"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza Ruianu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători; şi doamna S. Dolle, grefieră de secţie; după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 20 mai 2003, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 34647/97, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Gheorghe Ruianu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la data de 12 septembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). În urma decesului reclamantului, care a survenit la data de 1 martie 2002, văduva sa, doamna Ana Ruianu, şi-a exprimat, la data de 20 martie 2002, intenţia de a continua procedura. Din motive de ordin practic, în prezenta hotărâre domnul Ruianu va fi numit în continuare "reclamantul", chiar dacă în prezent această calitate trebuie atribuită doamnei Ruianu (hotărârea în cauza Dalban împotriva României, nr. 28114/95, alin. 1, C.E.D.0. 1999-VI).
2. Partea reclamantă este reprezentată de doamna O. Savu, avocată în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de doamna C.I. Tarcea, Agentul guvernamental român pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. Reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive prin care se ordona unui terţ să demoleze o construcţie ridicată în parte pe terenul său, invocând în special art. 6 alin. 1 din Convenţie.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. La 10 iulie 2001, prima secţie a decis să comunice cererea Guvernului.
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
8. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizată astfel (art. 52 alin. 1).
9. La 3 decembrie 2002, în temeiul articolului 61 alineatul 3 din Regulamentul Curţii, preşedintele Camerei a acordat doamnei Ioana Tomoială autorizaţia să prezinte observaţii scrise cu privire la anumite aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost transmise Curţii prin scrisorile din 2 octombrie 2001, 7 martie 2002 şi 7 ianuarie 2003.
10. În temeiul articolului 61 alineatul 5 din Regulament, reclamantul a răspuns în scris observaţiilor la 11 ianuarie şi 21 februarie 2003, iar Guvernul, la 28 februarie 2003.
11. La 18 decembrie 2002, Curtea a decis să se pronunţe, în temeiul art. 29 alin. 1 şi 3 din Convenţie, atât cu privire la admisibilitate, cât şi pe fond. Aceasta a invitat părţile să prezinte observaţii complementare pe fond, iar pe reclamant să prezinte cererea sa de satisfacţie echitabilă.
12. La 11 ianuarie 2003, reclamantul a transmis Curţii observaţiile sale complementare pe fond, precum şi cererea sa de satisfacţie echitabilă.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
13. Reclamantul s-a născut în 1930 şi a avut domiciliul la Târgu-Jiu până la decesul său, care a survenit la data de 1 martie 2002.

A. Cererea de ordonanţă preşedinţială şi acţiunea în revendicare introduse de reclamant
14. În 1992, vecinii reclamantului şi anume, familia terţului intervenient, doamna Ioana Tomoială, au început ridicarea unei construcţii cu două nivele, cu destinaţia de laborator şi magazin de patiserie.
15. La o dată neprecizată, reclamantul a introdus o cerere de ordonanţă preşedinţială adresată preşedintelui Judecătoriei Târgu-Jiu, prin care reclama faptul că imobilul pe care vecinii săi începuseră să îl construiască, lipit de casa sa, ocupa o parte din terenul său, cauzându-i astfel prejudicii. Familia Tomoială depăşise linia de demarcaţie dintre cele două proprietăţi, ocupând o fâşie de teren cu lungimea de 20 m şi lăţimea de 0,90 m. Reclamantul solicita încetarea imediată a lucrărilor până la soluţionarea litigiului între el şi vecinii săi.
16. Prin ordonanţa preşedinţială din 6 august 1992, preşedintele Judecătoriei Târgu-Jiu a dispus încetarea lucrărilor de construcţie întreprinse de familia Tomoială. Hotărârea era executorie de drept. În temeiul acesteia, la data de 10 august 1992, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa locului pentru a proceda la executare. Debitorii nu au răspuns la interpelarea acestuia. Executorul judecătoresc a notat în procesul-verbal încheiat cu această ocazie situarea clădirii în construcţie "foarte aproape de zidul casei reclamanţilor".
17. La 9 septembrie 1992, reclamantul a sesizat judecătoria cu o acţiune în revendicare, referitoare la terenul ocupat de construcţie, îndreptată împotriva lui Nicolae Tomoială, soţul Ioanei Tomoială şi a fiului acestuia, Romeo-Daniel Tomoială. Reclamantul a subliniat şi faptul că respectiva construcţie îi cauza prejudicii şi a solicitat instanţei să constate ilegalitatea ocupării terenului şi, în consecinţă, să dispună demolarea construcţiei.
18. Prin sentinţa pronunţată la 1 iulie 1993, instanţa a admis parţial cererea reclamantului, recunoscând dreptul său de proprietate asupra terenului aflat în litigiu şi a ordonat lui Nicolae şi Romeo-Daniel Tomoială să nu mai încalce dreptul reclamantului asupra terenului.
19. Reclamantul a introdus apel la Tribunalul Judeţean Gorj, solicitând ca pârâţii să fie condamnaţi şi la demolarea construcţiei. Apelul a fost admis la 5 noiembrie 1993 şi Tribunalul Judeţean Gorj a dispus demolarea acelei părţi din construcţie care fusese ridicată pe terenul reclamantului.
20. Această sentinţă a rămas definitivă, după ce a fost confirmată prin decizia Curţii de Apel Craiova din 14 iunie 1994.

