"nimeni nu e mai presus de lege"

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), judecând într-o cameră compusă din:

Judecători : Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra

Şi domnul Stanley Naismith, grefierul adjunct de secţie,

După ce au deliberat în camera de consiliu la 9 decembrie 2008,
Pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată :

PROCEDURĂ :

1. La originea cauzei se găseşte cererea (nr. 23066/02) îndreptată împotriva României, şi ai cărei cetăţeni, domnul Solomon Faimblat şi doamna Salomeia Faimblat ("reclamanţii"), au sesizat Curtea la 31 mai 2002 în conformitate cu articolul 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").
2. Reclamanta a murit la data de 28 iunie 2008, lăsând ca unic moştenitor pe fratele său, primul reclamant, care, la data de 7 octombrie 2008, a exprimat dorinţa de a continua procedura în faţa Curţii.
3. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să numească pe doamna Salomeia Faimblat ca "reclamant", cu toate că în prezent trebuie să se atribuie această calitate numai domnului Solomon Faimblat (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban c. România [GC], nr 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI, şi Petrescu v. România, nr 73969/01, § 2, 15 martie 2007).
4. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Razvan-Horatiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
5. Reclamanţii invocă în special o atingere la dreptul lor de acces la instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie, pe motivul respingerii acţiunii lor în constatare ca o inadmisibilă vină pentru ei, de a fi epuizat procedura prevăzută de Legea nr 10/2001, aceasta fiind ineficientă, în opinia lor.
6. Pe data de 14 septembrie 2006, preşedintele celei de-a treia secţii a decis să comunice plângerea de mai sus la Guvern. Aşa cum permite articolul 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.

ÎN FAPT:

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI(STAREA DE FAPT)

7. Reclamanţii, frate şi soră, s-au născut în 1949 şi respectiv în 1947 şi locuiesc în Tulcea.
8. La 27 martie 1941, un imobil care aparţinea tatălui reclamanţilor, situatîn Tulcea, strada Gării, nr.28 (fosta stradă Carol nr.40), au fost confiscate de către stat în conformitate cu Decretul nr.842 privind regimul juridic al imobilelor care aparţineau comunităţii evreieşti.
9. În 1950, în conformitate cu Decretul de naţionalizare nr.92/1950, statul a decis naţionalizarea imobilului în cauză.
10. La data de 27 aprilie 2001, reclamanţii au trimis o notificare la primărie, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.10/2001, cu scopul de a obţine restituirea imobilului naţionalizat.
11. În septembrie 2001, în paralel cu procedura administrativă, reclamanţii au sesizat Judecătoria din Tulcea, cu o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Local, urmărind să se stabilească ilegalitatea naţionalizării din 1950. Printr-o hotărâre din 13 septembrie 2001, instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea lor, pe motiv că aceştia trebuiau să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor naţionalizate într-un mod abuziv între 1945 si 1989 («Legea nr.10/2001 »).
Printr-o decizie definitivă din 8 aprilie 2002, Curtea de Apel din Constanţa a admis această hotărâre.
12. Într-o scrisoare din 12 martie 2003, primăria a solicitat reclamanţilor să îşi completeze dosarul cu documente care indică amplasarea imobilului, ceea ce au şi făcut la data de 5 mai 2003.
13. La data de 18 mai 2006, primarul din Tulcea a constatat că imobilul nu putea să fie restituit, deoarece casa a fost demolată, iar terenul era ocupat de clădiri şi facilităţi publice, şi a indicat că reclamanţii aveau, prin urmare, dreptul la "măsuri de reparaţie prin echivalent", în conformitate cu Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005. Reclamanţii nu au contestat această decizie.
14. În acelaşi timp, la 20 iulie 2001, reclamanţii au depus o nouă acţiune îndreptată împotriva Ministerului de Finanţe, urmărind să obţină restituirea imobilului sau o sumă echivalentă, în conformitate cu Legea nr.10/2001. În data de 9 mai 2002, Tribunalul Tulcea a decis, privind o cerere a reclamanţilor, să amâne examinarea acestei acţiuni, pentru a aştepta rezultatul procedurii administrative (paragraful 10 de mai sus). Pe 4 mai 2006, tot privind o cerere a reclamanţilor, tribunalul a constatat că acţiunea a expirat.

