amânarea examinării cererii de revocare din cauza absenţei reclamantului (ca urmare a transferului său la Penitenciarul Iaşi) şi a raportului de expertiză medicală. Un nou termen a fost acordat Laboratorului de medicină legală din Iaşi.

22. Acest laborator a informat judecătoria că un examen medical fusese efectuat la 8 aprilie 2002 şi că erau necesare examinări suplimentare. La 15 aprilie 2002, având în vedere această comunicare, instanţa a decis să amâne examinarea cererii reclamantului.

23. La 20 aprilie 2002, aceasta a decis să amâne din nou examinarea cererii respective din cauza rezilierii contractului de asistenţă judiciară încheiat între reclamant şi reprezentantul său.

24. La 29 aprilie 2002, a solicitat din nou laboratorului din Iaşi să prezinte raportul de expertiză necesar examinării cererii de revocare formulate de către reclamant.

25. La 30 mai 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a depus un raport de expertiză medicală, efectuat la 8 aprilie 2002, în care medicii constatau că reclamantul suferea de „un sindrom poliradicular cervical şi lombar nesistematizat, […] de hernie de disc, de hepatopatie cronică, […] de angină pectorală stabilă, consecinţă a unui infarct, precum şi de cataractă”. În ceea ce priveşte hernia de disc, medicii recomandau un examen RMN şi spitalizarea reclamantului timp de o lună în vederea reeducării. Ei considerau că această afecţiune nu putea fi tratată în cadrul penitenciarelor-spitale, deoarece necesita o reeducare cu o durată de trei luni, supraveghere medicală şi un examen RMN, precum şi eventual o intervenţie chirurgicală într-o clinică specializată.

26. La 31 mai 2002, reclamantul a recuzat procurorul însărcinat cu procedura penală declanşată împotriva sa. Această cerere a fost respinsă de judecătorie ca nefondată.

27. La 3 iunie 2002, instanţa a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive ca fiind inadmisibilă. Aceasta a reamintit că o asemenea cerere nu putea fi formulată decât în caz de executare a unei pedepse definitive cu închisoarea, în urma unei condamnări definitive. Cu toate acestea, instanţa a hotărât că pentru afecţiunile care nu puteau fi tratate în detenţie, reclamantul trebuia spitalizat, sub escortă, în spitale private pentru a fi îngrijit.

28. Prin hotărârea din 11 iunie 2002, tribunalul a respins recursul reclamantului ca nefondat. În cadrul şedinţei de judecată, reprezentantul parchetului a solicitat respingerea recursului, deoarece, potrivit acestuia, infracţiunile pentru care reclamantul fusese arestat preventiv erau foarte grave.

29. Judecătorii au apreciat că reclamantul suferea de bolile respective înainte de arestarea sa preventivă şi că gravitatea acestora nu împiedicase luarea măsurii în cauză. Prin urmare, au constatat că nu survenise nicio modificare, care să poată schimba circumstanţele în temeiul cărora fusese luată această măsură.

Cu privire la starea de sănătate a reclamantului, instanţa de recurs a constatat:

„[...] din certificatele medicale nu reiese că ar fi necesară o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Chiar dacă reclamantul s-ar îmbolnăvi în timpul arestării preventive, art. 139 alin. (2) C. proc. pen. nu ar fi aplicabil în speţă […] deoarece circumstanţele în temeiul cărora s-a dispus arestarea nu au dispărut. (...)

În temeiul decretului preşedinţial din 20 iulie 2000, [...] reclamantul a beneficiat de o graţiere individuală. Această măsură de clemenţă a fost luată în temeiul certificatelor medicale stabilite înainte de 20 iulie 2000.

Atunci când a fost pus în libertate, reclamantul nu a urmat tratamentele medicale prescrise de către medici şi a săvârşit alte infracţiuni.

Prezenta acţiune penală […] este caracterizată printr-o mare complexitate şi printr-un prejudiciu important; în plus, inculpatul, care este recidivist, reprezintă un adevărat pericol pentru ordinea publică.

În consecinţă, pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal, arestarea preventivă a reclamantului pare a fi necesară.”