B. Încercări de executare a deciziei pronunţate la 5 noiembrie 1993
21. Decizia pronunţată la 5 noiembrie 1993 a fost învestită cu formulă executorie la 23 noiembrie 1994. Ca urmare, Nicolae şi Romeo-Daniel Tomoială au fost somaţi să execute această decizie. Aceştia nu s-au conformat, motivând prin faptul că respectiva construcţie era în realitate o casă, din care un singur zid şi o parte din acoperiş se găseau pe terenul reclamantului şi că, prin urmare, demolarea acestui zid ar echivala cu demolarea întregii clădiri.
22. La 28 decembrie 1994, executorul judecătoresc l-a pus pe reclamant în posesia terenului în litigiu, amplasând borne care delimitau terenul său de cel aparţinând familiei Tomoială.
23. Prin scrisoarea din 24 februarie 1995, adresată Judecătoriei Târgu-Jiu, competentă să supravegheze executarea hotărârii, reclamantul, care iniţial solicitase să fie autorizat să demoleze el însuşi zidul în cauză pe cheltuiala debitorului, în vederea executării deciziei din 5 noiembrie 1993, a anunţat că renunţă la această cerere din motive de sănătate şi din imposibilitatea de a fi reprezentat de un membru al familiei sale. Totuşi, el solicita, în aceeaşi scrisoare, continuarea demersurilor obişnuite în vederea executării silite.
24. La 12 iunie 1995, un executor judecătoresc i-a somat pe debitori să se supună deciziei din 5 noiembrie 1993 în termen de două săptămâni. Zidul nu a fost demolat, astfel încât, la 30 noiembrie 1995, reclamantul a solicitat din nou executarea hotărârii, dar fără nici un rezultat.
25. În 1996, reclamantul a adresat o scrisoare Consiliului Superior al Magistraturii, plângându-se de neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1993.
26. Drept răspuns, Tribunalul Judeţean Gorj l-a informat pe reclamant, la data de 1 aprilie 1996, că o nouă somaţie le-a fost transmisă debitorilor şi că demolarea a fost programată la data de 3 mai 1996. Cu toate acestea, hotărârea din 5 noiembrie 1993 nu a fost executată nici la această dată.
27. La datele de 30 aprilie, 12 iulie, 30 august şi 15 septembrie 1996, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa locului pentru a proceda la executarea hotărârii în cauză, fără rezultat. În procesele verbale încheiate cu aceste ocazii, executorul judecătoresc a constatat că reclamantul, creditorul obligaţiei de executare a refuzat să se deplaseze la faţa locului, pe motiv că prezenţa sa nu era nici necesară, nici impusă de lege. La 11 decembrie 1996, executorul judecătoresc a consemnat în procesul verbal că reclamantul trebuia să pună la punct mijloacele necesare executării respectivei hotărâri, dar că nu a făcut acest lucru. Executorul nu specifica despre ce mijloace este vorba.
28. La datele de 6 iunie 1996, 7 octombrie 1997, 18 iunie şi 17 iulie 1998, reclamantul a adresat Tribunalului Judeţean Gorj şi Curţii de Apel Craiova noi cereri în vederea executării. În acelaşi timp, el a continuat să solicite executarea prin scrisori adresate Judecătoriei Târgu-Jiu, în datele de 24 februarie, 22 martie, 19 aprilie, 4 mai, 10 mai, 11 mai, 7 iunie, 12 iunie, 23 iunie, 7 iulie, 31 august, 21 septembrie, 4 octombrie şi 15 noiembrie 2000 şi 2 februarie 2001.

C. Acţiunea introdusă de Consiliul local şi cererea de intervenţie a reclamantului
29. În 1993, Consiliul local Târgu-Jiu a introdus o acţiune împotriva lui Romeo-Daniel Tomoială la Judecătoria Târgu-Jiu, solicitând demolarea construcţiei în cauză. Consiliul local a arătat că pârâtul săvârşise o contravenţie construind această clădire fără autorizaţie administrativă, că îi fusese aplicată o amendă, la 7 iulie 1993 şi că acesta era obligat la demolarea construcţiei. Cu toate acestea, pârâtul nu îndeplinise această obligaţie.
30. Prin sentinţa din 4 ianuarie 1994, Judecătoria Târgu-Jiu a admis cererea consiliului local şi a dispus ca Romeo-Daniel Tomoială să demoleze construcţia ridicată fără autorizaţie.
31. Pârâtul a introdus apel şi a cerut Curţii Supreme de Justiţie (numită în continuare C.S.J.) strămutarea cauzei, pentru motive privitoare la buna administrare a justiţiei. C.S.J. i-a admis cererea la 7 iulie 1994 şi a trimis dosarul la Tribunalul Judeţean Timiş pentru a se pronunţa asupra apelului introdus de pârât. La 29 septembrie 1994, Tribunalul Judeţean Timiş a admis apelul şi a trimis dosarul spre a fi rejudecat de Judecătoria Timişoara.
32. Cu prilejul rejudecării cauzei pe fond, reclamantul s-a constituit ca parte intervenientă în cadrul procedurii, în sprijinul Consiliului local. Prin sentinţa din 19 ianuarie 1995, Judecătoria Timişoara a admis cererile Consiliului local şi ale reclamantului şi a dispus demolarea clădirii.
33. Această hotărâre a fost confirmată, la 9 decembrie 1996, de Tribunalul Judeţean Timiş, în data de 6 martie 1997, recursul pârâtului a fost anulat de Curtea de Apel Timişoara pentru neplata taxelor de timbru.

