"nimeni nu e mai presus de lege"

CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI
Secţiunea a doua

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile articolului 44-2 din Convenţie.Ea poate suferi modificări de formă.
Traducere din limba franceză*
În cauza Crişan contra României
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului ( secţiunea a doua), judecând în data de 6 mai 2003 în complet compus din :

Domnul J.P.Costa, preşedinte
L.Loucaides
C.Bârsan
K.Jungwiert
V.Butkevych
Doamna W.Thomassen
A.Mularoni, judecători
şi domnul T.L.Early, grefier adjunct de secţie.
După deliberări în camera de consiliu în data de 6 mai 2003
Au dat următoarea hotărâre, adoptată la această dată :

PROCEDURĂ

1.La originea cauzei se află o cerere (nr.42930/98) îndreptată împotriva României şi în care un cetăţean al acestei ţări, domnul Ioan Crişan („reclamantaul”), a sesizat Comisia europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) în data de 24 iunie 1998 în baza vechiului articol 25 din Convenţia pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
2.Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de domnul E.Crângariu, avocat din Bucureşti. Guvernul României („Guvernul”) este reprezentat de agentul său doamna C.I.Tarcea.
3.Reclamantul invocă o atingere a dreptului său de acces la un tribunal, garantat de art.6§1 din Convenţie, faţă de refuzul tribunalelor naţionale de a examina legalitatea unei decizii a unei autorităţi administrative în scopul modificării, în timpul procedurii, a legislaţiei privind competenţa tribunalelor.
4.Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr.11 a Convenţiei (articolul 5§2 din Protocolul nr.1)
5.Cererea a fost repartizată secţiei I-a a Curţii (art.52§1 din Regulament).În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (art.27§1 din Convenţie) s-a constituit în conformitate cu art.26§1 din regulament.
6.La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor (articolul 25§1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a doua astfel remaniată (art.52§1).
7.Printr-o decizie din 10 septembrie 2002, camera a declarat cererea admisibilă.
8.Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art.59§1 din regulament).

ÎN FAPT

I.CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
9.Reclamantul, Ioan Crişan, este cetăţean român, născut în 1932 şi locuieşte la Bucureşti.El este reprezentat în faţa Curţii de domnul E.Crângariu, avocat în Baroul Bucureşti.