30. La 10 iunie 2002, reclamantul a depus o nouă cerere de revocare a măsurii arestării preventive care a fost respinsă în aceeaşi zi, printr-o încheiere. Recursul împotriva acestei încheieri a fost respins la 22 august 2002 de tribunal. Instanţa a considerat că menţinerea arestării preventive a reclamantului se impunea din cauza activităţii infracţionale pe care acesta o desfăşurase în calitate de administrator a două societăţi comerciale şi a potenţialului pericol pe care îl reprezenta dacă era pus în libertate. În continuare, a considerat că starea de sănătate a reclamantului nu putea constitui un motiv de revocare, întrucât bolile sale nu reprezentau urgenţe medicale.

31. Potrivit aceloraşi informaţii, la 26 august 2002, cu ocazia unei şedinţe care să permită instanţei să soluţioneze fondul cauzei, reclamantul a introdus o nouă cerere de revocare a măsurii arestării preventive. Această cerere a fost respinsă în aceeaşi zi. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii.

32. O nouă cerere identică a fost formulată la 23 iulie 2002 de către un administrator al uneia dintre societăţile care îi aparţineau reclamantului. La 26 august 2002, judecătoria a solicitat Laboratorului de medicină legală din Iaşi să efectueze o nouă expertiză medicală privind posibilitatea de a acorda asistenţă în cazul afecţiunilor de care suferea persoana în cauză în regim de detenţie.

33. Potrivit Guvernului, la 17 decembrie 2002, tribunalul a conexat toate dosarele cu privire la cererile de revocare şi a respins recursul reclamantului ca inadmisibil.

34. La 8 ianuarie 2003, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a depus la dosar un raport de expertiză întocmit la 12 decembrie 2002, care confirma afecţiunile reclamantului (discopatie cervicală, hernie de disc, hipertensiune arterială de gradul al treilea, sechele după infarct, angină pectorală stabilă şi cataractă nucleară la ochiul drept) şi constata că afecţiunile cardiovasculare puteau fi tratate în regim de detenţie. În ceea ce priveşte hernia de disc, medicii de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi au ajuns la următoarea concluzie:

„[...] Discopatia cervicală necesită un tratament antiinflamator […], iar pentru hernia de disc există deja o indicaţie pentru un tratament neurochirurgical. Aceste afecţiuni nu presupun un risc vital, dar întârzierea realizării unei intervenţii chirurgicale poate avea ca rezultat o sciatică de natură paralitică, cu grave consecinţe ulterioare asupra stării de sănătate a pacientului. Intervenţia chirurgicală nu poate fi efectuată în reţeaua de penitenciare-spital, ci numai într-o clinică specializată aparţinând Ministerului Sănătăţii, un tratament cu o durată de trei luni fiind necesar.”

35. La 13 ianuarie 2003, întemeindu-se pe concluziile raportului de expertiză medicală din 8 ianuarie 2003 şi considerând că starea de sănătate a reclamantului ar fi pusă în pericol dacă nu ar avea loc intervenţia chirurgicală într-o clinică specializată, judecătoria a dispus revocarea măsurii arestării preventive.

36. Elementele aflate la dosar nu arată dacă reclamantul a fost condamnat sau achitat pentru presupusele infracţiuni care conduseseră la arestarea sa preventivă. Reclamantul nu a informat Curtea cu privire la urmările acestei proceduri şi nici dacă a fost operat după punerea sa în libertate.

C. Tratamentul medical al reclamantului

37. Trei expertize medicale efectuate în 1993, 1998 şi 1999 confirmau afecţiunile de care suferea reclamantul (ciroză hepatică, discopatie lombară stângă, insuficienţă circulatorie cu tulburări hemodinamice cerebrale, hemiplegie/hemibloc stâng, cataractă, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac, toate aceste afecţiuni fiind în stadiu cronic).

38. Între 2 şi 7 noiembrie 2001, reclamantul a refuzat să se hrănească. La această ultimă dată, a fost internat în spitalul din Moineşti cu diagnosticul de „criză de hipoglicemie”. A doua zi, după ce a refuzat orice analize şi orice tratament, a fost externat.

