"nimeni nu e mai presus de lege"

art.6 din Conventie

 

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 10 iunie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 42.250/02) inaintata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Viorel Calmanovici (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 25 octombrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna Diana-Olivia Hatneanu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a sustinut, in special, in temeiul art. 5 §§1 si 3 si al art. 6 din Conventie, nelegalitatea si lipsa de necesitate a luarii si mentinerii arestarii preventive fata de el, precum si inechitatea procedurii penale indreptate impotriva sa. De altfel, invocand art. 8 din Conventie si art. 3 din Protocolul nr. 1, el s-a plans de atingerea adusa dreptului la respectarea vietii sale private si de familie si dreptului sau la alegeri libere din cauza masurilor de supraveghere al caror obiect a fost si din cauza interdictiei ex lege a drepturilor sale parintesti si a dreptului sau de vot in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea.
4. La data de 4 iulie 2005, Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Conventie, aceasta a decis sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.
IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut in anul 1972 si locuieste in Bucuresti.
A. Interceptarea conversatiilor telefonice si supravegherea reclamantului de catre serviciile speciale
6. La data de 15 iulie 2002, C.J., comerciant de nationalitate chineza, a dat o declaratie la Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti, parchet care a consemnat-o intr-un proces-verbal. Prin aceasta el ii denunta pe R.P. si pe reclamant, care la momentul respectiv erau ofiteri de politie in cadrul serviciului de combatere a criminalitatii economice si financiare, cu motivarea ca, la data de 10 iulie 2002, cel de-al doilea i-ar fi cerut 2.000 de dolari americani (USD) pentru a ii restitui actele contabile ale societatii sale comerciale, confiscate de politie. C.J. luase legatura cu R.P., pe care il cunostea deja, ca sa intervina pe langa reclamant si sa negocieze suma respectiva. In procesul-verbal se mentiona ca C.J. vorbea bine romaneste si ca nu era necesara prezenta unui interpret.
7. La data de 15 iulie 2002, procurorul N.C. de la Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti a autorizat serviciile speciale sa procedeze la inregistrarea imaginilor si conversatiilor telefonice referitoare la reclamant, R.P. si C.J. Conform prevederilor autorizatiei, interceptarea si inregistrarea se refereau "si la telefoanele" mobile ale lui R.P. si C.J. Procurorul a precizat ca, in baza denuntului facut de C.J., existau indicii pertinente privind comiterea, de catre reclamant si R.P., a infractiunii de luare de mita. Autorizatia respectiva era valabila pentru o perioada de 30 de zile si facea trimitere la art. 911-914 din Codul de procedura penala (CPP).
8. La data de 18 iulie 2002, procurorul a dispus punerea sub ascultare a telefonului mobil al reclamantului pentru o durata de 30 de zile, invocand aceleasi motive si facand trimitere la aceleasi articole din CPP. La data de 22 iulie 2002, un procuror de pe langa parchetul mentionat mai sus a solicitat "supravegherea activitatilor reclamantului" si ale lui R.P., in zilele de 22 si 23 iulie 2002, de catre serviciile speciale ale Directiei generale de informatii si protectie interna a Ministerului de Interne, precizand numerele de inmatriculare ale masinilor lor.
9. La data de 22 iulie 2002, spre ora 22, R.P. a fost audiat de procuror si de serviciile speciale care l-au supravegheat si filmat, in urma unui flagrant delict organizat cu ajutorul lui C.J. La data de 23 iulie 2002, procurorul a dispus arestarea preventiva a lui R.P. si inceperea urmaririi penale impotriva reclamantului.
B. Luarea si mentinerea masurii arestarii preventive fata de reclamant
10. Prin doua ordonante din data de 2 august 2002, emise in temeiul art. 148 lit. h) din CPP, un procuror de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti a pus in miscare actiunea penala impotriva reclamantului si a dispus arestarea preventiva pentru o perioada care a expirat la 31 august 2002. Reclamantul era banuit de luare de mita si de sustragere de documente. Procurorul a redactat aceste ordonante pe formulare tipizate, facand trimitere la art. 146, 148 si 151 din CPP, si le-a completat in special cu un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizand ca acesta se afla in situatia prevazuta de art. 148 lit. h) din CPP, al carui text l-a reprodus.
