"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupancic, preşedinte, domnii L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 31 martie 2005, pronunţă hotărârea următoare:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 57.808/00, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Mircea Alexandru Albina (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 5 februarie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental doamna Roxana Rizoiu.
3. Reclamantul se plânge, sub aspectul art. 6 alin. 1 din Convenţie, de caracterul inechitabil al procedurii de revendicare a unui imobil, încheiată prin Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999. Pe de altă parte, reclamantul consideră că modul de finalizare al acestei proceduri reprezintă o încălcare a dreptului privind respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a II-a a Curţii [conform art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acestei secţii camera desemnată să examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit art. 26 alin. (1) din Regulament.
5. Prin Decizia din 3 februarie 2004, Camera a declarat cererea admisibilă.
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la temeinicia cauzei [conform art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare dintre părţi a prezentat comentarii cu privire la observaţiile celeilalte.
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Cererea a fost repartizată Secţiei a III-a a Curţii, reorganizată astfel [art. 52 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a născut în 1935 şi are domiciliul în Bucureşti.
1. Acţiunea în despăgubire, formulată în baza Legii nr. 112/1995
9. În 1996, reclamantul a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (Comisia) despăgubiri pentru un imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, care aparţinuse părinţilor săi, el fiind singurul lor moştenitor.
10. Printr-o decizie din 16 aprilie 1998, Comisia a admis parţial cererea sa, acordându-i despăgubiri pentru o parte a imobilului respectiv, mai precis pentru un teren de 441,80 metri pătraţi şi pentru construcţia de pe acest teren.
Cu privire la restul imobilului, alcătuit din 346,70 metri pătraţi şi din construcţia de pe acest teren, Comisia a hotărât că acesta nu putea să facă obiectul unor despăgubiri, apreciind, prin propriul raport de expertiză, că respectivul imobil era un local comercial, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nefiindu-i astfel aplicabile. Întemeindu-se pe art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta completat şi modificat prin art. 1 şi 3 din hotărârile Guvernului nr. 20/1996 şi nr. 11/1997, Comisia a sugerat reclamantului să introducă o acţiune în revendicare în baza dreptului comun.
11. Cu toate că era supusă căilor de atac, decizia nu a fost contestată de reclamant, devenind astfel definitivă.
2. Acţiunea în revendicare imobiliară pentru partea din imobil cu destinaţie comercială
12. În 1998, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare, la Judecătoria Brăila, împotriva Consiliului local, a Direcţiei de administrare a pieţelor şi târgurilor, precum şi a Direcţiei serviciilor publice Brăila, având drept obiect partea din imobil pentru care comisia respinsese cererea sa de despăgubiri.
Reclamantul a susţinut că această parte a bunului fusese naţionalizată în mod ilegal, având în vedere că era spaţiu cu destinaţie comercială la data naţionalizării şi că, mai mult, tatăl şi mama erau excluşi de la aplicarea acestei măsuri, fiind funcţionar, respectiv casnică. Reclamantul îşi întemeia acţiunea pe art. 1 din Legea nr. 112/1995, modificată şi completată de art. 1 şi 3 din hotărârile Guvernului nr. 20/1996 şi nr. 11/1997.
13. Printr-o hotărâre din 24 februarie 1999, judecătoria i-a admis acţiunea. Instanţa a constatat mai întâi că reclamantul şi-a dovedit calitatea de moştenitor al foştilor proprietari ai imobilului în litigiu şi că acesta fusese un spaţiu comercial la momentul naţionalizării, aşa cum reieşea dintr-un act dotal transcris la 22 ianuarie 1930 la Tribunalul Brăila, cu ocazia căsătoriei părinţilor săi.
Instanţa a mai constatat că prin Decizia sa din 16 aprilie 1998 Comisia apreciase că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu erau aplicabile acestei părţi din imobil, având în vedere că servea drept spaţiu comercial la data naţionalizării.
În sfârşit, instanţa a apreciat că naţionalizarea părţii din imobil revendicate de reclamant era nelegală, având în vedere destinaţia imobilului la momentul naţionalizării, precum şi faptul că tatăl reclamantului era la acel moment funcţionar, calitatea care îl excepta de la orice măsură de naţionalizare, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
14. Pârâţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe.
15. La 22 iunie 1999, Tribunalul Brăila a admis apelul şi a respins acţiunea reclamantului, pe motivul că ansamblul imobilului al cărui moştenitor era - şi nu doar o parte din imobil, conform aprecierii făcute în absenţa mijloacelor de probă de către comisie şi de către judecătorie - a fost legal naţionalizat. În aceste condiţii, reclamantul ar fi putut beneficia, în baza Legii nr. 112/1995, de o indemnizaţie incluzând partea din imobil revendicată. Cu privire la acest aspect, tribunalul a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să atace decizia comisiei, prin care i s-a respins cererea de despăgubiri pentru întregul imobil.
16. Reclamantul şi Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor Brăila au introdus recurs împotriva acestei soluţii. Astfel, reclamantul a susţinut că pentru partea din imobil revendicată nu a beneficiat de nici o despăgubire, Legea nr. 112/1995 nepermiţând decât proprietarilor imobilelor legal naţionalizate să solicite restituirea în natură sau acordarea unei despăgubiri. Or, naţionalizarea părţii din imobil fusese ilegală, având în vedere că la acel moment spaţiul avea destinaţie comercială.
Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor Brăila a invocat faptul că tribunalul nu a dispus ca reclamantul să-i plătească cheltuielile pentru expertiză pe care le-a suportat în procedura în fond.
17. Prin Decizia sa din 8 septembrie 1999, Curtea de Apel Galaţi a rezumat mai întâi soluţiile adoptate în speţă de către instanţele anterioare, precum şi motivele reţinute de către acestea. Instanţa a respins recursul formulat de către Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor, apreciind că aceasta era obligată să plătească cheltuielile cu expertiza, având în vedere că această probă fusese administrată la cererea sa.
18. Cu privire la recursul introdus de către reclamant, Curtea de apel l-a respins ca fiind vădit neîntemeiat, fără a răspunde motivelor prezentate de reclamant (paragraful 16).
19. Această decizie era definitivă şi irevocabilă, neputând fi atacată prin căile de recurs ordinare.
3. Acţiunea în restituire a părţii din imobil cu destinaţie comercială, formulată în baza Legii nr. 10/2001
20. La 1 august 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamantul a transmis Consiliului Local Brăila o cerere de restituire în natură a părţii din imobil pentru care Comisia i-a refuzat acordarea de despăgubiri la 16 aprilie 1998, mai precis pentru terenul de 346,70 metri pătraţi şi pentru construcţia aflată pe acest teren (paragraful 10).
21. Printr-o hotărâre executorie din 25 februarie 2002, completată la 31 mai 2002, primarul oraşului Brăila a admis parţial cererea şi a dispus restituirea în natură a terenurilor şi a construcţiilor aflate pe acest teren, bunuri care erau deţinute de către primărie. Reclamantul a intrat în posesia unei părţi din aceste bunuri la 22 iulie 2002.
22. Reclamantul a indicat că un teren de 180 metri pătraţi şi o construcţie servind drept depozit, care fuseseră deţinute de către Societatea Comercială M., nu îi fuseseră restituite. Conform precizărilor sale, aceste bunuri reprezentau în jur de 65% din partea de imobil pentru care comisia a refuzat la 16 aprilie 1998 acordarea unei indemnizaţii.
4. Acţiunea în revendicare pentru partea nerestituită din imobil, formulată împotriva Societăţii Comerciale M.
23. La 13 septembrie 2002, reclamantul a formulat în faţa Judecătoriei Brăila o acţiune împotriva Societăţii Comerciale M., prin care revendica terenul de 180 metri pătraţi şi depozitul aflat pe acest teren, deţinute de această societate (paragraful 22). La o dată neprecizată, Societatea Comercială M. a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca acesta să îi acorde despăgubiri în cazul în care acţiunea reclamantului ar fi fost admisă. Societatea a susţinut în instanţă că obţinuse imobilul litigios printr-un proces de privatizare a fostelor societăţi de stat, reorganizate în regii autonome şi în societăţi comerciale, în virtutea Legii nr. 15/1990. Astfel, societatea a precizat că statul - care în schimbul acţiunilor îi cedase bunuri, printre care şi imobilul revendicat de către reclamant - era ţinut să o despăgubească în caz de evicţiune.
24. În faţa judecătoriei Brăila au avut loc numeroase şedinţe, în 2002, 2003 şi 2004. La 19 februarie 2004, aceasta şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Brăila. Din elementele de care dispune Curtea rezultă că această procedură este în continuare pe rolul tribunalului.

