"nimeni nu e mai presus de lege"

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Ca

sadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštijan M. Župančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecatori, si din Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 7 octombrie 2008, pronunta urmatoarea hotarare adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 16.382/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Pompiliu Bota (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2003, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
(Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 13 septembrie 2007, Curtea a declarat cererea inadmisibila in parte si a decis sa comunice Guvernului capetele de cerere intemeiate pe dispozitiile art. 6 § 1 (dreptul de acces la un tribunal ca urmare a anularii pe calea „recursului in anulare” a unor decizii definitive, favorabile reclamantului), pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si pe dispozitiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Conventie, Curtea a decis, de asemenea, analizarea simultana a admisibilitatii si a temeiniciei cauzei.

In Fapt

Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1954 si locuieste in Orastie. La data faptelor din prezenta cauza, acesta era asociat unic si administrator al S., o societate cu raspundere limitata.
5. Prin Ordonanta Guvernului nr. 23/1995 privind instituirea sistemului de marcare pentru tigarete, produse din tutun si bauturi alcoolice, legiuitorul a interzis comercializarea tigaretelor netimbrate si a dispus distrugerea marfii nevandute pana la data de 1 mai 1996.
6. La data de 5 mai 1996, reclamantul a distrus prin ardere tigaretele netimbrate pe care le mai avea in stoc. In procesulverbal intocmit in acest sens el a precizat ca valoarea marfii distruse era de 130.855.637 lei si ca aceasta suma urma sa fie inregistrata in documentele contabile ale societatii la capitolul pierderi si cheltuieli. Reclamantul a refuzat sa plateasca la stat suma de 23.553.582 lei cu titlu de TVA aferenta valorii marfii distruse.
7. In perioada cuprinsa intre 25 si 27 noiembrie 1996, societatea S. a fost supusa unui control fiscal de catre Directia Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat. Prin Procesul-verbal din data de 12 februarie 1997, incheiat ca urmare a verificarii evidentei contabile a societatii S., Directia Generala a Finantelor a constatat, printre altele, ca reclamantul dedusese TVA aferenta cantitatii de tigarete distruse. Aceasta a constatat ca faptele imputate reclamantului, inclusiv cea de mai sus, constituiau contraventie sanctionata de art. 17 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale si a aplicat societatii o amenda contraventionala de 2.000.000 lei.
8. La data de 12 martie 1997, la ora 22,00, la sediul societatii S. a avut loc o perchezitie, prilej cu care au fost confiscate de politie mai multe pachete de tigarete neinregistrate. Localurile societatii S. au fost sigilate. In aceeasi zi, reclamantul a distrus sigiliile, considerandu-le aplicate ilegal.

