HOTĂRÂRE STRASBOURG 24 mai 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suporta retuşuri de formă.
CAUZA WEISSMAN ŞI ALŢII VERSUS ROMÂNIA

În cauza Weissman şi alţii versus România,
Curtea europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea III), reunită în camera formată din:
Dl. J. HEDIGAN, preşedinte,
L. CAFLISCH
C. BIRSAN
V. ZAGREBLSKY
E. MYJER
DAVID THOR BJORGVINSSON
Dna I. ZIEMELE, judecători
Şi Dl. V. BIERGER, grefier de secţie

După ce au deliberat în camera de consiliu din data de 4 mai 2006,
Dau următoarea hotărâre pe care o prezentăm, adoptată la acea dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 63945/00), îndreptată împotriva României şi prin care 5 cetăţeni ai acestui Stat, membrii ai aceleaşi familii, Dl. Eugene Weissman şi Dna Mariana Bălan, Rosa Brener Veisman, Liana Alberta Veisman de Neuberger şi Karin Weissman Humbert („solicitanţii”), au sesizat Curtea la data de 21 octombrie 2000, în virtutea art. 34 al Convenţiei de salvgardare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Solicitanţii sunt reprezentaţi de Dl D. Mihai, avocat din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul acestuia, Dna Roxana Rizoiu, apoi de Dna Beatrice Rămăşcanu, din Ministerul Afacerilor externe.
3. Solicitanţii fac referire la o violare a dreptului de acces la un tribunal, ca şi la o atingere a dreptului respectării bunurilor, pe motivul respingerii acţiunii lor în rambursarea veniturilor pe care Statul le-a obţinut din exploatarea unui imobil al acestora, confiscat în anul 1949, şi care le-a fost restituit în anul 1999.
4. Cererea a fost atribuită secţiei II a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament).
5. Printr-o decizie din 28 septembrie 2004, camera a declarat cererea ca fiind admisibilă.
6. Camera a decis, după consultarea părţilor, că nu era cazul să se ţină o audiere consacrată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament), părţile au supus fiecare comentarii scrise asupra observaţiilor celuilalt.
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secţiei III astfel remaniată (art. 52 § 1).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
8. Solicitanţii, Dl Eugene Weissman şi Dnele Mariana Bălan, Rosa Brener Veisman, Liana Alberta Veisman de Neuberger şi Karin Weissman Humbert, s-au născut, respectiv, în anii 1931, 1930, 1913, 1947 şi 1937 şi locuiesc la Seattle, New York, Ariel (Israel) şi la Beaune (Franţa).
9. Printr-o acţiune în revendicare, introdusă la data de 3 septembrie 1998 în faţa Tribunalului Bucureşti împotriva Statului, reprezentat prin Ministerul de Finanţe, şi prin întreprinderea L., garantul bunurilor imobiliare ale Statului, solicitanţii au cerut, în calitate atât de moştenitori, cât şi în calitatea de vechi proprietari, restituirea unui bun imobiliar, compus dintr-un imobil şi terenul aferent, situat în Bucureşti, str. Rabat nr. 21 şi ocupat la acel moment de Ambasada Republicii federale Germane. Ei au evaluat că Statul şi-a însuşit bunul în litigiu în anul 1949, în absenţa unui titlu de proprietate sau a oricărei alte baze legale şi că l-a trecut în patrimoniul Partidului comunist român, apoi în cel al întreprinderii L.
10. Într-un memoriu în apărare, depus la dosar la data de 2 noiembrie 1998, Ministerul finanţelor a adus la cunoştinţa Tribunalului că Statul a intrat în posesia imobilului fără titlu şi că acesta nu deţinea nici un fel de document privind acest transfer de proprietate. La cererea Tribunalului, primăria Bucureşti a răspuns că nici ea nu era în posesia unui document referitor la acest subiect. Întreprinderea L. a afirmat că ea administra imobilul în virtutea deciziei guvernamentale nr. 115/1990, privind situaţia juridică a imobilelor care au aparţinut Partidului comunist român.
11. Printr-o hotărâre din data de 14 aprilie 1999, tribunalul departamental Bucureşti a dat dreptul la acţiunea în justiţie. El a considerat că Statul a luat în posesie imobilul fără o bază legală şi că acesta a continuat să exercite o posesie fără titlu. El a considerat că decizia guvernamentală nr. 115/1990 nu putea să constituie un titlu de proprietate valabil, din moment ce acesta nu avea o bază legală la originea aproprierii. În consecinţă, tribunalul a ordonat întreprinderii L. Să restituie solicitanţilor imobilul şi terenul aferent.
12. La apelul şi recursul părţilor apărătoare, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 9 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi printr-o hotărâre din 22 martie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
13. La data de 12 octombrie 1999, solicitanţii au fost puşi în posesia imobilului.
14. Printr-o acţiune introdusă la data de 11 mai 1999, pe lângă Tribunalul departamental Bucureşti împotriva Ministerului finanţelor, a Primăriei Bucureşti şi a întreprinderii L., solicitanţii au cerut rambursarea sumei de 30.609.289 € (euro) cu titlul de despăgubire, rezultând din chiriile percepute pentru imobilul respectiv de către Stat de la confiscarea sa şi vărsate în special de Ambasada Republicii Federale Germane, care a ocupat imobilul începând cu o dată neprecizată.
15. În cursul audierii din 9 iunie 1999, Tribunalul a ordonat solicitanţilor să plătească taxa de timbru în valoare de 5.333.215.000 lei româneşti, (spre ştiinţă echivalentul sumei de 323.264 €), calculată în conformitate cu art. 2 din legea nr. 146/1997 asupra taxei de timbru.
16. În cursul audierii din data de 8 septembrie 1999, avocatul solicitanţilor a cerut exonerarea de taxa de timbru, pe motivul că acţiunea în restituire a imobilului era accesorie în raport cu acţiunea în revendicare şi că, din acest moment aceasta era exonerată de cheltuieli în virtutea art. 15 din legea nr. 146/1997.
17. Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a considerat că acţiunea fusese introdusă cu titlul principal şi a anulat neplata taxei de timbru.
18. La apelul formulat de solicitanţi, printr-o hotărâre din 12 ianuarie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat caracterul principal al acţiunii. Ea a considerat că o acţiune accesorie, exonerată de taxa de timbru, se adăuga obligatoriu unei acţiuni principale pendinte, ori acţiunea în revendicare a fost tranşată definitiv înainte.
19. Cu ocazia recursului introdus de solicitanţi, Curtea supremă de Justiţie, printr-o hotărâre din 21 aprilie 2000, a confirmat temeiul deciziilor anterioare. Ea a adăugat că obiectul acţiunilor era diferit, subliniind că, prin acţiunea în revendicare, solicitanţii au obţinut restituirea imobilului, în timp ce, prin acţiunea în restituire a despăgubirilor, ei încercau să recupereze chiriile pe care nu le încasaseră.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Legea nr. 146 din 24 iulie 1997 asupra taxei de timbru
20. Dispoziţiile pertinente ale legii sunt redactate astfel:

