"nimeni nu e mai presus de lege"

Această hotărâre va rămâne definitivă în cazurile definite în articolul 44 alin. 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificări de formă.
În Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din domnii B.M. Zupančič, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecători, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 77.364/01) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, doamna Ioana Ilişescu şi domnul Daniel Chiforec (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 28 aprilie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Beatrice Ramaşcanu, subsecretar de stat.
3. Reclamanţii se plâng de lipsa de echitate a procedurii în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului Iaşi, datorită faptului că au fost condamnaţi fără să fie audiaţi personal.
4. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formată în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. Prin decizia din 6 ianuarie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.
6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniate (art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

I. Împrejurările cauzei
8. Prima reclamantă, doamna Ioana Ilişescu, este cetăţean român, născută în anul 1950. Cel de-al doilea reclamant, fiul său, domnul Dan Gabriel Chiforec, este cetăţean român, născut în anul 1977. Ei locuiesc la Iaşi.
9. La data de 14 octombrie 1998, S.T. a depus o plângere penală împotriva reclamanţilor pentru lovire, ameninţare şi insultă. El a cerut despăgubiri în valoare de 55 milioane lei. Cauza a fost amânată de 13 ori din cauza unor probleme legate de procedura de citare şi a cererilor de amânare a termenului formulate de către părţi.
10. Conform încheierilor de şedinţă din dosar, prima reclamantă a fost prezentă la termenele din 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 29 octombrie şi 3 decembrie 1999 şi din 7 ianuarie 2000. Cel de-al doilea reclamant a fost prezent la termenele din 29 octombrie 1999 şi 7 ianuarie 2000. La data de 29 octombrie 1999, instanţa, la cererea procurorului B.D., a hotărât să amâne judecarea cauzei, având în vedere lipsa unui raport de expertiză medicală. La data de 7 ianuarie 2000, instanţa a hotărât să amâne cauza datorită lipsei martorilor acuzării, a unei cereri formulate de către cel de-al doilea reclamant, care dorea să angajeze un avocat, şi a unei cereri formulate de către reprezentantul părţii vătămate, care a cerut o expertiză medicală. Deşi cei 2 reclamanţi au fost prezenţi la termene, judecătorul nu i-a audiat.
11. Conform Guvernului, la data de 26 februarie 1999 prima reclamantă a cerut amânarea cauzei pentru a putea fi asistată de un avocat, iar la data de 2 aprilie 1999 a semnat un contract de asistenţă juridică cu avocatul T.M. Conform aceloraşi informaţii furnizate de Guvern, la termenul din 9 aprilie 1999 prima reclamantă a fost asistată de avocatul său, iar la termenul din data de 2 iulie 1999 ea nu s-a prezentat, însă a fost reprezentată de avocatul său. Guvernul indică faptul că, la data de 10 septembrie 1999, avocatul a reziliat contractul de asistenţă juridică pe care îl încheiase cu clienta sa.
12. La termenul din 17 martie 2000, reclamanţii nu s-au prezentat, partea civilă a fost asistată de avocatul său, iar martorii acuzării au fost şi ei prezenţi. Judecătorul a considerat că adeverinţele medicale ale părţii civile şi declaraţiile martorilor acuzării dovedeau vinovăţia reclamanţilor.
13. Prin sentinţa pronunţată în aceeaşi zi, Judecătoria Iaşi a condamnat-o pe prima reclamantă la 3 luni de închisoare pentru lovire şi a aplicat o amendă de un milion de lei pentru ameninţare. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant la 3 luni de închisoare pentru lovire. Instanţa i-a achitat pentru săvârşirea infracţiunii de insultă şi i-a condamnat să-i plătească lui S.T. suma de treizeci de milioane lei, cu titlul de prejudicii materiale şi morale, şi trei milioane cinci mii lei cheltuieli de judecată. Instanţa şi-a motivat hotărârea după cum urmează:
"[...] Inculpaţii nu s-au prezentat în instanţă pentru a formula probe în apărare şi au solicitat termen pentru a-şi angaja apărător. Deşi dosarul este înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi începând cu data de 14 octombrie 1998 până la pronunţare, 17 martie 2000, şi legal citaţi în conformitate cu dispoziţiile art. 177 - 179 din Codul de procedură penală, inculpaţii nu s-au folosit de beneficiile acordate de lege pentru a-şi apăra poziţia procesuală [...]"
14. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei sentinţe, plângându-se de faptul că nu au avut posibilitatea să fie audiaţi personal de către primii judecători, drept care nu şi-au putut dovedi nevinovăţia.
15. La termenul din 26 septembrie 2000, reclamanţii au fost prezenţi şi asistaţi de un avocat. La 28 noiembrie şi 31 octombrie 2000, prima reclamantă a fost prezentă, iar al doilea reclamant a fost reprezentat de avocatul său. Deşi prezenţi la termene, reclamanţii nu au fost audiaţi personal. De fiecare dată, cauza a fost amânată pe motiv de neîndeplinire a procedurii de citare în ceea ce priveşte partea vătămată.
16. La data de 30 ianuarie 2001, Tribunalul Iaşi a respins recursul ca nefondat. Tribunalul a considerat că judecătoria a administrat toate probele necesare pentru a soluţiona cauza şi că declaraţiile martorilor şi certificatele medicale erau suficiente pentru a judeca cauza.
17. La data de 7 aprilie 2001, reclamanţii au formulat o cerere în vederea promovării unui recurs în anulare la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cerere care a fost respinsă prin adresa din 17 mai 2001.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