II.DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

15. Dispoziţiile legale, inclusiv cele ale Legii nr.10/2001 privind regimul juridic imobilelor preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, cu modificările ulterioare şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr.28342/95, § § 31-33, CEDO 1999-VII), Străin şi alţii c. România (nr.57001/00, § § 19-26, CEDO 2005-VII), Păduraru c. România (nr.63252/00, § 38-53, CEDO 2005-XII (extrase)) şi Tudor c. România (nr.29035/05, § § 15-20, 17 ianuarie 2008).
16. Până de curând, practica judiciară internă a cunoscut cel puţin două interpretări diferite ale articolului 26 alineatul 3 din Legea nr.10/2001 cu privire la competenţa tribunalelor naţionale de a se decide cu privire la cererile de restituire a bunurilor naţionalizate, în cazul lipsei unui răspuns al autorităţilor publice la notificarea făcută în conformitate cu această lege. Într-o serie de decizii, jurisdicţiile naţionale au respins ca inadmisibile sau premature, cererile de restituire în natură a bunurilor în litigiu, pe motiv că acestea nu puteau fi sesizate în absenţa unei decizii administrative luate de către autoritatea competentă (a se vedea, de exemplu, decizia nr.1089 din 19 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie). În alte decizii, tribunalele naţionale au considerat că erau competente să se pronunţe cu privire la cererea de restituire a bunurilor, chiar şi în absenţa unei decizii administrative, recunoscând în mod explicit că era vorba de o lacună a legii mai sus menţionate (a se vedea, de exemplu, decizia nr.2530 din 11 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
17. Prin decizia nr.XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.764 din 12 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecând un recurs în interesul legii, formulat de procurorul general al României, a pus capăt acestei practici divergente şi a decis că tribunalele naţionale erau competente să judece pe fond cereri, inclusiv în lipsa unui răspuns din partea autorităţilor administrative.

III. TEXTE ALE CONSILIULUI EUROPEI

18. În Rezoluţia Res (2004)3, privind deciziile care dezvăluie o problemă structurală sub-adiacentă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a declarat următoarele :
"Comitetul de Miniştri, în conformitate cu articolul 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o legătură mai strânsă între membrii săi şi că unul din cele mai importante mijloace pentru a atinge acest obiectiv este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmând convingerea sa, că această Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită « Convenţia »), trebuie să rămână principalul punct de referinţă în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa, amintindangajamentul său de a lua măsuri pentru a garanta pe termen lung, eficacitatea sistemului de control stabilit de Convenţie ;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control stabilit de Convenţie, care presupune, în conformitate cu articolul 1, ca drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie de prima să fie protejate mai întâi de dreptul intern şi aplicate de către autorităţile naţionale;
Salutând, în acest context, că această Convenţie este acum o parte integrantă a ordinii juridice interne din toate statele părţi ;
Reamintind că, în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare "Curtea"), în litigiile la care sunt părţi şi decizia definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează punerea lor în executare;
Subliniind interesul de a sprijini statul în cauză pentru a identifica problemele care stau la bază şi măsurile de punere în executare necesare;
Având în vedere faptul că punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti ar fi facilitată dacă existenţa unei probleme structurale a fost deja identificată în decizia Curţii;
Având în vedere observaţiile făcute pe această temă de către Curte în timpul sesiuniiComitetului de Miniştri din data de 7 noiembrie 2002;

Invită Curtea:

I. în măsura în care este posibil, pentru a identifica în deciziile în care se constată o încălcare a Convenţiei, ceea ce după ea, relevă o problemă structurală sub-adiacentă şi sursa aceastei probleme, mai ales când este susceptibil de a da naştere la numeroase cereri, pentru a ajuta statele să găsească soluţia adecvată şi Comitetul de Miniştri să supravegheze executarea hotărârilor judecătoreşti;
II. în special pentru a semnala orice decizie care conţine indicaţii cu privire la existenţa unei probleme structurale şi cu privire la sursa acestei probleme, nu numai în statul în cauză şi a Comitetului de Miniştri, dar şi în Adunarea Parlamentară, a Secretarului General al Consiliului Europei şi a Comisarului pentru Drepturile Omului ale Consiliului Europei, şi de a semnala într-un mod adecvat aceste decizii în baza de date a Curţii. »

19. Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec(2004)6 privind îmbunătăţirea recursurilor interne, adoptată la 12 mai 2004, după cum urmează:
« Comitetul de Miniştri, în conformitate cu articolul 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Având în vedere că scopul Consiliului Europei este de a realiza o legătură mai strânsă între membrii săi şi că unul din mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este salvarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ;
Reafirmând convingerea sa că această Convenţie de apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (denumită « Convenţia »), trebuie să rămână principalul punct de referinţă în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul său de a lua măsuri pentru a garanta pe termen lung, eficacitatea sistemului de control stabilit de Convenţie;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control stabilit de Convenţie, care presupune, în conformitate cu articolul 1, ca drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să fie protejate mai întâi de dreptul intern şi aplicate de către autorităţile naţionale;
Salutând în această privinţă că această Convenţie este acum o parte integrantă din ordinul juridic intern ale tuturor statelor care sunt parte;
Subliniind că, astfel cum este prevăzut în articolul 13 al Convenţiei, statele membre
s-au angajt ca orice persoană care are dreptul să invoce, într-un mod susţinut, o încălcare a drepturilor sale şi a libertăţilor recunoscute în Convenţie, să aibă dreptul la un recurs real la o instanţă naţională;
Reamintind că, dincolo de obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de căi de atac eficiente în temeiul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită « Curtea »), statele au obligaţia generală de a remedia probleme subadiacente încălcărilor constatate;
Subliniind că aparţine statelor membre să asigure că recursurile interne să fie eficiente în drept şi în practică, şi că pot ajunge la o decizie cu privire la temeinicia plângerii şi la un remediu potrivit pentru orice încălcare constatată;
Luând notă de faptul că natura şi numărul cererilor depuse la Curte şi a hotărârilor pe care le pronunţă, arată mai mult ca niciodată necesitatea pentru statele membre să se asigure eficient şi echitabil că aceste căi de atac există în orice împrejurare, în special, în cazul duratei excesive a procedurilor jurisdicţionale;
Considerând că disponibilitatea unor căi de atac interne eficiente pentru toate afirmaţiile care pot fi susţinute, de încălcare a Convenţiei, ar trebui să reducă volumul de lucru al Curţii, pe de o parte, să reducă numărul de cauze, iar pe de altă parte, faptul că tratamentul circumstanţial al cauzelor pe plan naţional este de natură să faciliteze examinarea lor de către Curte;
Subliniind că îmbunătăţirea căilor de atac la nivel naţional, în special în materia cauzelor repetitive, ar trebui, de asemenea, să contribuie la reducerea volumului de lucru al Curţii;
Recomandă statelor membre, ţinând cont de exemple de bune practici cuprinse în anexă:

I. să se asigure printr-o monitorizare constantă, având în vedere jurisprudenţa Curţii, că există căi de atac interne pentru orice persoană care invocă într-un mod de a apăra o încălcare a Convenţiei şi că aceste căi de atac sunt eficiente, în măsura în care acestea permit să se ajungă la o decizie cu privire la temeinicia plângerii şi la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată;
II. să se reexamineze, în urma hotărârilor Curţii care dezvăluie imperfecţiuni structurale sau generale în dreptul sau practica statului, efectivitatea căilor de atac interne existente şi dacă este cazul, să judece căi de atac efective pentru a evita să se aducă cauze repetitive la Curte;
III.să acorde o atenţie specială, în cadrul punctelor I şi II de mai sus, existenţei unor căi de atac efective în cazuri de invocare care pot fi apărate de durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale;

Însărcinează Secretarul General al Consiliului Europei, să dezvolte mijloacele necesare pentru a furniza o asistenţă corespunzătoare statelor membre care solicită acest lucru, pentru a le ajuta să pună în aplicare această recomandare. »

ÎN DREPT


I. Privind încălcarea invocată a articolului 6 § 1 din Convenţie
20. Reclamanţii pretind că respingerea acţiunilor lor ca fiind inadmisibile, deoarece nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, a încălcat dreptul lor de acces la instanţă, astfel cum este prevăzut în articolul 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care această procedură nu este eficientă.