Articolul 1
„Acţiunea şi cererile introduse în justiţie (…) sunt supuse taxei de timbru prevăzute prin lege, după cum obiectul acestora este sau nu este susceptibil de a fi evaluat din punct de vedere pecuniar.”

Articolul 2
„Acţiunile şi cererile introduse în justiţie şi care pot fi evaluate din punct de vedere pecuniar sunt supuse taxelor următoare:
(…) dacă obiectul depăşeşte 500.000.000 lei româneşti (ROL), taxa de timbru va fi de 13.215.000 ROL, plus 1 % din suma care depăşeşte cele 500.000.000 lei (ROL).”

Articolul 15
„Sunt exonerate de taxa de timbru acţiunile în restituire a imobilelor naţionalizate abuziv de către Stat, introduse de proprietari sau de succesorii acestora, sau de către alte persoane juridice, în timpul perioadei cuprinse între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, şi de asemenea cererile accesorii.”

Articolul 21
„Ministerul Finanţelor poate acorda scutiri, reduceri sau reeşalonări la plata taxei de timbru, în condiţiile stabilite prin Ordin al Ministerului Finanţelor.”
21. Art. 21 din legea nr. 146/1997 a fost modificat prin legea nr. 195 din 25 mai 2004 care prevede că acordarea scutirilor, reducerilor sau a reeşalonărilor la plata taxei de timbru va fi de acum înainte de competenţa tribunalelor.

B. Codul civil
22. Articolele pertinente dispun:

Articolul 485
„Simpla posesiune nu face ca venitul din aceasta să-i revină posesorului, decât în cazul în care acesta este de bună credinţă. În caz contrar, acesta este obligat să restituie produsele împreună cu lucrul respectiv proprietarului care le revendică; dacă amintitele produse nu se găsesc în natură, contravaloarea lor este estimată la data rambursării.”

