"nimeni nu e mai presus de lege"

Hotărârea din 16 septembrie 2003 este reprodusă în facsimil.

În cauza Glod împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; A.B. Baka, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători; şi doamna S. Dolle, grefieră de secţie;
după ce a deliberat în camera de consiliu, la datele de 10 septembrie 2002 şi 26 august 2003, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 41134/98, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Florica Glod (reclamanta), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 septembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta s-a plâns de refuzul instanţelor, contrar articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, de a examina legalitatea unei hotărâri administrative, precum şi de imposibilitatea de a obţine restituirea în natură a unui teren care a aparţinut mamei sale, cu încălcarea articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii, astfel reorganizată (art. 52 alin. 1 din Regulament).
7. Prin decizia din 10 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă.
8. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT
9. Reclamanta s-a născut în anul 1942 şi are domiciliul în Bucureşti.

I. Circumstanţele cauzei

A. Prima acţiune în restituirea terenului
10. În 1991, reclamanta a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (numită în continuare Comisia administrativă) restituirea a 5,5 hectare (ha) dintr-un teren de 10 ha care aparţinuse mamei sale şi care reprezentase contribuţia acesteia la înfiinţarea unei cooperative agricole de producţie, în 1953.
11. Prin scrisoarea din 23 aprilie 1993, Comisia locală din Soveja a informat-o pe reclamantă că nu îi poate restitui terenul solicitat, deoarece acesta fusese atribuit altor persoane care fuseseră deja puse în posesie.
12. Prin decizia din 29 iulie 1993, Comisia judeţeană a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei acordându-i, în temeiul articolelor 36 şi 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (numită în continuare Legea nr. 18/1991), acţiuni la o societate comercială reprezentând echivalentul a 5,5 ha din terenul care aparţinuse mamei sale.
13. Reclamanta a contestat această decizie la Judecătoria Panciu. Ea a subliniat faptul că, acordându-i acţiuni, Comisia a încălcat dreptul său la restituirea în natură a terenului, prevăzut de art. 8 din Legea nr. 18/1991. Invocând totodată şi art. 13 din Legea nr. 18/1991, care dispunea că, în zona colinară, atribuirea efectivă a terenurilor se face, de regulă, pe vechile amplasamente, reclamanta a subliniat că ar fi fost posibilă reconstituirea dreptului său de proprietate pe acelaşi amplasament al terenului care aparţinuse mamei sale, teren pe care bunicul său construise un bazin de apă.
14. Prin sentinţa din 31 mai 1995, prima instanţă i-a respins cererea. Aceasta a constatat că reclamantei i-au fost acordate, de către Comisia administrativă, acţiuni la o societate comercială reprezentând echivalentul a 5,5 ha de teren. Or, instanţa a decis că, potrivit art. 11 din Legea nr. 18/1991, nu este competentă să controleze modalitatea efectivă prin care Comisia administrativă a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei.
15. Reclamanta a introdus recurs împotriva acestei sentinţe. Ea a susţinut că prima instanţă a interpretat în mod eronat art. 11 din Legea nr. 18/1991 întrucât, în temeiul acestui articol, controlul judecătoresc trebuia exercitat şi asupra modului în care comisiile reconstituie concret dreptul de proprietate al celui interesat, prin restituirea în natură sau prin acordarea de acţiuni.
Ea s-a plâns şi de faptul că instanţa nu a făcut o analiză concretă a amplasamentului terenului moştenit de ea, care i-ar fi permis acesteia să stabilească faptul că terenul este situat într-o zonă colinară. Or, reclamanta a subliniat că, într-un astfel de caz, era permisă, conform legii, reconstituirea dreptului său de proprietate pe vechiul amplasament.
16. Prin decizia definitivă din 22 octombrie 1995, Tribunalul Judeţean Vrancea a confirmat hotărârea primei instanţe. Acesta a respins recursul reclamantei, reamintind că instanţele nu sunt competente să controleze modalitatea efectivă prin care Comisia administrativă a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei, şi anume, prin acordarea de acţiuni la o societate comercială.