11. Arestarea preventiva a reclamantului a fost inscrisa cu titlu provizoriu in cazierul sau judiciar.
12. Prin Incheierea din 12 august 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a admis recursul reclamantului impotriva ordonantei prin care s-a dispus arestarea preventiva din data de 2 august 2002, cu motivarea ca aceasta ordonanta incalca art. 136, 137 si 148 lit. h) din CPP. Instanta a statuat ca ordonanta respectiva nu preciza motivele concrete pentru care era necesara arestarea preventiva a reclamantului si pentru care lasarea acestuia in libertate prezenta un pericol pentru ordinea publica. In aceasta privinta, instanta a mentionat ca pericolul la care se face referire mai sus, care nu exista in speta, nu trebuie confundat cu "pericolul social al faptelor" pe care se presupune ca partea interesata le-a comis si ca parchetul ar fi trebuit sa tina cont, conform art. 136 alin. 3 din CPP, si de buna conduita a reclamantului in societate, faptul ca era casatorit si tatal unui copil si ca nu avea antecedente penale.
13. Prin Decizia din 20 august 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a admis recursul parchetului si a confirmat masura arestarii preventive impusa prin ordonanta citata anterior. Curtea Militara de Apel Bucuresti a constatat ca faptele de care era acuzat reclamantul erau pedepsite cu peste 2 ani de inchisoare, conform art. 148 lit. h) din CPP, si ca, in ceea ce priveste pericolul pentru ordinea publica, parchetul luase in calcul posibilitatea ca partea interesata sa se impotriveasca desfasurarii anchetei si, prin urmare, aflarii adevarului. Observand ca in dosar existau dovezi de vinovatie a reclamantului si ca nu exista niciun motiv de nulitate a ordonantei in cauza, Curtea Militara de Apel Bucuresti a constatat legalitatea si temeinicia acesteia.
14. Prin Incheierea de sedinta din 20 august 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a admis cererea parchetului si, reproducand textul art. 148 lit. h) din CPP intr-un paragraf in care se referea fara deosebire la reclamant si la coinculpatul sau, R.P., acesta a prelungit cu 20 de zile arestarea preventiva a reclamantului, incepand cu 1 septembrie 2002, fara a raspunde la argumentele acestuia referitoare la art. 136 alin. 3 din CPP. Recursul declarat de reclamant a fost respins printr-o decizie a Curtii Militare de Apel Bucuresti din 5 septembrie 2002, ale carei considerente, fara a face diferenta intre reclamant si coinculpat, precizau ca acestia puteau fi condamnati la o pedeapsa de mai mult de 2 ani de inchisoare, ca punerea in libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publica si ca arestarea preventiva era necesara pentru buna desfasurare a urmaririi penale.
15. In sedinta din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a respins ca neintemeiata exceptia invocata de reclamant referitoare la necompetenta instantelor militare in ceea ce il priveste incepand cu intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului (Legea nr. 360/2002), conform careia politistii erau, din momentul respectiv, functionari publici, nemaifiind militari. Printr-o incheiere din aceeasi zi, instanta a admis cererea parchetului si a prelungit din nou cu 30 de zile arestarea preventiva a reclamantului, de la 21 septembrie pana la 20 octombrie 2002. Referindu-se fara deosebire la reclamant si la coinculpat, aceasta a statuat ca mentinerea lor in arest era justificata, deoarece procurorul nu luase inca o decizie in dosarul de urmarire penala, si ca punerea lor in libertate putea sa afecteze procesul penal, facand mai dificila executarea masurilor pe care le va putea lua ulterior procurorul-sef al parchetului. Prin Decizia din 15 octombrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a mentinut incheierea tribunalului. Referindu-se in aceeasi fraza la ambii inculpati, ea a observat ca urmarirea penala avea ca obiect fapte de luare de mita si ca punerea in libertate a acestora ar prezenta un pericol real pentru ordinea publica.
16. Prin Incheierea din 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a admis cererea parchetului si a prelungit cu 30 de zile arestarea preventiva a reclamantului, de la 21 octombrie pana la 19 noiembrie 2002. Intr-un paragraf in care se referea fara deosebire la partea interesata si la coinculpatul sau, instanta a considerat ca sunt intrunite conditiile art. 136 si ale art. 148 lit. h) din CPP si ca motivele care au stat la baza luarii masurii arestarii preventive erau inca valabile, mentionand in subsidiar necesitatea asigurarii bunei desfasurari a procesului penal. Prin Decizia din 31 octombrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti, statuand in ultima instanta, a mentinut aceasta incheiere. Referindu-se in acelasi paragraf la cei 2 coinculpati, ea a apreciat ca faptele grave de care erau acuzati, care tineau de infractiunea de luare de mita, calitatea lor si modalitatea in care au comis aceste fapte justificau concluzia ca lasarea in libertate putea prezenta un pericol pentru ordinea publica.