A. Codul de procedură penală
18. Dispoziţiile pertinente ale Codului de procedură penală stabilesc următoarele:

Articolul 6
"Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare."

Articolul 291
"Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei [...]".

Articolul 321
"Instanţa poate dispune unele schimbări ale ordinii, când aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea acestuia."

Articolul 322
"Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce."

Articolul 323
"Instanţa procedează apoi la ascultarea inculpatului.
Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membri ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face [...]
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar."

Articolul 324
"Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflării adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă.
Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor.
Inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei."

Articolul 197
"Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act."

Articolul 3856
"[...]
(3) Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele."

Articolul 3859
"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
[...]
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului."

Articolul 38515
"Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:
[...]
2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi
[...]
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decât cele prevăzute la lit. c)."

Articolul 38516
"Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare [...]"

Articolul 38519
"Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător."

B. Jurisprudenţa
19. Prin Decizia nr. 753 din 5 noiembrie 1998, Curtea de Apel Cluj, sesizată cu recursul unui acuzat condamnat fără să fi fost audiat de primii judecători şi nici de judecătorii din apel, a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând ca primii judecători să audieze reclamantul personal. Invocând art. 322 din Codul de procedură penală, curtea a estimat că audierea unui inculpat, impusă de respectarea drepturilor la apărare, reprezenta o obligaţie pentru instanţele interne. În fine, aceasta a estimat că hotărârile instanţelor inferioare nu se bazau pe fapte incontestabile şi stabilite în mod concret, deoarece ele se bazau numai pe declaraţiile inculpatului din faza urmăririi penale.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
20. Reclamanţii pretind că nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului Iaşi, încălcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."
21. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost condamnaţi de către Judecătoria şi Tribunalul Iaşi fără ca acestea să-i fi audiat personal.
22. Guvernul consideră că, în speţă, se disting două chestiuni diferite: cea legată de asistarea reclamanţilor de către un avocat şi cea a prezenţei lor la şedinţele de judecată.
23. În ceea ce priveşte primul aspect, Guvernul reaminteşte că, în speţă, asistarea de către un avocat din oficiu nu era necesară deoarece reclamanţii nu se aflau în situaţia prevăzută de art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală (infracţiune pedepsită cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani).
24. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, Guvernul consideră că procedura trebuie analizată în ansamblul ei şi că, având în vedere circumstanţele cauzei, faptul că reclamanţii nu au fost audiaţi personal de către instanţă înainte de a fi condamnaţi este rezultatul comportamentului lor "culpabil" şi al frecventelor lor absenţe. Acesta adaugă că reclamanţii nu au făcut nimic pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a contesta argumentele părţii vătămate.
25. Conform celor arătate de Guvern, chiar dacă reclamanţii au fost prezenţi la termenele din 29 octombrie 1999 şi 7 ianuarie 2000, judecătorii au fost împiedicaţi de motive obiective să-i audieze personal.
26. Guvernul afirmă că, în ceea ce priveşte termenele din 5 noiembrie şi 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 28 mai, 2 iulie şi 10 septembrie 1999, judecătorul de primă instanţă a hotărât amânarea pe motiv că reclamanţii nu s-au prezentat la aceste şedinţe de judecată. Conform celor arătate de Guvern, la termenul din 9 noiembrie 1998 judecarea cauzei a fost amânată din cauza solicitării de informaţii formulate de instanţă către poliţia municipală. La data de 21 ianuarie 1999, instanţa a ordonat grefei să repete procedura de citare, din cauza unei erori în ceea ce priveşte numele reclamantului. La data de 26 februarie 1999, reclamanţii au cerut amânarea judecării cauzei pentru a-şi putea angaja un apărător. În sfârşit, la data de 2 iulie 1999, instanţa a amânat judecarea cauzei pentru 10 septembrie 1999, dată la care părţile ar fi trebuit să fie audiate şi să li se ofere posibilitatea de a administra probe.