B. Evenimente ulterioare datei de 22 octombrie 1995: noua cerere în revendicare imobiliară
17. În 1995, societatea A. s-a angajat, în temeiul unui contract de arendă încheiat pe o durată de patru ani cu reclamanta, să exploateze terenul în contul căruia aceasta din urmă obţinuse acţiuni şi să îi acorde 18% din producţia totală de grâu pe care aceasta avea să o realizeze.
18. În 1999, reclamanta a informat societatea A. că doreşte să intre în posesia terenului său, cu scopul de a-l exploata individual.
19. După intrarea în vigoare a Legii nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, reclamanta a solicitat restituirea în natură şi pe vechiul amplasament al întregului teren care aparţinuse mamei sale.
20. O scrisoare, datată 21 noiembrie 2001, din partea Primăriei Mărăşeşti arăta că punerea în posesie a reclamantei nu se poate face pe vechiul amplasament, având în vedere că terenurile respective fuseseră atribuite altor persoane, în temeiul Legii nr. 18/1991.
21. Din documentele prezentate reiese că, în februarie 2001 şi noiembrie 2002, Comisia administrativă a eliberat două titluri de proprietate pe numele reclamantei, pentru terenuri de 2,5 ha şi, respectiv, 7,5 ha, sau un total de 8 ha de vie şi 2 ha de teren arabil. Reclamanta a acceptat 7 ha din acestea, în privinţa cărora a fost pusă în posesie, dar a refuzat restul, din cauza amplasării. În prezent, pe rolul instanţelor interne se află un litigiu referitor la amplasarea terenurilor restituite reclamantei care, în opinia acesteia, nu corespunde amplasării terenurilor deţinute anterior de mama sa.

II. DREPTUL INTERN APLICABIL
22. Prevederile aplicabile ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, astfel cum erau formulate la data faptelor în litigiu (publicată în Monitorul Oficial din 20 februarie 1991), dispun următoarele:

Articolul 8
"Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau construirea acestui drept.
De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi, în condiţiile legii civile, moştenitorii acestora (...)"

Articolul 11
"(1) În scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraş sau municipiu, se constituie, prin decizia prefecturii, o comisie condusă de primar.
(2) Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale vor funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin decizia prefecturii şi condusă de prefect.
(3) Procedura de constituire şi modul de funcţionare a comisiilor, precum şi modelul şi modul de atribuire a noilor titluri de proprietate, se vor stabili prin hotărâre a Guvernului în termen de 15 zile de la data publicării prezentei legi. Din comisii vor face parte cetăţeni desemnaţi de obşte din toate categoriile îndreptăţite, specialişti şi funcţionari publici. În comunele constituite din mai multe sate, cetăţenii vor fi desemnaţi proporţional cu ponderea numerică a locuitorilor din fiecare sat.
(4) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate.
(5) Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria în raza căreia este situat terenul, în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană.
(8) Controlul judecătoresc se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative din prezenta lege cu privire la dreptul de a obţine titlul de proprietate, la întinderea suprafeţei de teren ce se cuvine şi, dacă este cazul, la exactitatea reducerii acestei suprafeţe, potrivit legii."

Articolul 13
"Atribuirea efectivă a terenurilor se face, în zona colinară, de regulă, pe vechile amplasamente (...)".

Articolul 36
"Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, şi care se află în administrarea unităţilor agricole de stat, devin la cerere acţionari la societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 din actualele unităţi agricole de stat (...).
(...) Numărul de acţiuni primite va fi proporţional cu suprafaţa de teren în echivalent arabil trecută în patrimoniul statului, fără a putea depăşi însă valoarea a 10 ha teren de familie, în echivalent arabil."