D. Încercări de executare a hotărârii din 19 ianuarie 1995 şi contestaţii la executare
34. La 3 octombrie 1996, soţii Tomoială au devenit proprietarii imobilului în cauză printr-un contract de schimb încheiat cu fiul lor, Romeo-Daniel. La datele de 27 februarie şi 12 martie 1998, aceştia au fost somaţi să execute hotărârea din 19 ianuarie 1995.
35. Ei au formulat în două rânduri contestaţie la executare. Prima a fost respinsă definitiv de Curtea de Apel Craiova, la 17 aprilie 1997. În cadrul celei de-a doua proceduri, contestaţia la executare formulată de soţii Tomoială a fost respinsă prin sentinţa din 7 ianuarie 1999, pronunţată de Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, instanţa căreia îi fusese transmis dosarul de către C.S.J. la 19 iunie 1998, la cererea părţilor. Sentinţa a fost confirmată de decizia definitivă a Curţii de Apel Piteşti, din 19 noiembrie 1999.
36. După această dată, reclamantul a continuat demersurile în vederea obţinerii executării hotărârii din 5 noiembrie 1993, precum şi a celei din 19 ianuarie 1995. La 24 februarie şi 22 martie 2000, el a adresat cereri în acest scop Judecătoriei Târgu-Jiu şi Tribunalului Judeţean Gorj.
37. La 6 aprilie 2000, Judecătoria Târgu-Jiu a trimis reclamantului o scrisoare prin care îl informa că, în ciuda faptului că data executării silite fusese stabilită succesiv pentru datele de 16 ianuarie, 27 februarie, 27 aprilie, 3 iunie şi 11 septembrie 1998, executarea nu era posibilă din cauză că executorii judecătoreşti nu dispuneau de mijloacele necesare pentru demolarea imobilului în cauză. Instanţa l-a informat pe reclamant că sarcina de a pune la dispoziţia executorilor judecătoreşti astfel de mijloace îi revine Consiliului local.
38. Reclamantul a continuat să solicite executarea, reclamând pasivitatea autorităţilor administrative şi judecătoreşti. El a trimis în acest sens scrisori Judecătoriei Târgu-Jiu la 19 aprilie, 4 mai, 10 mai, 11 mai, 7 iunie şi 12 iunie 2000.
39. Într-o scrisoare nedatată, Judecătoria Târgu-Jiu l-a informat pe reclamant că are dreptul să insiste în scopul executării hotărârii în cauză, cu sprijinul Consiliului local.
40. La 13 iunie 2000, instanţa l-a informat pe reclamant că un expert a fost însărcinat să pregătească demolarea, respectiv să identifice mijloacele necesare şi să evalueze costul operaţiunii. Instanţa i-a semnalat şi faptul că executorii judecătoreşti au cerut în mai multe rânduri Primăriei să le pună la dispoziţie mijloacele necesare executării, fără nici un rezultat.
41. La 28 iulie 2000, la ora 10:20 dimineaţa, un executor s-a deplasat la faţa locului pentru a proceda la executarea hotărârii din 19 ianuarie 1995, pe baza expertizei realizate în cauză. Acesta era însoţit de un detaşament de poliţie sub comanda locotenent-colonelului Petrescu. Era prezent şi viceprimarul, în calitate de reprezentant al consiliului local. Executorul judecătoresc era însoţit de lucrători, echipaţi cu mijloacele necesare demolării, şi anume, maşini şi utilaje. Ajunşi la faţa locului, executorul judecătoresc a constatat că cei patru membri ai familiei Tomoială, printre care Nicolae şi Romeo-Daniel Tomoială, se urcaseră pe acoperişul clădirii. Ei aveau asupra lor sticle pline cu benzină şi ameninţau cu sinuciderea, opunându-se astfel executării silite şi susţinând că hotărârile judecătoreşti prin care se dispusese demolarea erau nedrepte.
42. Reprezentanţii statului au încercat să convingă familia Tomoială să nu îşi manifeste în acest mod opoziţia. După un timp, Nicolae Tomoială a coborât de pe acoperiş. Cu toate că poliţiştii au încercat să-l oprească, el şi-a stropit hainele cu benzină şi le-a dat foc cu ajutorul unei brichete. Organele de poliţie au intervenit atunci în forţă şi au reuşit să stingă focul. După aceea, însă, s-a urcat din nou pe acoperiş. A fost chemată o ambulanţă, dar, între timp, a fost transportat la spital cu una din maşinile sale.
43. La aceeaşi dată, 28 iulie 2000, familia Tomoială aşezase două dintre maşinile sale la intrarea proprietăţii, cu scopul de a împiedica intervenţia utilajelor pregătite să demoleze clădirea. În aceste condiţii, la ora 11:30 dimineaţa, executorul judecătoresc a dispus amânarea executării silite pentru o dată neprecizată.
44. La 31 iulie 2000, Nicolae Tomoială a decedat din cauza rănilor.
45. Reclamantul a cerut executarea hotărârii din 19 ianuarie 1995 prin scrisori adresate Judecătoriei Târgu-Jiu în datele de 31 august, 21 septembrie, 4 octombrie, 15 noiembrie 2000 şi 2 februarie 2001. Scrisorile sale au rămas fără răspuns.