17. Prin Decizia definitiva din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a casat Sentinta din 11 noiembrie 2002 pronuntata pe fond de Tribunalul Militar Bucuresti (paragraful 24 de mai jos), cu motivarea ca, de la intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002, competenta de a analiza cauza pe fond le revenea instantelor de drept comun, sub sanctiunea nulitatii absolute, aceste prevederi aplicandu-se si in cazul fazei de urmarire penala. Ea a statuat ca, prin faptul ca nu si-a declinat competenta, asa cum ar fi trebuit s-o faca, tribunalul a incalcat prevederile sanctionate prin nulitatea absoluta. Totusi, considerand ca tribunalul militar urma sa isi decline competenta si ca masurile referitoare la mentinerea in arest preventiv erau dintre cele care necesitau urgenta, Curtea Militara de Apel Bucuresti a facut aplicarea art. 43 alin. 6 din CPP si a confirmat dispozitivul incheierii in ceea ce priveste prelungirea arestarii preventive a reclamantului de la 20 noiembrie pana la 19 decembrie 2002.
18. Prin Incheierea din 19 decembrie 2002, Curtea Suprema de Justitie, statuand in ultima instanta, a confirmat competenta instantelor de drept comun in speta, tinand cont de intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002, si a decis sa prelungeasca arestarea preventiva a reclamantului de la 20 decembrie 2002 pana la 18 ianuarie 2003.
19. Prin Decizia din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a admis, in temeiul art. 197 alin. 2 din CPP, exceptia nulitatii absolute a masurilor si actelor procedurale adoptate de instantele militare necompetente si a constatat, din acest motiv, incetarea de drept a arestarii preventive a reclamantului incepand cu 21 octombrie 2002, data la care tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, prelungise masura arestarii preventive in litigiu. Facand referire la art. 5 § 1 din Conventie, aceasta a constatat ca masura arestarii preventive decisa de o instanta necompetenta nu este conforma cu legea.
20. In urma recursului declarat de parchet, prin Decizia din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a casat decizia citata anterior si a decis mentinerea reclamantului in arest preventiv. Ea a statuat, pe de o parte, ca instanta Curtea de Apel Bucuresti nu trebuia sa analizeze decat propria sa sesizare si ca nu era competenta sa anuleze masuri referitoare la arestarea preventiva a reclamantului a caror legalitate fusese confirmata de Curtea Militara de Apel Bucuresti si de Curtea Suprema de Justitie in deciziile lor din 7 si, respectiv, 19 decembrie 2002. Ea a statuat, pe de alta parte, ca aceeasi Curte de Apel nu avea niciun motiv sa isi constate necompetenta, intrucat art. 197 alin. 2 din CPP nu a fost incalcat.
21. Reclamantul a fost mentinut in stare de arest preventiv pana la data de 18 martie 2003, data deciziei de achitare pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti (paragraful 27 de mai jos).
C. Procedura penala pe fond impotriva reclamantului
22. Prin Rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul National Anticoruptie (PNA) i-a trimis pe reclamant si pe R.P. in judecata pentru luare de mita si sustragere de documente.
23. La o data neprecizata, reclamantul a solicitat Tribunalului Militar Bucuresti sa constate nulitatea actelor de urmarire penala si a rechizitoriului PNA, invocand in special nulitatea masurii de ascultare a posturilor telefonice utilizate de el si de familia lui si a inregistrarilor audio in privinta sa. Prin Incheierea din 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a respins cererea reclamantului, motivand ca actele autorizate de procuror intre 15 si 22 iulie 2002 nu se refereau la reclamant si ca s-ar impune discutarea lor in timpul dezbaterilor. Cu toate acestea, tribunalul a admis cererea reclamantului de a consulta intregul dosar penal, inclusiv partea clasificata drept "strict confidentiala" de catre parchet, care cuprindea, printre altele, autorizatiile procurorului de punere sub ascultare a coinculpatilor si a lui C.J. si transcrierea conversatiilor lor telefonice.