II. Dreptul intern aplicabil

Dispoziţiile de drept intern aplicabil sunt următoarele:

1. Decretul privind naţionalizarea nr. 92/1950

ARTICOLUL II
"Imobilele muncitorilor, ale funcţionarilor, ale micilor meşteşugari, ale intelectualilor şi ale pensionarilor nu sunt obiectul prezentului decret şi nu vor fi naţionalizate".
2. Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a imobilelor cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995).

ARTICOLUL 1
"Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege."
3. Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 23 ianuarie 1996)

ARTICOLUL 1
"(1) Beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foştii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, (...), precum şi moştenitorii acestora (...).
(2) Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 (...)."
4. Hotărârea Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 4 februarie 1997)

ARTICOLUL 3
Articolul 1 se completează cu alineatele (4), (5) şi (6) cu următorul cuprins:
"(4) Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
(5) Imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun."
5. Legea nr. 10 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de către stat între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

ARTICOLUL 1
"(1) Imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi.
(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti."

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. Reclamantul susţine că acţiunea sa în revendicare imobiliară, finalizată prin Hotărârea Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999, nu a fost examinată în mod echitabil, astfel cum cere art. 6 din Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente prevăd următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...), de către o instanţă independent şi imparţial (...) care va hotărî (...) asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
27. Guvernul susţine că nu există nici un motiv de îndoială că deciziile instanţelor judecătoreşti interne în procedura de revendicare imobiliară nu au fost conforme dispoziţiilor dreptului intern. Guvernul reaminteşte că, pentru a stabili dacă exigenţele art. 6.1 au fost respectate, este necesar să fie luat în considerare ansamblul procedurii şi că această dispoziţie nu trebuie interpretată ca solicitând instanţelor judecătoreşti un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de către părţi (Hotărârea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303-A şi B, p. 12, paragraful 29 şi paginile 29-30, precum şi Hotărârea Higgins şi alţii împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 60, paragraful 42). Guvernul apreciază faptul că Hotărârea din 8 septembrie 1999 nu a furnizat un răspuns explicit tuturor susţinerilor reclamantului nu înseamnă că cererea acestuia a fost examinată într-un mod neechitabil, Curtea de apel întemeindu-se pe anumite argumente.
28. Guvernul mai consideră de asemenea că motivele pentru care Curtea de apel a respins recursul reclamantului se regăsesc în hotărârea definitivă anterior menţionată, examinată în ansamblul ei. În sfârşit, Guvernul susţine că reclamantul a intrat în posesia bunului litigios, urmând indicaţiile instanţelor judecătoreşti interne cu privire la continuarea procedurii administrative de restituire.
29. Reclamantul nu este de acord cu teza susţinută de Guvern. Reclamantul susţine că instanţele care au examinat cererea în apel şi în recurs - formulate împotriva hotărârii primei instanţe -, prin care obţinuse câştig de cauză, nu au luat în considerare mijloacele de probă prin care se stabilise că imobilul revendicat fusese naţionalizat ilegal. Reclamantul subliniază că motivele pe care şi-a întemeiat Curtea de apel respingerea recursului nu sunt deloc succinte sau concise, aşa cum susţine Guvernul, ci sunt pur şi simplu absente. Reclamantul mai arată că, în ciuda procedurii administrative iniţiate în urma Hotărârii definitive din 8 septembrie 1999, nu a intrat încă în posesia întregului său bun.
30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
31. În speţă, Curtea observă că în apel Tribunalul Brăila a respins acţiunea reclamantului, motivând că întregul imobil pe care îl moştenise intrase în mod legal în patrimoniul statului, fără însă să analizeze, spre deosebire de judecătorie, probele depuse la dosar de către reclamant sau să respingă motivat, dacă era cazul, pe cele pe care le-ar fi apreciat drept nepertinente.
32. Este evident că în general nu este în sarcina Curţii să se pronunţe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de către o instanţă internă [a se vedea printre altele Hotărârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I], interpretarea legislaţiei revenind în primul rând autorităţilor interne, mai ales instanţelor judecătoreşti (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 82; Hotărârea Coeme şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, nr. 32.547/96, nr. 32.548/96, nr. 33.209/96 şi nr. 33.210/96, paragraful 115, CEDH 2000-VII). În cauza de faţă, cel mai frapant este faptul că în apel Tribunalul Brăila a reproşat reclamantului că nu a atacat decizia Comisiei, prin care aceasta refuzase să îi acorde despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995. Fiind vorba de un spaţiu cu destinaţie comercială, aşa cum reieşea din raportul de expertiză tehnică al Comisiei, orice solicitare de despăgubiri prezentată de o persoană interesată pare sortită de la început eşecului, având în vedere că măsurile reparatorii prevăzute de lege privesc exclusiv imobile cu destinaţia de locuinţă ieşite legal din patrimoniul unei persoane (paragraful 25).
33. Mai mult, Curtea de Apel Galaţi nu a răspuns în nici un fel argumentelor reclamantului în recurs, în care acesta făcea referire la nelegalitatea naţionalizării şi deci la imposibilitatea de a beneficia de o reparaţie pecuniară în baza Legii nr. 112/1995. Dacă într-adevăr obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX), este necesar a se constata că, în speţă, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul formulat de către reclamant împotriva hotărârii pronunţate în apel, fără să precizeze nici un motiv, şi aceasta printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.930, paragraful 60).