A. Procedura penala impotriva reclamantului
9. La data de 22 ianuarie 1998, reclamantul a fost retinut, iar la data de 23 ianuarie 1998, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a dispus arestarea preventiva a acestuia. Reclamantul a fost pus in libertate la data de 1 aprilie 1998.
10. Prin rechizitoriul din data de 18 februarie 1998, Parchetul de pe langa Tribunalul Hunedoara a dispus trimiterea in judecata a reclamantului pentru infractiunile de evaziune fiscala, fals intelectual si uz de fals, precum si pentru distrugere de sigilii, infractiuni sanctionate de art. 12 si 13 din Legea nr. 87/1994 si de art. 289, 291 si 243 din Codul penal.
S-a retinut ca reclamantul nu distrusese cantitatea de tigarete netimbrate, in valoare de 130.855.637 lei, ci o vanduse pe piata neagra, modificand cu buna stiinta registrele contabile ale societatii, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor. Totodata, Parchetul retinuse ca prin inregistrarea acestei
sume in categoria cheltuielilor reclamantul a diminuat sursa de impozitare, sustragandu-se astfel de la plata unui impozit de 49.725.142 lei; in plus, acesta nu a platit TVA corespunzatoare, in cuantum de 23.553.582 lei. Neplata acestor doua taxe a constituit, in aprecierea Parchetului, infractiunea de evaziune fiscala, pedepsita de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
S-a mai retinut totodata ca reclamantul nu a platit impozitul in cuantum de 5.215.759 lei, aferent salariilor achitate salariatilor, fapt care constituia, potrivit sustinerilor Parchetului, infractiunea de evaziune fiscala, sanctionata de aceasta data de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
Reclamantul a mai fost acuzat ca a distrus sigiliile aplicate de politie la sediul societatii S., cu ocazia perchezitiei din data de 12 martie 1997.
11. Prin Sentinta din 27 mai 1999, Judecatoria Orastie l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 4 ani inchisoare pentru distrugere de sigilii si de 6 luni inchisoare pentru fals, achitandu-l insa cu privire la infractiunea de evaziune fiscala, cu motivarea ca, in cauza, nu erau intrunite elementele constitutive ale infractiunii. Instanta a retinut ca omisiunea din partea reclamantului de a inregistra in contabilitate sumele in cauza nu s-a produs cu intentia de a aduce prejudiciu societatii si ca, prin urmare, aceste fapte puteau fi calificate drept contraventie, in sensul art. 17 din Legea nr. 87/1994, si nu sub aspectul infractiunii de evaziune fiscala.
Instanta a dispus restituirea cautiunii si a constatat ca pedepsele aplicate erau gratiate.
12. Directia Generala a Finantelor, care intr-o prima faza se constituise parte civila, a renuntat la pretentii, sustinand ca reclamantul platise in luna iulie 1996 TVA datorata, suma care nu putea fi inclusa in prejudiciu. Potrivit Directiei Generale a Finantelor, reclamantului nu ii revenea decat obligatia de plata a sumei de 5.550.282 lei, reprezentand impozitul pe profitul
aferent marfii distruse. Prin Notificarea din 14 aprilie 1999, Ministerul Finantelor a informat instanta ca neplata acestei din urma sume fusese calificata drept abatere disciplinara, reclamantul fiind deja sanctionat prin aplicarea unei amenzi contraventionale, care fusese achitata.
13. Partile au declarat apel impotriva hotararii. Parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru toate infractiunile retinute in rechizitoriu, estimand ca probele din dosar ii dovedeau vinovatia. Prin Decizia din 22 decembrie 1999, Tribunalul Hunedoara a respins apelul procurorului, dar a admis apelul reclamantului, pe care l-a achitat si cu privire la savarsirea infractiunilor de fals si de distrugere de sigilii. Instanta a apreciat ca infractiunea de fals nu a fost dovedita si ca societatii i s-au aplicat sigilii in mod ilegal, in virtutea faptului ca aceasta masura nu fusese dispusa de Parchet si ca demersul nu constituia o masura asiguratorie.
14. Judecand recursul introdus de Parchet, care solicita din nou condamnarea reclamantului pentru toate capetele de acuzare, Curtea de Apel Alba Iulia a mentinut hotararea atacata, prin Decizia definitiva din 25 mai 2000.

B. Actiunea in recuperarea prejudiciului cauzat prin erori judiciare
15. In anul 2000, in baza art. 504 din Codul de procedura penala coroborat cu art. 998 din Codul civil, reclamantul a sesizat Tribunalul Hunedoara cu o actiune impotriva statului, reprezentat de Ministerul Finantelor, solicitand repararea prejudiciului moral cauzat prin arestarea sa ilegala si prin procedura penala, care s-a finalizat prin achitarea sa.
16. Prin Hotararea din 1 noiembrie 2000, tribunalul a admis partial actiunea reclamantului si a condamnat Ministerul Finantelor la plata catre acesta a sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
17. Ca urmare a apelului si recursului promovate de Ministerului Finantelor, de Parchet si de catre reclamant, aceasta hotarare a fost mentinuta printr-o decizie definitiva a Curtii de Apel Alba Iulia din 7 martie 2001 si printr-o decizie a Curtii Supreme de Justitie din 28 noiembrie 2001.
18. Din informatiile furnizate de parti reiese ca nu s-a efectuat plata sumei mentionate mai sus catre reclamant.

