"nimeni nu e mai presus de lege"

In Cauza Stoianova si Nedelcu impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupanč ič, presedinte, J. Hedigan, C. Birsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, judeca tori, si domnul V. Berger, grefier de secţie, dupa ce a deliberat in Camera de consiliu la data de 5 iulie 2005, pronunţa urma toarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla doua cereri (nr. 77.517/01 si 77.722/01) indreptate impotriva Romaniei, prin care 2 cetaţeni ai acestui stat, domnii Dorel Stoianova si Claudiu Nedelcu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 4 aprilie 2001 in temeiul art. 34 din Convenţia pentru apa rarea drepturilor omului si a libertaţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul I. Lazar, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat prin agentul sau, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat.
3. La data de 3 februarie 2004, Curtea a hotarat sa conexeze cererile, le-a declarat parţial inadmisibile si a comunicat Guvernului capatul de cerere privind durata procedurii. Prevalandu-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a hotarat sa se pronunţe in acelasi timp asupra admisibilitaţii si asupra fondului.

IN FAPT

A. Imprejurarile cauzei
4. Reclamanţii s-au nascut in 1974 si, respectiv, 1975 si locuiesc in Bucuresti.

1. Urmarirea penala iniţiala impotriva reclamanţilor
5. In urma unui incident ce a avut loc la data de 17 martie 1993, in cursul caruia lui C.D. i s-au sustras bijuterii in timp ce sau dupa ce a fost imobilizat cu lovituri de pumn de catre un grup de persoane, reclamanţii au fost prinsi si arestaţi preventiv la data de 14 aprilie 1993.
6. Prin rechizitoriul din 10 iunie 1993 al Parchetului de pe langa Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, reclamanţii au fost trimisi in judecata pentru talharie, infracţiune pedepsita de art. 211 alin. 1 din Codul penal.
7. Prin Sentinţa din 24 noiembrie 1993, acestia au fost achitaţi si pusi in libertate, instanţa considerand ca faptele pentru care parchetul efectuase urmarirea penala impotriva lor nu le puteau fi imputate.
8. In urma apelului introdus de catre parchet, Tribunalul Municipiului Bucuresti a constatat, prin Hotararea din 12 iulie 1994, ca actele de urmarire penala efectuate de parchet sunt lovite de nulitate absoluta . Prin urmare, a anulat Sentinţa din 24 noiembrie 1993 si a trimis cauza in faţa parchetului. Tribunalul a observat in mod special ca ma surile parchetului in privinţa reclamanţilor fusesera luate in absenţa unui avocat si ca, in plus, parchetul omisese in cursul anchetei sa interogheze anumiţi martori si sa analizeze anumite fapte esenţiale care erau susceptibile sa conduca la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993.
9. Aceasta decizie a ra mas definitiva dupa ce a fost confirmata de Curtea de Apel Bucuresti prin Decizia sa din 27 octombrie 1994, in urma careia urmarirea penala a fost redeschisa de catre Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti.
10. Prin Ordonanţa din 11 noiembrie 1997, procurorul N.O. a dispus scoaterea de sub urmarire penala a reclamanţilor. In ordonanţa sa, acesta a declarat ca, desi faptele reprosate de catre victima C.D. erau reale, nu existau dovezi care sa permita sa se stabileasca intr-un mod indiscutabil faptul ca reclamanţ sunt raspunzatori de acestea. In plus, procurorul a subliniat faptul ca s-a scurs un mare interval de timp de la incidentul incriminat si a solicitat organelor de poliţie sa claseze dosarul.
11. Aceasta decizie a fost comunicata de catre parchet reclamanţilor, la cererea acestora, prin adresele din 11 martie si 4 decembrie 1998.