24. Prin Sentinta din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a condamnat reclamantul la o pedeapsa cu inchisoarea de 5 ani pentru acuzatiile de luare de mita si sustragere de documente. Analizand fisa postului reclamantului, precum si declaratiile de martori, instanta a considerat ca faptele comise intrau in atributiile sale de ofiter de politie.
25. In urma apelului reclamantului, prin Decizia din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a infirmat sentinta citata anterior, cu motivarea ca tribunalul militar devenise necompetent in privinta reclamantului in urma intrarii in vigoare a Legii nr. 360/2002. Ea a trimis cauza spre rejudecare in prima instanta la Curtea de Apel Bucuresti.
26. Curtea de Apel Bucuresti a procedat la o noua audiere a martorilor acuzarii si ai apararii si i-a ascultat pe reclamant si pe R.P. Conform afirmatiilor reclamantului, C.J., asistat de un interpret, a precizat cu aceasta ocazie ca nu cunoaste persoana care denuntase faptele incriminate.
27. Prin Decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel Bucuresti, aplicand principiul in dubio pro reo, l-a achitat pe reclamant cu privire la toate acuzatiile, in special din cauza contradictiilor dintre principalele probe ale acuzarii, si anume declaratiile succesive ale denuntatorului C.J. si ale coinculpatului R.P. In decizia sa, in care partea referitoare la analiza probelor legate de reclamant cuprindea circa 10 pagini, Curtea de Apel Bucuresti a constatat in special:
"[In fata organelor de ancheta] denuntarea verbala si declaratiile ulterioare ale lui C.J. au fost inregistrate in procese-verbale, cu incalcarea cerintelor procedurale in materie, in masura in care C.J. nu a dat declaratiile in prezenta unui interpret de limba chineza. (...) Trebuie subliniat faptul ca exista numeroase contradictii intre denunt si celelalte declaratii succesive (ale lui C.J.), ceea ce ridica serioase indoieli in ce priveste veridicitatea lor. [Curtea de Apel Bucuresti a reprodus fragmente din diferitele declaratii date in fata ei de catre C.J. la data de 15 iulie 2002] (...) Declaratiile lui C.J. nu conving curtea de faptul ca inculpatul [reclamantul] i-ar fi cerut vreo suma (...) si versiunea faptelor expusa de C.J. nu este sustinuta de declaratiile martorilor colegi ai reclamantului. Faptul ca prenumele inculpatului apare in convorbirile telefonice dintre C.J. si coinculpatul R.P. nu poate duce la concluzia ca partea interesata a fost implicata [in faptele incriminate], din urmatoarele motive: (...) In plus, declaratiile coinculpatului R.P. si cele ale denuntatorului C.J. prezinta urmatoarele contradictii: (...)
Din continutul convorbirilor telefonice nu reiese in mod concret ca coinculpatul R.P. i-ar fi facut partii interesate o oferta din partea cetatenilor chinezi, nici ca partea interesata i-ar fi cerut vreo suma de bani. (...) Aceste inregistrari nu sunt verosimile in ceea ce priveste continutul lor si in raport cu incadrarea juridica retinuta impotriva partii interesate. De altfel, singurele declaratii care o incrimineaza pe aceasta sunt cele ale denuntatorului C.J. si ale coinculpatului R.P., declaratii contradictorii si necoroborate cu celelalte mijloace de proba, astfel incat ele trebuie inlaturate in parte, deoarece nu reflecta adevarul. De asemenea, trebuie observat ca intre declaratiile lui C.J. exista elemente sustinute de coinculpatul R.P., asadar nu este vorba de o proba directa (...) In speta, tinand cont de probele administrate, nu reiese fara echivoc ca partea interesata a comis infractiunea de luare de mita, ceea ce ar justifica rasturnarea prezumtiei de nevinovatie; indoielile existente trebuie interpretate in favoarea partii interesate (in dubio pro reo). (...)"
28. In ceea ce priveste infractiunea de sustragere de documente, Curtea de Apel Bucuresti a facut trimitere in acelasi timp la masurile de securitate stricte luate in privinta documentelor contabile si la declaratiile martorilor referitoare la conditiile nepotrivite de transport si de aplicare a sigiliilor la anumiti saci ce contin documente si a constatat ca probele administrate nu sunt suficiente pentru a demonstra ca reclamantul a sustras documente contabile.