Circumstanţele speţei
10.În 1990, reclamantul a cerut Comisiei pentru aplicarea decretului – lege nr.118/90 ( de aici înainte „Comisia”) să constate că a fost persecutat din motive politice în timpul regimului comunist şi de a i se acorda drepturile care decurg de aici în virtutea acestui decret. El a arătat că între 1973 şi 1980 şi între 1977 şi 1987, el a fost obiectul unor anchete ale poliţiei şi concediat din motive politice.
11.Prin decizia din 22 aprilie 1991, Comisia a respins cererea sa.
12. La o dată neprecizată, reclamantul a contestat această decizie la tribunalul departamental din Bucureşti. El s-a bazat pe articolul 9 din decretul-lege nr.118/90, conform căruia partea putea să facă un recurs în faţa tribunalului împotriva unei decizii a Comisiei.
13.În 1993, reclamantul a cerut din nou Comisiei să constate că a fost persecutat în timpul regimului comunist şi să-i acorde drepturile care decurg de aici. El a arătat că a fost abuziv internat într-o clinică psihiatrică între 1973 şi 1981.
14.Printr-o decizie din 6 ianuarie 1994, Comisia a primit noua sa cerere. Ea a constatat, mai întîi, că între 1973 şi 1981, reclamantul a fost internat pentru motive politice într-o clinică psihiatrică timp de două luni şi 25 de zile. Ea a considerat de atunci că îndeplineşte condiţiile prevăzute de articolul 1 din decretul-lege nr.118/90 şi a trebuit să recunoască statutul de persoană persecutată din motive politice şi să i se acorde cu acest titlu indemnizaţia lunară.
15. Reclamantul a contestat această decizie în faţa tribunalului departamental din Bucureşti. El s-a plâns în special de ceea ce Comisia nu a făcut şi anume nu i-a primit toate probele prin care el înţelege să-şi dovedească numărul efectiv de zile în care s-a văzut abuziv internat într-o clinică psihiatrică.
16. La 26 septembrie 1995, tribunalul departamental din Bucureşti decide să conexeze cele două contestaţii formulate de reclamant împotriva deciziilor date de Comisie din 22 aprilie 1991 şi 6 ianuarie 1994.
17. Prin şedinţa din 21 octombrie 1997, tribunalul a respins cele două contestaţii ca inadmisibile.Instanţa a constatat că Guvernul a adoptat la 10 septembrie 1997 o ordonanţă de urgenţă nr.41 care a modificat o parte din decretul-lege nr.118/90. Ea a subliniat apoi că această ordonanţă a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial ,adică la data de 7 septembrie 1997 şi că a abrogat în mod expres articolul 9 al decretului-lege nr.118/90 conform căruia partea putea să conteste în faţa unui tribunal decizia Comisiei.
În sfârşit, tribunalul relevă că ordonanţa nu conţine nici o precizare privind contestaţiile care erau în curs de judecare în faţa unui tribunal şi considera că din acel moment, nu este competentă să se pronunţe asupra contestaţiilor formulate de reclamant, acestea nefiind prevăzute de lege ca şi căi de recurs împotriva deciziilor Comisiei.
18. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. El a considerat că tribunalul nu a cunoscut principiul acţiunii retroactive a legii civile, prevăzută în Codul civil.
19.Printr-o hotărâre definitivă din 13 februarie 1998, Curtea de Apel a confirmat decizia tribunalului. Curtea a respins recursul formulat de reclamant, pe motiv că tribunalele nu mai erau competente să controleze legalitatea deciziilor Comisiei ţinând cont de modificarea decretului-lege nr.118/90 prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/1997.

II.DREPTUL INTERN PERTINENT
1.Decretul-lege nr.118/90 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate pentru motive politice.

Articolul 5
„(...) o comisie compusă dintr-un preşedinte şi maxim 6 membri va fi constituită în fiecare departament”.
Preşedintele trebuie să fie jurist de profesie. Comisiile sunt compuse din doi reprezentanţi ai Direcţiilor de muncă şi de protecţie socială şi maxim patru reprezentanţi ai Asociaţiei vechilor deţinuţi politici. Activitatea comisiilor regionale va fi coordonată de o comisie centrală compusă dintr-un reprezentant al ministerului justiţiei, al ministerului muncii şi protecţiei sociale şi cinci reprezentanţi ai Asociaţiei vechilor deţinuţi politici”.

Articolul 9
„(...)Comisia trebuie să se pronunţe asupra cererii părţii într-un termen de maxim 30 de zile de la depunerea sesizării.
Partea sau direcţia de muncă şi protecţie socială pot face un recurs la tribunal împotriva deciziei Comisiei într-un termen de 15 zile numărând de la data deciziei în cauză.
Decizia dată de tribunal e definitivă”.
2.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/1997 din 10 iulie 1997, privind modificarea decretului –lege nr.118/1991

Articolul II
„Articolul 9 din decretul-lege nr.118/1990 este abrogat la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe”.
3.Legea nr.55 din 2 martie 1998 privind aprobarea ordonanţei Guvernului nr.41/1997(publicată în Monitorul Oficial din 9 martie 1998)
„7.Articolul 10 din decretul-lege nr.118/90 va avea următorul conţinut : (...) 5. Partea poate face o contestaţie împotriva deciziei ( direcţiei muncii şi protecţiei sociale) în conformitate cu legea de contencios-administrativ nr.29/1990”.
4.Legea contenciosului administrativ nr.29 din 7 noiembrie 1990

Articolul 5
„(...) cel care se consideră lezat de un act administrativ trebuie să facă o reclamaţie la autoritatea emiţătoare într-un termen de 30 de zile numărând de la data la care actul i-a fost comunicat (...) Dacă nu este satisfăcut de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul într-un termen de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat soluţia dată reclamaţiei sale (...).În toate cazurile, introducerea unei acţiuni în justiţie nu poate avea loc după un termen de un an de la data comunicării actului”.