Articolul 6 § 1, astfel cum este prevăzut în părţile sale pertinente:
« Orice persoană are dreptul să îi fie audiată cauza în mod echitabil (…) de către o instanţă (...) care va decide (…) contestaţii cu privire la drepturile sale şi obligaţiile cu caracter civil (...) »

A. Privind admisibilitatea

21. Curtea constată că această plângerea nu este în mod evident nefondată conforme articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine, prin urmare, să o declarăm admisibilă.

B. Privind fondul

1. Tezele părţilor

22. Guvernul susţine că obligaţia pentru un justiţiabil de a parcurge o procedură administrativă, înainte de depunerea cererii sale în faţa jurisdicţiilor, reprezintă una dintre limităriledreptului de acces la o instanţă, acceptate de jurisprudenţa Curţii, în cazul în care decizia administrativă astfel pronunţată poate să se supună controlului eficient al jurisdicţiilor (Constantinescu c. România (decembrie), No.61767/00, 14 septembrie 2004 şi Nichifor c. România (No. 1), No. 62276/00, § 23, 13 iulie 2006).
23. Face apoi o descriere detaliată a procedurilor administrative şi judiciare prevăzute de Legea nr.10/2001 şi afirmă că această lege nu înlătură orice control judiciar al deciziilor administrative. După părerea sa, această procedură, folosită de reclamanţi, a fost eficace în speţă, în măsura în care o decizie administrativă a fost adoptată la 18 mai 2006. Guvernul constată că reclamanţii nu au contestat această decizie în faţa jurisdicţiilor, deşi o astfel de posibilitate le-a fost oferită de Legea nr. 10/2001.
24. El susţine apoi că însăşi acţiunea în constatare introdusă de reclamanţi nu a fost respinsă decât după o examinare de fond a pretenţiilor formulate.
25. Guvernul supune atenţiei Curţii o serie de decizii în care Curtea Supremă de Justiţie a făcut o examinare pe fondul de acţiuni în revendicare pentru imobilele naţionalizate.
26. Solicitanţii au indicat faptul că acţiunea în constatare şi cea prevăzută de Legea nr.10/2001 au obiective diferite şi că o constatare a jurisdicţiilor că naţionalizarea a fost ilegală ar putea avea incidenţă asupra desfăşurării procedurii iniţiate conforme Legii nr.10/2001.
27. Ei consideră, de asemenea, că procedura pusă lor la dispoziţie prin Legea nr.10/2001 nu este eficace, având în vedere în special faptul că organismul de plasament colectiv în valori mobiliare « Proprietatea »
(« Fondul Proprietatea ») nu funcţionează întotdeauna într-un mod care să poată conduce la o despăgubire eficientă.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii care se pot aplica
28. Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 garantează pentru toată lumea dreptul la o instanţă care să cunoască orice atac cu privire la drepturile şi obligaţiile lor de natură civilă, dar că acest drept de acces la instanţă nu este absolut şi are limitele implicit admise, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, prin însăşi natura sa de reglementare de către stat, care are în această privinţă o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis pentru un justiţiabil într-un mod sau până la un punct cum ar fi dreptul său la o instanţă să fie afectată în însăşi esenţa ei. În plus, aceste restricţii pot fi reconciliate cu articolul 6 § 1 din Convenţia cu excepţia cazului în care acestea au tendinţa de a avea un scop legitim şi dacă există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Yagtzilar şi alţii c. Grecia, nr. 41727/98, § § 22-23, CEDO 2001-XII şi Lungoci c. România, nr. 62710/00, § § 34-36, 26 ianuarie 2006).
29. În plus, faptul că partea a fost în măsură să împrumute căi de atac din dreptul intern nu îndeplineşte întotdeauna cerinţele din articolul 6 § 1: încă o dată trebuie constatat dacăgradul de acces prevăzut de legislaţia naţională ar fifost suficient, în cauză, pentru aasigura părţii "dreptul la un tribunal”, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, § 26 şiLungoci§ 43, citate mai sus). Acest lucru se aplică în special atunci când, de exemplu, partea nua avut acces la un tribunal decât să audă declarată acţiunea sa ca inadmisibilă, în temeiul legii (ibidem).
30. Curtea reaminteşte, de asemenea, că dreptul la o instanţă nu este doar un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului său printr-o decizie finală, dar că el înseamnăşi speranţa legitimă că această decizie va fi pusă în executare.Protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţiiimplică obligaţia pentru administraţie de a se conforma unei judecăţi sau hotărâri judecătoreşti pronunţate de cea mai înaltă instanţă administrativă a statului în materie (Manoilescu şi Dobrescu c. România (decembrie .), Nr. 60861/00, § § 66-67, CEDO 2005-VI şi, mutatis mutandis, Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, Seria A Nr. 37).