Articolul 486
„Posesorul este de bună credinţă atunci când el posedă în calitate de proprietar, în virtutea unui titlu translativ de proprietate, căruia îi ignoră viciile.”

Articolul 487
„Acesta încetează să fie de bună credinţă atunci când viciile îi sunt cunoscute.”

C. Decretul nr. 167/158 asupra prescrierii extinctive
23. Articolele pertinente dispun:

Articolul 3
„Termenul de prescriere a acţiunii referitoare la un obiect patrimonial este de 3 ani.”

Articolul 8
„Termenul de prescriere al acţiunii în reparaţie al prejudiciului cauzat printr-un act ilicit nu curge decât din momentul în care victima a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudiciul şi persoana care se face responsabilă de acesta.”
D. Jurisprudenţa privind obligaţia posesorului unui imobil de a restitui proprietarului produsul civil ale acestui imobil
24. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie admite că posesorul de rea credinţă al unui imobil trebuie să restituie integral proprietarului produsele civile al imobilului, dintre care, mai ales chiriile încasate de primul. În cazul special al imobilelor naţionalizate în timpul regimului comunist şi care au fost revendicate de vechii lor proprietari, Curtea Supremă a considerat că Statul trebuie să restituie chiriile încasate începând cu data introducerii actului în revendicare.

Hotărârea nr. 2646 din 18 iunie 2003
25. În această cauză care are drept obiect restituirea produselor încasate de Stat dintr-o locaţie a unei ambasade într-un imobil naţionalizat şi care a fost restituit vechiului său proprietar, Curtea Supremă a judecat astfel:
„Produsele civile sunt veniturile încasate din folosinţa unui bun, cum ar fi, mai ales, chiriile sau despăgubirile care sunt datorate pentru fiecare zi, fără ca valoarea bunului să fie diminuată. Există totuşi o excepţie de la regulă, conform căreia produsele aparţin proprietarului bunului. Art. 485 din Codul civil a instituit excepţia în virtutea căreia cel care posedă de bună credinţă un bun, poate cere pentru sine produsele acestuia, fără ca proprietarul să poată să le ceară.

Art. 487
din Codul civil prevede că buna credinţă a celui care posedă un bun, încetează în momentul în care el cunoaşte viciile titlului său. Începând din acel moment, el nu se mai poate bucura de un drept de proprietate asupra produselor bunului (…)
Este adevărat că determinarea momentului în care buna credinţă încetează este o chestiune de fapt, lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera că introducerea unei cereri în justiţie împotriva celui ce posedă un bun, face să înceteze buna credinţă a acestuia din urmă şi că, începând din acel moment, el nu mai poate să se prevaleze de buna sa credinţă pentru a-şi însuşi produsele bunului (…)
Este evident că în speţă, începând cu data de 1 februarie 1995, data introducerii primei acţiuni în justiţie, partea pârâtă nu mai poate fi considerată de bună credinţă căci, începând de la acea dată, ea ar fi trebuit să cunoască viciile titlului în baza căruia poseda imobilul.
Totuşi, dacă în principiu, partea pârâtă trebuie să ramburseze proprietarului chiria încasată pentru perioada 1 februarie 1995 – 25 iulie 2000, data introducerii prezentei acţiuni, trebuie să se ţină cont de dispoziţiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, care prevede că dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de 3 ani, ca şi dispoziţiile art. 7 § 1 din acelaşi decret, care prevăd că prescrierea curge din momentul în care dreptul la acţiune s-a născut. Ori, în speţă, dreptul la acţiune s-a născut la data de 24 iunie 1996, când Tribunalul Bucureşti a constatat că solicitantul era adevăratul proprietar al imobilului. Începând cu acea dată, nu mai există nici un fel de obstacol material şi juridic pentru introducerea unei acţiuni în restituire a acestor chirii (…)”

2. Hotărârea nr. 3585 din 23 septembrie 2003
26. În această cauză, Curtea Supremă trebuia să se pronunţe, între altele, asupra cererii de restituire a chiriilor încasate de către o societate comercială de Stat, care a girat un imobil naţionalizat. Într-o primă acţiune, introdusă la data de 27 martie 1998, partea civilă a obţinut, printr-o hotărâre definitivă din 19 ianuarie 1999 a Judecătoriei Zărneşti, recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în chestiune.
Curtea Supremă a considerat că cererea de rambursare a chiriilor era întemeiată, din motivele următoare:
„(…) Conform art. 485 din Codul civil, cel care posedă un imobil nu poate păstra produsele decât dacă el posedă acel bun fiind de bună credinţă.
Ori, în speţă, în virtutea art. 487 Cod civil, societatea comercială a încetat să fie de bună credinţă în momentul în care a luat cunoştinţă despre faptul că solicitantul a introdus acţiunea sa în revendicare (27 martie 1998), care a fost apoi acceptată.”

