"nimeni nu e mai presus de lege"

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecători, si domnul S. Quesada, grefier de sectie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,
pronuntă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.400/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetătean al acestui stat, domnul Tiberiu Fischer (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 10 iunie 2004 În temeiul art. 34 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale [Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ovidiu Podaru, avocat din Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 octombrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În temeiul prevederilor art. 29 alin. 3 din Conventie, ea a hotărât să analizeze în acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în anul 1951 si locuieste la Haifa, Israel.
5. Reclamantul si FI., mama sa, erau coproprietarii unui imobil situat la nr. 3B din str. Gheorghe Doja din Alba lulia, România. La data de 30 aprilie 1987, statul a preluat posesia imobilului cu acordarea unei compensatii În temeiul Decretului nr. 223/1974, conform căruia persoanele care emigrau în străinătate erau obligate să transfere statului imobilele pe care le detineau (Decretul nr. 223/1974). Statul si-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
6. La data de 22 iulie 1997, statul Ie-a vândut imobilul în cauză sotilor G.

1. Actiunea în anulare

7. La data de 29 septembrie 1999, reclamantul si FI. au sesizat Judecătoria Alba lulia cu o actiune îndreptată împotriva Consiliului Local Alba lulia, a societătii F, administratoarea bunurilor statului, si a sotilor G., prin care a solicitat instantei să constate nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987 si a contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997. De asemenea, ei au solicitat ca instanta să dispună înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.
8. La termenul de judecată din 13 ianuarie 2000, competenta ratione materiae a instantei a fost supusă dezbaterii părtilor si, printr-o decizie din aceeasi zi, Judecătoria Alba lulia a fost desemnată ca instantă competentă pentru a statua în cauza respectivă.
9. Procesul a fost amânat de 5 ori pentru a-i permite reclamantului să precizeze obiectul actiunii sale si să depună la dosar probele pe care le considera relevante. La termenul de judecată din 20 iunie 2000, instanta a audiat martori.
10. Prin Sentinta din 27 iunie 2000 instanta a respins actiunea. Reclamantul si FI. au introdus apel în fata Tribunalului Judetean Alba lulia, reiterând motivele actiunii lor.
11. La data de 11 octombrie 2000, procesul a fost amânat la cererea avocatului reclamantului, iar la data de 22 noiembrie 2000, după dezbaterea pe fond, a rămas în pronuntare. La data de 29 noiembrie 2000, reclamantul a solicitat redeschiderea cauzei pentru a depune la dosar noi documente. Tribunalul i-a admis cererea si a amânat procesul pentru data de 11 ianuarie
2001. La această ultimă dată, reclamantul nu s-a prezentat la termenul de judecată.
12. La data de 7 februarie 2001, instanta l-a decăzut pe reclamant din dreptul de a depune înscrisuri, pe motivul că nu îndeplinise obligatia pe care îsi întemeiase cererea de amânare, si a închis dezbaterile. Prin decizia din aceeasi zi, Tribunalul a respins apelul, pe motivul că statul avea un titlu de proprietate asupra imobilului în cauză si că îl vânduse sotilor G. cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 privind casele nationalizate cu titlu (Legea nr. 112/1995), care proteja cumpărătorii de bună-credintă.
13. Reclamantul si F.l. au formulat recurs. Prin Decizia definitivă din 5 septembrie 2001, Curtea de Apel Alba lulia Ie-a admis recursul si a constatat nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987, pe motivul că era întemeiată pe o cauză ilicită si că despăgubirea plătită reclamantului era derizorie. în plus, ea a considerat că Decretul nr. 223/1974 era contrar Constitutiei si Codului civil în vigoare la data respectivă. Ea a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997, pe motivul că titlul de proprietate al vânzătorului, adică al statului, era lovit de nulitate, si a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantul si al F.l. în cartea funciară.
14. La data de 4 octombrie 2001, reclamantul si F.l. si-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară si au început să plătească impozitul funciar. La data de 22 aprilie 2002, reclamantul i-a restituit statului compensatia pe care o primise în anul 1987 în schimbul imobilului în cauză, reevaluată în functie de rata inflatiei.

