"nimeni nu e mai presus de lege"

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Precup împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din JOSEP CASADEVALL, preşedinte, ELISABET FURA-SANDSTRÖM, CORNELIU BÎRSAN, ALVINA GYULUMYAN, EGBERT MYJER, INETA ZIEMELE, ANN POWER, judecători, şi SANTIAGO QUESADA, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 6 ianuarie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 17771/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Octavian Precup („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 aprilie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de A. S. Kolozsi, avocat în Oradea. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 7 noiembrie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede articolul 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT,

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamantul s-a născut în 1930 şi are domiciliul în Oradea.
5. În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1999, maşina condusă de către reclamant a lovit un biciclist, iar acesta din urmă a decedat câteva minute mai târziu, în drum spre spitalul cel mai apropiat. La 31 ianuarie 2000, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a trimis reclamantul în judecată pentru ucidere din culpă, infracţiune pedepsită de art. 178 alin. (2) din Codul penal.
6. După ce a dispus o expertiză tehnică, a audiat doi martori şi a respins cererea pachetului de a efectua o a doua expertiză, prin hotărârea din 29 mai 2000, Judecătoria Oradea a achitat reclamantul de infracţiunea de ucidere din culpă. Pe baza expertizei tehnice, în special, care a stabilit că bicicleta victimei nu era echipată în faţă cu lumină de culoare albă şi în spate cu lumină de culoare roşie, iar accidentul nu putea fi evitat în împrejurările respective, judecătoria a hotărât că reclamantul nu era vinovat pentru comiterea accidentului.
7. Parchetul a formulat apel împotriva acestei hotărâri invocând faptul că viteza reclamantului nu era adaptată la condiţiile meteo nefavorabile, că maşina acestuia avea probleme la faruri, că bicicleta victimei dispunea de trei catadioptri de culoare roşie în spate şi că expertiza era lovită de nulitate. Prin decizia din 15 septembrie 2000, Tribunalul Bihor a respins apelul şi a hotărât că expertiza tehnică nu era lovită de nulitate şi că reclamantul îşi respectase obligaţiile legate de conducerea automobilului.
8. Prin hotărârea din 3 aprilie 2001, pronunţată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Oradea a respins recursul introdus de parchet pe baza aceloraşi motive. Curtea de Apel a constatat că parchetul nu a formulat obiecţii cu privire la expertiză şi că era necesar să concluzioneze că reclamantul nu a putut evita accidentul în cauză.
9. La o dată neprecizată, Procurorul general a introdus la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare împotriva hotărârii din 3 aprilie 2001 şi a soluţiilor confirmate prin această hotărâre. S-a susţinut că, prin achitarea reclamantului, instanţele însărcinate cu soluţionarea cauzei au comis o eroare gravă în apreciere a faptelor. În special, Procurorul general a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să îşi adapteze viteza astfel încât să poată opri maşina pe distanţa cuprinsă în câmpul său de vizibilitate şi că instanţele s-au bazat numai pe expertiza tehnică. Or. expertul nu şi-a motivat concluziile, având în vedere că, din raportul anchetei întocmit la locul accidentului, reieşea că bicicleta victimei era echipată cu catadioptri de diferite culori şi că intensitatea luminii de la farurile maşinii reclamantului era în mod evident insuficientă.
10. După ce a refuzat, invocând lipsa de relevanţă, să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamant, prin hotărârea din 11 octombrie 2002, pe baza probelor administrate anterior şi fără să audieze persoana în cauză, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul formulat de Procurorul general, a casat hotărârea din 3 aprilie 2001 şi a trimis cauza la Judecătoria Oradea pentru o nouă examinare a dosarului şi pentru efectuarea unei a doua expertize. Aceasta a hotărât că instanţele care s-au pronunţat în cauză nu au luat în considerare contradicţiile dintre concluziile expertizei şi anumite date tehnice oferite de expertiză şi de celelalte probe din dosar, deşi parchetul solicitase efectuarea unei a doua expertize. Curtea Supremă de Justiţie şi-a concluzionat hotărârea după cum urmează:

