"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza Virgil Ionescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, I. Cabral Barreto, C. Bârsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
după deliberarea în Camera de consiliu la data de 12 octombrie 2004 şi la data de 7 iunie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la ultima dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 53.037/1999, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Virgil Ionescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 18 martie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat iniţial de domnul B. Aurescu, agent guvernamental pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de doamna R. Rizoiu, care îl înlocuieşte în funcţie.
3. Reclamantul invocă încălcarea drepturilor la un proces echitabil şi de acces la justiţie, garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie, precum şi a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul respingerii arbitrare a acţiunii vizând reactualizarea creanţei sale rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a neexecutării sentinţei.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a II-a a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament].
5. Prin Hotărârea din 12 octombrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a II-a, astfel reorganizată [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei [art. 52 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a născut în 1929 şi are domiciliul în Bucureşti (România).

A. Procedura privind anularea unei amenzi contravenţionale şi a unei măsuri de confiscare a bunurilor
9. În 1991, reclamantului, fost deţinut politic, care deschisese o mică afacere pentru a-şi completa veniturile rezultate din pensie, i s-a aplicat de către Garda Financiară a Ministerului de Finanţe o amendă contravenţională pentru săvârşirea unei contravenţii privind nerespectarea dispoziţiilor legale privind vânzarea la tarabă. Produsele puse în vânzare au fost confiscate.
10. Prin sentinţa din 1 octombrie 1991, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, considerând sancţiunea ilegală, a anulat-o şi a dispus restituirea către reclamant a amenzii şi a bunurilor confiscate sau, în lipsa acestora, a contravalorii bunurilor, şi anume suma de 29.945 ROL, respectiv 440 EUR, în conformitate cu paritatea ROL/EUR de la acea dată. Sentinţa a intrat în puterea lucrului judecat şi a fost învestită cu formulă executorie.

B. Prima procedură de executare a sentinţei din 1 octombrie a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti
11. La data de 15 octombrie 1991, în temeiul refuzului Gărzii Financiare de a executa sentinţa citată anterior, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune vizând punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare pentru valorificarea creanţei rezultate din sentinţă.
12. La data de 27 ianuarie 1992, instanţa a suspendat soluţionarea cauzei la cererea Gărzii Financiare şi cu acordul reclamantului, pe motiv că procurorul general intenţiona să promoveze recurs în anulare împotriva Sentinţei din 1 octombrie 1991. La data de 24 iulie 1992, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie l-a informat pe reclamant că propunerea de recurs în anulare fusese respinsă, iar la data de 3 august 1992 a retrimis instanţei dosarul cauzei.
13. Reclamantul susţine că în luna septembrie 1992 a solicitat judecătoriei repunerea cauzei pe rol, dar afirmă că cererea a fost respinsă verbal de un judecător de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
14. La data de 16 iunie 1993, Garda Financiară i-a amintit reclamantului că parchetul nu introdusese recurs în anulare şi i-a cerut să se adreseze Direcţiei Generale a Finanţelor Publice din Bucureşti, pentru a obţine restituirea amenzii şi a contravalorii bunurilor confiscate şi să anexeze la cerere o copie a Sentinţei din 1 octombrie 1991. Reclamantul a procedat în consecinţă - fără rezultat.
15. Prin Sentinţa din 15 decembrie 1993, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, în temeiul art. 248 din Codul de procedură civilă, întrucât reclamantul nu ceruse reluarea examinării cauzei de peste un an, respectiv de la ultimul act de procedură îndeplinit în dosarul de executare. Conform reclamantului, instanţa nu l-a citat la termenul de judecată din 15 decembrie 1993 şi sentinţa citată anterior nu i-a fost comunicată, astfel încât nu a putut să formuleze recurs împotriva acesteia.

16. În urma perimării primei proceduri de executare, în 1994, reclamantul a formulat două acţiuni pentru executarea creanţei, micşorată de inflaţia puternică, pentru a obţine o sumă apropiată de cea recunoscută prin Sentinţa din 1 octombrie 1991: o acţiune pentru a obţine reactualizarea creanţei şi eliberarea unui titlu executoriu pentru valoarea reactualizată (procedură descrisă în partea C - în continuare) şi o alta vizând, din nou, punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare (procedură descrisă în partea D - în continuare).