2. Recursul în anulare

15. La data de 5 septembrie 2002, procurorul general al României a formulat în fata Curtii Supreme de Justitie un recurs în anulare împotriva Deciziei din 5 septembrie 2001 a Curtii de Apel Alba lulia. El a arătat că decizia în cauză fusese pronuntată cu încălcarea legii, determinând o solutionare incorectă a litigiului.
16. El a argumentat că imobilul fusese trecut legal în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 223/1974, cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă. Prin urmare, imobilul în discutie putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
17. La data de 7 martie 2003, Curtea Supremă de Justitie a admis cererea de amânare a reclamantului, pentru a-si pregăti apărarea.
18. Prin Decizia din 14 noiembrie 2003, redactată la data de 10 decembrie 2003, înalta Curte de Casatie si Justitie (fosta Curte Supremă de Justitie) a admis recursul în anulare, a casat hotărârile pronuntate de instantele de drept comun si a trimis cauza spre rejudecare în primă instantă în fata Judecătoriei Alba lulia. Ea a retinut că, desi statul nu avusese titlu de proprietate valabil asupra imobilului în discutie, instantele nationale nu au analizat toate elementele relevante pentru a se pronunta asupra valabilitătii contractului de vânzare-cumpărare, în special dacă părtile au fost de bună-credintă în momentul încheierii sale.

3. Continuarea procedurii litigioase

19. La datele de 3 si 31 martie 2004, reclamantul a solicitat amânarea cauzei pentru a-si pregăti apărarea. La data de 14 aprilie 2004, instanta a audiat părtile.
20. Prin Sentinta din 21 aprilie 2004 instanta a admis partial actiunea reclamantului, a constatat nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987 si a considerat că statul nu detinea titlu de proprietate valabil asupra imobilului. Totusi, instanta a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulitătii contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997, pe motivul că din probele administrate la dosar a reiesit că sotii G. au fost de bună-credintă în momentul încheierii lui. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinte, arătând că sotii G. nu au fost de bună-credintă.
21. La cererea sotilor G., prin Decizia din 3 decembrie 2004, înalta Curte de Casatie si Justitie a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Târgu Mures.
22. F.l. a decedat în timpul procedurii. La data de 10 martie 2005, pârâtii au supus atentiei curtii de apel faptul că, după decesul ei, reclamantul nu a prezentat niciun certificat de deces si nici nu a indicat eventualii mostenitori. Aceste documente au fost depuse la dosar la data de 12 mai 2005.
23. La data de 9 iunie 2005 a avut loc dezbaterea pe fond.
24. Prin Decizia din 17 iunie 2005 curtea de apel a respins apelul reclamantului pentru aceleasi motive ca cele retinute de judecătorie.
25. Reclamantul a formulat un recurs în fata înaltei Curti de Casatie si Justitie. Prin Adresa nr. 11.763/2005 înalta Curte de Casatie si Justitie a trimis cauza în fata curtii de apel, pe motivul că, în conformitate cu modificările aduse de Legea nr. 219/2005 prevederilor ce reglementau competentele, curtea de apel era instanta competentă să judece recursul.
26. Prin Decizia din 22 noiembrie 2005 curtea de apel si-a declinat competenta în favoarea înaltei Curti de Casatie si Justitie. Prin Decizia definitivă din 10 aprilie 2006, înalta Curte de Casatie si Justitie si-a declinat competenta în favoarea Curtii de Apel Târgu Mures.
27. Prin Decizia definitivă din 6 decembrie 2006 curtea de apel a anulat recursul reclamantului din cauza nerespectării conditiilor procedurale, si anume pentru faptul că nu a fost motivat în termenul legal.

II. Dreptul intern pertinent

28. Articolele relevante prevăd următoarele:

ARTICOLUL 330

„Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justitie, hotărârile judecătoresti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanta a depăsit atributiile puterii judecătoresti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esentială a legii, ce a determinat o solutionare gresită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică."