Articolul 38
"În localităţile cu deficit de teren în care terenurile foştilor proprietari se află în proprietatea statului şi aceştia nu optează pentru acţiuni în condiţiile art. 36 şi nu li se pot atribui lor sau moştenitorilor suprafaţa minimă prevăzută de prezenta lege, comisiile judeţene vor hotărî atribuirea unei suprafeţe de 5.000 mp de familie, în echivalent arabil, la cerere, din terenurile proprietatea statului.
Pentru diferenţa de teren până la care sunt îndreptăţiţi foştii proprietari sau moştenitorii lor, potrivit prezentei legi, se aplică corespunzător prevederile art. 36."
23. Legea nr. 18/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial din 5 ianuarie 1998, pentru a include modificările ce i-au fost aduse prin Legea nr. 169/1997, ale cărei dispoziţii aplicabile prevăd:

Articolul 6
"Alineatele (4)-(10) ale articolului 11 se abrogă."

Articolul 443
"(2) Împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria (...) în termen de 30 de zile de la comunicare."

Articolul 446
"Plângerea (...) poate fi îndreptată şi împotriva măsurilor de punere în aplicare a art. 36 din prezenta lege, cu privire la stabilirea dreptului de a primi acţiuni în unităţile agricole de stat, reorganizate în societăţi comerciale conform Legii nr. 15/1990."

Articolul 448
"Instanţa soluţionează cauza potrivit regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi în Legea pentru organizarea judecătorească. Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive, comisia judeţeană, care a emis titlul de proprietate, îl va modifica, îl va înlocui sau îl va desfiinţa."
24. Prevederile aplicabile ale Legii nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997, dispun următoarele:

Articolul 2
"(...) reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere."

Articolul 3
"Reconstituirea dreptului de proprietate pentru (...) suprafaţa (...) adusă în cooperativa agricolă de producţie, (...) dar nu mai mult de 50 ha de proprietar deposedat, se face integral în localităţile în care există suprafeţe de teren agricol constituite ca rezervă la dispoziţia comisiei (...)".

Articolul 8
"Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit calitatea de acţionar la societăţile comerciale (...) în temeiul art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 li se restituie în natură suprafeţe de aceeaşi calitate (...). Atribuirea efectivă a terenurilor se face în zona colinară pe vechile amplasamente (...)".