39. Astfel cum reiese din fişa medicală întocmită de serviciul medical al penitenciarului de pe lângă Ministerul Justiţiei, la 9 noiembrie 2001, reclamantul, suferind o criză de hipoglicemie, a primit din partea medicilor spitalului din Moineşti un tratament de urgenţă constând în perfuzii cu glucoză.

40. La 11 şi 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost spitalizat la Spitalul Judeţean Bacău pentru o hipoglicemie cauzată de refuzul acestuia de a se hrăni. Cu această ocazie, reclamantul a declarat că a suferit, în 1989, două accidente vasculare cerebrale. Medicii au autorizat transferul său la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava.

41. La 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost spitalizat la Penitenciarul-Spital Jilava pentru refuz de hrană, hipoglicemie, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac şi hemibloc stâng. La 17 noiembrie 2001, acesta a refuzat să efectueze analizele medicale. După două zile, a refuzat din nou să se hrănească, ceea ce i-a cauzat ameţeli şi crampe abdominale. Cu această ocazie, medicii au confirmat cardiopatia cu tulburări ale ritmului cardiac şi au recomandat o expertiză medico-legală pentru a stabili dacă afecţiunile de care suferea reclamantul puteau fi tratate în reţeaua de penitenciare-spital.

42. La 8 decembrie 2001, după transferul său la Penitenciarul Bacău, reclamantul a fost examinat de către medicii din penitenciarul-spital, care i-au administrat în special următoarele medicamente: Isosorbit dinitrat, Aspacardin, Diclofenac şi Lipovitan pentru a trata cardiopatia, hemiblocul, discopatia, hemiplegia şi ciroza. La 20 decembrie 2001, medicii i-au administrat Isosorbit dinitrat, Aspacardin, Piafen, Doxicilină şi Bromhexin, pentru aceleaşi afecţiuni. La 2 ianuarie 2002, reclamantul a fost tratat pentru aceleaşi afecţiuni (Isosorbit dinitrat şi Aspacardin) şi pentru hernia de disc (Europirin). La 4 februarie şi la 6 martie 2002, a fost tratat pentru hemipareză şi hipertensiune.

43. La 23 ianuarie 2001, reclamantul a fost examinat de medicii laboratorului medical din Bacău, în special pentru afecţiunile cardiologice şi gastroenterologice. I s-a recomandat, de asemenea, un tratament. În ceea ce priveşte examenul neurologic, fiind convins că neurologul fusese implicat în arestarea sa, reclamantul a refuzat orice analiză şi orice examinare.

44. La 8 aprilie 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a efectuat un raport de expertiză medicală (supra, pct. 25). La 22 aprilie 2002, medicii de la spitalul din Iaşi au efectuat un examen oftalmologic. De la 23 la 29 aprilie 2002, reclamantul a fost spitalizat la serviciul de neurologie de la spitalul din Iaşi pentru a fi examinat.

45. La 22 mai 2002, medicii de la Penitenciarul-Spital Bacău i-au administrat un tratament pentru afecţiunile cardiologice (Diacordin, Furosemid, Nitromint, Farcovit, Meprobamat şi Piroxicam). După două zile, reclamantul a refuzat să continue acest tratament. La 14 iunie şi la 15 iulie 2002, aceiaşi medici i-au administrat un tratament pentru hipertensiunea arterială şi ciroză.

46. De la 25 iulie la 11 august 2002, reclamantul a fost spitalizat pentru discopatie şi monopareză în cadrul serviciului de neurologie de la Penitenciarul-Spital Jilava. Acesta a refuzat investigaţiile medicale şi orice tratament.

47. La 9 septembrie 2002, medicii de la Penitenciarul-Spital Bacău i-au administrat un tratament pentru hipertensiunea arterială şi, la 12 septembrie 2002, un tratament pentru ciroză şi monopareză.

48. La 20 noiembrie 2002, reclamantul a fost internat la Spitalul Militar Iaşi pentru discopatie (examen RMN). Medicii au constatat o „uşoară protruzie discală”. La 3 decembrie 2002, medicii de la spitalul din Bacău i-au administrat un tratament pentru afecţiunile cardiologice, hepatită şi bronşită. La 11 decembrie, reclamantul a fost examinat de medicii de la serviciul de neurochirurgie din Iaşi pentru discopatie, iar aceştia i-au administrat un tratament. După şapte zile, persoana în cauză a refuzat un nou examen neurologic.