ARTICOLUL 3301

„În cazurile prevăzute la art. 330 pct. 1 si 2, recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."
29. Art. 330 si 3301 au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 58/2003.
30. Prevederile legale si jurisprudenta internă relevante sunt descrise în hotărârile Străin si altii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) si Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18—20, 20 iulie 2006).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Conventie

31. Reclamantul sustine că repunerea în discutie a Deciziei irevocabile a Curtii de Apel Alba lulia din 5 septembrie 2001 a încălcat principiul securitătii raporturilor juridice. Din acest motiv, el sustine că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instantă independentă si impartială (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilitătii

32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părtilor

33. Guvernul face trimitere la cauza Brumărescu, în care Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Conventie din cauza desfiintării unei hotărâri irevocabile în urma introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discretionară [Cauza Brumărescu împotriva României, (MC) nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999—VII].
34. Totusi, Guvernul subliniază că în spetă, spre deosebire de Cauza Brumărescu citată mai sus, efectul principal al recursului în anulare a fost redeschiderea procedurii, reclamantul beneficiind ulterior de toate garantiile unui proces echitabil. în plus, Guvernul observă că desfiintarea Deciziei Curtii de Apel Alba lulia din 5 septembrie 2001 s-a întemeiat pe omisiunea instantelor de drept comun de a stabili un aspect esential în procedură, si anume norma aplicabilă.
35. În sfârsit, Guvernul reaminteste modificarea Codului de procedură civilă, prin eliminarea căii extraordinare de atac a recursului în anulare în materie civilă.
36. Reclamantul contestă acest argument. El apreciază că recursul în anulare a avut ca efect desfiintarea unei hotărâri judecătoresti irevocabile si executate. De asemenea, el observă că recursul în anulare a avut consecinte asupra actelor de procedură realizate în prima procedură. Mai mult, el apreciază că efectele recursului în anulare nu sunt similare cu cele ale unei căi ordinare de recurs, în măsura în care acestea din urmă vizează drepturi caracterizate de un anumit grad de precaritate, în timp ce recursul în anulare a anulat un drept ale cărui existentă si extindere au fost stabilite în mod irevocabil.

2. Aprecierea Curtii

37. Curtea apreciază că, în circumstantele cauzei, analiza sa trebuie să stabilească dacă, luată în ansamblu, procedura litigioasă din fata instantelor române este compatibilă cu dreptul reclamantului de a i se judeca în mod echitabil cauza, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie (Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei nr. 48.553/99, § 71, CEDO 2002—VII).
38. Curtea reaminteste că, în conformitate cu jurisprudenta sa constantă, dreptul la un proces echitabil în fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1, trebuie interpretat în lumina preambulului Conventiei, care enuntă suprematia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale suprematiei dreptului este principiul securitătii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca solutia dată de către instante în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie supusă unei noi judecăti (Cauza Brumărescu, citată mai sus, § 62, si Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, §§ 56—58, 24 iulie 2003).
39. De asemenea, Curtea reaminteste că, în conformitate cu o jurisprudenta deja bine stabilită, instantele superioare nu trebuie să folosească puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept si erorile judiciare, si nu pentru a proceda la o nouă examinare a cauzei. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. De la acest principiu nu se poate deroga decât dacă o impun motive substantiale si imperioase (Cauza Riabykh, citată mai sus, § 52, si Cauza Borshchevskiy împotriva Rusiei, nr. 14.853/03, § 42, 21 septembrie 2006).