E. Alte demersuri întreprinse de reclamant
46. În 1995, reclamantul a formulat şi o plângere penală împotriva lui Romeo-Daniel Tomoială pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a dispus neînceperea urmării penale, pe motiv că acesta nu era responsabil de faptul că executarea nu fusese finalizată de către executorul judecătoresc. Această soluţie a fost confirmată la data de 4 mai 1998 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

II. DREPTUL INTERN APLICABIL

A. Codul civil
47. Prevederile aplicabile ale Codului civil sunt următoarele:

Articolul 494
"Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; (...)"

B. Legea nr. 50/1991 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor
48. Prevederile aplicabile ale Legii nr. 50/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991 şi astfel cum era în vigoare la momentul introducerii de către consiliul local Târgu-Jiu a acţiunii vizând demolarea imobilului familiei Tomoială, respectiv, modificările aduse prin Legea nr. 453/2001 din 18 iulie 2001, dispun astfel:

Articolul 30
"În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional nu s-au conformat în termen dispoziţiilor din procesul-verbal de contravenţie, primăriile vor sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: (...) desfiinţarea construcţiilor, când acestea au fost executate fără autorizaţie (...)
În cazul admiterii cererii, instanţa va stabili termenele limită de executare a [acestor] măsuri."

C. Codul de procedură civilă
49. Prevederile aplicabile ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:

Articolul 49
"Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.
Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său.
Ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia."

Articolul 53
"Cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine."

Articolul 54
"În intervenţia făcută în interesul uneia din părţi, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine."

Articolul 373
"(1) Hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanţe. (...)
(3) Executarea se îndeplineşte prin executorii judecătoreşti.
(4) În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie sunt obligate să-i acorde concursul la efectuarea executării silite."
50. Articolul 373 din Codul de procedură civilă, sus-menţionat, a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 din 14 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000 şi intrată în vigoare la data de 2 mai 2001, la 7 luni de la publicarea sa (articolul IX din Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa nr. 290/2000).
51. Prevederile aplicabile ale noului articol 373 din Codul de procedură civilă dispun:
"Hotărârile judecătoreşti (...) se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea. (...) Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

ÎN DREPT

I. Observaţie preliminară
52. Curtea notează că domnul Gheorghe Ruianu a decedat la data de 1 martie 2002, dar că văduva şi moştenitoarea acestuia, doamna Ana Ruianu, şi-a exprimat intenţia de a continua procedura.
Curtea apreciază, având în vedere obiectul prezentei cauze şi totalitatea elementelor de care dispune, că doamna Ana Ruianu poate pretinde că are un interes suficient care să justifice continuarea examinării plângerii şi, în consecinţă, îi recunoaşte acesteia calitatea de a se substitui reclamantului în procedura în faţa Curţii (a se vedea hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza Chiriacescu împotriva României nr. 31804/96, alin. 29, din 4 martie 2003, nepublicată, şi hotărârea în cauza Hodoş şi alţii împotriva României, alin. 42, din 21 mai 2002, nepublicată).

II. Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie
53. Invocând dreptul la protecţie juridică efectivă, reclamantul se plânge de imposibilitatea, perpetuată vreme de opt ani, de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se ordona vecinilor săi să demoleze o construcţie ridicată pe o parte din terenul său. El invocă articolul 6 din Convenţie, ale cărui prevederi aplicabile dispun:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra contestaţiilor privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...)."
54. Curtea observă că reclamantul invocă articolul 6 şi în ceea ce priveşte caracterul nerezonabil al duratei procedurii de executare. Curtea apreciază, totuşi, că prezenta cauză ar trebui examinată din perspectiva mai generală a dreptului de acces la justiţie (a se vedea hotărârea în cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei, cererea nr. 22774/93, alin. 61, C.E.D.O. 1999-V).