49. La 12 decembrie 2002, reclamantul a fost dus la Institutul de Medicină Legală din Iaşi pentru o expertiză (a se vedea supra, pct. 34).

IIDREPTUL INTERN RELEVANT

50. În ceea ce priveşte arestarea preventivă şi prelungirea acestei măsuri, dispoziţiile relevante în speţă din Codul de procedură penală, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum şi esenţialul din practica internă privind noţiunea de „pericol pentru ordinea publică” prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen., sunt descrise în hotărârea Mujea împotriva României [(dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002] şi în hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie reţinut faptul că art. 148 C. proc. pen. prevedea că arestarea preventivă nu putea fi solicitată de un procuror decât dacă se îndeplineau, în mod cumulat, condiţiile art. 143 C. proc. pen. (probe sau indicii concludente în ceea ce priveşte săvârşirea unei infracţiuni) şi unul dintre cazurile prevăzute la articolul în cauză, în special: inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată [art. 148 alin. (1) lit. c)], există una din circumstanţele agravante [148 alin. (1) lit. g)], inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică [148 alin. (1) lit. h)]. Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat (art. 155).

51. Celelalte dispoziţii relevante în speţă ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor prevăd următoarele:

Art. 136

Scopul şi categoriile măsurilor preventive

„În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală [...], se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: […] alin. (1) lit. c) arestarea preventivă. [...] Măsura arătată la art. 136 alin. (1) lit. c) se poate lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.”

Art. 1371

Aducerea la cunoştinţă a motivelor luării măsurilor preventive şi a învinuirii

„(1) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, motivele reţinerii sau ale arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.

[...] instanţa de judecată ori, după caz, procurorul încunoştinţează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.”

Art. 139

Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive

„Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. [...]”

Art. 453

Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

„Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:

a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa; [...]”

Art. 455

Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

„Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 453 […]”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE

52. Reclamantul susţine că menţinerea arestării sale preventive între 2 noiembrie 2001 şi 13 ianuarie 2003 a reprezentat, ţinând seama de starea sa de sănătate precară, un tratament inuman şi degradant. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor

53. Guvernul susţine că tratamentul invocat nu a atins gradul de gravitate necesar pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Acesta consideră că arestarea preventivă a reclamantului nu poate ridica, în sine, o problemă din perspectiva art. 3 din Convenţie şi că refuzul de a pune în libertate o persoană bolnavă nu reprezintă un tratament contrar acestei dispoziţii. Adaugă că, în schimb, statul are obligaţia pozitivă de a asigura un tratament medical adecvat în cadrul penitenciarelor-spital şi, dacă starea de sănătate a unui deţinut impune acest lucru, de a permite spitalizarea acestuia într-un spital civil.

54. De altfel, acesta afirmă că reclamantul a beneficiat de un tratament medical pentru toate afecţiunile de care suferea. În această privinţă, prezintă un tabel care menţionează afecţiunile de care suferea reclamantul, datele la care s-au administrat îngrijiri (de la 2 noiembrie 2001 la 18 decembrie 2002) şi unităţile medicale în care s-au administrat îngrijirile (nouă examinări medicale în interiorul sistemului penitenciar, o internare într-un penitenciar-spital şi 5 internări în spitale civile).

55. Potrivit Guvernului, anumite deficienţe în stabilirea diagnosticului sau în administrarea unui tratament care ar fi fost mai adecvat nu pot fi considerate ca fiind contrare cerinţelor art. 3 din Convenţie. Guvernul afirmă că reţeaua de penitenciare-spital a fost modernizată şi că aceasta poate să efectueze analize şi să ofere tratamente mai complexe. În ceea ce priveşte starea de sănătate a reclamantului, Guvernul consideră că agravarea vechilor sale afecţiuni a fost cauzată de greva foamei făcută de mai multe ori în semn de protest împotriva arestării preventive, ceea ce i-ar fi accentuat anemia, astfel cum reieşea din registrele de observaţii redactate de medicii din penitenciar. De asemenea, având în vedere examinările medicale ale reclamantului şi perioadele de spitalizare şi de tratament de care a beneficiat, Guvernul consideră că nu li se poate imputa autorităţilor nicio deficienţă în asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare afecţiunilor de care suferea reclamantul [Deligiannis împotriva Greciei (dec.), nr. 5074/03, 5 iunie 2003]. Acesta solicită Curţii să aplice jurisprudenţa Kudła împotriva Poloniei [(GC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000-XI] şi propune să se respingă acest capăt de cerere ca incompatibil ratione materiae.

57. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El afirmă că medicii din penitenciarul-spital nu i-au acordat un tratament adecvat pentru hernia de disc şi ciroza de care suferea şi că acest lucru a dus la o paralizie. Contestă datele indicate în tabelul prezentat de Guvern şi afirmă că nu a primit niciodată medicamente şi că nu a avut posibilitatea de a se îngriji cu medicamentele trimise de familia sa.

2. Motivarea Curţii

58. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa referitoare la monitorizarea şi tratamentul medical aplicat unei persoane private de libertate [Kudła, citată anterior, pct. 91, Paladi împotriva Moldovei (GC), nr. 39806/05, pct. 71, 10 martie 2009, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 38, CEDO 2002-IX]. Deşi nu se poate deduce din aceasta o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate, art. 3 din Convenţie impune, în orice situaţie, statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin asigurarea îngrijirilor medicale necesare (Rivičre împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 62, 11 iulie 2006).

59. În speţă, Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de omisiuni şi nereguli din partea autorităţilor în furnizarea medicamentelor prescrise, necesare tratamentului afecţiunilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, pct. 41, 15 ianuarie 2004). Prin urmare, Curtea va examina respectarea, de către autorităţi, a obligaţiei lor pozitive de a-i asigura reclamantului, pe durata stării de detenţie, monitorizarea medicală, precum şi tratamentul prescris de către medici pentru tratarea afecţiunilor respective şi, de asemenea, va ţine seama de evoluţia stării sale de sănătate [I.T. împotriva României (dec.), nr. 40155/02, 24 noiembrie 2005].

60. Curtea ia act de faptul că reclamantul afirmă că nu a primit tratament medical pentru discopatie şi ciroză şi că acest lucru a determinat paralizia de care suferă. În ceea ce priveşte afecţiunile sale, Curtea observă că, astfel cum reiese din expertizele efectuate în 1993, 1998, 1999 şi 2000, reclamantul suferea deja de acestea înainte de 2 noiembrie 2001, data arestării preventive, şi că, de asemenea, prezenta deja o hemiplegie stângă. Prin urmare, având în vedere elementele de fapt incluse în dosar, aceste afecţiuni nu au fost cauzate de arestarea sa preventivă şi, în concluzie, nu se poate considera că autorităţile sunt răspunzătoare de acest lucru.

61. De asemenea, Curtea subliniază că afecţiunile de care suferea reclamantul (ciroză hepatică, discopatie lombară stângă, insuficienţă circulatorie cu tulburări hemodinamice cerebrale, hemiplegie/hemibloc stâng, cataractă, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac) se aflau deja în stadiu cronic înainte de arestarea sa preventivă.

62. În ceea ce priveşte monitorizarea afecţiunilor efectuată după arestarea preventivă a reclamantului, Curtea subliniază că monitorizarea a constat în principal în examinări periodice, în urma cărora medicii puteau să analizeze datele colectate şi să adapteze tratamentul care trebuia administrat. În această privinţă, din dosar reiese că persoana în cauză a fost internată de mai multe ori, în special la Penitenciarul-Spital Jilava (supra, pct. 41 şi 46), la spitalele civile din Moineşti (supra, pct. 38 şi 39) şi din Bacău (supra, pct. 40) şi că a fost examinat în laboratoarele medico-legale din Bacău şi Iaşi (supra, pct. 43 şi, respectiv, 44), al căror personal era competent pentru stabilirea unui bilanţ de sănătate în raport cu afecţiunile de care suferea reclamantul, efectuarea analizelor şi administrarea unui tratament. Având în vedere elementele aflate la dosar, Curtea constată că analizele şi tratamentele au fost efectuate cu o anumită regularitate.