40. Mai mult, în Cauza Sovtransavto Holding, citată mai sus (§77), Curtea a statuat că un sistem judiciar marcat de posibilitatea unor desfiintări repetate ale unei hotărâri definitive este, ca atare, incompatibil cu principiul securitătii raporturilor juridice ce constituie unul dintre elementele fundamentale ale suprematiei dreptului, în sensul art. 6 alin. 1.
41. Curtea observă că în spetă, prin Decizia irevocabilă a Curtii de Apel Alba lulia din 5 septembrie 2001 a fost admisă actiunea reclamantului, constatându-se ilegalitatea nationalizării si nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat si tertii chiriasi. în consecintă, reclamantul si-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, i-a restituit statului suma pe care a primit-o cu titlu de compensatie si a început să plătească taxele aferente dreptului său de proprietate. Prin urmare, Curtea apreciază că această decizie irevocabilă a produs efecte juridice.
42. Curtea mai constată că, în urma unui recurs în anulare, cale extraordinară de atac, Decizia irevocabilă din 5 septembrie 2001 a fost desfiintată după 14 luni. Astfel, actiunea reclamantului a fost partial respinsă în partea sa referitoare la constatarea nulitătii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce a dus la coexistenta a două titluri de proprietate asupra aceluiasi bun.
43. Curtea observă că desfiintarea unei hotărâri judecătoresti irevocabile nu a fost motivată în spetă de existenta unor probe noi ce nu s-au aflat până atunci la dispozitia părtilor si care erau de natură să influenteze solutia (Cauza Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69.529/01, § 27| 18 noiembrie 2004). Această desfiintare s-a întemeiat exclusiv pe pretinsa aplicare gresită a legii nationale de către instantele ordinare în ceea ce priveste aprecierea valabilitătii contractului de vânzare-cumpărare. Or, acestea au avut posibilitatea să analizeze si să aplice aceste prevederi legale atunci când procedura se afla pe rolul lor.
44. Pe de altă parte, trebuie observat că înalta Curte de Casatie si Justitie a întemeiat desfiintarea deciziei irevocabile pe elemente pe care părtile în procedură le-ar fi putut invoca în fata instantelor ordinare, dacă ar fi dorit acest lucru. Or, argumentele lor se refereau mai degrabă la ilegalitatea nationalizării si la lipsa titlului statului asupra imobilului în cauză decât la buna-credintă a părtilor la încheierea contractului. Prin urmare, după părerea Curtii, recursul în anulare a urmărit în spetă mai degrabă să ajungă la o nouă analiză a cauzei decât să corecteze grave erori judiciare.
45. Pe de altă parte, Curtea constată că în cauza de fată se regăsesc elementele ce au determinat Curtea, în Cauza SC Masinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005), să constate încălcarea principiului securitătii raporturilor juridice si, prin urmare, încălcarea art. 6 alin. 1 din Conventie, si anume interventia într-un litigiu civil a unei autorităti, procurorul general, care nu era parte în procedură, si repunerea în discutie a unei hotărâri irevocabile ce dobândise autoritate de lucru judecat.
46. Având în vedere circumstantele cauzei, Curtea ajunge la concluzia că Decizia din 14 noiembrie 2003 a înaltei Curti de Casatie si Justitie, desi a trimis cauza în fata instantelor ordinare, a avut aceleasi consecinte juridice cu cele sanctionate de Curte în Cauza Brumărescu citată mai sus (a se vedea, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, §51, 22 decembrie 2004). Pe de altă parte, Curtea ia act că prevederile Codului de procedură civilă care reglementează recursul în anulare au fost abrogate de art. I pct. 17 din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 58/2003.
47.Prin urmare, Curtea apreciază că redeschiderea unei proceduri încheiate cu o decizie irevocabilă, în urma unui recurs în anulare formulat de către un oficial ce nu era parte în procedură, si desfiintarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001, favorabilă reclamantului, au încălcat principiul securitătii raporturilor juridice si, astfel, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Conventie în ceea ce priveste durata procedurii