A. Cu privire la admisibilitate

1. Referitor la calitatea de victimă a reclamantului
55. Potrivit Guvernului, reclamantul nu se poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 din Convenţie, a unei încălcări a articolului 6 cu privire la neexecutarea hotărârii din 19 ianuarie 1995.
Guvernul arată că această hotărâre a fost pronunţată în cadrul unei proceduri la care reclamantul nu a participat decât ca intervenient, astfel încât instanţa nu s-a pronunţat cu privire la drepturile sale cu caracter civil. În plus, Guvernul subliniază că, spre deosebire de cauza C.C.M.C. împotriva României (nr. 32922/96, hotărârea din 15 ianuarie 1998, nepublicată), în prezenta cauză, reclamantul a intervenit, cu sprijinul Consiliului local, în procedura declanşată împotriva familiei Tomoială, cu scopul demolării construcţiei ridicate parţial pe terenul său. Guvernul subliniază că poziţia reclamantului în cadrul acestei proceduri depindea de soluţia obţinută de partea care a beneficiat de pe urma intervenţiei sale, respectiv Consiliul local, şi că reclamantul nu era în măsură să îndeplinească alte acte de procedură decât cele făcute în interesul acestei părţi.
56. Reclamantul contestă opinia Guvernului. El susţine că se poate pretinde victimă a neîndeplinirii de către autorităţi a obligaţiilor ce le revin, în calitate de depozitare ale forţei publice în materia executării hotărârilor judecătoreşti. El arată că, mai întâi, a declanşat el însuşi procedura împotriva familiei Tomoială, solicitând demolarea părţii de clădire amplasate pe terenul său. Obţinând câştig de cauză prin hotărârea Judecătoriei Târgu-Jiu din 5 noiembrie 1993, el a cerut executarea silită a acestei hotărâri. În ciuda numeroaselor sale cereri, executarea nu s-a produs, astfel încât el a hotărât să depună o cerere de intervenţie cu titlu accesoriu, în favoarea Consiliului local, care declanşase la rândul său procedura în scopul demolării clădirii construite ilegal de familia Tomoială.
Reclamantul subliniază, apoi, că el însuşi are dreptul să solicite executarea hotărârii din 19 ianuarie 1995, pronunţate în această ultimă procedură, având în vedere faptul că a dobândit calitatea de parte în cadrul procedurii. Nerecunoaşterea dreptului său de a solicita executarea acestei hotărâri ar echivala cu lipsa de eficacitate a hotărârii în ceea ce îl priveşte.
57. Curtea observă că dreptul reclamantului asupra părţii de teren ocupate de construcţia înălţată de vecinii săi a fost recunoscut definitiv prin decizia din 5 noiembrie 1993, prin care s-a dispus de asemenea demolarea acestei construcţii cu scopul de a lăsa terenul în posesia reclamantului. Până în prezent, această hotărâre nu a fost executată.
58. Curtea remarcă faptul că, intervenind în favoarea Consiliului local într-o procedură ulterioară, având acelaşi rezultat cu cea declanşată anterior de el însuşi şi soluţionată în favoarea sa, reclamantul şi-a continuat demersurile în scopul recunoaşterii dreptului său. După cum a observat şi Guvernul, reclamantul şi-a manifestat astfel propriul interes în cadrul procedurii, atunci când instanţa a fost sesizată cu titlu principal printr-o acţiune introdusă de Consiliul local. Cererea sa a fost admisă, reclamantul putând din acel moment să solicite, alături de Consiliul local, executarea hotărârii din 19 ianuarie 1995. Curtea observă că cele două proceduri declanşate, una de către reclamant, cealaltă de către Consiliul local, au avut efectiv acelaşi rezultat şi anume, obligaţia impusă familiei Tomoială de a demola construcţia ridicată abuziv prin ocuparea unei părţi din terenul reclamantului.
59. În măsura în care dreptul reclamantului a fost recunoscut prin decizia definitivă din 5 noiembrie 1993, prin care se impunea terţilor obligaţia de demolare, care nu a fost executată până în prezent, în ciuda numeroaselor demersuri întreprinse de reclamant, Curtea apreciază că acesta se poate pretinde victimă în ceea ce priveşte neîndeplinirea de către autorităţi a obligaţiilor legate de executarea hotărârilor judecătoreşti, în calitatea lor de foruri chemate să aplice legea. În aceste condiţii, Curtea nu va decide separat dacă reclamantul se poate pretinde victimă şi în privinţa neexecutării hotărârii din 19 ianuarie 1995, pronunţate în cadrul unei proceduri la care acesta a participat cu titlu accesoriu. Cu siguranţă, nu este vorba de o repetare a unei contestaţii referitoare la drepturile cu caracter civil ale reclamantului, ci de un demers întreprins de acesta pe lângă alte demersuri, cu scopul de a obţine executarea obligaţiei care decurge din decizia definitivă din 5 noiembrie 1993.
60. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern.

2. Asupra temeiniciei cererii
61. Curtea constată că cererea nu este (în mod evident) neîntemeiată în sensul articolului 35 alin. 3 din Convenţie. Aceasta arată, de altfel, că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Curtea decide, prin urmare, să declare cererea admisibilă.