63. În ceea ce priveşte monitorizarea medicală a reclamantului, Curtea observă că din fişa medicală reiese că acesta refuzase să se hrănească timp de mai multe săptămâni, ceea ce a provocat crize de hipoglicemie.

64. De asemenea, Curtea observă că cererea de revocare a măsurii privative de libertate formulată de reclamant se întemeia pe un vechi raport de expertiză, efectuat în 2000 în cadrul unei alte proceduri privind o condamnare penală anterioară. Deşi este adevărat că, sesizate cu privire la cererea de revocare, instanţele interne nu au reacţionat cu promptitudine pentru a dispune efectuarea unei expertize medicale, nu este mai puţin adevărat că prima expertiză efectuată nu indică, în mod cert, o stare de urgenţă, chiar dacă s-a constatat că unele dintre afecţiuni trebuiau tratate în afara penitenciarelor-spital (supra, pct. 25). În afară de aceasta, cu

privire la necesitatea unei examinări şi a unui tratament pentru discopatie, Curtea observă că acest lucru a fost posibil la 20 noiembrie 2002, la Spitalul Militar Iaşi. În cele din urmă, Curtea ia act de refuzul reclamantului, după transferul într-un spital civil, de a efectua analizele impuse de afecţiunile sale (supra, pct. 48 in fine). În această privinţă, subliniază, de asemenea, atitudinea necooperantă a reclamantului, care s-a opus de mai multe ori tratamentelor şi examinărilor medicale, fără niciun motiv obiectiv care să îi justifice comportamentul (supra, pct. 43, 45, 46 şi 48 in fine). Curtea nu este convinsă că o asemenea atitudine se poate explica prin starea psihologică a persoanei în cauză la momentul respectiv şi, în orice caz, reclamantul nu susţine acest lucru.

65. În plus, Curtea observă că medicii de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi indicaseră faptul că o soluţie de urgenţă nu se impunea în speţă, întrucât afecţiunile reclamantului nu prezentau un „risc vital”, dar că era preferabil să nu se întârzie realizarea unei asemenea intervenţii neurochirurgicale (supra, pct. 34).

66. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia nu ar fi primit medicamentele la care se referă Guvernul, nimic din dosar nu permite coroborarea unei asemenea afirmaţii.

67. După efectuarea unei evaluări globale a faptelor pe baza probelor prezentate în faţa sa, Curtea consideră că autorităţile şi-au respectat obligaţia de a proteja sănătatea persoanei în cauză; de asemenea, consideră că suferinţa pe care acesta din urmă pretinde că a resimţit-o din cauza menţinerii detenţiei în pofida stării sale de sănătate nu a atins pragul minim de gravitate impus de art. 3 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Corsaro împotriva Italiei (dec.), nr. 69135/01, 6 noiembrie 2003, Dimitrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 50401/99, 26 mai 2005, şi Ene împotriva României (dec.), nr. 15110/05, 18 mai 2006].

68. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

IICU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 2 DIN CONVENŢIE

Cu privire la admisibilitate

69. Invocând art. 5 § 2 din Convenţie, reclamantul afirmă că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale şi cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa. Această dispoziţie este formulată după cum urmează:

„2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”

70. Guvernul susţine că reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţiile de înşelăciune aduse împotriva sa în aceeaşi zi în care a început ancheta penală; acesta trimite ca dovadă copia unui proces-verbal întocmit în acest sens, depus la dosarul cererii. De asemenea, afirmă că natura şi conţinutul informaţiilor oferite reclamantului i-au permis să beneficieze de un recurs împotriva măsurii privative de libertate. În consecinţă, solicită Curţii să respingă acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefondat.

71. Reclamantul consideră că acuzaţia adusă împotriva sa (înşelăciune) ar fi trebuit să fie tratată ca un litigiu de natură civilă şi nu penală, întrucât se referea la utilizarea mai multor bilete la ordin.