În cauza de faţă, simplul fapt că instanţa de recurs - Curtea de Apel Galaţi - a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat nu putea să o scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant (paragraful 16). Aceasta s-ar fi justificat cu atât mai mult cu cât instanţele inferioare ale căror hotărâri au fost rezumate de către Curtea de Apel Galaţi ajunseseră la concluzii radical diferite, Curtea de Apel Galaţi fiind astfel la rândul său chemată să hotărască în ultimă instanţă şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În aceste condiţii, Curtea nu poate subscrie argumentului prezentat de Guvern, conform căruia motivele pentru care curtea de apel a respins recursul reclamantului se regăseau în Hotărârea din 8 septembrie 1999, analizată în ansamblul său (paragraful 28).
În orice caz, trebuie subliniat că instanţa de recurs - Curtea de Apel Galaţi - nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că şi-ar fi însuşit motivele prezentate de către instanţele inferioare (a se vedea, per a contrario, Hotărârea Helle, anterior citată, paragraful 56). Nimic din hotărârea curţii de apel nu conduce la concluzia că aceasta şi-ar fi însuşit în mod real motivele pe care instanţa inferioară, Tribunalul Brăila, şi-a întemeiat soluţia şi că nu ar fi identificat vreun argument nou pentru a respinge această motivare (a se vedea, per a contrario, Hotărârea Helle, anterior citată, paragraful 59).
35. În consecinţă, şi în ciuda faptului că Guvernul susţine că datorită indicaţiilor date de către instanţele interne reclamantului i-a fost restituit bunul, Curtea susţine că dacă acesta şi-a putut recupera o parte din bunul litigios, acest fapt nu se datorează recomandărilor Tribunalului Brăila - reluate de către Curtea de Apel Galaţi - cu privire la modul de contestare a deciziei administrative adoptate în baza Legii nr. 112/1995, ci faptului că reclamantul a recurs la o nouă procedură administrativă, instituită prin Legea nr. 10/2001.
36. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că reclamantul este îndreptăţit să susţină că hotărârea Curţii de Apel Galaţi nu era suficient motivată şi că cererea sa, în procedura de revendicare finalizată prin această hotărâre, nu a fost examinată în mod echitabil.
37. În concluzie, art. 6.1 din Convenţie a fost încălcat.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
38. Reclamantul susţine că modul de soluţionare a acţiunii sale în revendicare prin Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999 reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune astfel:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
39. Guvernul consideră că viciul de procedură invocat de către reclamant, mai precis absenţa motivării hotărârii Curţii de Apel Galaţi, nu reprezintă în sine o atingere a dreptului său de proprietate şi că, în general, nu a existat o ingerinţă în dreptul său privind respectarea bunurilor, instanţele care au hotărât asupra apelului şi a recursului împotriva Hotărârii din 24 februarie 1999 - prin care i se admisese acţiunea în revendicare - nefăcând altceva decât să interpreteze dreptul intern.
40. Reclamantul contestă argumentele prezentate de Guvern. Acesta susţine că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu priveau decât bunurile care ieşiseră în mod legal din patrimoniul unei persoane, ceea ce nu se aplica părţii din imobil cu destinaţie comercială, obiectul acţiunii sale în revendicare imobiliară. Reclamantul susţine că astfel nu trebuie să i se reproşeze, aşa cum a făcut Tribunalul Brăila, că nu a atacat decizia prin care Comisia a respins cererea lui de acordare de despăgubiri.
41. În observaţiile complementare (ulterioare datei de 3 februarie 2004, dată la care Camera a declarat cererea admisibilă) Guvernul a accentuat schimbările în situaţia de fapt, survenite în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001, şi arată că doar partea din imobil nerestituită încă, obiectul unui litigiu încă pendinte în faţa instanţelor interne (paragrafele 22-24 anterioare), continuă să reprezinte obiectul capătului de cerere întemeiat pe art. 1 anterior menţionat. Guvernul menţionează că naţionalizarea bunului litigios a avut loc înainte de 20 iunie 1994, data ratificării de către România a Convenţiei şi că, în consecinţă, reclamantul nu are un bun actual şi nici o speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei constante a Curţii [a se vedea printre altele cauzele Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei (decizie) (GC), nr. 39.794/98, paragraful 69, CEDH 2002-VII, şi Malhous împotriva Cehiei (decizie) (GC), nr. 33.071/96, CEDH 2000-XII]. Cu titlu subsidiar, Guvernul afirmă că răspunderea sa nu poate fi angajată în baza art. 1 anterior menţionat, având în vedere că partea nerestituită din imobilul moştenit de către reclamant este deţinută de către Societatea Comercială M.
42. Curtea consideră că aspectele prezentate de Guvern în observaţiile sale complementare ţin mai mult de o excepţie preliminară privind incompatibilitatea ratione materiae şi ratione personae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Fiind formulată pentru prima oară după decizia de admisibilitate a acestei cauze, o asemenea excepţie trebuie respinsă (a se vedea printre altele Ceteroni împotriva Italiei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea 1996-V, paginile 1.755-1.756, paragraful 19).
43. În orice caz, Curtea apreciază că, ţinând cont de concluziile sale din paragrafele 36 şi 37 anterior menţionate, nu este necesar să analizeze şi fondul acestui capăt de cerere [a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, cauzele Glod împotriva României, Cererea nr. 41.134/98, paragraful 46, 16 septembrie 2003, Laino împotriva Italiei (GC), Cererea nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDH 1999-I; Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, Eglise catholique de La Canee împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, p. 2.862, paragraful 50].