48. Reclamantul se plânge si de durata procedurii, pe care o consideră nerezonabilă. El invocă art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instantă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilitătii

49. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

50. Guvernul observă că durata procedurii este de 7 ani o lună si 8 zile. în opinia sa, cauza avea o anumită complexitate, iar autoritătilor române nu le este imputabilă nicio perioadă de inactiune. De asemenea, el constată că avocatul reclamantului a solicitat în mai multe rânduri amânarea procedurii si că reclamantul a omis să depună la dosar, timp de 7 luni, documentele solicitate de instantă referitoare la decesul lui El.
51. Reclamantul contestă argumentul Guvernului si apreciază că durata procedurii este imputabilă autoritătilor nationale.
52. În lumina concluziilor de mai sus, Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat capătul de cerere referitor la durata procedurii litigioase, deoarece acesta constituie unul dintre aspectele particulare ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. 1 din Conventie, care a fost deja analizat de Curte (Cauza Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 83).

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie

53. Reclamantul se plânge de faptul că Decizia înaltei Curti de Casatie si Justitie din 14 noiembrie 2003 a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, asa cum este recunoscut în art. 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie, care prevede următoarele:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în conditiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilitătii

1. Asupra exceptiei de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de Guvern

54. Guvernul arată că, datorită regulii neepuizării căilor de atac interne, impusă de art. 35 alin. 1 din Conventie, Curtea nu poate analiza capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe încălcarea dreptului de a i se respecta bunurile. El invocă faptul că reclamantul nu a epuizat în mod valabil căile de atac ordinare pe care le avea la dispozitie, în măsura în care recursul său împotriva Deciziei din 17 iunie 2005 a fost respins ca tardiv.
55. Reclamantul apreciază că această cale de recurs nu era efectivă si de natură să remedieze prejudiciul cauzat prin încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie.
56. Curtea reaminteste că regula epuizării căilor de atac interne are rolul de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările pretinse împotriva lor înainte ca aceste plângeri să îi fie aduse la cunostintă. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă un remediu efectiv, în ceea ce priveste încălcarea pretinsă, si disponibil, atât teoretic, cât si practic la data evenimentelor, cu alte cuvinte că era accesibil, susceptibil să îi ofere reclamantului solutionarea cererilor sale si prezenta perspective rezonabile de reusită [a se vedea, printre altele, Cauza Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, §§ 43 si 46, CEDO 2006-...]
57. Curtea constată că în spetă reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la respectarea bunurilor din cauza desfiintării unei decizii irevocabile în urma recursului în anulare. Ea observă că, la data evenimentelor, legislatia română în materie de procedură civilă nu prevedea nicio posibilitate pentru o cale de atac ordinară împotriva unei hotărâri adoptate în cadrul unui recurs în anulare al procurorului general. în plus, o hotărâre dată în urma unui recurs în anulare nu putea fi supusă unei căi de atac ordinare. Oricum ar fi, Curtea a statuat deja că, atunci când o chestiune a fost solutionată printr-o hotărâre definitivă infirmată ulterior, un demers ulterior în vederea anulării nu poate favoriza securitatea juridică [cauzele Riabykh împotriva Rusiei (dec), nr. 52.854/99, 21 februarie 2002, si Sardine împotriva Rusiei (dec), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II]
58. În măsura în care Guvernul apreciază că actiunea în constatarea nulitătii contractului de vânzare-cumpărare constituia un remediu efectiv pentru a remedia situatia creată în urma recursului în anulare, Curtea reiterează că chemarea în judecată a unui particular nu ar putea constitui o cale de atac de epuizat atunci când un reclamant se plânge de un act pozitiv al autoritătilor, cum este în cauză imposibilitatea de a se bucura de imobilul pe care autoritătile trebuiau să i-l restituie din cauza vânzării lui de către stat unor terti [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Pine Valley Developments Ltd si altii împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, latridis împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 47 in fine, CEDO 1999-11, si Mihai Iulian Popescu împotriva României nr. 2.911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005].
59. presedinte n consecintă, Curtea apreciază că recursul ordinar în cauză nu constituia o cale de atac adecvată si efectivă în sensul art. 35 din Conventie. Prin urmare, ea respinge exceptia de neepuizare a căilor de atac interne.

2. Asupra admisibilitătii capătului de cerere

60. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părtilor

61. Guvernul apreciază că constatarea caracterului abuziv al nationalizării echivalează cu continuitatea dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. De asemenea, el observă că ingerinta în dreptul de proprietate al reclamantului, rezultată din recursul în anulare, era prevăzută de lege si urmărea un scop legitim, si anume buna administrare a justitiei.
62. Guvernul subliniază dificultătile legate de reglementarea problemei caselor nationalizate si face o prezentare a legilor adoptate succesiv de stat după anul 1989 în materie. Astfel, el rezumă obiectivele legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind prima lege care reglementează global problema caselor nationalizate, vizând echilibrul dintre cerinta reparatiei si securitatea raporturilor juridice, si, în fine, Legea nr. 247/2005, care a modificat si a completat Legea nr. 10/2001, creând cadrul institutional si financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei legi.
63. Guvernul consideră că autoritătile nationale beneficiază de o mare putere discretionară nu numai în ceea ce priveste alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze în materia dreptului de proprietate, ci si în ceea ce priveste perioada de timp necesară implementării lor. El apreciază că ultima reformă în materie, si anume Legea nr. 247/2005, stabileste principiul acordării unor despăgubiri echitabile si neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, si accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emisiunea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză.
64. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislatia română răspunde exigentelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si că întârzierea înregistrată în acordarea unor despăgubiri nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele de fată, tinând seama si de circumstantele exceptionale ale reglementării în materie.
65. Reclamantul contestă acest argument. El observă că recursul în anulare era o cale de atac extraordinară si că părtile în litigiu au avut ocazia să îsi expună argumentele în timpul procedurii ordinare. în ceea ce priveste posibilitatea obtinerii unei despăgubiri, reclamantul consideră că legile nr. 10/2001 si nr. 247/2005 nu iau în considerare cazurile proprietarilor al căror imobil, restituit în baza unei hotărâri irevocabile, a fost vândut de stat unor terti. în orice caz, perspectiva de a li se acorda efectiv despăgubiri nu este previzibilă, având în vedere stadiul în care se află procesul de aplicare a acestor legi.