72. Curtea reaminteşte că art. 5 § 2 enunţă o garanţie fundamentală: orice persoană arestată trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate. Această garanţie obligă la semnalarea către o asemenea persoană, într-un limbaj simplu, accesibil, a motivelor juridice şi de fapt ale privării sale de libertate astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei instanţe în temeiul paragrafului 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informaţii „în termenul cel mai scurt”, dar poliţistul care îl arestează poate să nu i le ofere în întregime la faţa locului. Pentru a stabili dacă a primit destule informaţii şi suficient de

repede, trebuie să se ţină seama de particularităţile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, pct. 50, CEDO 2002-I).

73. În prezenta cauză, Curtea observă că, astfel cum reiese din declaraţia reclamantului din 2 noiembrie 2001, data arestării sale, persoana în cauză a fost informată cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa (supra, pct. 7). În plus, observă că, la 5 noiembrie 2001, a avut posibilitatea de a contesta legalitatea măsurii privative de libertate (supra, pct. 8).

74. Curtea consideră că informaţiile astfel oferite cu privire la motivele arestării din 2 noiembrie 2001 îndeplineau cerinţele art. 5 § 2 din Convenţie. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

IIICU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE

75. Reclamantul pretinde că durata arestării sale preventive a depăşit limita rezonabilă ţinând seama de faptele de care era acuzat. Acesta invocă art. 5 § 3, formulat după cum urmează:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

76. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

77. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la durata perioadei care trebuie luată în considerare

78. Curtea observă că reclamantul a fost privat de libertate între 2 noiembrie 2001 şi 13 ianuarie 2003 (a se vedea supra, pct. 6 şi 35).

79. Rezultă că durata detenţiei reclamantului, din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, a durat un an, două luni şi unsprezece zile.

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei detenţiei

80. Guvernul susţine că, ţinând seama de circumstanţele cauzei, un an şi două luni de arestare preventivă (de la 2 noiembrie 2001 la 13 ianuarie 2003) nu reprezintă o durată nerezonabilă de detenţie în sensul art. 5 § 3 din Convenţie. Acesta susţine că reclamantul era un recidivist care reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi că infracţiunea de care era acuzat prezenta un grad ridicat de pericol social. De asemenea, afirmă că, dacă ar fi fost pusă în libertate, ar fi existat un risc ca persoana în cauză să se sustragă justiţiei. Toate aceste motive ar fi fost invocate de instanţele interne pentru a justifica menţinerea arestării preventive a reclamantului. În cele din urmă, Guvernul insistă asupra complexităţii cauzei (mai mult de douăzeci de societăţi comerciale se constituiseră părţi civile, au avut loc patruzeci de şedinţe) şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii [Maresova şi Mares împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 74365/01, 6 mai 2003].

81. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, existenţa unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai

este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii [a se vedea, printre altele, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 152-153, CEDO 2000-IV].

82. Având în vedere faptele relevante în speţă, Curtea consideră că existau motive plauzibile pentru a suspecta că reclamantul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, şi anume înşelăciunea (a se vedea supra, pct. 5).

83. Cu privire la pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal, acesta nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9190/03, pct. 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5 în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, acesta nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pct. 51).

84. Curtea reaminteşte că, în cauza Calmanovici (nr. 42250/02, pct. 101, 1 iulie 2008), a concluzionat că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv timp de aproximativ trei luni şi jumătate, având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză, că acestea nu au examinat individual situaţia acestuia şi că nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţie.

85. În speţă, după examinarea faptelor relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat elemente care să conducă la o concluzie diferită. În speţă, reclamantul a fost menţinut în arest preventiv timp de un an şi două luni fără să fi fost judecat pentru infracţiunile de care era acuzat (supra, pct. 36). Or, cu excepţia ordonanţei procurorului din 2 noiembrie 2001 întemeiată pe art. 148 lit. f) şi h) C. proc. pen., toate celelalte hotărâri care au dus la menţinerea arestării preventive a reclamantului s-au bazat în principal pe art. 148 lit. h) C. proc. pen.