2. Redeschiderea urmaririi penale
12. La data de 12 mai 1999, procurorul-sef al Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti a infirmat Ordonanţa din 11 noiembrie 1997 si, intemeindu-se pe art. 220 si 270 din Codul de procedura penala(CPP), a dispus redeschiderea urmaririi penale impotriva reclamanţilor pentru talha rie si pentru instigare la marturie mincinoasa, infracţiuni pedepsite de art. 211 si, respectiv, 260 din Codul penal. Parchetul a considerat ca decizia parchetului ierarhic inferior nu era conforma cu probele administrate in dosar si ca , in plus, urmarirea desfasurata de acest parchet nu era completa, deoarece nu s-au efectuat maimulte acte de urma rire, cum ar fi confruntarea autorilor prezumaţi in prezenţa avocaţilor lor si audierea anumitor martori.
13. La data de 26 mai 2000, un poliţist care efectuase ancheta cu privire la acuzaţiile aduse reclamanţilor a solicitat parchetului incetarea urmaririi penale.
14. La data de 9 februarie 2001, parchetul a trimis dosarul de ancheta aceleiasi secţii de poliţie. Intre 27 aprilie si 30 noiembrie
2001 nu a fost efectuat niciun act de procedura. La data de 14 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de catre poliţie la Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti. La data de 7 octombrie 2002, parchetul a trimis cauza secţiei de poliţie pentru ca aceasta sa continue ancheta in privinţa reclamanţilor.
15. In 2003 si 2004, organele de urmarire penala au convocat in mai multe randuri reclamanţii, partea vatamata si mai mulţi martori pentru a-i interoga din nou despre incidentul ce a avut loc la data de 17 martie 1993 (paragraful 5 de mai sus).
Din documentele furnizate rezulta ca martorii au refuzat sa dea curs acestor convocari pe motiv ca nu-si mai amintesc faptele despre care parchetul dorea sa-i interogheze.
16. Prin Ordonanţa din 21 aprilie 2005, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a constatat ca termenul de prescripţie speciala aplicabil in cazul raspunderii penale a reclamanţilor, si anume 12 ani luand in considerare pedeapsa maxima aplicabila pentru infracţiunea de talharie, expirase in data de 17 martie 2005. Prin urmare, a dispus incetarea urmaririi penale.

B. Dreptul intern pertinent
Codul de procedura penala cuprinde urmatoarele prevederi pertinente:

ARTICOLUL 220
„Cand procurorul constata ca un act sau o masura procesuala a organului de urmarire penala nu este data cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirma motivat."

ARTICOLUL 270
„Urmarirea penala este reluata in caz de (...) redeschidere a urmaririi penale."

ARTICOLUL 273
„1. Redeschiderea urmaririi penale in cazul in care s-a dispus incetarea urmaririi penale sau scoaterea de sub urmarire are loc daca ulterior se constata ca nu a existat in fapt cazul care a determinat luarea acestor masuri sau ca a disparut imprejurarea pe care se intemeia incetarea sau scoaterea de sub urmarire.
2. Redeschiderea urmaririi penale se dispune de procuror prin ordonanţa."

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Convenţie
17. Reclamanţii pretind ca durata procedurii indreptate impotriva lor incepand din data de 14 aprilie 1993 a incalcat principiul „termenului rezonabil", asa cum este el prevazut la art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmatoarele: „Orice persoana are dreptul la judecarea (...) intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanţa (...) care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzaţii in materie penala indreptate impotriva sa."
18. Guvernul nu se opune acestei teze si lasa decizia la latitudinea Curţii. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii, acesta susţine totusi ca perioada care poate fi luata in considerare a inceput sa curga la data de 12 mai 1999, data la care s-a redeschis urmarirea penala impotriva reclamanţilor, si ca, prin urmare, a durat aproximativ 6 ani.
19. Curtea constata ca urmarirea penala indreptata impotriva reclamanţilor cuprinde doua etape distincte. Prima a inceput la 14 aprilie 1993 cu arestarea si plasarea in detenţie a reclamanţilor si s-a terminat la data de 11 noiembrie 1997, data la care procurorul N.O. a dat o ordonanţa de scoatere de sub urma rire penala . Cea de-a doua a inceput la 12 mai 1999, data la care parchetul a dispus redeschiderea urma ririi penale, si s-a terminat la data de 21 aprilie 2005 cu incetarea urmaririi penale dispusa de parchet.
20. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului conform carora prima etapa nu poate fi luata in considerare in sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Aceasta considera ca Ordonanţa de scoatere de sub urmarire penala data de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerata ca punand capat urmaririi penale impotriva reclamanţilor din moment ce ea nu constituia o decizie interna definitiva (vezi, a contrario, Löffler impotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). In aceasta privinţa trebuie constatat ca parchetul avea, in baza art. 270 din Codul de procedura penala, competenţa de a anula o ordonanţa de scoatere de sub urmarire penala si de a redeschide urmarirea penala, fara sa fie ţinut de vreun termen. Or, pentru procuror nu era vorba de o simpla posibilitate teoretica de a redeschide procedura (a se vedea, a contrario, Withey impotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului ii era ingaduit sa redeschida urmarirea penala fara a fi obligat sa solicite autorizaţia vreunei instanţe naţionale, care sa fie obligata sa analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, daca redeschiderea cauzei nu era inechitabila si daca timpul scurs de la decizia de incetare a anchetei nu era excesiv (vezi, a contrario, Withey, citata mai sus). Curtea nu poate ignora, in acest sens, faptul ca procurorii romani, acţionand in calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu indeplinesc condiţia de independenţa faţa de executiv [Vasilescu impotriva Romaniei, Hotararea din 22 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions (Culegere de hotarari s i decizii) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, si Pantea impotriva Romaniei, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI]. In plus, redeschiderea urmaririi penale a fost dispusa pe motiv ca ancheta iniţiala nu fusese completa (paragraful 12 de mai sus). Or, aceste carenţe ale autorita ţilor nu erau imputabile reclamanţilor si nu trebuie asadar sa-i puna intr-o situaţie defavorabila.
In sfarsit, Guvernul nu a demonstrat ca reluarea urmaririi penale incheiate printr-o ordonanţa a procurorului are un caracter excepţional (vezi, a contrario, Withey, citata mai sus).
21. Perioada pe care Curtea va trebui sa o ia in considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie se intinde asadar de la 20 iunie 1994, data la care recunoasterea dreptului de recurs individual de catre Romania a inceput sa produca efecte, pana la 11 noiembrie 1997, precum si de la 12 mai 1999 pana la 21 aprilie 2005. Asadar, aceasta perioada a durat in total 9 ani si 4 luni.