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
44. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciu material şi moral
45. Reclamantul solicită 53.720 dolari americani (USD), sumă care corespunde chiriilor pe care ar fi putut să le încaseze pentru partea din imobil cu destinaţie comercială între momentul respingerii acţiunii sale în revendicare prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Galaţi şi data la care i s-a restituit o parte a bunului în cauză, în baza Legii nr. 10/2001. Solicită de asemenea restituirea părţii din imobil care nu a fost încă recuperată (paragraful 22), precum şi plata chiriilor pe care le-ar fi perceput dacă ar fi putut să închirieze bunul începând cu data la care acţiunea sa în revendicare imobiliară a fost respinsă de către instanţele naţionale.
De asemenea, solicită 8.000 euro (EUR), cu titlu de despăgubiri morale pentru neplăcerile şi frustrările cauzate de către instanţele interne care au examinat acţiunea sa în revendicare imobiliară, încălcând drepturile sale la un proces echitabil şi la respectarea bunurilor sale.
46. Guvernul consideră că reclamantului nu ar trebui să i se acorde nici o sumă cu titlu de despăgubiri materiale, având în vedere că nu a dovedit existenţa unui prejudiciu. Pe de altă parte, un litigiu opunând reclamantul unei societăţi private este pe rolul instanţelor interne, care trebuie să determine cine este titularul dreptului de proprietate asupra părţii din bunul litigios a cărui restituire a fost solicitată de reclamant (paragraful 24).
Referitor la prejudiciul moral, Guvernul apreciază că suma solicitată de reclamant este exagerată, mai ales având în vedere că din 2002 reclamantul se bucură din plin de dreptul său de proprietate asupra unei părţi din imobil. Din punctul său de vedere, o eventuală constatare a încălcării art. 6.1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.
47. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare determină pentru statul pârât obligaţia juridică, cu privire la Convenţie, de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate prin actul sau prin omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. Exercitându-şi această competenţă, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere, adjectivul "echitabil" şi fragmentul de frază "dacă este cazul" dovedind acest aspect.
Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale [a se vedea printre altele Ernestina Zullo, Cererea nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004].
48. De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, (GC), Cererea nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDH 2000-IV].
49. În speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă pentru a revendica partea din imobil cu privire la care comisia respinsese cererea de despăgubiri. Curtea nu poate în nici un caz să speculeze asupra modului în care ar fi fost finalizat procesul în caz contrar şi nici asupra finalizării litigiului actual aflat pe rolul instanţelor interne, în cadrul căruia reclamantul solicită recunoaşterea calităţii de proprietar asupra părţii din imobilul în litigiu care nu i-a fost încă restituită; cu toate acestea, Curtea nu consideră ca fiind nerezonabil să susţină că, având în vedere absenţa echităţii în cadrul procedurii în revendicare imobiliară, finalizată prin Hotărârea definitivă din 8 septembrie 1999, reclamantul a suferit pierderea unei şanse reale [Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 25.444/94, paragraful 80, CEDH 1999-II, şi Crişan împotriva României, nr. 42.930/98, paragraful 36, 27 mai 2003]. Pronunţându-se în echitate, aşa cum se prevede în art. 41, Curtea acordă reclamantului suma globală de 5.000 euro pentru toate prejudiciile.