ÎN DREPT

I. DESPRE VIOLAREA INVOCATĂ LA ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
27. Solicitanţii se plâng de violarea dreptului de acces la justiţie şi de inechitatea procedurii din cauza pretinselor erori de drept comise de către tribunale. Ei invocă art. 6 § 1 al Convenţiei, astfel redactat în părţile sale pertinente:
„Orice persoană are dreptul ca, cauza sa să fie înţeleasă în mod echitabil, public, de către un tribunal care va decide asupra contestării drepturilor sale şi asupra obligaţiilor cu caracter civil.”

A. Argumentele părţilor
28. Analizând jurisprudenţa Curţii (Tolstoy-Miloslavski versus Regatul Unit, hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 80-81, §§ 61-67) şi a Comisiei (Philis versus Grecia) nr. 18989/91, 12 octombrie 1994), Guvernul evaluează că stabilirea cheltuielilor de procedură proporţionale cu sumele solicitate în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o piedică pentru accesul la justiţie. În ceea ce priveşte aceste costuri, el subliniază că ele nu reprezintă decât circa 1,09 % din suma solicitată şi că, în consecinţă, ele nu ar fi nerezonabile.
29. În sfârşit, Guvernul invocă faptul că solicitanţii ar fi putut să ceară Ministerului Finanţelor exonerarea de taxa de timbru şi apoi să conteste în faţa instanţelor un eventual refuz pe care acest minister l-ar fi opus lor.
30. Solicitanţii invocă faptul că suma totală a taxei de timbru era excesivă şi că aceasta ar fi anulat dreptul lor de acces la justiţie. Referindu-se la cauza Kreuz versus Polonia (nr. 28249/95, § 66, CEDO 2001-VI), ei consideră că autorităţile române nu au păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul Statului în a percepe costurile procedurii şi, pe de altă parte, interesul acestora de a le fi evaluate pretenţiile în faţa justiţiei.
31. Ei afirmă, de asemenea, că acţiunea lor de pagube – interese avea un caracter accesoriu în raport cu acţiunea în revendicare şi că ea ar fi trebuit, prin urmare, să fie exonerată de taxa de timbru.