86. Curtea evidenţiază, în special, faptul că din deciziile relevante reiese că, precum în cauza menţionată, instanţele interne nu au oferit motive concrete pentru a susţine argumentul „pericolului pentru ordinea publică” şi pentru a justifica, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen., necesitatea menţinerii reclamantului în arest, deşi jurisprudenţa internă a precizat criterii şi elemente de care trebuie să se ţină seama în cazul unei astfel de examinări şi că art. 155 C. proc. pen. solicita instanţelor să ofere motive în acest temei. În principal, instanţele s-au limitat la reproducerea textului acestui din urmă articol în mod stereotip (Calmanovici, citată anterior, pct. 97).

87. În cele din urmă, astfel cum reiese din fapte, Curtea subliniază că instanţele interne nu au invocat buna derulare a procedurii şi pericolul pentru ordinea publică decât de trei ori (supra, pct. 10, 28 şi 30), în timp ce mandatul de arestare preventivă al reclamantului a fost prelungit pentru mai mult de un an. Cu privire la eventuala piedică în calea bunei derulări a procedurii, instanţele nu au prezentat niciodată dovezi în sprijinul acestei afirmaţii. În plus, Curtea observă că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situaţiei în cauză, iar acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere (supra, pct. 10, 11, 15 şi 16) (a se vedea, mutatis mutandis, Becciev, citată anterior, pct. 62, şi Calmanovici, citată anterior, pct. 98 şi 100).

88. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv pentru perioada în cauză. Aceasta consideră că numai menţionarea stării de recidivă

a reclamantului nu este suficientă pentru a justifica o arestare preventivă pentru perioada în cauză.

89. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se verifice şi dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 in fine, 2 martie 2006). Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că, în speţă, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.

IVCU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

A. Cu privire la art. 3 din Convenţie

90. În observaţiile sale din 3 septembrie 2003, în răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a denunţat condiţiile materiale din Penitenciarul Botoşani, în special suprapopularea (47 de persoane într-o cameră de 14 paturi) şi umilinţa îndurată din cauza paraliziei care îl împiedica să se deplaseze, reprezentând, potrivit acestuia, tratamente contrare art. 3 din Convenţie.

91. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de şase luni de la data deciziei interne definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot să ofere un mijloc eficient şi suficient pentru repararea capetelor de cerere care fac obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac eficiente, termenul de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 curge începând cu actul sau decizia incriminată şi, atunci când este vorba de o situaţie continuă, începând cu sfârşitul acesteia [a se vedea, printre altele, Mujea împotriva României (dec.) nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].

92. În speţă, Curtea evidenţiază că reclamantul a fost arestat preventiv prin ordonanţa procurorului din 2 noiembrie 2001 şi că a fost eliberat la 13 ianuarie 2003, prin încheierea pronunţată de Judecătoria Moineşti. Reiese că acest capăt de cerere invocat la 3 septembrie 2003 este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

B. Cu privire la art. 6 § 1 din Convenţie

93. Denunţând imposibilitatea de a se apăra în cursul procesului său penal, reclamantul se plânge de o atingere adusă drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă prevăd următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...).”

94. Astfel cum reiese din elementele prezentate de părţi, Curtea observă că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului nu s-a soluţionat prin nicio decizie cu privire la temeinicia acuzaţiilor aduse împotriva sa, persoana în cauză fiind eliberată din motive medicale. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione personae în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

C. Cu privire la art. 7 din Convenţie

95. Reclamantul denunţă o încălcare a art. 7 din Convenţie; afirmă că răspunderea sa era de natură civilă şi nu penală, întrucât, potrivit acestuia, emiterea de bilete la ordin nu putea fi calificată drept înşelăciune. Dispoziţia invocată se citeşte după cum urmează:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

96. Curtea observă că, la momentul faptelor, precum şi la data adoptării prezentei hotărâri, înşelăciunea era prevăzută la art. 215 C. pen. În orice caz, din elementele prezentate de părţi nu reiese că reclamantul a făcut obiectul unei condamnări în cadrul procedurii în litigiu. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione personae în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

97. Art. 41 din Convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

98. La 24 martie 2009, după ce Curtea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei, reclamantului i s-a solicitat să trimită pretenţiile sale, înainte de 24 aprilie 2009, în temeiul art. 41 din Convenţie. Având în vedere că această cerere a rămas fără răspuns, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.