b) Aplicarea acestor principii, în speţă,
31. În speţă, Curtea constată că acţiunea în constatare introdusă de reclamanţi a fost respinsă, în ultimă instanţă, la 8 aprilie 2002 de către instanţele de judecată, care au considerat că reclamanţii ar trebui să urmeze procedura prevăzută de Legea Nr. 10 / 2001.
32. Hotărârea din 8 aprilie 2002, astfel pronunţată poate fi analizată ca o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la un tribunal. Curtea nu exclude faptul că, reglementarea de către Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale, pentru realizarea drepturilor vizate de către reclamanţi, în cadrul acţiunii lor în constatare, urmăreşte, în sine, un scop legitim. Desigur, la momentul faptelor din speţă, nu a existat nici o practică uniformă a instanţelor judecătoreşti naţionale în ceea ce priveşte prevalenţaprocedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în raport cu alte acţiuni iniţiate în baza dreptului comun (a se vedea punctele 16-17 de mai sus). Curtea consideră, cu toate acestea, că nu este necesar să tranşeze problema de a şti dacă ingerinţa suferită de reclamanţi avea un scop legitim, pentru că, în orice caz, nu a fost proporţională, având în vedere diferitele interese de echilibru, pentru motivele care urmează.
33. Curtea ia act de faptul că reclamanţii, care au început la data de 27 aprilie 2001, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, şi-au văzut respinsă acţiunea lor în constatare la 8 aprilie 2002, atunci când nici o decizie administrativă nu au fost dată în termenul legal de 60 de zile, termen care începe să curgă de la data depunerii cererii . În mod similar, nici o cerere de informaţii suplimentare nu a fost făcută de către Primărie, într-un termen rezonabil, cerere care, după caz, ar fi putut fi luată în considerare de către instanţele de judecată ca pe un semn de activitate din partea autorităţii administrative competente. Felul în care instanţele de judecată au respins cererea reclamanţilor fără a examina conduita administraţiei şi respectarea de către aceasta a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială efectivitatea de acces la o instanţă, acordată reclamanţilor în procedura de constatare. Cu toate acestea, această respingere a acţiunii în constatare nu ridică, în sine, o problemă din punct de vedere al Convenţiei, dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea n. 10/2001 apare ca o cale de atac efectivă. De aceea, în continuare, trebuie să se verifica eficacitatea în cazul unei astfel de proceduri.
34. Curtea trebuie să fi observat de la bun început că, deşi dosarul administrativa fost completat de către reclamanţi, la 5 mai 2003, de-abia la 18 mai 2006, trei ani mai târziu, a fost luată o decizie administrativă în speţă. Această decizie, deşi definitivă, nu este încă nici în prezent executată.
35. Curtea nu contestă puterea pe care o au statele membre să pună în aplicare proceduri administrative prealabile pentru un acces concret şi efectiv la instanţă (a se vedea, mutatis mutandis, Messochoritis c. Grecia, nr. 41867/98, § 23, 12 aprilie 2001 ).
36. Ea nu contestă nici eficienţaprocedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special în stabilirea calităţii persoanei îndreptăţită la compensare şi de a propune metoda de compensare, restituirea bunului sau compensarea). De asemenea, ia act de faptul că oamenii nemulţumiţi pot supune deciziaadministrativă controlului instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea, chiar dacă partea parcurge toată procedura administrativă şi, dacă este necesar, cea contencioasă, punerea în executare a deciziei administrative sau judiciare definitivă se face întotdeauna prin intermediul procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005, şi, prin urmare,prin intermediul Fondului Proprietatea.