B. Aprecierea Curţii
32. Curtea ia notă că acest prejudiciu comportă două direcţii: prima se referă la lipsa accesului la justiţie şi a doua vizează echitatea procedurii. Totuşi, în măsura în care tribunalele nu au luat nici o hotărâre pe fondul acţiunii, ci pur şi simplu au anulat-o, Curtea consideră că nu este cazul să examineze separat prejudiciul solicitanţilor referitor la pretinsa inechitate a procedurii.
33. Curtea aminteşte apoi că art. 6 § 1 din convenţie garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia cunoştinţă despre orice contestaţie referitoare la drepturile sale şi la obligaţiile cu caracter civil. El consacră astfel un „drept la justiţie”, adică de a sesiza un tribunal în materia civilă, iar acesta nu constituie decât un aspect.
34. Totuşi, „dreptul la justiţie” nu este absolut. El se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop.
35. În această privinţă, Curtea aminteşte că ea nu a exclus niciodată posibilitatea ca interesele unei bune administrări a justiţiei să poată justifica impunerea unei restricţii financiare în accesul unei persoane la justiţie (Tolstoy - Miloslavski, citat, pag. 80 b- 81, § § 61 şi următoarele, şi Kreuz, citat mai sus, § 59).
36. Cu toată marja de apreciere de care dispune Statul în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la justiţie nu se împacă cu art. 6 § 1, decât dacă ea tinde către un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
37. În particular, având în spirit principiul conform căruia Convenţia are scopul de a proteja drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, Curtea reiterează că suma costurilor, apreciată în lumina circumstanţelor unui caz dat, înţelegând aici şi solvabilitatea solicitantului şi faza procedurii prin care restricţia în chestiune îi este impusă, sunt factori de care trebuie ţinut cont pentru a determina faptul dacă persoana respectivă a beneficiat de dreptul de acces la justiţie, sau dacă, din cauza sumei totale a cheltuielilor, accesul la justiţie a fost restrâns până în punctul în care accesul la justiţie s-a găsit atins în esenţa lui. (Tolstoy – Miloslavski, citat mai sus, pag. 80-81 §§ 63 şi următoarele, şi Kreuz, citat mai sus, § 60).
38. În speţă, Curtea ia notă că neplata sumei de 323.264 € cu titlul de taxă de timbru pentru introducerea acţiunii a antrenat anularea acesteia.
39. Curtea relevă apoi că suma în chestiune, care este, fără îndoială, foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era justificată nici de circumstanţele speciale ale cazului, nici de situaţia financiară a solicitanţilor, dar reprezenta un procent fix, stabilit prin lege, din suma care constituia obiectul litigiului. Cu toate că suma cerută solicitanţilor cu titlul de pierdere a câştigului rezultat din chiriile percepute de Stat era importantă, Curtea consideră, având în vedere valoarea imobilului, că ea nu era nici abuzivă, nici lipsită de temei.
40. În schimb, Curtea consideră că suma cerută solicitanţilor pentru a-şi putea introduce acţiunea era excesivă. Din această cauză, ei au trebuit, implicit să renunţe la acţiune, ceea ce i-a privat de dreptul de a-şi prezenta cazul în justiţie.
41. Fiind vorba despre posibilitatea de a cere exonerarea de taxa de timbru pentru solicitanţi, Curtea notează că argumentul Guvernului: rezultat din pretinsa omisiune a solicitanţilor se aseamănă cu o excepţie de ne epuizare a căilor de recurs interne. Ori, Curtea relevă faptul că o excepţie similară a fost respinsă în stadiul examinării admisibilităţii cererii. În orice stadiu al cauzei, Curtea observă că Guvernul nu a furnizat jurisprudenţa instanţelor interne, în scopul de a proba eficacitatea unui asemenea recurs în sensul art. 35 § 1 al Convenţiei.
42. În ceea ce priveşte circumstanţele speţei, şi mai ales la faptul că această restricţie a intervenit în stadiul iniţial al procedurii, Curtea consideră că această restricţie a fost disproporţionată, aducând astfel atingere însăşi esenţei dreptului de acces la justiţie (vezi, mutatis mutandis, Teltronic-CATV versus Polonia, nr. 48140 /99, 10 ianuarie 2006).
43. De aici, Curtea concluzionează că Statul nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul său în a percepe cheltuieli de procedură şi, pe de altă parte, interesul solicitanţilor în a li se evalua pretenţiile în faţa instanţei.
44. Plecând de aici, se constată o violare a art. 6 § 1 al Convenţiei.

II DESPRE VIOLAREA INVOCATĂ A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
45. Solicitanţii se plâng că anularea acţiunii lor i-a privat de beneficiul chiriilor pe care le-a încasat Statul. Ei văd aici o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1, în termenii căruia:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.”

A. Despre excepţia preliminară a Guvernului extrasă din incompatibilitatea ratione temporis a acestui prejudiciu faţă de dispoziţiile Convenţiei
46. Guvernul evaluează că imobilul în litigiu a fost transferat în proprietatea Statului în anul 1949, cu mult înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte România şi că, pornind de aici, Curtea nu este competentă ratione temporis, în a examina circumstanţele şi consecinţele acestei transferări.
47. Solicitanţii se opun argumentelor Guvernului şi invocă faptul că între 1949 şi data de 12 octombrie 1999, data restituirii efective a imobilului, există o situaţie de violare continuă a dreptului lor de proprietate pe motivul posesiunii fără titlu şi al exploatării imobilului de către Stat care trebuia, în consecinţă, să restituie chiriile încasate.
48. Curtea ia notă că prejudiciul adus solicitanţilor nu priveşte circumstanţele transferării dreptului de proprietate asupra imobilului, ci imposibilitatea actuală de a-şi vedea restituite produsele civile aduse de imobil, cu toate că decizia din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti a constatat ilegalitatea însuşirii acestuia de către Stat şi a ordonat restituirea imobilului solicitanţilor.
49. Ori, ţinând cont de faptul că decizia susmenţionată, ca şi acţiunea în restituire a chiriilor, care erau posterioare datei de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, Curtea consideră că ea este competentă ratione temporis pentru a cunoaşte acest prejudiciu, în ceea ce priveşte cererea de restituire a veniturilor produse de imobil după ratificarea Convenţiei de către România (vezi, mutatis mutandis, Broniowski versus Polonia (dec. GC, nr. 31443/96, CEDO 2002-X).
50. Este deci necesară respingerea excepţiei Guvernului.