C. Procedura în vederea obţinerii reactualizării creanţei rezultând din Sentinţa din 1 octombrie 1991
17. Prin cererea de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, solicitând obligarea Gărzii Financiare la achitarea datoriei constatate prin Sentinţa din 1991, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei şi a profitului nerealizat prin neexecutarea sentinţei. Acesta a solicitat, de asemenea, să se dispună efectuarea unei expertize, pentru a stabili valoarea actuală a sumei ce-i era datorată.
18. La data de 22 noiembrie 1994, la primul termen de judecată, reclamantul a cerut judecătoriei amânarea cauzei, invocând motive de sănătate şi necesitatea angajării unui avocat.
19. Conform reclamantului, avocatul său a cerut judecătoriei, la aproape toate termenele de judecată ce au urmat, să dispună efectuarea unei expertize contabile pentru reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991 şi pentru calcularea profitului nerealizat, dar instanţa nu a făcut decât să amâne cauza, pe motivul absenţei părţii pârâte, fără a dezbate problema probelor. Reclamantul a invocat faptul că Garda Financiară nu a trimis nici un reprezentant la nici o audiere în cursul procedurii.
20. În perioada dintre mai 1995 şi mai 1996 procedura a fost suspendată la cererea reclamantului.
21. La termenul de judecată din 2 decembrie 1997, în lipsa avocatului său şi a reprezentantului Gărzii Financiare, reclamantul a cerut din nou, în scris, judecătoriei să dispună efectuarea unei expertize, având drept obiective, pe de o parte, reevaluarea contravalorii bunurilor confiscate în 1991 şi, pe de altă parte, reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa din 1991. În temeiul art. 112, 115 şi 132 din Codul de procedură civilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea ca fiind tardiv formulată şi i-a acordat reclamantului cuvântul în dezbateri asupra fondului cauzei.
22. Prin Sentinţa din 5 decembrie 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea reclamantului. Pe de o parte, a invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere vizând obligarea Gărzii Financiare la plata creanţei stabilite în 1991, pe motiv că aceeaşi chestiune fusese definitiv soluţionată prin Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991, care constituia un titlu executoriu ce-i permitea reclamantului să utilizeze căile executorii. Pe de altă parte, i-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind reactualizarea creanţei rezultate din sentinţa citată anterior, pe motiv că reclamantul nu ceruse administrarea de probe în această privinţă.
23. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei, invocând faptul că ceruse o expertiză în sprijinul pretenţiilor sale de la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.
24. Prin Hotărârea din 13 mai 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul, pe motiv că cererea de a dispune efectuarea unei expertize nu fusese formulată în prima zi de înfăţişare, fără a preciza care era termenul de judecată pe care îl considera a fi prima zi de înfăţişare.
25. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei citate anterior, precizând că solicitase în cererea de chemare în judecată, în scris, efectuarea unei expertize contabile.
26. Prin Hotărârea din 24 septembrie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată. Pasajul pertinent al hotărârii prevede următoarele:
"Cu privire la reactualizarea sumei solicitate, reclamantul nu a făcut nici o probă în dovedirea afirmaţiilor sale, iar cererea de expertiză contabilă trebuia făcută la primul termen de înfăţişare, astfel cum corect au reţinut ambele instanţe."

D. A doua procedură de executare a Sentinţei din 1 octombrie 1991
27. În 1994, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o nouă cerere vizând executarea sentinţei citate anterior, prin punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare, pentru valorificarea creanţei rezultate din sentinţă.
28. Printr-o încheiere din 10 ianuarie 1997, instanţa a suspendat procedura la cererea reclamantului, pe motivul înscrierii pe rolul aceleiaşi instanţe a unei alte proceduri (procedura descrisă în partea C - anterioară), care avea ca obiect reactualizarea creanţei ce urma să fie executată. Reclamantul cerea suspendarea în vederea executării ulterioare, în cadrul procedurii de executare, a creanţei reactualizate.
29. Printr-o încheiere din 10 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, constatând lipsa părţilor la audiere, a suspendat încă o dată procedura, care între timp fusese reluată la cererea reclamantului.
30. Prin Sentinţa din 26 iunie 2001, devenită definitivă în lipsa apelului părţilor în litigiu, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, reţinând că nu se ceruse reluarea examinării cauzei timp de peste un an de la ultimul act de procedură îndeplinit în dosarul de executare.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

A. Dreptul intern pertinent
31. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedură civilă prevăd după cum urmează:

ARTICOLUL 112
"Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...)
4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (...)."