„La reexaminarea cauzei, instanţa de trimitere va reevalua toate probele din dosar, din moment ce concluzia de nevinovăţie a inculpatului este în mod evident eronată, în măsura în care acesta nu a adaptat viteza la condiţiile de trafic rutier (întuneric şi ceaţă densă), nu a fost suficient de atent şi, conform declaraţiilor sale, nu a văzut bicicleta decât după accident […] şi în măsura în care maşina sa avea defecţiuni grave la sistemele de frânare şi de iluminat […]. Pentru a stabili răspunderea acuzatului în accidentul respectiv, este necesar, de asemenea, să se ia în considerare faptul că victima circula în mod regulamentar, pe partea stângă a drumului la un metru de acostament, iar drumul era complet liber şi permitea evitarea bicicletei.”

11. Prin hotărârea din 28 iunie 2004, după ce a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, Judecătoria Oradea a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de şase luni pentru ucidere din culpă, dar a constatat că pedeapsa în cauză făcea obiectul graţierii colective prevăzute de Legea nr. 543/2002.
12. Prin hotărârea din 9 februarie 2005, Tribunalul Bihor a păstrat această hotărâre şi a respins apelul introdus de către reclamant, care a susţinut că era necesar să se ia, de asemenea, în considerare cele trei decizii succesive citate anterior privind achitarea (punctele 6-8 de mai sus) şi a contestat răspunderea sa penală. Tribunalul a hotărât că nu era ţinut de deciziile anterioare, cu excepţia considerentelor din hotărârea de casare cu trimitere din 11 octombrie 2002, şi că aceste considerente au fost respectate prin administrarea unei noi expertize pe care se întemeia, în principal, constatarea culpabilităţii reclamantului.
13. Prin hotărârea din 12 mai 2005, Curtea de Apel Oradea a respins recursul formulat de către reclamant, motivând că nu existau îndoieli cu privire la vonovăţia acestuia în producerea accidentului şi că acesta avea obligaţia de a circula, pe timp de ceaţă, cu o viteză care să îi permită evitarea oricărui accident.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

14. Articolul 38518 alin. (1) din Codul de procedură penală („CPP”) prevede că instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.
15. În perioada faptelor, CPP prevedea că deciziile definitive de condamnare sau de achitare puteau fi revizuite printr-un „recurs în anulare” introdus de Procurorul general. Unul dintre cazurile în care se putea face recurs în anulare era comiterea unei „erori grave de fapt” de către instanţele care au judecat cauza [art. 410 alin. (1) I pct. 8]. Recursul in anulare putea fi declarat în termen de un an de la data la care decizia instanţei ordinare care se pronunţă în ultimă instanţă a rămas definitivă (art. 411).
Dispoziţiile CPP privind recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004, publicată în Monitorul Oficial din 20 decembrie 2004.

ÎN DREPT,

I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI ALE ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

16. Reclamantul pretinde că dreptul său la un proces echitabil şi principiul securităţii raporturilor juridice nu au fost respectate de Curtea Supremă de Justiţie care, în urma recursului în anulare introdus de Procurorul general, a casat hotărârea definitivă de achitare pronunţată în favoarea sa de Curtea de Apel Oradea, fără să îl audieze şi în temeiul unor motive care nu au fost invocate de Procurorul general. De asemenea, acesta reclamă lipsa unei căi de atac efective împotriva hotărârii pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie. Reclamantul invocă articolul 6 § 1 şi articolul 13 din convenţie, redactate după cum urmează în părţile lor relevante pentru cazul de faţă:

Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Articolul 13
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de […] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