27. Conform celor arătate de Guvern, amânările repetate ale instanţei se datorează diverselor chestiuni prealabile, cum ar fi verificarea identităţii părţilor, procedura de citare a inculpaţilor, precum şi cererile de amânare formulate de către părţi. Guvernul invocă art. 291 alin. 2 din Codul de procedură penală şi reaminteşte faptul că absenţa părţilor nu împiedică judecarea cauzei. În fine, acesta consideră că reclamanţii nu au făcut niciun demers pentru a-şi dovedi nevinovăţia, deoarece nu au furnizat "nici cea mai mică dovadă în favoarea lor".
28. Guvernul reaminteşte că un stat nu poate fi considerat răspunzător atunci când un inculpat, citat legal şi informat despre motivele acuzării sale, renunţă în mod expres la dreptul de a se prezenta în instanţă şi de a se apăra (Cauza Poitrimol împotriva Franţei, Hotărârea din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-A, p. 13, § 31). Atitudinea reclamanţilor ar echivala cu o renunţare la dreptul de a apărea în instanţă şi de a se apăra.
29. În ceea ce priveşte echitatea procedurii în faţa instanţei de recurs, Guvernul subliniază faptul că art. 6 alin. 1 nu impune dreptul la o audiere publică sau prezenţa acuzatului în persoană (Cauza Sigurthor Arnarrson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, 15 iulie 2003, § 30).
30. În sfârşit, Guvernul subliniază că situaţia este diferită de cea a Cauzei Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII) deoarece, în prezenta cauză, instanţa sesizată cu soluţionarea recursului reclamanţilor nu a făcut altceva decât să confirme hotărârea de condamnare iniţială.
31. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei arată că, conform art. 69 din Codul de procedură penală, declaraţiile inculpaţilor au ca scop descoperirea adevărului. Conform art. 70 alin. 2 din acelaşi cod, instanţa trebuie să informeze inculpatul despre motivele acuzării sale şi să-i ceară să furnizeze toate informaţiile legate de faptele ce constituie baza acuzării. Reclamanţii afirmă că, în speţă, inechitatea procedurii este "evidentă" deoarece probele pe care aceştia le-au furnizat atestă faptul că instanţele interne i-au privat de dreptul de a fi audiaţi personal înainte de a-i condamna.
32. Conform celor declarate de reclamanţi, de-a lungul a 13 şedinţe de judecată, amânată din diferite motive, în 29 octombrie, 3 decembrie 1999 şi 7 ianuarie 2000 judecătoria avea posibilitatea şi datoria legală de a-i audia personal. Ei afirmă că în timpul procedurii în recurs, tribunalul a omis să verifice legalitatea sentinţei de condamnare şi a considerat că dovezile administrate la dosar sunt suficiente pentru a soluţiona cauza.
33. Curtea reaminteşte faptul că prezentarea la proces a unui acuzat are o importanţă capitală atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesităţii de a verifica exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile părţii vătămate, ale cărei interese trebuie protejate, cât şi cele ale martorilor (Cauza Poitrimol citată mai sus, p. 13, § 35).
34. Curtea reaminteşte faptul că o procedură care se desfăşoară în lipsa acuzatului nu este, în principiu, incompatibilă cu Convenţia, dacă acuzatul poate obţine ulterior ca o instanţă să statueze din nou, după ce l-a audiat, asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept (Cauza Colozza împotriva Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29).
35. Aşadar, Curtea trebuie să analizeze dacă, în circumstanţele cauzei, particularităţile procedurii naţionale, privită în general, ar justifica o derogare de la acest principiu.
36. Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamanţii au fost condamnaţi de către Judecătoria Iaşi fără a fi fost audiaţi personal (paragraful 10 de mai sus). Aceasta observă că, în conformitate cu dispoziţiile pertinente din Codul de procedură penală, instanţa ar fi trebuit să-i audieze personal înainte de a-i condamna (paragraful 18 de mai sus). De asemenea, aceasta observă că, în dreptul român, încălcarea dispoziţiilor privitoare la desfăşurarea examinării cauzei (art. 321, 322 şi 323 din Codul de procedură penală) constituie o încălcare a drepturilor la apărare, sancţionată prin nulitatea hotărârii în cauză (paragrafele 18 şi 19 de mai sus).
37. Curtea observă că modalităţile de aplicare a art. 6 în căile de atac depind de caracteristicile procedurii de care este vorba; trebuie ţinut cont de întreaga procedură internă şi de rolul cuvenit instanţei de control în ordinea juridică naţională (Cauza Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I, p. 141, § 39).
38. Curtea reaminteşte că, în cauza de faţă, competenţa Tribunalului Iaşi, în calitate de instanţă de recurs, este stabilită în art.38515 şi 38516 din Codul de procedură penală. Conform art. 38515, instanţa respectivă nu era obligată să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate.