ARTICOLUL 115
"Întâmpinarea va cuprinde: (...)
3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere (...)."

ARTICOLUL 132
"La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. (...)"

ARTICOLUL 134
"Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii."

ARTICOLUL 138
"Dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei (...)."

ARTICOLUL 3712 (alin. 3)
CPV PRL 1000000 1993 371!!Articolul 371#ELINK#2 alin. 3 a fost introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001:
"Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu."
32. Decretul nr. 167/1958, care reglementa, în perioada faptelor, prescrierea dreptului de a cere executarea silită, a fost republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960. Articolele pertinente ale decretului citat anterior prevăd următoarele:

ARTICOLUL 6
"Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani (...)."

ARTICOLUL 7
"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită (...)."

ARTICOLUL 14 alin. 2
"Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele."

ARTICOLUL 16
"Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

ARTICOLUL 17
"Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare."

ARTICOLUL 18
"Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris."
33. Doctrina interpretează art. 112 alin. 5, art. 132 şi 138, citate anterior din Codul de procedură civilă, în sensul că "părţile pot propune mijloace de probă în prima zi de înfăţişare, dacă nu au făcut-o în cererea de chemare în judecată", regula aplicându-se şi în ceea ce priveşte cererea de efectuare a unei expertize (vezi, de exemplu, V.M. Ciobanu, decanul Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, 1997, p. 158 şi 209).
B. Jurisprudenţa internă pertinentă privind reactualizarea unei creanţe stabilite prin titlu executoriu
34. Înaintea introducerii în 2001 a art. 3712 din Codul de procedură civilă, care atribuie executorului judecătoresc competenţa de a reactualiza creanţele executorii, jurisprudenţa este cea care s-a pronunţat asupra chestiunii de a şti dacă reactualizarea unei creanţe trebuia cerută în cadrul procedurii vizând executarea sau a unei acţiuni civile distincte.
35. Prin Decizia nr. 786/1999 Curtea de Apel Suceava a soluţionat o asemenea cerere în cadrul unei acţiuni civile distincte şi nu în cadrul procedurii de executare a titlului în cauză (Culegere de jurisprudenţă, 1999, p. 94, nr. 55). Această ultimă decizie este de altfel citată de doctrină, care consideră că, înaintea introducerii art. 3712 din Codul de procedură civilă, o nouă cerere de chemare în judecată trebuia să fie prezentată în faţa tribunalelor pentru a reactualiza o creanţă constatată prin hotărâre definitivă (S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, 2001, nota din subsolul paginii nr. 7, p. 146). Prin Hotărârea nr. 191/1999 Curtea de Apel Bucureşti a respins pe fond, în cadrul unei acţiuni civile distincte, o cerere de reactualizare a unei sulte stabilite anterior prin sentinţă definitivă.
36. Prin Hotărârea nr. 36/1999 Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de reactualizare a unei creanţe stabilite prin hotărâre definitivă, cerere care fusese făcută în cadrul unei proceduri de executare, prin punerea sub sechestru a contului bancar al debitorului, pe motiv că creditorul trebuie să obţină întâi un titlu executoriu - deci o altă sentinţă definitivă - pentru valoarea reactualizată, înainte de a cere punerea sub sechestru a contului bancar (vezi Culegere de jurisprudenţă a Curţii de Apel Bucureşti în materie civilă, 1999, p. 322-324). Pasajul pertinent al hotărârii citate anterior prevede următoarele:
"Este adevărat că între data cererii de executare silită prin poprirea contului bancar şi admiterea acestei cereri printr-o decizie definitivă, suma datorată de către debitor s-a redus datorită inflaţiei. Cu toate acestea, pentru executarea silită a sumelor ce reprezintă reactualizarea creanţei (constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), creditorul nu posedă titlu executoriu pentru a solicita şi a obţine poprirea unui cont bancar al debitorului. În consecinţă (...), acţiunea (de reactualizare a creanţei) este respinsă ca neîntemeiată."
37. Prin Decizia din 20 septembrie 2000, cu privire la cererea examinată în vederea reactualizării despăgubirilor alocate în primul proces, Secţia penală a Curţii de Apel Braşov se pronunţă în sensul că "nu există dispoziţii legale care să permită admiterea unei cereri de reactualizare a sumelor alocate cu titlu de despăgubiri, reactualizarea putând fi efectuată, dacă este justificată, fie în apel, fie printr-o acţiune civilă ulterioară".

ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
38. Reclamantul invocă o dublă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie. El se plânge, pe de o parte, de caracterul inechitabil al procedurii de reactualizare a creanţei rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991, care s-a încheiat cu Hotărârea din 24 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti. Reclamantul invocă, pe de altă parte, în substanţă, încălcarea dreptului de acces la instanţă, pe baza neexecutării sentinţei definitive citate anterior. Art. 6 alin 1 din Convenţie, în partea sa pertinentă, prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Referitor la caracterul echitabil al procedurii de reactualizare a creanţei reclamantului

1. Susţinerile părţilor
39. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţele române au respins în mod arbitrar ca neîntemeiată acţiunea vizând reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa pronunţată la 1 octombrie 1991 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. În opinia sa, judecătorii au ajuns la concluzia că cererea de efectuare a unei expertize nu fusese introdusă decât la 2 decembrie 1997, fiind aşadar tardivă. Or, reclamantul susţine că a cerut Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti să dispună efectuarea unei expertize, chiar de la momentul introducerii Cererii de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, pentru a-şi susţine acţiunea de reactualizare a creanţei, şi a adăugat că avocatul său a continuat să ceară expertiza la aproape toate termenele de judecată, dar judecătoria a amânat în mod constant chestiunea mijloacelor de probă pe motivul lipsei reprezentantului Gărzii Financiare.
40. Guvernul recunoaşte că reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize în cadrul cererii de chemare în judecată, dar susţine că acesta nu a precizat în continuare tipul de expertiză cerută şi principalele obiective ale acesteia. Guvernul consideră că, limitându-se la a solicita în mod general o expertiză, reclamantul nu a respectat cerinţele art. 112, 115 şi 132 din Codul de procedură civilă.
41. Guvernul susţine că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea sau aprecierea probelor, care sunt, în primul rând, de resortul dreptului şi al instanţelor interne şi că nu Curtea este cea care trebuie să decidă asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de instanţele interne, în afară de cele care afectează unul dintre drepturile garantate prin Convenţie. Or, potrivit Guvernului, acesta nu este cazul în speţă, întrucât, oricum, instanţele interne nu au examinat problema datei la care a cerut expertiza reclamantul, deoarece instanţele au hotărât să respingă acţiunea acestuia din urmă pentru autoritatea de lucru judecat faţă de Sentinţa din 1 octombrie 1991.
Guvernul admite că instanţele au ales să facă o dublă analiză, respingând, pe de o parte, pentru autoritate de lucru judecat, capătul de cerere privind restituirea amenzii şi a bunurilor confiscate şi, pe de altă parte, pentru netemeinicie, capătul de cerere privind reactualizarea creanţei. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, eroarea pretins comisă de instanţe în aprecierea datei cererii de expertiză nu era esenţială în cauză, având în vedere că excepţia autorităţii lucrului judecat a împiedicat orice examinare a cauzei pe fond.
42. În concluzie, Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil şi că un obstacol de procedură major nu a permis instanţelor să analizeze fondul cauzei, inclusiv chestiunea probelor.