17. Guvernul contestă această teză.

A. Cu privire la admisibilitate

18. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

19. În ceea ce priveşte recursul în anulare introdus de Procurorul general, Guvernul consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive de achitare nu a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. Acesta argumentează că fondul cauzei nu s-a reexaminat de către Curtea Supremă de Justiţie, ci – pe baza motivelor invocate de Procurorul general în ceea ce priveşte aprecierea probelor de către instanţe – a decis să trimită cauza la prima instanţă pentru administrarea unei a doua expertize şi pentru efectuarea unei noi examinări a fondului. Având în vedere respingerea căilor de atac exercitate de către parchet, Guvernul consideră că singura cale pentru a corecta eroarea de fapt în cauză era recursul în anulare. De altfel, acesta observă că recursul în anulare a fost eliminat din CPP prin Legea nr. 576/2004. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere privind articolul 6 § 1, Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de o procedură echitabilă pe parcursul întregii proceduri, inclusiv în faţa Curţii Supreme de Justiţie – care, reaminteşte acesta, nu s-a pronunţat cu privire la temeinicia vinovăţiei sale –, iar absenţa reclamantului din faţa acestei instanţe, deşi a fost citat în mod legal, este echivalentă cu o renunţare la dreptul de apărare.
20. Reclamantul susţine că, în urma recursului în anulare introdus de Procurorul general, prin hotărârea din 11 octombrie 2002, a suferit efecte contrare securităţii raporturilor juridice şi că abrogarea în dreptul intern a acestei căi de atac demonstrează caracterul inechitabil al acestuia. De asemenea, refuzul Curţii Supreme de a sesiza Curtea Constituţională şi faptul că instanţele care i-au reexaminat cauza nu au dezbătut cu privire la necesitatea de a-l audia personal sunt argumente suplimentare în sensul inechităţii procedurii penale.
21. Curtea reaminteşte că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice presupune ca nici o parte să nu fie autorizată să solicite supervizarea unei decizii definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei reexaminări a cauzei şi a unei noi decizii în această privinţă. În special, supervizarea nu trebuie să devină o cale de atac mascată şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se pot face derogări de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Cu toate acestea, cerinţa de securitate juridică nu este absolută: simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală este compatibilă la prima vedere cu convenţia. Cu toate acestea, faptul de a şti dacă exercitarea acestei posibilităţi de către autorităţi a adus atingere esenţei procesului echitabil depinde de împrejurările particulare ale cauzei. În special, trebuie să se ţină seama, în acest context: de consecinţele pe care redeschiderea şi procedura ulterioară le-au avut asupra situaţiei persoanei în cauză şi de cazul în care aceasta din urmă a solicitat ea însăşi o asemenea reexaminare; de motivele pentru care instanţele au anulat hotărârea judecătorească definitivă; de conformitatea procedurii cu legislaţia internă; de existenţa în reglementarea internă şi aplicarea în speţă a unor mecanisme de protecţie pentru a evita ca autorităţile naţionale să nu abuzeze de această procedură; şi de orice altă împrejurare relevantă în cauză (Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 24-26, 28 februarie 2006; şi Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 44, 24 mai 2007).
22. În speţă, după examinarea dosarului şi a observaţiilor părţilor, Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul pentru a concluziona că autorităţile şi-au exercitat competenţa de a iniţia şi de a desfăşura un proces de revizuire păstrând un just echilibru între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale. Curtea consideră că argumentele citate anterior ale Guvernului, care se sprijină în special pe faptul că s-a pronunţat o hotărâre de casare cu trimitere de către Curtea Supremă de Justiţie, nu pot fi suficiente pentru a justifica anularea hotărârii de achitare favorabile reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Radchikov, citată anterior, § 45 46, şi Bujniţa împotriva Moldovei, nr. 36492/02, § 21 23, 16 ianuarie 2007).
23. În acest sens, Curtea observă, pe de o parte, că recursul în anulare utilizat în speţă de către autorităţi era o cale extraordinară de atac care nu putea fi iniţiată decât de Procurorul general, ea nefiind, prin urmare, direct disponibilă reclamantului. Având în vedere că procurorul respectiv era superiorul ierarhic al procurorului care a participat la procedura în faţa instanţelor ordinare, utilizarea acestei căi de atac suplimentare ridică, astfel, probleme privind respectarea egalităţii armelor, cu atât mai mult cu cât procedura pe care se întemeia recursul în anulare era, în principal, aceeaşi ca cea respinsă de instanţele ordinare în căile de atac ordinare formulate de către parchet. Pe de altă parte, Curtea subliniază că această procedură de revizuire nu se referea la descoperirea unor noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanţii esenţiale de procedură penală, care nu ar fi putut fi efectuate anterior de către parchet, ci rezulta din aprecierea de către instanţele interne a faptelor şi a probelor aflate la dosar, arătând punctul de vedere diferit al parchetului cu privire la aspectul vinovăţiei reclamantului. Or, din dosar nu reiese că instanţele ordinare nu au examinat probele administrate în cadrul unei proceduri contradictorii – şi, în această privinţă, se poate observa că parchetul nu a contestat raportul de expertiză – sau că au ajuns la concluzii arbitrare în raport cu aceste probe (a se vedea, mutatis mutandis, Bujnita, citată anterior, § 23).
24. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că, deşi Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat pe fond la 11 octombrie 2002, aceasta a adus atingere în mod nefavorabil situaţiei reclamantului, deoarece a anulat hotărârea de achitare care a fost pronunţată la 3 aprilie 2001, în ultimă instanţă, de către Curtea de Apel Oradea. În circumstanţele cauzei, utilizarea recursului extraordinar ca o cale de atac mascată şi anularea hotărârii definitive menţionate mai sus au distrus echilibrul just care trebuie păstrat între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale, aducând atingere esenţei procesului echitabil (Bujniţa, § 23 in fine, Radchikov, § 52; Savinski, § 25; hotărâri citate anterior).
25. Prin urmare, a fost încălcat articolul 6 § 1 din convenţie.
26. Având în vedere că s-a constat încălcarea, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat pe fond capătul de cerere privind articolul 13 din convenţie şi referitor la recursul în anulare şi nici celelalte capete de cerere ale reclamantului privind alte aspecte specifice ale echităţii procedurii penale în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, § 110, 1 iulie 2008, şi Muttilainen împotriva Finlandei, nr. 8358/02, § 28, 22 mai 2007).