39. Curtea a declarat că, atunci când o instanţă de control este competentă să examineze cauza în fapt şi în drept şi să analizeze per ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără o apreciere directă a mărturisirilor prezentate în persoană de către acuzat, care susţine că nu a comis fapta considerată a fi o infracţiune (Cauza Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, § 32).
40. Curtea conchide că, în virtutea atribuţiilor conferite de Codul de procedură penală, tribunalul avea posibilitatea să corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primă instanţă, fie anulând sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei acuzaţiilor ce li s-au adus, după ce a făcut o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei celor în cauză, procedând, dacă era cazul, la readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 38515 şi 38516). Prin urmare, Curtea consideră că o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor să-şi confrunte argumentele cu cele ale părţii vătămate, să administreze probe şi să interogheze eventuali martori.
41. În ceea ce priveşte comportamentul reclamanţilor şi eventuala lor "renunţare la dreptul de a se apăra", Curtea reaminteşte faptul că o renunţare la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie să fie stabilită în mod neechivoc (Cauza Colozza citată mai sus, § 28). Or, Curtea nu identifică niciun element care să ateste o eventuală renunţare a reclamanţilor de a se apăra.
42. Curtea reaminteşte că deja a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din cauza condamnării unui acuzat fără ca acesta să fi avut posibilitatea să administreze probe şi să se apere (conform, mutatis mutandis, Cauzei Constantinescu citate mai sus, § 56 - 61).
43. În aceste condiţii, Curtea consideră că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
44. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu
45. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicită rambursarea amenzii penale pe care au plătit-o în urma condamnării lor, adică 33.500.000 lei (ROL). Ei pretind că au suferit un prejudiciu moral considerabil, cu "consecinţe negative asupra vieţii lor sociale, familiale şi profesionale", pentru reparaţia căruia ei solicită fiecare 500.000 euro (EUR).
46. În ceea ce priveşte amenda penală aplicată reclamanţilor, Guvernul susţine principiul potrivit căruia Curtea nu poate specula asupra soluţiei procedurii penale în cazul în care reclamanţii ar fi fost audiaţi de către instanţele interne (Cauza Sigurthor Arnarrson citată mai sus, § 42). În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră suma solicitată de reclamanţi ca "nejustificată" şi face referire la cauze similare, în care Curtea a acordat 4.000 EUR (Cauza Forcellini împotriva Saint-Marin, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi (Cauza Constantinescu citată mai sus, § 82).
47. Curtea relevă că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa instanţelor interne. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei procesului în cazul contrar, însă nu consideră nerezonabil să creadă că părţile în cauză au suferit o reală pierdere de şansă în procesul respectiv (Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II).
48. Ca atare, statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea acordă reclamanţilor împreună suma de 3.000 EUR.

B. Cheltuielile de judecată
49. Reclamanţii solicită 4.683.000 ROL, pentru cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial şi cheltuieli cu traducerile.
50. Guvernul reaminteşte faptul că cheltuielile de judecată pot fi acordate dacă au fost într-adevăr impuse reclamanţilor şi dacă sunt în limite rezonabile şi există raport de cauzalitate cu încălcarea constatată. Acesta citează în special hotărârile în Cauza Cvijetic împotriva Croaţiei din 26 februarie 2004, § 63, şi în Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, § 55.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care s-au stabilit veridicitatea lor, necesitatea lor şi caracterul lor rezonabil. În speţă şi ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că suma de 162 EUR este rezonabilă cu titlu de cheltuieli de judecată ale procedurii şi o acordă reclamanţilor.

C. Dobânzile moratorii
52. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
2. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească reclamanţilor împreună, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de daune morale, precum şi 162 EUR (una sută şaizeci şi doi euro) drept cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi până la plata efectivă, această sumă să fie purtătoare de dobândă simplă, a cărei rată să fie egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
3. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Boštjan M. Zupančič,
preşedinte

Vincent Berger,
grefier

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.