2. Aprecierea Curţii
43. Curtea aminteşte că revine în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor Garcia împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, paragraful 31, p. 2.796). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003).
44. Cum Convenţia nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune "tribunalului" obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, paragraful 59, şi Cauza Dulaurans împotriva Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33).
45. În speţă, Curtea notează că, prin Cererea de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, reclamantul a solicitat o expertiză în sprijinul cererii de reactualizare a creanţei, respectând cerinţele art. 112 şi 138 din Codul român de procedură civilă (vezi paragrafele 31 şi 33 anterioare). Cu toate acestea, toate instanţele au respins cererea de reactualizare a creanţei ca neîntemeiată, pe motivul că expertiza ar fi fost solicitată după prima zi de înfăţişare, fără a preciza de altfel care era acea dată. În afară de aceasta, Curtea observă că instanţele s-au referit la data introducerii cererii de expertiză, fără a aminti lipsa de precizare a cererii.
46. Curtea constată că Guvernul nu a furnizat nici o fotocopie a unei încheieri anterioare celei din 2 decembrie 1997, prin care instanţa să se fi pronunţat după dezbateri contradictorii asupra chestiunii probelor solicitate. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia excepţia de autoritate a lucrului judecat a împiedicat orice examinare pe fondul cauzei, ea notează că numai capătul de cerere al reclamantului vizând obligarea Gărzii Financiare la plata creanţei stabilite prin Sentinţa din 1 octombrie 1991 fusese respins pentru autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, instanţele nu au examinat pe fond cererea de reactualizare a creanţei, ignorând faptul că reclamantul solicitase o expertiză în termenul prevăzut de art. 112 din Codul de procedură civilă.
47. În consecinţă, Curtea consideră că respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere al reclamantului vizând reactualizarea creanţei sale, pe motivul tardivităţii cererii de expertiză, în timp ce aceasta fusese făcută în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil (vezi mutatis mutandis, Cauza Tamminen împotriva Finlandei, Cererea nr. 40.847/1998, paragrafele 39-42, 15 iunie 2004).
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

B. Referitor la dreptul de acces la instanţă

1. Susţinerile părţilor
48. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge în substanţă de încălcarea dreptului de acces la instanţă, dată fiind neexecutarea de către Garda Financiară a Sentinţei definitive pronunţate la 1 octombrie 1991 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
49. Reclamantul contestă faptul că Sentinţa din 1 octombrie 1991 s-a prescris, susţinând că termenul de prescripţie fusese suspendat, în timp ce prima procedură de executare era ea însăşi suspendată, în aşteptarea introducerii de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a unui recurs în anulare. El invocă, de asemenea, drept cauză de suspendare a termenului citat anterior, art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu privire la prescripţia extinctivă, prezentând un certificat medico-legal din 23 martie 1994, care confirma că era lipsit de discernământ şi că trebuia să angajeze o procedură pentru a-l declara incapabil. Cererea a rămas fără urmări.
50. Guvernul invocă faptul că Sentinţa din 1 octombrie 1991 s-a prescris prin împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958. Acesta susţine că statul nu era obligat să plătească de bunăvoie datoria rezultată din sentinţa citată anterior, că reclamantul nu a urmărit a doua cerere de executare silită a sentinţei respective şi că statul nu poate fi obligat să execute o sentinţă prescrisă.