ÎN DREPT

I.ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6§1 DIN CONVENŢIE
20.Reclamantul invocă o atingere a dreptului său de acces la un tribunal cu privire la refuzul tribunalelor de a examina legalitatea deciziilor luate de Comisie. El invocă articolul 6§1 din Convenţie care dispune astfel în părţile sale pertinente :
„Orice persoană are dreptul ca şi cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal independent şi imparţial (...) care va decide (...) contestaţii asupra drepturilor sale şi obligaţiile cu caracter civil (...)”.
21. Guvernul pârât consideră că reclamantul nu a suferit atingere în dreptul de acces la un tribunal din momentul în care ordonanţa Guvernului nr.41/1997 a anulat pur şi simplu o cale de recurs specială şi a făcut aplicabilă calea de recurs ordinară, şi anume calea contenciosului administrativ (legea nr.29 din 7 noiembrie 1990). El a subliniat, de asemenea, că fondul dreptului reclamantului nu a fost atins şi singura procedură de evaluare a fost modificată. El estimează, în sfârşit, că această reformă legislativă a avut ca scop să facă sistemul mai eficient prin anularea procedurilor speciale şi nu a vizat să nu mai dea nici o şansă uneia sau alteia din părţi .
22. Reclamantul consideră că, dimpotrivă, a suferit o atingere chiar în substanţa însăşi a dreptului de acces la un tribunal, în sensul articolului 6§1 din Convenţie. În această privinţă , Comisia nu oferă, ea însăşi, garanţiile unui tribunal , în sensul articolului 6§1 mai sus citat. Ori, nici una din jurisdicţiile sesizate cu aceste contestaţii îndreptate împotriva deciziilor autorităţii administrative în cauză nu a analizat fondul acestora.
El consideră, printre altele, că nu este vorba de o simplă schimbare a procedurii aplicabile pentru ca dreptul său să fie recunoscut, aşa cum susţine Guvernul, căci, dacă aşa stau lucrurile, jurisdicţiile sesizate cu aceste contestaţii ar fi trebuit să-şi decline competenţa în favoarea jurisdicţiilor de contencios administrativ şi nu să respingă contestaţiile ca inadmisibile.
23.Curtea notează că procedura în litigiu are ca obiect legalitatea celor două decizii ale Comisiei privind drepturile, cu caracter civil, ale reclamantului care decurg din statutul său de persoană persecutată din motive politice în timpul regimului comunist, în sensul primului paragraf al articolului 6 mai sus citat.
24.Curtea reaminteşte că, fiind vorba de decizii privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil, articolul 6§1 din Convenţie cere supunerea deciziilor luate de autorităţile administrative care nu îndeplinesc ele-însele exigenţele acestei dispoziţii unui control ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină (cauza Ortengerb contra Austriei, decizia din 25 noiembrie 1994, seria A, nr.295-B,p.49-50, §31 ; cauza Stallinger şi Kuso contra Austriei, decizie din 23 aprilie 1997, Culegerea de decizii şi hotărâri 1997-II,p.679-680, §51).