B. Cheltuieli de judecată
50. Reclamantul solicită plata a 477,65 euro, sumă care i-a fost necesară pentru a preveni şi pentru a repara pretinsele încălcări ale Convenţiei. Întemeindu-se pe un decont amănunţit şi pe facturile corespunzătoare, reclamantul detaliază această sumă astfel:
a) 39,67 euro pentru cheltuieli de transport legate de recuperarea imobilului;
b) 18,52 euro pentru cheltuieli legate de notificarea autorităţilor administrative şi a Societăţii Comerciale M. cu privire la restituirea imobilului său;
c) 392,82 euro cu titlu de onorariu al avocaţilor care l-au reprezentat în faţa instanţelor interne;
d) 24,51 euro pentru cheltuieli legate de corespondenţa sa cu Curtea;
e) 2,13 euro pentru fotocopierea documentelor transmise Curţii.
51. Guvernul nu se opune la plata acestor cheltuieli.
52. Curtea observă că aceste cheltuieli sunt justificate prin documente doveditoare. Analizând solicitarea reclamantului în lumina principiilor degajate din jurisprudenţa sa, Curtea consideră ca fiind rezonabil să-i acorde reclamantului în întregime suma solicitată, mai precis 477,65 euro.
C. Majorări de întârziere
53. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
2. hotărăşte că nu este cazul să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1;
3. hotărăşte că:
a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul material şi moral, şi 477,65 euro (patru sute şaptezeci şi şapte euro şi şaizeci şi cinci de cenţi), cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;
b) începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;
4. respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparaţii echitabile.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 28 aprilie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Bostjan M. Zupancic, Vincent Berger,
preşedinte grefier

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.