ÎN DREPT

I. Cu privire la excepţia preliminară ridicată de Guvern
25. Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii, motivând aceasta prin lipsa calităţii de victimă a reclamantei, în sensul art. 34 din Convenţie, având în vedere schimbările survenite în situaţia de fapt după 22 octombrie 1995. Acesta subliniază că reclamantei i-a fost atribuit dreptul de proprietate asupra a 8 ha de vie şi 2 ha de teren arabil (a se vedea alin. 21 anterior). Or, dacă Guvernul admite că restituirea nu a avut loc pe acelaşi amplasament al terenurilor deţinute de mama sa, el subliniază faptul că reclamantei i-a fost restituită în natură suprafaţa integrală care i-a aparţinut acesteia din urmă, şi anume, 10 ha de teren. De asemenea, Guvernul arată că actuala lege a fondului funciar nu îi mai permite reclamantei să obţină reconstituirea dreptului său de proprietate pe vechiul amplasament.
26. Reclamanta evidenţiază faptul că autorităţile împuternicite să pună în aplicare Legea nr. 18/1991 au atribuit terenurile foştilor proprietari unor terţi care nu aveau acest drept. Or, reclamantei i-au fost atribuite terenuri necorespunzătoare sau acţiuni, cu toate că prevederile Legii nr. 18/1991 obligau autorităţile să dispună restituirea în natură şi, în plus, pe vechiul amplasament, fiind vorba de o zonă colinară, destinată culturii viţei-de-vie.
27. Curtea nu poate să speculeze asupra faptului dacă îi era permis sau nu reclamantei, în temeiul legislaţiei aplicabile la data primei sale cereri în restituire, să obţină terenul pe vechiul amplasament, în condiţiile în care instanţele chemate să examineze această problemă cu prilejul contestaţiei introduse de către reclamantă împotriva deciziei Comisiei administrative din 29 iulie 1993 s-au declarat necompetente să soluţioneze acest aspect al cererii, citând art. 11 din Legea nr. 18/1991, aşa cum dispunea acesta la momentul respectiv. Curtea constată şi că un nou litigiu referitor la amplasarea terenurilor restituite reclamantei se află în prezent pe rolul instanţelor interne (conform alin. 21 anterior).
Oricum, Curtea observă că restituirea terenurilor menţionată de Guvern se întemeiază pe o altă bază legală decât cea aflată la originea litigiului prezentat în faţa Curţii şi că a avut loc în februarie 2001, pentru o parte din teren, şi în noiembrie 2002 pentru restul terenului, adică la aproximativ zece ani de la data la care reclamanta a făcut prima cerere în temeiul Legii fondului funciar.
28. În plus, Curtea constată că plângerile formulate de reclamantă nu se limitează la ingerinţa autorităţilor în dreptul său de proprietate, ci se referă şi la încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie. Or, în lipsa recunoaşterii, explicite sau în substanţă, a faptului că s-a produs o încălcare a Convenţiei, precum şi în lipsa unei reparaţii din partea autorităţilor, reclamanta se poate, în mod incontestabil, pretinde victimă a hotărârii instanţelor că nu sunt competente să examineze o decizie administrativă a Comisiei, cum a fost cazul în speţă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Crişan împotriva României, cererea nr. 42930/98, alin. 27-30, din 27 mai 2003).
29. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie
30. Reclamanta se plânge, mai întâi de refuzul instanţelor de a examina legalitatea unei decizii a Comisiei administrative. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, ale cărui prevederi aplicabile dispun:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...), de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care să decidă (...) asupra contestaţiilor sale privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil."
31. Reclamanta evidenţiază faptul că instanţele române aveau, în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991, o competenţă limitată în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate. Această situaţie a determinat instanţele sesizate prin contestaţia ei să nu examineze legalitatea reconstituirii dreptului său de proprietate prin acordarea de acţiuni la o societate comercială.
32. Guvernul reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci el poate fi supus unor limitări implicit admise, necesitând, prin natura sa, o reglementare de către stat. Or, el subliniază că, în speţă, instanţele interne s-au pronunţat în cazul contestaţiei reclamantei împotriva deciziei Comisiei administrative, respectând limitele competenţei atribuite lor prin Legea nr. 18/1991.
33. În observaţiile sale complementare, Guvernul subliniază că el nu contestă cele susţinute de reclamantă pe terenul art. 6 alin. 1 din Convenţie. El precizează, totuşi, că art. 11 din Legea nr. 18/1991, în vigoare la momentul respectiv şi care limita competenţa instanţelor, a fost modificat prin Legea nr. 169/1997. Începând din acest moment, competenţa instanţelor în materie nu mai este limitată şi acestea au posibilitatea să examineze toate aspectele de fapt şi de drept ale deciziilor pronunţate de Comisia administrativă.
34. Curtea constată că procedura în litigiu făcea referire la legalitatea unei decizii a Comisiei administrative privitoare la dreptul reclamantei, aşa cum era prevăzut de Legea fondului funciar, de a obţine restituirea unui bun imobiliar, drept ce îmbracă, incontestabil, un caracter civil, în sensul alin. 1 al art. 6 menţionat anterior, care este, prin urmare, aplicabil în speţă.
35. Curtea reaminteşte că, fiind vorba de decizii referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, art. 6 alin. 1 din Convenţie dispune ca deciziile luate de autorităţi administrative care nu îndeplinesc cerinţele acestei prevederi să fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină (a se vedea cauza Crişan împotriva României, citată anterior, alin. 24; cauza Ortenberg împotriva Austriei, hotărârea din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 295-B, p. 49-50, alin. 31; cauza Stallinger şi Kuso împotriva Austriei, hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-II, p. 679-680, alin. 51).