2. Aprecierea Curţii
51. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că dreptul la instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V).
52. Curtea constată că, în speţă, părţile au păreri diferite cu privire la eventuala prescripţie în dreptul intern a dreptului reclamantului de a cere executarea silită a Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Ea aminteşte de la început că instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivă în dreptul intern (vezi, mutatis mutandis, Cauza Yagtzilar împotriva Greciei, Cererea nr. 41.727/1998, paragraful 27, CEDO 2001-XII), cu atât mai mult cu cât, în speţă, răspunsul la întrebare depinde de interpretarea motivelor de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei.
53. În această privinţă, Curtea subliniază în mod special faptul că nici o instanţă internă nu s-a pronunţat asupra prescripţiei invocate şi că acest motiv nu a fost invocat de Guvern decât numai şi direct în faţa Curţii. Ea consideră că, sesizate în 1994 cu o procedură de reactualizare a creanţei reclamantului şi cu o alta vizând executarea silită a acesteia, instanţele interne ar fi avut ocazia să ridice din oficiu, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, acest fine de neprimire dacă l-ar fi considerat întemeiat [vezi, a contrario, Cauza Cucu împotriva României (decizie), Cererea nr. 47.966/1999, 6 iulie 2004]. Aşadar, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului în această privinţă.
54. Curtea precizează că reclamantul a formulat în 1994, în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, două acţiuni în justiţie, respectiv în vederea reactualizării creanţei, puternic micşorată de inflaţia din România în perioada aceea, şi a executării acesteia, astfel încât să obţină acoperirea creanţei la o valoare apropiată de cea stabilită prin Sentinţa din 1 octombrie 1991.
55. Curtea aminteşte: Convenţia nu vizează garantarea drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a drepturilor concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei citată anterior, p. 16, paragraful 33). Aşadar consideră că nu s-ar putea reproşa reclamantului că nu a urmărit executarea silită a sentinţei citate anterior, după respingerea, prin Hotărârea din 24 septembrie 1998, a cererii de reactualizare a creanţei, în condiţiile în care, din cauza inflaţiei puternice, aceasta nu mai valora decât 2,8 euro, respectiv de 157 de ori mai puţin decât în 1991.
56. Curtea concluzionează în sensul că, refuzând până în prezent să execute Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991, autorităţile naţionale au lipsit dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie de orice efect util.
57. Aşadar, a fost încălcat articolul respectiv cu privire la accesul la instanţă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
58. Reclamantul invocă, în substanţă, că i s-a adus atingere dreptului de proprietate, având în vedere imposibilitatea de a beneficia de creanţa care i-a fost recunoscută prin Sentinţa definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din 1 octombrie 1991. În această privinţă, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
59. Referindu-se la Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Guvernul susţine că acea creanţă a reclamantului rezultată din Sentinţa din 1 octombrie 1991 nu putea beneficia de executare silită decât timp de 3 ani de la pronunţare. Potrivit Guvernului, dată fiind prescripţia extinctivă, reclamantul nu mai beneficia la împlinirea termenului de o creanţă exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior.
60. Guvernul invocă faptul că prima procedură de executare a sentinţei citate anterior nu a întrerupt termenul de prescripţie de 3 ani, dată fiind perimarea procedurii, în conformitate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Curtea concluzionează că, dată fiind pasivitatea sa, reclamantul a pierdut dreptul de a cere executarea silită a Sentinţei din 1 octombrie 1991.
61. Curtea subliniază că, referitor la plângere, părţile nu sunt de acord cu privire la aceeaşi chestiune, şi anume prescripţia dreptului reclamantului de a cere executarea silită şi, în continuare, exigibilitatea creanţei (Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, paragraful 59).
62. Curtea trimite la observaţiile anterioare (paragraful 53) şi notează că nici o instanţă internă nu a constatat prescrierea dreptului de executare silită a creanţei în cauză, în condiţiile în care trebuia să ridice din oficiu acest fine de neprimire. Aşadar consideră, pe baza elementelor din dosar, că reclamantul dispune de o "creanţă" suficient stabilită pentru a fi exigibilă şi deci de un "bun", în sensul articolului citat anterior.
63. Curtea observă că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este prevăzut în prima teză din primul alineat din art. 1 din Protocolul nr. 1, rezultă nu numai din refuzul statului de a executa sentinţa citată anterior, dar şi din Hotărârea din 24 septembrie 1998 în care, respingând fără analiză pe fond cererea de reactualizare a creanţei, a făcut inutil orice demers ulterior în vederea executării sentinţei.
64. Neconformându-se Sentinţei definitive din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, autorităţile naţionale l-au împiedicat pe reclamant să beneficieze de suma pe care, în mod rezonabil, se putea aştepta să o obţină în urma sentinţei. Curtea aminteşte că a respins anterior argumentul bazat pe prescripţia creanţei reclamantului şi observă că Guvernul nu a furnizat altă justificare pentru ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului.
65. În concluzie, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Cu privire la alte pretinse încălcări
66. În observaţiile pe fond din 13 decembrie 2004, reclamantul a formulat noi capete de cerere în faţa Curţii, invocând încălcarea art. 1, 2, 3, 5, 13 şi 14 din Convenţie şi a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în principal pe baza aceloraşi fapte invocate anterior.
67. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la noile capete de cerere, considerând că acestea se situează în afara cadrului stabilit prin decizia Curţii referitoare la admisibilitate.
68. Curtea notează că aceste capete de cerere excedează cadrului trasat de decizia precedentă cu privire la admisibilitatea cauzei (vezi Cauza Chamaev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, Cererea nr. 36.378/2002, inter alia paragrafele 409-412 şi 430, 12 aprilie 2005). Aşadar Curtea nu are competenţa să se pronunţe asupra lor.