C. Recursurile in anulare promovate de procurorul general
19. In anul 2002, procurorul general al Romaniei a introdus in fata Curtii Supreme de Justitie doua recursuri extraordinare (in anulare), unul impotriva hotararii definitive a Curtii de Apel Alba Iulia din data de 25 mai 2000 si celalalt impotriva Hotararii irevocabile a Curtii Supreme de Justitie din 28 noiembrie 2001.

1. Recursul in anulare impotriva hotararii de achitare
20. In recursul in anulare promovat impotriva Hotararii din 25 mai 2000, procurorul general considera ca achitarea reclamantului pentru infractiunile de evaziune fiscala era contrara legii. Acesta sustinea ca fapta reclamantului de a inscrie suma de 130.855.637 lei in cadrul cheltuielilor deductibile, precum si neplata TVA constituiau infractiunea prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar nu de art. 13, asa cum se indica in rechizitoriu. Se mai arata ca fapta reclamantului de a-si remunera personalul, fara a evidentia in documentele societatii sumele platite, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, reprezenta infractiunea prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994. Procurorul afirma, de asemenea, ca simplul fapt ca administratia financiara calificase faptele drept contraventii nu dispensa instantele sa isi
exercite rolul activ ce le revine din oficiu si de a examina din proprie initiativa faptele, in lumina dispozitiilor penale.
21. Dezbaterile au avut loc la data de 10 decembrie 2002.
22. Prin Hotararea din 21 ianuarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis partial recursul in anulare si a casat deciziile instantelor inferioare in ceea ce priveste infractiunea de evaziune fiscala legata de inscrierea sumei de 130.855.637 lei in documentele contabile si neplata impozitelor aferente. Curtea Suprema de Justitie a retinut ca reclamantul s-a sustras cu rea-credinta de la plata obligatiilor fiscale, modificand baza de impozitare. Or, aceste fapte constituiau infractiunea de evaziune fiscala, sanctionata de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
Reincadrand astfel faptele, Curtea Suprema de Justitie l-a condamnat pe reclamant — pentru infractiunea de evaziune fiscala — la o pedeapsa de 2 ani de inchisoare cu suspendare.

2. Recursul in anulare impotriva hotararii de dezdaunare
23. Prin Hotararea din 3 noiembrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare, a casat deciziile instantelor inferioare si a respins actiunea de despagubire a reclamantului, motivand ca acesta a fost condamnat penal prin Hotararea definitiva a Curtii Supreme de Justitie din 21 ianuarie 2003.

In Drept

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 din Conventie
24. Reclamantul sustine ca anularea pe calea recursului extraordinar a hotararilor definitive din 25 mai 2000 si 28 noiembrie 2001 a incalcat dreptul sau la un proces echitabil, astfel cum este acesta prevazut in art. 6 § 1 din Conventie, care dispune astfel:
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) de catre o instanta (...) care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”

A. Asupra admisibilitatii
25. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, Curtea constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului


1. Argumentele partilor


a) Recursul in anulare a deciziei penale
26. Guvernul estimeaza ca admitand primul recurs in anulare, Curtea Suprema de Justitie nu a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice, in masura in care aceasta curte nu a facut decat sa indrepte o gresita aplicare a legii de catre instantele inferioare. In opinia sa, aplicarea acestui principiu trebuie sa fie mai nuantata in materie penala, rolul Curtii Supreme de Justitie fiind, pe de o parte, sa se asigure ca orice persoana care a comis o infractiune este pedepsita si, pe de alta parte, sa permita justitiei sa remedieze erorile judiciare.
27. Guvernul reaminteste ca insusi Comitetul Ministrilor este cel care a recomandat statelor membre sa instituie proceduri in sistemele lor judiciare de natura sa permita reexaminarea unei cauze ori redeschiderea unei proceduri [Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotararilor Curtii Europene a Drepturilor Omului].
28. In continuare, Guvernul afirma ca, spre deosebire de Cauza Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), termenul de introducere a recursului in anulare nu era decat de un an de la data hotararii definitive, termen care, in cauza, a fost respectat. In plus, spre deosebire de cazul mai sus citat, in care Curtea a constatat ca „instanta suprema a inlaturat efectele unei proceduri judiciare care se finalizase, potrivit exprimarii Curtii Supreme de Justitie, cu o decizie «irevocabila», dobandind deci autoritate de lucru judecat si, mai mult, care fusese executata”, in prezenta cauza, admitand recursul in anulare, Curtea Suprema de Justitie nu a anulat decat partial deciziile instantelor ordinare, in ceea ce privea achitarea reclamantului pentru infractiunea de evaziune fiscala.
29. In fine, acesta informeaza Curtea ca institutia „recursului in anulare” a fost abrogata din Codul de procedura penala prin Legea nr. 576 din 14 decembrie 2005.
30. Reclamantul atrage atentia ca, drept urmare a admiterii recursului in anulare, deciziile anterioare au fost anulate, principiile enuntate in jurisprudenta Curtii fiind incalcate.