B. Despre temeiul prejudiciului.

1. Argumentele părţilor
51. Solicitanţii pretind că ei îndeplinesc condiţiile legale pentru a obţine restituirea chirilor încasate de către Stat. Ei evaluează că în urma anulării acţiunii lor, ei au fost deposedaţi pe nedrept de aceste sume.
52. Guvernul afirmă că nici un moment instanţele nu au recunoscut solicitanţilor dreptul la restituirea acestor sume şi că nu există nici un fel de practică a instanţelor care să fie favorabilă unor cereri similare cu cea a solicitanţilor în această cauză.
53. Pornind de aici, Guvernul consideră că solicitanţii nu erau titularii nici unui bun, şi nici al unei creanţe către Stat, în virtutea cărora ei ar fi putut pretinde că au măcar o „speranţă legitimă” să obţină beneficierea efectivă de un drept de proprietate.
54. Guvernul apreciază că acţiunea solicitanţilor, calificată de către instanţe ca fiind acţiunea principală, a fost anulată din cauza lipsei achitării taxei de timbru, ori competenţa pentru a aprecia o situaţie de fapt şi de a aplica dreptul intern, aparţine, în primul rând, jurisdicţiilor naţionale. În plus, el invocă faptul că, în cazul în care acţiunea solicitanţilor ar fi fost admisă, dreptul lor de creanţă ar fi fost prescris în parte, pentru că, în conformitate cu art. 3 din decretul nr. 167/1958, acţiunea în restituire a veniturilor civile se prescrie în 3 ani.
55. Solicitanţii se opun tezei Guvernului şi reiterează faptul că recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în chestiune implica recunoaşterea dreptului la produsele civile, şi doar suma la care se ridicau acestea putea fi, eventual, motiv de controversă.
56. În această privinţă, ei susţin că în virtutea art. 485 şi următoarele din codul civil, posesorul unui imobil nu poate să-şi însuşească produsele civile decât dacă posedă imobilul de bună credinţă. Ori, ţinând cont de faptul că Statul era posesorul de rea credinţă, el era obligat să restituie solicitanţilor aceste venituri. Ei consideră că constatarea ilegalităţii însuşirii imobilului antrena cu deplin drept, aplicarea dispoziţiilor citate din codul civil, dând astfel naştere, în patrimoniul lor, la o creanţă către Stat.
57. Fiind vorba despre prescrierea extinctivă a acţiunii lor, ei evaluează că termenul de trei ani nu se aplică în speţă, căci, conform art. 8 din decretul nr. 167/1958, termenul de prescriere al acţiunii în reparare a unui prejudiciu cauzat printr-un act ilicit nu curge decât din momentul în care victima a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască amploarea prejudiciului şi persoana care se face responsabilă de acesta. Ori, ei invocă faptul că, din cauza transferărilor succesive ale proprietăţii imobilului între diverse instituţii ale Statului, ei nu au cunoscut cu certitudine posesorul imobilului şi nici prejudiciul real decât din momentul deciziei din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti.