36. Curtea consideră, mai întâi, că respectiva Comisie administrativă care s-a pronunţat, la 29 iulie 1993, asupra cererii reclamantei în restituirea terenului, numită prin ordin al Prefectului şi condusă de acesta din urmă, în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991, nu respectă condiţia de independenţă în raport cu executivul şi nu poate, prin urmare, să constituie o "instanţă", în sensul art. 6 alin. 1 sus-menţionat (conform, mutatis mutandis, Crişan împotriva României, sus-menţionată, alin. 25; Sramek împotriva Austriei, hotărârea din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, p. 17, alin. 42). Din cele prezentate rezultă că, pentru a fi îndeplinite cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, e necesar ca persoana interesată să poată supune deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină.
37. Or, Curtea constată, în această privinţă, că instanţele sesizate de reclamantă printr-o contestaţie împotriva deciziei prin care Comisia administrativă îi atribuise acţiuni s-au declarat necompetente să controleze legalitatea acesteia, în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991, aşa cum era formulat la momentul respectiv.
38. Curtea ia act cu interes de modificarea legislativă indicată de Guvern referitor la extinderea competenţei, de acum înainte nelimitată, a instanţelor chemate să se pronunţe cu privire la legalitatea deciziilor administrative ale Comisiei (conform dreptului intern aplicabil, în special alin. 23 anterior). Totuşi, prevederile legale care reglementau, la momentul faptelor, competenţa instanţelor judecătoreşti sesizate cu o contestaţie împotriva unei decizii a Comisiei şi aplicarea lor, în speţă, de către instanţe, au determinat, în cauză, imposibilitatea reclamantei de a supune deciziile emise de o autoritate administrativă care nu îndeplineşte calităţile unei "instanţe", în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, verificării ulterioare a unui organ judiciar cu competenţă deplină.
39. În lumina celor prezentate, Curtea apreciază că această imposibilitate a instanţelor, datorată legislaţiei interne în vigoare la data respectivă, de a stabili dacă reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a obţine restituirea în natură a terenului şi, în plus, pe vechiul amplasament, constatată în cadrul contestaţiei reclamantei împotriva deciziei administrative care statua asupra drepturilor sale civile, aduce atingere substanţei dreptului său de acces la justiţie.
40. Prin urmare, se constată o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
41. Reclamanta apreciază că, din cauza modului în care a fost soluţionată contestaţia sa de către instanţele interne, s-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, garantat de articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, potrivit căruia:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
42. Guvernul susţine că reclamanta nu a suferit nici o atingere a dreptului său de proprietate şi face trimitere la decizia în cauza Malhous împotriva Republicii cehe, cererea nr. 33071/96, C.E.D.O. 2000-XII). În subsidiar, acesta apreciază că o eventuală atingere a dreptului de proprietate al reclamantei ar fi într-atât de infimă, încât ar putea intra în marja de apreciere a statului.
43. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi precizează că sus-menţionata cauză Malhous împotriva Republicii cehe nu este aplicabilă în speţă. Ea arată că, spre deosebire de domnul Malhous, ea îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a obţine restituirea în natură şi, în plus, pe vechiul amplasament, întrucât terenul aparţinuse mamei sale, dar instanţele sesizate au refuzat să se pronunţe asupra acestui aspect, invocând limitele legale ale competenţei lor. Ea precizează, în această privinţă, faptul că, la data intrării în vigoare a legii, terenul său făcea parte din patrimoniul cooperativei agricole de producţie şi că acesta este situat, aşa cum prevede art. 13 din Legea nr. 18/1991, într-o zonă colinară, şi anume, în apropierea localităţii Panciu, judeţul Vrancea.
44. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 10 septembrie 2002, dată la care camera a declarat cererea admisibilă, Guvernul apreciază că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu este aplicabil în speţă, reclamanta neavând nici un bun actual, nici o speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei constante a Curţii.
45. Curtea apreciază că problemele ridicate de Guvern în observaţiile sale complementare şi-ar avea locul mai degrabă în cadrul unei excepţii preliminare care să susţină incompatibilitatea rationae materiae a acestui capăt de cerere cu prevederile Convenţiei. Ridicată pentru prima dată după pronunţarea deciziei de admisibilitate în cauză, o asemenea excepţie este tardivă, având în vedere că Guvernul a decăzut din dreptul de a formula excepţii, (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, Ceteroni împotriva Italiei, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de decizii şi hotărâri 1996-V, p. 1755-1756, alin. 19).
46. Oricum, Curtea consideră, ţinând cont de concluziile formulate la alineatele 38-40 anterioare, că nu este necesar să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Laino împotriva Italiei, cererea nr. 33158/96, alin. 25, C.E.D.O. 1999-I; Zanghi împotriva Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, alin. 23; Biserica catolică din Cannee împotriva Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-VIII, alin. 50).