b) Recursul in anulare impotriva deciziei civile
31. Guvernul isi reitereaza argumentele invocate in cazuri similare privind recursul in anulare. In particular, precizeaza ca instanta suprema a admis recursul in anulare, motivand prin necesitatea de a pastra legalitatea, dat fiind ca, drept urmare a condamnarii sale prin hotararea definitiva a Curtii Supreme de Justitie, reclamantul nu mai avea dreptul de a primi despagubiri.
Guvernul estimeaza totodata ca instanta de la Strasbourg nu ar putea cenzura interpretarea legii, realizata de catre instantele interne (Waite si Kennedy impotriva Germaniei [MC], nr. 26.083/94, § 54, CEDO 1999-I, si Peichinov impotriva Bulgariei (dec.) nr. 50.596/99, 11 martie 2004).
Guvernul mai aminteste si ca, drept urmare a Cauzei Brumarescu, Codul de procedura civila a fost modificat, cu abrogarea textelor de lege care reglementau recursul in anulare, astfel ca, de-acum inainte, procurorul general nu mai are posibilitatea de a repune pe rol o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.
32. Reclamantul estimeaza ca, anuland decizia definitiva prin care i se acorda o reparatie, Curtea Suprema de Justitie a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice.

2. Aprecierea Curtii


a) Principii generale
33. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil in fata unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, care consacra preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata (Brumarescu, citata anterior, § 61). In virtutea acestui principiu, nicio parte nu e abilitata sa solicite desfiintarea unei decizii definitive si executorii, cu singurul scop de a obtine o reexaminare a cauzei si o noua hotarare in propriul interes. Instantele superioare nu trebuie sa utilizeze autoritatea lor de control decat pentru a indrepta erorile de fapt sau de drept, precum si erorile judiciare, si nu pentru a proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie sa devina un apel deghizat, iar simplul fapt ca exista doua puncte de vedere asupra subiectului nu reprezinta un motiv suficient pentru a rejudeca o cauza. Nu se poate deroga de la acest principiu decat daca argumente substantiale si imperios necesare o impun (Ryabykh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
34. Curtea reaminteste, de asemenea, ca exigenta securitatii juridice nu este absoluta, simpla posibilitate de a redeschide o procedura penala fiind deci, la prima vedere, compatibila cu Conventia, inclusiv cu garantiile decurgand din art. 6. Ar putea parea totusi, fata de circumstantele concrete ale unei cauze, ca maniera concreta in care a fost utilizata aceasta posibilitate a adus atingere insesi substantei procesului echitabil. Curtea trebuie anume sa cerceteze in fiecare speta daca autoritatile s-au folosit de puterea lor de a declansa si de a institui o procedura de control, mentinand, pe cat posibil, justul echilibru intre interesele individului si necesitatea de a garanta eficacitatea justitiei penale (Nikitine impotriva Rusiei, nr. 50.178/99, §§ 56—57, CEDO 2004-VIII, Savinski impotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 23, 28 februarie 2006, si Bujnita impotriva Republicii Moldova, nr. 3.642/02, § 21, 16 ianuarie 2007).
35. In particular, trebuie tinut cont in acest context de consecintele pe care redeschiderea si procedura subsecventa le-au avut pentru situatia reclamantului si de la cine emana cererea de redeschidere, de motivele pentru care instantele au anulat hotararea judecatoreasca definitiva, daca procedura a respectat legislatia interna, de existenta in reglementarea interna si aplicarea in speta a unor garantii spre a evita ca autoritatile interne sa abuzeze de aceasta procedura si de oricare alte circumstante pertinente in speta (Savinski, citata anterior, §§ 24—26, si Radchikov impotriva Rusiei, nr. 65.582/01, § 44, 24 mai 2007).