B. Pe fond
62. Reclamantul susţine că nu i se poate pretinde să execute el însuşi hotărârile judecătoreşti, având în vedere amploarea lucrărilor şi faptul că nu a fost autorizat de instanţă să facă acest lucru. Acesta subliniază, de asemenea, că nu i se poate reproşa lui vreo întârziere în executarea hotărârii şi face trimitere la numeroasele solicitări adresate Judecătoriei Târgu-Jiu şi Primăriei Târgu-Jiu. Reclamantul subliniază faptul că refuzul vecinilor săi de a respecta o hotărâre judecătorească definitivă, chiar dacă e manifestat prin acte cum ar fi ameninţarea cu sinuciderea, nu poate exonera autorităţile statului de obligaţiile lor, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare. Acesta adaugă că intervenţia autorităţilor publice este necesară mai ales în cazurile în care debitorii refuză să execute de bunăvoie o hotărâre judecătorească.
63. Guvernul susţine că întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului nu sunt imputabile autorităţilor, ci reclamantului însuşi, care nu a solicitat în mod constant executarea şi nu a pus la dispoziţia executorilor judecătoreşti mijloacele necesare demolării şi se datorează şi altor factori obiectivi, cum ar fi sinuciderea lui Nicolae Tomoială, care s-a opus cu preţul vieţii executării silite începute împotriva lui. Guvernul adaugă că sistemul judiciar român este realmente capabil să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de instanţe.
64. Terţul intervenient susţine că hotărârile judecătoreşti prin care se dispune demolarea imobilului aparţinând familiei sale sunt rezultatul unei erori judiciare şi că, după sinuciderea soţului său, Consiliul local a renunţat să solicite executarea silită.
65. Curtea reaminteşte că dreptul la justiţie garantat de articolul 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menţionat, alin. 63 şi 66, şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, alin. 40).
66. Nu este sarcina Curţii să stabilească dacă sistemul juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de către instanţe. Într-adevăr, este responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii este numai aceea de a examina dacă, în speţă, măsurile luate de autorităţile româneşti au fost adecvate şi suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea C.E.D.O. în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, alin. 108, cererea nr. 31679/96, 2000-I).
67. Curtea constată că procedura de executare este în curs din noiembrie 1994. Aşa cum rezultă din dosarul depus la Curte, reclamantul a întreprins demersuri constante prin care a solicitat executarea. În ce priveşte scrisoarea din 24 februarie 1995, pe care Guvernul o interpretează ca fiind o renunţare la executare, Curtea observă că, prin această scrisoare, reclamantul a renunţat numai la cererea sa de a fi autorizat să demoleze el însuşi construcţia pe cheltuiala debitorilor. Cu toate acestea, prin aceeaşi scrisoare, el a cerut în mod expres ca demersurile obişnuite în vederea executării silite să fie continuate de către Judecătoria Târgu-Jiu (a se vedea alineatul 23 anterior).
68. Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să pună el însuşi la dispoziţia executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea propriu-zisă şi anume, la demolarea unei clădiri cu două nivele. Curtea constată şi că, prin decizia sa din 5 noiembrie 1993, instanţa nu l-a autorizat pe reclamant să demoleze el însuşi construcţia. În plus, conform dreptului intern, în afara plăţii taxelor judiciare, reclamantului nu îi revine, în calitatea sa de creditor al executării, nici o altă obligaţie de a pune la dispoziţia autorităţilor publice vreun mijloc, oricare ar fi acesta.
69. În ceea ce priveşte obligaţia ce revine autorităţilor de a lua măsurile adecvate pentru executarea deciziei din 5 noiembrie 1993, Curtea observă că hotărârea în cauză a fost învestită cu formulă executorie la 23 noiembrie 1994 şi că primele încercări de executare au avut loc imediat după această dată şi anume, la 28 decembrie 1994 şi 12 iunie 1995. În ambele cazuri, un executor judecătoresc i-a somat pe debitori să execute decizia. În urma demersurilor întreprinse de reclamant la 30 aprilie, 12 iulie, 30 august şi 15 septembrie 1996, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa locului cu scopul de a proceda la executare, dar fără rezultat, pe motiv că reclamantul nu era prezent. Or, Curtea remarcă faptul că nici o dispoziţie din dreptul intern nu stipulează obligativitatea prezenţei creditorului la faţa locului, la momentul executării unei hotărâri judecătoreşti.
70. Curtea constată, apoi, că nici o încercare de executare nu s-a înregistrat în anul 1997. Noi somaţii au fost transmise familiei Tomoială în datele de 27 februarie şi 12 martie 1998, după ce cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care se dispunea demolarea aceluiaşi imobil, pronunţată la 19 ianuarie 1995, a fost învestită cu formulă executorie. Cele câteva încercări de executare înregistrate în 1998 au rămas fără rezultat, pe motivul lipsei mijloacelor necesare demolării clădirii respective.
71. Curtea observă că, abia la 28 iulie 2000, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa locului însoţit de organe de poliţie şi de lucrători echipaţi cu utilajele necesare executării propriu-zise. Potrivit Guvernului, executarea nu s-a produs din cauza opoziţiei manifeste a debitorilor, care au ameninţat să se sinucidă dându-şi foc, ceea ce Nicolae Tomoială a şi făcut. După această dată, nu s-a mai înregistrat nici o încercare de executare, în ciuda faptului că reclamantul a continuat demersurile în vederea executării. Guvernul susţine că autorităţile au încercat să evite în acest fel o tragedie similară celei din 28 iulie 2000 şi că ele au încercat să convingă părţile să ajungă la un compromis.
72. Având în vedere obligaţiile ce revin autorităţilor, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare, Curtea arată că autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. Mai mult, nu a fost oferită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru faptul că prima încercare adecvată de executare s-a înregistrat abia la 28 iulie 2000, adică la 6 ani de la data la care hotărârea din 5 noiembrie 1993 a fost învestită cu formulă executorie, şi anume, 28 noiembrie 1994. Reacţia întârziată a autorităţilor este cu atât mai regretabilă cu cât acestea ar fi trebuit să intervină de urgenţă, în temeiul ordonanţei preşedinţiale emise la data de 6 august 1992, într-un moment când construcţia în litigiu abia fusese începută (a se vedea alin. 16 anterior). Or, executorul judecătoresc care s-a deplasat la faţa locului la 10 august 1992 doar a constatat starea de fapt şi refuzul debitorilor de a răspunde la cererea sa.
73. Prin faptul că timp de mai mult de opt ani autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, acestea au lăsat prevederile articolului 6 alineatul 1 din Convenţie fără efect în situaţia de faţă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenţie şi a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
74. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii de familie şi a domiciliului, care ar rezulta din daunele cauzate de laboratorul de patiserie care funcţiona în clădirea construită de familia Tomoială, la 20 de centimetri de casa sa, şi ocupa o parte din terenul său. Şi aceasta, în ciuda pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, care au rămas totuşi fără efect. El invocă articolul 8 din Convenţie şi articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
75. Luând în consideraţie concluziile expuse la alineatul 72 anterior, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere trebuie declarat admisibil, dar că nu este cazul să se pronunţe pe fond (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, hotărârile C.E.D.O. în cauzele Laino împotriva Italiei, cererea nr. 33158/96, alin. 25, C.E.D.O. 1999-I, Zanghi împotriva Italiei din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, alin. 23, Biserica catolică din Cannee împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, alin. 50).