2. Aprecierea Curţii
58. Curtea aminteşte că un solicitant nu poate invoca o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care acesta le incriminează se raportează la „bunurile sale” în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale., înţelegând aici şi creanţele, în virtutea cărora solicitantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine dreptul de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Din contră, speranţa de a vedea recunoscut un drept de proprietate pe care se află în imposibilitate de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerat ca fiind un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, nici măcar pentru o creanţă condiţionată din cauza nerealizării condiţiei (vezi Prince Hans-Adam II de Liechtenstein versus Germania [GC], nr. 42527/98, §§ 82 şi 83 CEDO 2001-VIII, şi Gratzinger şi Grantzigerova versus Republica cehă (dec) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDO 2002-VII).
59. Cât despre noţiunea de „speranţă legitimă”, Curtea aminteşte, de asemenea, că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind „valoare patrimonială” decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky versus Slovacia [GC] nr. 44912/98, § 52, CEDO 2004-…).
60. În speţă, Curtea observă că redactarea articolelor 485, 486 şi 487 din Codul civil este foarte clară şi nu lasă nici un fel de îndoială asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui adevăratului proprietar produsele civile ale acestui imobil. Singura cauză de exonerare este posesia imobilului de bună credinţă, în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii sunt ignorate de către posesor.
61. Ori Curtea ia notă că nu acesta a fost cazul în speţă căci, în cursul acţiunii în revendicare, Ministerul Finanţelor şi Primăria Bucureşti au recunoscut absenţa unui titlu translativ de proprietate şi, prin hotărârea din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti s-a hotărât de asemenea că Statul nu a avut niciodată nici un fel de titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.
62. În plus, Curtea observă că, contrar celor afirmate de către Guvern, jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie recunoaşte şi ea un drept la restituire a chiriilor încasate de către Stat după introducerea unei acţiuni în revendicare. În speţă, această perioadă se desfăşoară între 3 septembrie 1998, data introducerii acţiunii în revendicare şi 12 octombrie 1999, data punerii efective în posesie a imobilului.
63. În consecinţă, şi fără a face speculaţii asupra a ceea ce a însemnat rezolvarea cererii în rambursare a solicitanţilor, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond, Curtea consideră că solicitanţii puteau pretinde că aveau o „speranţă legitimă” de a vedea concretizată, cel puţin în parte, creanţa lor în ceea ce priveşte restituirea produselor civile, în conformitate cu dispoziţiile codului civil şi a jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera SA şi alţii versus Belgia, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pag. 21, §§ 31, 32).
64. În ceea ce priveşte existenţa unei ingerinţe, Curtea constată că anularea acţiunii în restituire a chiriilor a suprimat practic orice şansă pentru solicitanţi de a obţine rambursarea chiriilor în litigiu. A existat deci o ingerinţă în dreptul lor de proprietate.
65. Curtea aminteşte că art. 1 din protocolul nr. 1 garantează în substanţă dreptul de proprietate. El conţine trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o subordonează anumitor condiţii; în ceea ce priveşte pe cea de a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte Statelor contractante puterea de a reglementa folosinţa bunurilor, în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plăţii impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.
Totuşi, cele trei reguli nu sunt „distincte”, în sensul că ele nu ar avea legătură între ele: cea de a doua şi cea de a treia se referă la cazurile speciale de atingere a dreptului la respectarea bunurilor şi trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă.
De aici, trebuie căutat dacă a fost menţinut un echilibru just între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale solicitanţilor (vezi, printre altele, Sporrong şi Ponnroth versus Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26, § 69).
66. În speţă, Guvernul invocă faptul că anularea acţiunii rezultă în primul rând din dreptul intern şi din aprecierea sa de către jurisdicţiile naţionale şi că, în orice fază a cauzei, dreptul solicitanţilor de a cere rambursarea unei eventuale creanţe, era, în parte, prescris.
67. Când este vorba despre primul argument al Guvernului, Curtea reiterează constatarea sa făcută cu ocazia examinării prejudiciului care rezultă conform art. 6 § 1 al Convenţiei, spre ştiinţă că, cu toată marja de apreciere a jurisdicţiilor interne, anularea acţiunii pentru lipsa de plată a taxei de timbru a produs tăgăduirea dreptului de acces la justiţie. Ori, ţinând cont de faptul că atingerea dreptului la respectarea bunurilor solicitanţilor decurge din imposibilitatea de a-şi cere punerea în valoare creanţa în faţa jurisdicţiilor interne, Curtea consideră că puterea de apreciere cu care aceste jurisdicţii sunt investite, nu ar putea justifica în nici un fel o atingere a dreptului garantat la art. 1 al Protocolului nr. 1.
68. Cât despre argumentul Guvernului bazat pe prescrierea acţiunii, presupunând că prescrierea se aplică în speţă, Curtea face observaţia că dreptul de creanţă al solicitanţilor nu ar putea fi atins decât în parte, ceea ce Guvernul nu contestă.
69. Pentru faptul că Guvernul nu a explicat într-o manieră convingătoare de ce solicitanţii nu au primit nici un fel de despăgubire, în contrapartidă, din exploatarea imobilului de către Stat, Curtea judecă că a existat o ruptură în justul echilibru între protecţia dreptului de proprietate al solicitanţilor şi exigenţele de interes general.
70. Plecând de aici, se trage concluzia că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. DESPRE APLICAREA ART. 41 AL CONVENŢIEI
71. În termenii art. 41 al Convenţiei,
„Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciul
72. Solicitanţii cer, pentru prejudiciul material, suma de 40.020.428 USD, corespunzând valorii chiriilor încasate în perioada 1950 – 1999, pe care Statul este dator să le ramburseze.
73. Ei solicită 50.000 USD cu titlul de prejudiciu moral.
74. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care el le consideră excesive. El reiterează faptul că jurisdicţiile interne nu au stabilit nici un fel de creanţă împotriva Statului. În orice stadiu al cauzei, trebuie evaluat că dreptul de a cere restituirea chiriilor încasate de către Stat pentru o perioadă mai mare de trei ani de la data introducerii acţiunii, era atinsă de perempţiune.
75. În ceea ce priveşte suma cerută cu titlul de prejudiciu moral, Guvernul susţine că nu există nici o legătură directă între violările invocate şi pretinsul prejudiciu moral la care ar fi fost expuşi solicitanţii.
76. Curtea aminteşte că ea a considerat că Guvernul pârât nu a explicat într-o manieră convingătoare motivele pentru care solicitanţii nu au primit nici un fel de despăgubire în contrapartidă la exploatarea imobilului lor de către Stat.
77. Cu certitudine Curtea nu ar putea să se substituie instanţelor interne în ceea ce priveşte temeiul acţiunii în rambursare a chiriilor. Ea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul în joc, nici de a stabili suma totală a creanţei pentru solicitanţi (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera SA şi alţii versus Belgia (art. 50), hotărârea din 3 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pag. 1296, § 10, şi Yagtzilar şi alţii versus Grecia (satisfacere echitabilă), nr. 41727/98, § 24, 15 ianuarie 2004).
78. În consecinţă, cum absenţa oricărei despăgubiri, şi nu ilegalitatea însuşirii imobilului de către Stat în anul 1949, se află la originea violării constatate, despăgubirea nu trebuie neapărat să reflecte valoarea deplină şi totală a bunurilor (vezi mutatis mutandis, Ex-Regele Greciei şi alţii versus Grecia (satisfacere echitabilă) [GC], nr. 25701/94, 28 noiembrie 2002, § 78).
79. Pentru a determina reparaţia adecvată, Curtea trebuie să ţină cont de două elemente: pe de o parte, competenţa sa ratione temporis nu începe decât la data de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, iar pe de altă parte, pentru ceea ce se referă la această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere faptul că jurisprudenţa internă exclude rambursarea produselor civile pentru perioada anterioară introducerii acţiunii în revendicare, spre ştiinţă, în speţă, data de 3 septembrie 1998.
80. Hotărând cu echitate, conform art. 41 din convenţie, Curtea alocă tuturor solicitanţilor, luaţi împreună, suma de 40.000 € cu acest titlu.
81. Atunci când este vorba despre prejudiciul moral, Curtea consideră că constatarea unei violări a dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la respectarea bunurilor constituie, prin ea însăşi, o satisfacţie suficientă.