b) Aplicarea in speta a acestor principii


(i) Anularea deciziei penale
36. Curtea retine mai intai ca deciziile luate de instantele inferioare nu par a fi arbitrare, toate acuzatiile impotriva reclamantului fiind examinate prin prisma elementelor de proba administrate in cauza.
37. In mod concret, procurorul isi fondase rechizitoriul de trimitere in judecata a reclamantului pe dispozitiile art. 12 si 13 din Legea nr. 87/1994, iar instantele au examinat faptele in lumina acestor texte. Parchetul nu a invocat vreo eroare cu privire la incadrarea juridica a faptelor, in apelurile sale formulate in fata instantelor ordinare. De fapt, abia in cadrul recursului in „anulare” a fost mentionata pentru prima oara aceasta neregularitate. Or, Curtea estimeaza ca procurorul trebuia sa solicite rectificarea acestor pretinse erori inainte si nu dupa pronuntarea hotararii definitive (a se vedea mutatis mutandis, Nikitine, citata mai sus, § 58).
38. Mai mult, Curtea constata ca parcursul ales de autoritati pentru a casa hotararea definitiva nu era deschis partilor in mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces in fata instantelor ordinare. Interventia sa ridica astfel probleme in ceea ce priveste respectarea principiului egalitatii armelor.
39. Contrar pozitiei Guvernului, Curtea considera de altfel ca limitarea la o perioada de un an a posibilitatii de a introduce un recurs in anulare nu schimba cu nimic situatia in speta si nici cu privire la insuficientele acestei cai extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, citata anterior, § 46, si mutatis mutandis, Societatea Comerciala Masinexportimport Industrial Group — S.A. impotriva Romaniei, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, si Cornif impotriva Romaniei, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007).
40. De asemenea, faptul ca o singura parte din hotararea definitiva fusese desfiintata nu prezinta importanta in cauza, in masura in care situatia reclamantului, achitat prin hotarare definitiva si condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a inrautatit dupa respectivul recurs.
41. Curtea conchide asadar ca, in circumstantele cauzei, casarea deciziei definitive nu este justificata, iar promovarea recursului in anulare nu reprezinta decat un apel deghizat, care nu a mentinut justul echilibru intre interesele aflate in joc (Radchikov, §§ 48 si 52, Savinski, § 25, si Bujnita, § 23, hotarari citate anterior). Desfiintarea Hotararii definitive din 25 mai 2000
a incalcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
42. In consecinta, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie asupra acestui aspect.

(ii) Anularea deciziei civile
43. Curtea a solutionat — in mai multe randuri — cauze ce ridicau chestiuni similare si a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie din cauza rejudecarii unei hotarari definitive, ca urmare a unui recurs in anulare introdus de procurorul general (a se vedea, printre altele, Brumarescu, citata anterior, § 61, Societatea Comerciala Masiniexportimport Industrial Group S.A., citata anterior, § 32, Piata Bazar Dorobanti — S.R.L. impotriva Romaniei, nr. 37.513/03, §§ 23—24, 4 octombrie 2007, si Societatea Comerciala Plastik ABC — S.A. impotriva Romaniei, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).
44. Curtea a examinat prezenta cauza si considera ca Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingator susceptibil de a conduce la o concluzie diferita. In particular, aceasta releva ca, in cauza, Hotararea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Suprema de Justitie statuase, in ultima instanta, asupra unui litigiu civil ce il opunea pe reclamant administratiei, a fost anulata ca urmare a interventiei procurorului general, care nu era parte in procedura civila.
Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns daca debitorul insusi ar fi optat mai degraba pentru calea procedurii „revizuirii” hotararii definitive, care este deschisa partilor in situatii identice cu cele ale spetei (art. 322 pct. 5 din Codul de procedura civila) si este supusa altor termene si reguli de competenta de jurisdictie decat recursul in anulare.
45. Fata de cele de mai sus si vazand probele din dosar, Curtea conchide ca anularea de catre Curtea Suprema de Justitie a Hotararii definitive din 28 noiembrie 2001 a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice, aducand atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
46. In consecinta, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie, in aceasta privinta.