37.Ori, Curtea a stabilit deja că fondul nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalente cuatribuirea efectivă a unei compensaţii (a se vedea, printre altele, Ruxanda Ionescu c. România, nu 2608 / 02, 12 octombrie 2006 şi Matache şi alţii, § 42). Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001, şi Legea nr. 247/2005 de modificare nu iau înseamădaunele rezultate din lipsa de compensare prelungită (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu c. România, nu 4596 / 03, § § 34, 16 februarie 2006).
38. Curtea, pune concluzia că, prin urmare, chiar şi în cazul în care Legea nr. 10/2001 deschide părţilor interesate accesul la o procedură administrativă şi, apoi, dacă este necesar, la o procedură de contencios acest acces rămâne teoretic şi iluzorie, nefiind în prezent în măsură să ajungă într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
39. Mai exact, ia act de faptul că, în acest caz, există un decalaj semnificativ între termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii şi cele care sunt în realitate.
40. În plus, prin decizia administrativă din 18 mai 2006, reclamanţii au propus o compensare pentru imobilele naţionalizate, care va fi calculată de Comisia centrală stabilită în conformitate cu Legea nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliată a procedurii în faţa acestei comisii, a se vedea Tudor c. România, nr. 29035/05, § § 15-20, 11 decembrie 2007). Ori Curtea, a tras deja concluzia că nu se oferă nici o garanţiepărţilor interesate în legătură cu durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache şi alţii c. România ( satisfacţie echitabilă), Nr. 38113/02, § 17 -19, 17 iunie 2008).
41. Desigur, reclamanţii ar fi putut contesta decizia administrativă pentru a stabili în instanţa de judecată, măsura compensaţiei în cauză. Cu toate acestea, o astfel de acţiune, care, cu siguranţă, a contribuit la prelungirea procedurii, care a durat deja cinci ani, nu poate fi considerată o cale de atac efectivă, în acest caz, dat fiind faptul că în cele din urmă, punerea în executare a deciziei finale a instanţelor ţine tot deLegea nr. 247/2005 (punctul 36 de mai sus).
42. Curtea consideră, de asemenea, că, cel puţin până la data de 12 noiembrie 2007, dată la care a fost publicată în Monitorul Oficialdecizia de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pus capăt practicii divergente a jurisdicţiilor cu privire la admisibilitatea unei acţiuni în revendicare paralelă cu procedura angajată în conformitate cu Legea nr. 10/2001, o astfel de acţiune putând trece drept o cale de recurs eficientăîn conformitate cu Convenţia. Ea vede că reclamanţii nu aveaula timpul faptelor, unmijloc eficient să-şi prezinte cererile în faţa unei instanţe judecătoreşti în timp ce procedura administrativă era pe rol.
43. Pentru aceleaşi motive, Curtea nu acordă o importanţă sporită la acţiune introdusă la data de 20 iulie 2001, nici la argumentele invocate de Guvern.
44. Curtea, prin urmare, consideră că, în acest caz, interferenţa în dreptul reclamanţilorde acces la o instanţă nu a fost proporţională cu obiectivul urmărit: faptul de a se vedea puşi faţă-n faţă cu instanţele, existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul lor de acces la instanţă, în măsura în care astăzi, la mai mult de şapte ani de la întreprindere procedurii administrative în discuţie, ei nu au ajuns la acordarea de despăgubiri şi nu au nici o garanţie de a o obţine în viitorul imediat. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