A. Asupra admisibilitaţii
22. Curtea constata ca acest capa t de cerere nu este in mod va dit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. In plus,
Curtea constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

B. Pe fond
23. Curtea reaminteste faptul ca caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciaza in funcţie de circumstanţele cauzei si luand in considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritaţilor competente (vezi, printre multe altele, Pélissier s i Sassi impotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). De asemenea, Curtea reaminteste ca, in materie penala , dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil are ca obiect tocmai evitarea „ca o persoana inculpata sa ramana prea mult in incertitudine cu privire la soarta sa" (Stögmüller impotriva Austriei, Hotararea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).
24. Curtea a examinat in mai multe reprize cauze care au ridicat probleme similare celei care se pune in cauza de faţa si a conchis ca a avut loc inca lcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (vezi Pélissiersi Sassi, citata mai sus).
25. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt si niciun argument care sa poata duce la o concluzie diferita in cauza de faţa. Ţinand cont de jurisprudenţa sa in materie, Curtea considera ca, in speţa, durata procedurii litigioase este excesiva si nu corespunde cerinţei unui „termen rezonabil".
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra aplicarii art. 41 din Convenţie
26. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie,
„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incaIcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parţi contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei incalcari, Curtea acorda parţii lezate, daca este cazul, o reparaţie echitabila ."

A. Prejudiciul
27. Reclamanţii solicita fiecare 100.000 dolari americani (USD) pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit din cauza ilegalitaţii detenţiei lor provizorii si a duratei procedurii indreptate impotriva lor.
28. Guvernul contesta aceste pretenţii, pe care le considera excesive.
29. Curtea releva ca singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile consta, in cauza de faţa, in faptul ca durata procedurii litigioase indreptate impotriva reclamanţilor este excesiva si nu respecta cerinţa unui „termen rezonabil" (paragraful 25 de mai sus). Curtea considera ca reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert. Statuand in echitate, acorda fiec ruia 3.500 euro in acest sens.

B. Dobanzile moratorii
30. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitaţii de preţ marginal a Banci
Centrale Europene, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,CURTEA, IN UNANIM ITATE,
1. declara admisibil restul cererilor;
2. hotaraste ca a avut loc inca lcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotaraste: a) ca statul parat sa plateasca fiecarui reclamant, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, confor art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.500 euro (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului respectiv si pana la plata efectiva , aceasta suma sa fie purtatoare de dobanda simpla, a carei rata sa fie egala cu cea a facilitaţii de preţ marginal a Bancii Centrale Europene, aplicabila in aceasta perioada,majorata cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabila pentru surplus.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 4 august 2005 in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

Boštjan M. Zupančič,VincentBerger,
presedinte

Vincent Berger,
grefier

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.