II. Asupra pretinsei incalcari a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
47. Reclamantul se mai plange de atingerea adusa dreptului sau vizand respectarea bunurilor sale, ca urmare a anularii Hotararii din 28 noiembrie 2001, prin care i se acordau despagubiri pentru perioada de detentie. Acesta invoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
48. Guvernul argumenteaza faptul ca procurorul general a introdus in mod indreptatit acest al doilea recurs in anulare si ca instanta suprema l-a admis, tinand seama de condamnarea reclamantului prin Hotararea din 21 ianuarie 2003, consecinta a primului recurs in anulare care il priva de dreptul de a primi despagubiri pentru detentie. Acesta mai precizeaza ca ingerinta suferita de reclamant era prevazuta de lege si avea un scop legitim, fata de care se afla in raport de proportionalitate.
49. La randul sau, reclamantul considera ca prin anularea Hotararii din 28 noiembrie 2001 a pierdut dreptul de a primi suma de 500.000.000 lei ce i se acordase, ceea ce a adus atingere dreptului sau de proprietate.
50. Curtea observa ca acest capat de cerere este legat de cel examinat prin prisma art. 6 § 1 din Conventie si deci trebui declarat admisibil (paragraful 25 de mai sus).
51. Curtea a judecat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare si a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol — pe calea recursului in anulare introdus de procurorul general — a unei solutii definitive date unui litigiu, inclusiv in ceea ce priveste privarea de „bunul” pe care reclamantul il dobandise prin acea hotarare definitiva (a se vedea, printre altele, Brumarescu, §§ 67, 77 si 80, Societatea Comerciala Masiniexportimport Industrial Group — S.A., §§ 46—47, Piata Bazar Dorobanti — S.R.L., §§ 33—34; si Societatea Comerciala Plastik ABC — S.A., § 17, hotarari citate mai sus).
52. Examinand prezenta cauza, Curtea apreciaza ca Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingator de natura sa conduca la o concluzie diferita. In particular, aceasta releva ca, in cauza, prin Hotararea din 28 noiembrie 2001, reclamantului i-a fost acordata o suma cu titlu de despagubire, care nu i-a fost platita, si ca 2 ani mai tarziu, in urma interventiei procurorului general, pe calea recursului in anulare, el a pierdut posibilitatea de a primi aceasta suma.
53. Fata de cele de mai sus si vazand probele din dosar, Curtea concluzioneaza ca desfiintarea de catre Curtea Suprema de Justitie a Hotararii definitive din 28 noiembrie 2001 a incalcat dreptul reclamantului cu privire la respectarea bunurilor sale.
54. In consecinta, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Conventie.