II. ASUPRA CELORLALTEÎNCĂLCĂRI INVOCATE

45. Reclamanţii s-au plâns, din punct de vedere al articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, de faptul cănu au beneficiat de retrocedarea terenului lor şi de compensaţii pentru imobilul demolat.
46. Având în vedere concluziile cu privire la articolul 6 § 1 al Convenţiei (punctul 44 de mai sus), Curtea consideră că plângerea ar trebui să fie considerată admisibilă, dar nutrebuie să fie examinată, dacă a avut, în acest caz, o încălcare a acestei dispoziţii (a se vedea, Laino c. Italia [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I; Zanghì c. Italia, 19 februarie 1991, § 23, Seria A nr. 194-C; Biserica Catolica de la Canée c. Grecia,16 decembrie 1997, § 50, Culegerea de Hotărâri şi Decizii 1997-VIII; Glod c. România, nr. 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003 şi Albina c. România, nr. 57808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

III. Punerea în aplicare a articolului 46 din Convenţie

47. Articolul 46 al Convenţiei prevede:

"1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curţii, în litigiile, la care acestea sunt părţi.
2. Hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea lor. "

48. Constatarea încălcării articolului 6 § 1, concluzia Curţii, în acest caz, dezvăluie o răspândită problemă care rezultă dintr-o legislaţie defectuoasă privind restituirea imobilelor naţionalizate şi punerea sa în aplicare de către autorităţile administrative (a se vedea mutatis mutandis, Xenides-Arestis c. Turcia, nr. 46347/99, § 38, 22 decembrie 2005; Scordino c. Italia (nr. 3) ( satisfacţie echitabilă), Nr. 43662/98, § 11, CEDO 2007 -... şi Driza c. Albania, Nr. 33771/02, § 112, CEDO 2007 -... (extrase)). Curtea este mulţumită că a pus capăt divergenţelor de interpretare a Legii nr. 10/2001, dar nu poate ignora faptul că, chiar numeroasele modificări legislative intervenite până acum n-au dus la îmbunătăţirea situaţiei înrudite de această lege (a se vedea Porteanu, § 34; Toganel si Gradinaru c. România, Nr. 5691/03, § 30-31, 29 iunie 2006, Tudor şi Albu c. România Nr. 8508/03, § 22, 17 iunie 2008).
49. Curtea observă cu îngrijorare că un număr de cincizeci de cazuri similare cu acest caz suntdeja pendinte în faţa sa, ceea ce pare a indica o practică larg răspândită în rândul autorităţilor administrative de a nu răspunde în termenele legale, sau, cel puţin într-un termen rezonabil, după jurisprudenţa Curţii, cererilor pentru restituirea imobilelor naţionalizate. De asemenea, este de părere că lacunele identificate în aceste cazuri, inclusiv în cauza prezentă, mai pot , pe viitor, da naştere la multe plângeri întemeiate.
Curtea vede în acest eşec al statului român de a pune ordine însistemul său legislativ, nu doar un factor agravant privind răspunderea statului faţă de Convenţie, în raţiunea unei situaţii trecute sau prezente, dar şi o ameninţare pentru efectivitatea în viitor a dispozitivului pus în practică de către Convenţie (Scordino, § § 14-15, Driza, § 122, citată mai sus).
50. Din aceste motive, înainte de examinarea cererii de satisfacţie echitabilă prezentată de către reclamanţi, în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, şi având în vedere circumstanţele speţei ca şi evoluţia în volumul de lucru, Curtea va examina ce consecinţe ce pot fi extrase din articolul 46 din Convenţie pentru statul pârât. Curtea reaminteşte că în conformitate cu articolul 46 Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârileor definitive date de către Curte, în cauzele la care sunt părţi, Comitetul de Miniştri fiind responsabil pentru monitorizarea punerii în aplicare a acestor decizii . Rezultă că, în cazul în care Curtea constată o încălcare, statul pârâtulare obligaţia legală, nu numai să plătească către părţi sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilă prevăzută de articolul 41, dar, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi / sau, dacă este cazul, individuale care să fie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a şterge pe cât posibil, toate consecinţele. Statul pârât rămâne liber, sub supraveghereaComitetului de Miniştri, de a-şi alege mijloacele de a-şi îndeplini obligaţia juridică în privinţa cu articolul 46 al Convenţiei, pentru ca aceste motive să fie compatibilecu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Broniowski c. Polonia [GC], nr. 31443/96, § 192, CEDO 2004-V; Xenides-Arestis, § 39; Scordino, § 12 şi Driza, § 123, citată mai sus).
51. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure eficienţa mecanismului instituit prin Convenţie, Curtea a atras atenţia asupra rezoluţiei (Res (2004) 3), precum şi a Recomandării (Rec (2004) 6)Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei adoptat la 12 mai 2004 (punctele 18 şi 19 de mai sus).
52. Deşi, în principiu, acesta nu trebuie să definească care ar fi măsurile de redresare adecvate pentru ca statul pârât să se achite de obligaţiilor sale prevăzute la articolul 46 al Convenţiei, având în vedere starea de natură structurală pe care o constată aceasta, Curtea observă că măsurile generale la nivel naţional, se impun, fără îndoială, în contextul punerii în aplicare a hotărârii de mai sus (Broniowski, § 193, Scordino, § 15 şi Driza, § 125, citată mai sus ).
53. Curtea consideră că statul ar trebui, mai presus de toate, să ia măsurile legislative necesare pentru a se asigura că cererile de restituire să primească un răspuns definitiv din partea autorităţilor administrative, la termene rezonabile. Statul ar trebui, de asemenea, să vegheze pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autorităţile administrative sau de către instanţele de judecată cu privire la imobilele naţionalizate, astfel încât foştii proprietari să obţină fie restituirea bunului lorsau a unui prompte şi adecvate despăgubiri pentru prejudiciul suferit, în special prin adoptarea măsurilor legislative, administrative şi bugetare, apte a asigura un astfel de rezultat (a se vedea, mutatis mutandis, Scordino, § 16 şi Driza, § 125, citată mai sus).
54. Măsurile prevăzute la alineatele precedente ar trebui să fie luate cât mai curând posibil.