25.În cauză, Curtea reţine că, Comisia care s-a pronunţat la 22 aprilie 1991 şi la 6 ianuarie 1994 asupra drepturilor reclamantului care decurg din statutul său de persoană persecutată, fiind compusă exlusiv din funcţionari ai direcţiei de muncă şi protecţie socială şi din reprezentanţi ai asociaţiei foştilor deţinuţi politici ; ea este plasată sub controlul unei comisii centrale formate din reprezentanţi ai ministerelor justiţiei, ai muncii şi protecţiei sociale, pentru aplicarea articolului 5 din decretul-lege nr.118/1990, şi, deci, nu răspunde exigenţei de independenţă cu privire la executiv şi partide şi nu poate constitui „un tribunal”, în sensul articolului 6§1 mai sus citat ( mutatis mutandis, cauza Sramek contra Austriei, decizia din 22 octombrie 1984, seria A nr.84,p.17§42). Rezultă că, pentru ca exigenţele articolului 6§1 din Convenţie să fie îndeplinite, partea trebuie să poată să supună deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului ulterior a unui organ judiciar cu deplină jurisdicţie.
26. Ori, Curtea notează că tribunalele care au fost sesizate de reclamant cu o contestaţie împotriva deciziilor Comisiei care au examinat aceste drepturi cu caracter civil s-au declarat incompetente să controleze legalitatea, având în vedere modificarea, în cursul procedurii, a legislaţiei privind competenţa tribunalelor.
27. Curtea admite că reforma legislativă, realizată indirect prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/1997 din 10 iulie 1997 şi legea nr.55 din 2 martie 1998 privind aprobarea ordonanţei nu a avut ca finalitate, aşa cum subliniază Guvernul, să influenţeze asupra deznodământului judiciar al litigiului în faţa jurisdicţiilor naţionale, din moment ce ele nu vizau, în mod evident, să dea o altă şansă de succes uneia dintre părţi ( a contrario cauza Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii contra Franţei, decizie din 28 octombrie 1999, Culegere 1999-VII, § 57). Aşadar, noua procedură, introdusă indirect de dispoziţiile legislative citate mai sus şi aplicarea sa, în speţă, de tribunale, a antrenat imposibilitatea pentru reclamant de a-şi supune deciziile luate de autoritatea administrativă, care nu îndeplineşte ea-însăşi exigenţele unui”tribunal”, în sensul articolului 6§1 din Convenţie, controlului ulterior al unui organ judiciar cu deplină jurisdicţie.
28. Pe de altă parte, şi deoarece Guvernul relevă că este vorba despre o simplă schimbare de procedură care trebuie urmată de parte, din momentul în care reforma legislativă a deschis calea unui recurs ordinar, spre ştiinţă, o acţiune în contencios administrativ fondată pe articolul 5 din legea nr.29 din 7 septembrie 1990. Curtea constată că ea a examinat deja acest argument al Guvernului în stadiul admisibilităţii plângerii, când a concluzionat că eficienţa utilizării, de reclamant a unei astfel de căi de recurs era departe de a fi stabilit cu un grad suficient de certitudine, ţinând cont de circumstanţele particulare ale speţei. Ori Curtea nu a descoperit elemente noi care să-i permită să ajungă în acest stadiu, la o concluzie diferită.
29. În lumina celor care preced, Curtea consideră că imposibilitatea pentru tribunale de a examina legalitatea deciziilor autorităţii administrative care privesc drepturile cu caracter civil ale reclamantului în sensul modificării, în cursul procedurii, a legislaţiei în materie de competenţă ale tribunalelor, aduce atingere substanţei însăşi a dreptului reclamantului de acces la tribunal.
30. În concluzie, există o încălcare a articolului 6§1 din Convenţie.

II:ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
31.Reclamantul se plânge că nu a dispus efectiv de un recurs în scopul obţinerii drepturilor care decurg din decretul-lege nr.118/1990.El invocă articolul 13 din Convenţie care dispune :
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în (...) Convenţie au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-a comis de persoane care acţionează în exercitarea funcţiilor lor oficiale”.
32. Curtea aminteşte că, atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, articolul 6§1 constituie o lex specialis în raport cu articolul 13, ale cărui garanţii se găsesc, în principiu, absorbite de aceasta. De îndată ce a examinat plângerea reclamntului pe terenul articolului 6§1 citat anterior, ea nu consideră necesar, în speţă, examinarea şi pe terenul articolului 13 (cf. Kudla c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 146, CEDO 2000-XI).

III. PRIN APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
33. În termenii articolului 41 ai Convenţiei,
« Dacă este declarată o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale de către Curte şi dacă dreptul ointern al Înaltei Părţi contractante nu permite ştergerea decât imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »

A. Daune morale şi materiale
34. Reclamantul cere o daună materială de 110 000 dolari americani reprezentând diferenţa între salariul pe care ar fi trebuit să-l perceapă în calitate de cercetător şi pensia care i s-a acordat în perioda 1 decembrie 1973 – 1 iunie 1994. El cere între altele daune morale de 100 000 de dolari americani, astfel încât să nu se mai producă încălcări identice ale drepturilor convenţionale în viitor.
35. Guvernul se opune acordării sumelor cerute de către reclamant. El notează în această privinţă că reclamantul cere repararea unui prejudiciiu material care s-a produs cu mult înaintea sesizării tribunalelor interne şi mai ales înaintea datei de ratificare a Convenţiei de către România. El consideră că cererea reclamntului cu titlu de prejudiciu moral este incompatibilă cu noţiunea de ordine publică europeană, care se opune acordării de daune de natură punitivă şi preventivă.
36. Curtea relevă că singura baza de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile rezidă în speţă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de acces la un tribunal pentru a contesta deciziile Comisiei care statua asupra drepturilor sale cu caracter civil. Curtea nu va putea desigur specula asupra soluţiei procesului în caz contrar, dar nu consideră lipsit de motivaţie faptul că interesatul a suferit o pierdere reală a unei şanse (cf. Pelissier şi Sassi c. France [GC], nr. 25444/94, § 80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate, cum cere articolul 41, ea îi alocă 4000 de euro pentru toate prejudiciile.

B.Taxe şi cheltuieli
37. Reclamantul cere 1000 de dolari cu titlu de cheltuieli de procedură, împărţiţi după cum urmează : 250 de dolari americani pentru fiecare din fazele de procedură în faţa jurisdicţiilor interne şi 500 de dolari americani pentru procedura în faţa organelor Convenţiei.
38. Guvernul este gata să restituie cheltuielile dovedite şi nedisproporţionate legate de procedura în faţa tribunalelor interne şi a Curţii.
39. Curtea aminteşte că, dupa jurisprudenţa sa constantă, alocarea taxelor şi cheltuielilor cu titlul art. 41 presupune că ele sunt stabilite după adevărul lor, necesitatea lor şi, mai ales, după caracterul rezonabil al totalui lor (Iatridis c. Grecia (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De asemenea, cheltuielile de justiţie nu sunt acoperite decât în măsura în care ele se raportează la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002).
40. Aplicând aceste criterii prezetei speţe şi statuând în echitate, cum cere art. 41 al Convenţiei, Curtea consideră echitabil să aloce 600 de euro interesatului pentru taxe şi cheltuieli.

C.Interese moratorii
41.Curtea consideră adecvat să bazeze ratele de interese moratorii pe procentele de interese de facilitate ale preţului marginal al Băncii centrale europene majorate cu 3%.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA,ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că există încălcare a articolului 6§1 din Convenţie ;
2. Hotărăşte că nu este cazul să examineze plângerea reclamantului cu referire la articolul 13 din Convenţie ;
3.Hotărăşte
a) statul reclamat trebuie să verse reclamantului, în trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44§2 din Convenţie, 4.000 EUR ( patru mii euro) pentru daune materiale şi morale şi 600 EUR (şase sute euro) pentru cheltuieli , convertibili în lei româneşti la rata aplicabilă de reglare aplăţii ;
b)se va calcula de la expirarea termenului şi până la achitare sumele ce vor majora cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de facilitate a preţului marginal al Băncii centrale europene aplicabile în această perioadă, mărită cu 3% ;
4. Respinge, cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 27 mai 2003 prin aplicarea articolului 77§2 şi 3 din regulament.

T.L.EARLYJ.P.COSTA
Grefier adjunct Preşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.