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENŢIE

27. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie de către Curtea Supremă de Justiţie care, în hotărârea de casare cu trimitere din 11 octombrie 2002, a precizat instanţelor de trimitere, pe baza elementelor aflate la dosar, că era în mod vădit eronată concluzia privind nevinovăţia sa. Acesta invocă articolul 6 § 2 din convenţie care se citeşte după cum urmează:

„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

28. Guvernul contestă acest argument.
29. Ţinând seama de constatarea privind atingerea adusă esenţei unui proces echitabil prin pronunţarea hotărârii din 11 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie (punctele 21 25 de mai sus), Curtea consideră că, deşi este necesar să fie declarată admisibilă plângerea în ceea ce priveşte motivarea hotărârii citate anterior, nu este necesar să se examineze separat fondul acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Popea împotriva României, nr. 6248/03, § 38, 5 octombrie 2006).

III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

30. Invocând articolul 5 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge de nerespectarea dreptului său la libertate şi la securitate datorită hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 11 octombrie 2002.
31. Curtea observă că, deşi a fost condamnat în urma hotărârii pronunţate la recursul în anulare al Procurorului general, reclamantul nu a fost închis, din moment ce pedeapsa aplicată a făcut obiectul unui decret de graţiere (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, în lipsa calităţii de victimă a reclamantului, în sensul articolului 34 din convenţie, această cerere este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile convenţiei şi trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 şi 4 din aceasta.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

32. Articolul 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

33. Reclamantul solicită 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
34. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii, Guvernul susţine că suma solicitată este excesivă.
35. Ţinând seama de constatarea încălcării articolului 6 § 1 din convenţie în procedura penală privind reclamantul, Curtea consideră că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede articolul 41 din convenţie, şi având în vedere toate circumstanţele cauzei, Curtea acordă reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de procedură

36. Reclamantul nu a formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de procedură efectuate în cadrul procedurilor în faţa instanţelor naţionale sau în faţa Curţii.

C. Dobânzi moratorii

37. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere privind articolul 6 § 1 şi 2 şi privind articolul 13 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 § 1 din convenţie prin nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice;

3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze separat în fond celelalte capete de cerere privind articolul 6 § 1 şi 2 şi articolul 13 din convenţie;

4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5 Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.