IV. ASUPRA APLICĂRIIARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

55. În termenii articolului 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea constată că o încălcare a Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante în cauză nu permite ştergerea consecinţelor acestei încălcări decât într-o formă imperfectă, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este necesar, o satisfacţie echitabilă. "

A. Daune

56. Reclamanţii pretind 40 000 dolari SUA (USD) pentru daune morale pretins suferite.
57. Guvernul susţine că nu este stabilită nici o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul pretins suferit şi considerăcă este posibil ca o constatare eventuală a unei astfel de încălcări să constituie, ea-însăşi, o reparaţie satisfăcătoare pentru acest prejudiciu.
58. Curtea constată că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, care nu este suficient compensat de constatarea unei încălcări.
59. În aceste condiţii, având în vedere toate elementele găsite în posesia sa şi, hotărând în echitate, în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamanţilor, împreună,6 000 (EUR) pentru prejudiciul moral.

B. Taxe şi cheltuieli

60. Reclamanţii au cerut, de asemenea, 300 dolari pentru taxe şi cheltuieli. Aceştia depun o chitanţă care dovedeşte plata a 464.69 lei noi româneşti, la 6 februarie 2007, pentru o traducere.
61. Guvernul nu are obiecţii la rambursarea taxelor şi cheltuielilor, care sunt necesare şi sunt dovedite.
62. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale, în măsura în care necesitatea lor şi caracterul rezonabil nu sunt dovedite în realitate. În acest caz, şi având în vedere dovezile care se găsesc în posesia sa şi în baza criteriilor de mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR pentru toate taxele, şi o oferă solicitanţilor.

C. Dobânzi

63. Curtea consideră că este oportun să se bazeze pe rata dobânzii calculată la nivelul dobânzii de creditare minimă a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibilă plângerea ;
2. Hotărăşte căa existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3.Hotărăşte că nu este necesară o examinare a plângerii în temeiul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie;
4. Hotărăşte
a) statul pârât trebuie să plătească solicitanţilor, în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume pentru a fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data decontării,
i. 6 000 (şase mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi din cauze fiscale, şi
ii. 200 EUR (două sute de euro) pentru costuri şi cheltuieli, plus orice sumă care poate fi cu titlu de impozit pentru reclamanţi;
b) de la expirarea termenului şi până la achitarea acestor sume, acestea vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu nivelul dobânzii marginale a Băncii Centrale Europene care se va aplica, în această perioadă, majorată cu trei procente ;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, în data de 13 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulament.


Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.