III. Asupra pretinsei incalcari a prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie
55. Reclamantul se mai plange ca a fost condamnat de doua ori pentru aceleasi fapte: prima oara la data de 12 februarie 1997, cand a fost sanctionat prin aplicarea unei amenzi administrative, si a doua oara cand i s-a aplicat o pedeapsa penala, prin Hotararea din 21 ianuarie 2003. Prin Decizia sa de admisibilitate din 13 septembrie 2007, Curtea a stabilit sa examineze acest capat de cerere in lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie.
Reclamantul mai estimeaza ca redeschiderea procesului penal dupa recursul in anulare a adus atingere principiului non bis in idem, garantat de acelasi art. 4.
56. Curtea observa ca acest capat de cerere are doua aspecte distincte, primul privind dubla condamnare a reclamantului in sensul primului paragraf al art. 4 si cel de-al doilea, care se refera la redeschiderea procesului penal dupa recursul in anulare, situatie reglementata de paragraful al doilea din acest articol.
57. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne, in masura in care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contraventie, nici in nume propriu si nici ca reprezentant al societatii. Acesta mai invoca lipsa calitatii de victima a reclamantului, dat fiind ca amenda a fost aplicata societatii si nu
acestuia in mod direct. Acesta mai pune apoi in discutie aplicabilitatea art. 4, estimand ca amenda aplicata societatii nu constituie „condamnare penala” in sensul jurisprudentei Curtii.
58. Curtea apreciaza totusi ca raspunsul dat acestor chestiuni si, implicit, exceptiile ridicate de Guvern sunt strans legate de substanta capetelor de cerere enuntate de reclamant in temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie [a se vedea, in special, Ankarcrona impotriva Suediei (dec.) nr. 35.178/97, CEDO 2000-IV, Nosov impotriva Rusiei (dec.) nr. 30.877/2002,
20 octombrie 2005, Groppera Radio AG si altii impotriva Elvetiei, 28 martie 1990, § 49, seria A nr. 173, precum si Anghel impotriva Romaniei, nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007]. Este deci cazul sa se uneasca exceptiile cu fondul.
59. Totusi, vazand constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Conventie (paragraful 42 de mai sus), Curtea estimeaza ca, desi acest capat de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar sa fie examinat daca in cauza a avut loc incalcarea
acestei dispozitii (vezi, printre altele, Laino impotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi impotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolica de la La Canée impotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere de hotarari si decizii 1997-VIII, Glod impotriva Romaniei nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, precum si Albina impotriva Romaniei nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
Intr-adevar, Curtea retine ca atat dubla condamnare, cat si redeschiderea procesului penal, invocate de catre reclamant, sunt consecintele anularii Hotararii definitive din 25 mai 2000 si sunt, prin urmare, strict legate de incalcarea art. 6 § 1 din Conventie, constatata de catre Curte in cadrul §§ 41—42 de mai sus.

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
60. Art. 41 din Conventie prevede:
„In cazul cand Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei ori a protocoalelor sale si daca dreptul intern al Inaltei parti contractante nu permite decat o indreptare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciul
61. Reclamantul solicita suma de 15.000 euro cu titlu de daune materiale suferite ca urmare a incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si 50.000 euro cu titlu de daune morale cauzate prin anularea deciziilor judecatoresti ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv.
62. Guvernul estimeaza ca valoarea reparatiei acordate reclamantului prin Decizia definitiva din 28 noiembrie 2001 are in prezent valoarea actualizata de 13.440 euro. Acesta considera ca suma reclamata cu titlu de daune morale este excesiva si ca, in orice caz, o eventuala hotarare de condamnare a statului roman ar putea constitui in sine o reparatie satisfacatoare a acestui prejudiciu.
63. Fata de ansamblul elementelor ce se afla in posesia sa si statuand in echitate, dupa cum prevede art. 41 din Conventie, Curtea ii aloca reclamantului 14.000 euro cu titlu de daune materiale si 2.000 euro cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecata
64. Reclamantul nu a solicitat nicio suma pentru cheltuielile de judecata efectuate.

C. Dobanzi moratorii
65. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive, In unanimitate, Curtea:


1. uneste cu fondul exceptiile preliminare ridicate de Guvern in ceea ce priveste capetele de cerere bazate pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie;
2. declara admisibila cererea in rest;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie;
4. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
5. hotaraste ca nu este necesar sa examineze capatul de cerere intemeiat pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie;
6. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie:
(i) 14 000 euro (paisprezece mii euro), suma care se va converti in moneda statului parat, cu titlu de daune materiale;
si
(ii) 2 000 euro (doua mii euro), suma care se va converti in moneda statului parat, la care se adauga orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru daune morale;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.

Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 4 noiembrie 2008, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din regulament.

Josep Casadevall,
presedinte

Stanley Naismith,
grefier adjunct

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.