2. Aprecierea Curtii

66. Curtea reaminteste că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin Decizia definitivă din 5 septembrie 2001 si constată faptul că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Asadar, reclamantul avea „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (a se vedea
Cauza Brumărescu, citată mai sus, § 70, si Cauza Androne, citată mai sus, § 57).
67. Apoi, Curtea constată că, în urma recursului în anulare, Decizia din 6 decembrie 2006 a Curtii de Apel Târgu Mures, care a rejudecat fondul cauzei si a respins actiunea în constatarea nulitătii contractului de vânzare-cumpărare, creează o situatie dacă nu identică, cel putin similară cu cea a reclamantilor din Cauza Străin si altii împotriva României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; a se vedea si Cauza Sebastian Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38—40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constată că, la sfârsitul procedurii în cauză, coexistă două titluri de proprietate asupra aceluiasi bun si că reclamantul se află în imposibilitatea de a se bucura de bunul asupra căruia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.
68. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale prezentei cauze si a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (a se vedea Cauza Porteanu, citată mai sus, §§ 32—35).
69. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de fată. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează actiunile în revendicare imobiliare si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terti de bună-credintă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al acestuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
70. Tinând cont de cele de mai sus si de jurisprudenta sa în materie, Curtea apreciază că în spetă zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său l-a făcut să sufere o sarcină disproportionată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Conventie

71. Conform art. 41 din Conventie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă."

A. Prejudiciu

72. Reclamantul solicită restituirea imobilului în cauză, format din casă si terenul aferent. în cazul în care restituirea imobilului nu mai este posibilă, el solicită 110.000 euro (EUR), reprezentând valoarea de piată a imobilului respectiv, conform raportului de expertiză depus. Din acest raport de expertiză reiese că expertul l-a întocmit în luna martie 2007 exclusiv pe baza datelor furnizate de reclamant, neputând avea acces la imobil din cauza opozitiei tertilor cumpărători. Reclamantul solicită, de asemenea, 42.900 dolari americani (USD), reprezentând chiriile nepercepute începând cu data de 1 iulie 1987 până la punerea sa în posesie efectivă. De asemenea, el solicită suma de 35.000 USD cu titlu de daune morale cauzate de frustrarea provocată de recursul în anulare si suma de 1.500 USD din cauza duratei nerezonabile a procedurii. El solicită ca sumele ce îi vor fi acordate să fie convertite în dolari americani, pe motiv că domiciliul său este în Israel.
73. Guvernul furnizează opinia unui expert, datând din luna mai 2007, conform căreia valoarea imobilului în cauză este de 86.400 EUR. De asemenea, el constată că expertiza depusă la dosar de către reclamant se bazează exclusiv pe datele
furnizate de acesta expertului si pe supozitii. Invocând jurisprudenta Curtii în materie, Guvernul observă că Curtea nu poate specula asupra valorii chiriilor nepercepute si că acest prejudiciu ar putea fi eventual luat în considerare din perspectiva prejudiciului moral. Pe de altă parte, el apreciază că perioada dinainte de 20 iunie 1994 nu ar putea fi luată în considerare de Curte în măsura în care ea nu este competentă ratione temporis si că, înainte de Decizia definitivă din 5 septembrie 2001, nicio hotărâre judecătorească nu a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului.
74. În ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul apreciază că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat si eventualele încălcări ale Conventiei si că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. El apreciază că suma de 1.500 USD solicitată pentru reparatia prejudiciului moral suferit din cauza duratei excesive a procedurii este conformă cu jurisprudenta Curtii în materie.
75. Curtea reaminteste că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligatia juridică de a pune capăt încălcării si de a-i înlătura consecintele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situatia anterioară acesteia [latridis împotriva Greciei (satisfactie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI2]. Ea constată că singurul fundament ce trebuie retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile constă, în spetă, în desfiintarea unei decizii irevocabile, cu încălcarea principiului securitătii juridice si a dreptului la respectarea bunurilor.
76. Curtea apreciază că, în circumstantele spetei, restituirea imobilului litigios reclamantului, al cărui drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivă din 5 septembrie 2001 a Curtii de Apel Alba lulia, l-ar situa pe reclamant, pe cât posibil, într-o situatie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerintele art. 6 din Conventie si cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu ar fi fost încălcate. în cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăste ca statul să îi plătească reclamantului, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a imobilului.
77. În spetă, în ceea ce priveste stabilirea valorii despăgubirii ce poate fi plătită reclamantului, Curtea observă că cele două părti au furnizat expertize asupra valorii imobilului litigios. Având în vedere informatiile de care dispune referitor la preturile de pe piata imobiliară locală, ea apreciază că valoarea de piată actuală a bunului este de 95.000 EUR. Această sumă va fi convertită în dolari americani.
78. În ceea ce priveste suma solicitată pentru lipsa de folosintă a imobilului, Curtea nu poate specula asupra posibilitătii si randamentului închirierii casei în discutie (Cauza Buzatu împotriva României nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005), însă ea va tine cont de acest aspect din perspectiva prejudiciului moral.
79. Referitor la cererea de acordare a daunelor morale, Curtea apreciază că desfiintarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001 si imposibilitatea reclamantului de a se bucura de dreptul său de proprietate au adus o gravă atingere drepturilor sale, creându-i un prejudiciu moral. Tinând cont de toate elementele aflate la dispozitia sa si statuând în echitate, asa cum prevede art. 41 din Conventie, ea îi acordă 5.000 EUR cu acest titlu, sumă ce va fi convertită, de asemenea, în dolari americani.