IV. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie
76. Conform art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu
77. Partea reclamantă pretinde acordarea de prejudicii materiale şi morale.
În ce priveşte prejudiciul material, care ar consta în lipsa de folosinţă a unei părţi din teren şi în daunele provocate de construcţia ridicată ilegal de către vecinii săi, aceasta pretinde 50.000 euro.
Cu privire la prejudiciul moral, doamna Ruianu solicită 100.000 euro, susţinând că litigiul interminabil şi imposibilitatea de a determina respectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive au menţinut în cazul său şi al soţului său defunct un sentiment de nesiguranţă şi umilinţă care le-a agravat starea sănătăţii, conducând în final la decesul reclamantului.
78. Guvernul consideră că pretenţiile ridicate de partea reclamantă sunt exagerate şi că C.E.D.O. nu a examinat încălcarea articolului 8 din Convenţie şi a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel încât nici un prejudiciu nu ar putea fi invocat cu titlul de prejudicii cauzate de laboratorul de patiserie şi de lipsa de folosinţă a terenului în cauză. În plus, Guvernul susţine că eventuala constatare a unei încălcări a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie ar constitui, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă. Cu privire la decesul reclamantului şi la starea sănătăţii doamnei Ruianu, Guvernul subliniază absenţa oricărei legături de cauzalitate între neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti şi prejudiciul solicitat.
79. Curtea apreciază că reclamantul şi văduva sa au suferit un prejudiciu material determinat de neexecutarea hotărârilor în cauză şi un prejudiciu moral constând în sentimentul profund de nedreptate datorat faptului că, timp de peste opt ani, în ciuda pronunţării unor hotărâri definitive şi executorii, aceştia nu au beneficiat de protecţia efectivă a drepturilor lor.
80. Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea, pronunţându-se în echitate, acordă doamnei Ruianu suma de 10.000 euro, pentru ambele prejudicii însumate.

B. Cheltuieli de judecată
81. Partea reclamantă solicită şi acordarea a 2.000 euro pentru cheltuielile legate de procedura în faţa instanţelor interne şi de cea în faţa Curţii.
82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant poate obţine plata cheltuielilor de judecată doar în măsura în care acestea apar ca reale şi necesare şi au un nivel rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile sus-menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 euro, incluzând toate cheltuielile, şi acordă această sumă reclamantei.

C. Majorări de întârziere
83. Curtea hotărăşte să calculeze majorările de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. declară în unanimitate cererea admisibilă;
2. hotărăşte, cu 6 voturi contra 1, că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;
3. hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să se pronunţe asupra capetelor de cerere fondate pe articolul 8 din Convenţie şi pe articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;
4. hotărăşte, cu 6 voturi contra 1,
a) că statul pârât trebuie să plătească văduvei reclamantului, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, ce urmează să fie plătite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii:
i. 10.000 euro pentru prejudiciul material şi moral;
ii. 1.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) aceste sume vor fi majorate, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca centrală europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 17 iunie 2003, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Prezentei hotărâri i se ataşează, în conformitate cu articolul 54 alineatul 2 din Convenţie şi cu articolul 74 alineatul 2 din Regulament, expunerea opiniei dizidente a doamnei Thomassen.