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
47. Conform art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciul material şi moral
48. Reclamanta solicită cu titlu de prejudiciu material acordarea a 3 ha de teren situate în proximitatea terenului de 7 ha care i-a fost deja restituit sau, în subsidiar, o sumă corespunzătoare valorii bunului imobiliar menţionat, pe care o apreciază la 6.000 euro. Ea solicită, în plus, 10.000 euro pentru prejudiciul moral cauzat de refuzul autorităţilor, vreme de aproape zece ani, de a o pune în posesie cu terenul pe vechiul său amplasament, fapt ce i-a provocat suferinţe fizice şi psihice, i-a afectat starea sănătăţii şi a determinat apariţia unui sentiment de nedreptate şi tensiune permanentă.
49. Guvernul se opune acordării sumelor cerute de reclamantă. El remarcă, în această privinţă, că, urmare a modificărilor survenite în situaţia de fapt, reclamanta a obţinut restituirea în natură a 8 ha de vie şi 2 ha de teren arabil, adică totalitatea suprafeţei de teren deţinută de mama sa. Or, el subliniază că, având în vedere schimbarea destinaţiei terenurilor pe perioada regimului comunist, precum şi titlurile de proprietate atribuite deja unor terţi asupra unor terenuri aflate în proximitatea terenului reclamantei, este în mod obiectiv imposibil ca aceasta să fie pusă în posesie pe acelaşi amplasament. Guvernul e de părere că nu se poate stabili nici o legătură de cauzalitate între suferinţele invocate de aceasta şi pretinsele încălcări ale prevederilor Convenţiei.
50. Curtea evidenţiază că singurul element luat în considerare în acordarea satisfacţiei echitabile este, în speţă, faptul că reclamanta nu a beneficiat de acces la justiţie pentru a contesta deciziile Comisiei administrative, ce statuau asupra drepturilor sale cu caracter civil. Curtea nu poate să speculeze care ar fi fost soluţia contestaţiei în caz contrar, dar nu consideră nerezonabilă aprecierea că persoana interesată a suferit o pierdere reală de şansă (a se vedea cauzele Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, cererea nr. 25444/94, alin. 80, C.E.D.O. 1999-II; Crişan împotriva României, sus-menţionată, alin. 36). Pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 4.000 euro pentru prejudiciile însumate.

B. Dobânzi de întârziere
51. Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern;
2. hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe asupra capătului de cerere fondat pe articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;
4. hotărăşte că:
a) statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 4.000 euro pentru prejudiciul material şi moral, plus orice sumă care i-ar putea fi reţinută cu titlu de impozit, urmând a fi achitaţi în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;
b) această sumă va fi majorată, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca centrală europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
5. respinge de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.

Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 16 septembrie 2003, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.