B. Cheltuieli de judecată

80. Reclamantul solicită 2.342 USD pentru cheltuielile de deplasare din Israel în România pentru a putea participa la procedura internă si pentru a completa personal formularul de cerere trimis Curtii si 2.540 USD pentru salariile nepercepute din cauza deplasărilor sale în România. El solicită suma de 3.567 USD pentru cheltuielile de judecată suportate în fata instantelor interne si în fata Curtii. în sfârsit, el solicită 508 USD pentru cheltuielile administrative de trimitere a dosarului si pentru traducerile necesare pentru procedura în fata Curtii, precum si suma de 300 USD, reprezentând alte cheltuieli. Reclamantul a furnizat documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.
81. Guvernul apreciază că cheltuielile de judecată suportate de reclamant pentru a se deplasa din străinătate în România pentru a participa la procedura internă si a completa formularul de cerere nu erau necesare, în măsura în care era reprezentat de un avocat. De asemenea, el observă că o parte din cheltuielile de judecată solicitate de reclamant nu se referă la procedura ce face obiectul cererii sale si că o mare parte din sumele solicitate nu sunt justificate.
82. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. Curtea constată că doar o parte a cheltuielilor expuse de reclamant au fost cu adevărat si în mod necesar efectuate si au legătură cu încălcările constatate. Tinând cont de elementele aflate în posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să îi acorde reclamantului suma de 2.000 EUR cu acest titlu, ce va fi convertită în dolari americani.

C. Dobânzi moratorii

83. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Conventie în ceea ce priveste echitatea procedurii;
3. hotărăste că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie în ceea ce priveste durata procedurii;
4. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
5. hotărăste:
a) ca statul pârât să îi restituie reclamantului imobilul situat în Alba lulia, str. Gheorghe Doja nr. 3b în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. 2 din Conventie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, 95.000 EUR (nouăzeci si cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească reclamantului suma de 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, precum si suma de 2.000 EUR (două mii euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele mentionate mai sus;
d) ca sumele respective să fie convertite în dolari americani, la cursul de schimb valabil la data plătii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si până la efectuarea plătii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparatie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,
presedinte

Santiago Quesada,
grefier

RECTIFICĂRI
În anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 615/2008 privind redobândirea cetăteniei române de către unele persoane, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 20 iunie 2008, se face următoarea rectificare (care nu apartine Redactiei „Monitorul Oficial, Partea I"):
- la nr. 50, în loc de: „Filipenco Andrei, fiul lui Ion si Ecaterina..." se va citi: „Filipenco Andrei, fiul lui Ivan si Ecaterina...".

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.