OPINIA DIZIDENTĂ a D-nei JUDECĂTOR WILHELMINA THOMASSEN

În prezenta cauză, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti prin care se ordona vecinilor săi să demoleze clădirea pe care o ridicaseră pe o parte din terenul său. Construcţia depăşise limita dintre cele două proprietăţi, ocupând o fâşie din terenul reclamantului, care măsura 20 m lungime şi 0,90 m lăţime. Un zid şi o parte din acoperişul casei se găseau pe terenul reclamantului.
Încă de la sfârşitul anului 1992, familia vecină a refuzat să demoleze clădirea, folosind în acest scop toate mijloacele de fapt şi de drept şi aceasta, în toate etapele procedurii. Ultima lor contestaţie la executare a fost respinsă prin hotărârea din 7 ianuarie 1999, confirmată printr-o decizie definitivă pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 19 noiembrie 1999. În final, un membru al familiei vecine s-a sinucis când autorităţile interne s-au prezentat la faţa locului, la data de 28 iulie 2000, cu scopul de a demola clădirea. În aceste condiţii, executorul judecătoresc a dispus amânarea executării silite până la o dată neprecizată.
Colegii mei din cadrul Camerei consideră că autorităţile interne nu au luat măsurile necesare în scopul executării hotărârilor judecătoreşti timp de peste opt ani şi că, prin aceasta, ele au lăsat fără efect dreptul de acces la justiţie, astfel cum este prevăzut de articolul 6 din Convenţie.
Nu pot să subscriu la această concluzie.
În jurisprudenţa Curţii, "dreptul la executare" este recunoscut ca făcând parte din dreptul de acces la justiţie.
În cauza Hornsby împotriva Greciei (hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II), Curtea a stabilit că "dreptul la justiţie ... ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unuia din Statele contractante ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în defavoarea unei părţi." (alin. 40). În această cauză, în care autorităţile interne nu au vrut să respecte o hotărâre pronunţată împotriva lor, Curtea a subliniat că "protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia de a se supune unei hotărâri pronunţate de o astfel de jurisdicţie." (alin. 41)
În cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei (hotărârea din 28 iulie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii, 1999-V), executarea unei hotărâri a fost împiedicată de o lege care dădea Prefectului posibilitatea ca, chiar pentru o perioadă de nouă ani, să nu respecte termenul prevăzut în hotărâre pentru executare.
Prezenta cauză se deosebeşte, după părerea mea, de aceste hotărâri.
Aici este vorba de o procedură angajată între doi vecini. Hotărârea nu se adresează autorităţilor interne, ci unui individ. Autorităţile nu au împiedicat executarea acestei hotărâri. Dimpotrivă, reclamantul a renunţat la solicitarea de a fi autorizat el însuşi să demoleze zidul în cauză, pe cheltuiala debitorilor săi, din motive de sănătate şi datorită imposibilităţii de a fi reprezentat de un membru al familiei sale (alin. 23).
Autorităţile au făcut mai multe încercări de a-i convinge pe vecinii reclamantului să îşi demoleze casa, prin ordonanţe, sentinţe, somaţii şi deplasări la faţa locului ale executorilor judecătoreşti. În final, acestea au încercat să demoleze clădirea cu ajutorul poliţiei şi însoţite de lucrători echipaţi cu mijloacele necesare.
Abia după sinuciderea unui membru al familiei vecine, executarea silită a fost amânată până la o dată neprecizată.
Ar fi putut autorităţile naţionale, aşa cum a decis majoritatea judecătorilor, să facă mai mult?
Majoritatea Camerei face referire la cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României atunci când subliniază (alin. 66) că sarcina Curţii este aceea de a examina dacă, în cauză, măsurile luate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente. În hotărârea citată, era vorba de dreptul unui copil şi al mamei sale de a fi împreună. Obligaţia ce revine unui stat "de a adopta măsuri adecvate şi suficiente" reiese din articolul 8 din Convenţie, care impune statului obligaţii pozitive pentru a garanta acest drept.
În cauza de faţă, dreptul disputat este unul atribuit de instanţele naţionale în vederea demolării casei unui vecin. Un astfel de drept nu este, spre deosebire de articolul 8, protejat prin Convenţie.
După părerea mea, aceasta justifică concluzia că criteriile extrase din cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României nu pot fi aplicate într-o manieră similară prezentei cauze.
Nu se poate reproşa autorităţilor naţionale că au fost inactive. Într-adevăr, hotărârile nu erau uşor de executat, în măsura în care implicau demolarea casei unei familii care s-a opus vehement executării, dovada fiind, de altfel, tragicul deznodământ al acestei cauze. Nu putem reproşa autorităţilor interne nici faptul că au amânat executarea ca urmare a acestui incident. În condiţiile date, având în vedere incidentele foarte grave produse şi faptul că un om şi-a pierdut viaţa, o astfel de amânare nu poate fi considerată nerezonabilă, ţinând cont de diversele responsabilităţi ce revin statului.
Fără îndoială, reclamantul nu a obţinut încă executarea, însă, dreptul la justiţie nu poate obliga un stat să execute orice fel de hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanţe. Pe lângă insolvabilitatea unui debitor, pot interveni şi alte cauze care să lipsească o hotărâre de efect, fără ca autorităţile interne să poată fi considerate responsabile. S-ar putea chiar aprecia că, în prezenta cauză, hotărârile nu şi-au pierdut complet utilitatea, întrucât nu se poate exclude găsirea de soluţii alternative la demolarea imediată, de către părţi sau cu sprijinul statului, prin care să fie respectate interesele legitime ale reclamantului.
În opinia mea, autorităţile naţionale nu au împiedicat executarea hotărârilor şi nu li se poate reproşa că ar fi fost inactive sau că ar fi rămas indiferente faţă de drepturile reclamantului. În opinia mea, acestea nu au încălcat dreptul reclamantului de acces la justiţie.
Concluzia mea este că România nu a încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.