IV. Cu privire la aplicabilitatea art. 41 din Convenţie
69. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu
70. Reclamantul invocă faptul că beneficiul micii sale afaceri a fost de 1.046 dolari americani (USD) în timpul scurtei perioade precedând confiscarea ilegală a bunurilor de către Garda Financiară în 1991 şi cere, în consecinţă, Curţii suma de 100.000.000 euro ca prejudiciu material pentru perioada scursă de atunci, cu titlu de beneficiu nerealizat, cauzat prin confiscare. Cere, de asemenea, 20.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
71. Guvernul consideră că nu există raport de cauzalitate între încălcările invocate de reclamant şi sumele cerute cu titlu de prejudiciu material, reclamantul nedovedind în nici un fel că acea confiscare a bunurilor din 1991 a avut drept consecinţă suprimarea dreptului de a-şi continua activitatea comercială. Acesta consideră, de asemenea, că în lipsa oricărui document contabil în măsură să probeze profitul obţinut înaintea confiscării bunurilor în 1991, câştigul nerealizat pe care reclamantul îl solicită nu este determinabil.
72. Guvernul consideră că suma de 29.945 ROL acordată prin Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, constituie unicul criteriu pertinent pentru a aprecia prejudiciul material suferit de reclamant. În temeiul unei formule de calcul furnizate de Institutul Naţional de Statistică într-o scrisoare adresată Curţii, Guvernul consideră că valoarea creanţei reclamantului astfel reactualizată ar fi de 21.347.131,7 ROL1) şi că reclamantului nu trebuie să i se acorde dobânzi la sumă, dat fiind că respectiva creanţă nu mai este exigibilă după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani.
___________
1) Aproximativ 593 euro la ora actuală.

73. În privinţa sumei cerute de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul o consideră excesivă şi lipsită de fundament, considerând că nu a suferit prejudicii morale prin încălcările invocate.
74. Curtea aminteşte că a constatat, în speţă, încălcarea drepturilor reclamantului, pe motivul, pe de o parte, al neexecutării, până astăzi, a unei sentinţe definitive din 1991 de către autorităţi şi, pe de altă parte, a nerecunoaşterii dreptului său la un proces echitabil în procedura reactualizării creanţei. Aşadar, admiţând susţinerea Guvernului cu privire la caracterul excesiv al sumelor cerute de reclamant, Curtea consideră că acesta din urmă a suferit atât un prejudiciu material cauzat de neexecutarea menţionată anterior, cât şi un prejudiciu moral datorat frustrării provocate de inechitatea procedurii de reactualizare a creanţei şi de refuzul constant al autorităţilor de a executa sentinţa definitivă.
75. În aceste condiţii, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevăzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 7.500 euro, reprezentând prejudiciile însumate.

B. Cheltuieli
76. Estimând la 11.000 euro cheltuielile cauzate de procedurile desfăşurate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reclamantul, admiţând că nu dispune de înscrisuri doveditoare, nu cere nici o sumă cu acest titlu.
77. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit în nici un fel cheltuielile pretins expuse.
78. Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa constantă în materie de cheltuieli şi faptul că reclamantul nu a formulat cerere de rambursare, Curtea decide să nu-i aloce nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
79. Curtea consideră necesar să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul echităţii procedurii vizând reactualizarea creanţei reclamantului;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul încălcării dreptului de acces la justiţie;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte că nu are competenţa pentru a examina noile plângeri formulate de reclamant după decizia asupra admisibilităţii;
5. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 7.500 euro (şapte mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma respectivă va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 28 iunie 2005, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

J.-P. Costa, S. Dolle,
preşedinte grefier

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.