B. Costuri şi cheltuieli
82. Solicitanţii cer suma de 7.000 USD drept costuri şi cheltuieli, fără a preciza dacă este vorba despre costuri care rezultă din jurisdicţiile interne sau pentru prezentarea cererii lor în faţa Curţii.
83. Guvernul consideră că solicitanţii nu au furnizat nici un act justificativ în sprijinul cererii lor.
84. Curtea aminteşte că, în ceea ce priveşte art. 41 al Convenţiei, pot fi rambursate doar cheltuielile la care au fost cu adevărat expuşi, fie că corespund unei necesităţi, fie că este vorba despre o sumă rezonabilă (vezi, între alţii, Nikolova versus Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II).
85. Ţinând cont de faptul; că solicitanţii nu au justificat costurile şi cheltuielile pe care le-au cerut, Curtea decide că nu le poate aloca nici un fel de sumă cu acest titlu.

C. Interese moratorii
86. Curtea consideră potrivit să bazeze dobânzile intereselor moratorii pe facilitatea dobânzilor marginale ale Băncii centrale europene, majorate cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Afirmă că a existat o violare a art. 6 § 1 al Convenţiei;
2. Afirmă că a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Afirmă,
a) că Statul pârât trebuie să verse solicitanţilor, luaţi împreună, în termen de trei luni începând cu ziua în care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenţiei, suma de 40.000 € (patruzeci de mii de euro) despăgubire materială, plus orice sumă care poate constitui titlul de impozit;
b) că începând de la expirarea amintitului termen, şi până la vărsarea sumei, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă în procentaj egal cu cel al dobânzii aplicate de Banca centrală europeană pe timpul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale;
4. Afirmă că constatarea violărilor furnizează în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de solicitanţi;
5. Respinge cererea de satisfacere echitabilă pentru tot ce s-a cerut în plus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 24 mai 2006, în aplicarea art. 77 § § 2 şi 3 din regulament.

Vincent BERGER John HEDIGAN
Grefier Preşedinte