29. La data de 19 martie 2003, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti a declarat recurs impotriva deciziei mentionate mai sus in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie (Curtea de Casatie), cu noua denumire a Curtii Supreme de Justitie ulterioara anului 2003.
30. La o data neprecizata, care, in opinia Guvernului, este posterioara intrarii in vigoare, la 14 octombrie 2003, a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea si completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului, aprobata cu modificari prin Legea nr. 101/2004, reclamantul a fost suspendat din functia de ofiter de politie.
31. La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs, intemeiate pe art. 3859 alin. 17 si 18 din CPP. In concluziile sale scrise, prin intermediul avocatului sau, reclamantul a ridicat exceptia de nulitate a recursului, cu motivarea ca acesta fusese introdus de catre un parchet necompetent si ca apoi a fost tardiv motivat de PNA, competent in materie. De asemenea, avand in vedere probele administrate in fata Curtii de Apel Bucuresti, reclamantul a solicitat mentinerea deciziei de achitare din cauza ilegalitatii si a contradictiilor din aceste probe. In opinia reclamantului, din probele respective nu reiesea ca ar fi solicitat sau acceptat, direct sau indirect, plata vreunei sume de bani de catre C.J. In plus, reclamantul a aratat ilegalitatea probelor reprezentate de inregistrarile convorbirilor sale telefonice efectuate inainte de inceperea urmaririi penale. De asemenea, el a contestat ca ar fi fost interlocutorul lui R.P. in conversatia din 17 iulie 2002, pe care isi intemeia parchetul recursul, avand in vedere mentiunea "probabil" indicata de autoritatile insarcinate sa identifice daca vocea respectiva era a sa.
32. Curtea de Casatie nu a procedat la o noua audiere a martorilor sau a reclamantului. Procesul-verbal al sedintei din data de 10 iunie 2004, cu ocazia dezbaterilor referitoare la recurs, cuprinde urmatoarele in partea sa relevanta:
"In ceea ce priveste recursul pe fond, procurorul a solicitat casarea deciziei [din 18 martie 2003] pentru motivele depuse la dosar si condamnarea inculpatului [reclamantul] (...). Avocatii [inculpatilor] au solicitat respingerea recursului. Luand ultimii cuvantul, inculpatii s-au declarat de acord cu concluziile avocatilor lor.
Avand nevoie de timp pentru a analiza probele administrate la dosar, Curtea amana pronuntarea deciziei (...)."
33. Prin Decizia din data de 18 iunie 2004, Curtea de Casatie a respins exceptia nulitatii recursului cu motivarea ca fiecare dintre cele doua parchete a actionat in limitele sale de competenta, avand in vedere modificarea prevederilor legale in materie. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la o pedeapsa de 3 ani si 6 luni de inchisoare si a aplicat in consecinta prevederile art. 64 lit. a)-c) si art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele complementare si accesorii. Din dosar rezulta ca reclamantul era tatal unui copil in varsta de 2 ani la momentul respectiv. Curtea de Casatie nu a raspuns la motivele reclamantului privind ilegalitatea si lipsa de valoare probatorie a inregistrarilor convorbirilor sale telefonice. Prin aceeasi decizie, ea l-a condamnat pe R.P. la 2 ani de inchisoare, luand in considerare circumstante atenuante. Pasajele relevante ale deciziei sunt urmatoarele:
"Din totalitatea probelor administrate in speta rezulta ca elementul material al infractiunii de luare de mita (...) este demonstrat in totalitate. Vinovatia reclamantului este dovedita prin procesul-verbal ce consemneaza denuntul verbal, prin declaratiile denuntatorului C.J. referitoare la discutia pe care a avut-o cu partea interesata (...) [si prin] inregistrarea convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002. (...) Pe de alta parte, declaratiile martorilor si analiza comparativa a documentelor gasite asupra denuntatorului si a celor din sacul de plastic desigilat confirma foarte clar sustragerea documentelor contabile in discutie. (...) Prin urmare, achitarea coinculpatilor (...) nu este intarita de mijloacele de proba furnizate. (...)".
D. Neparticiparea reclamantului la alegerile din 2004 si eliberarea sa conditionata din luna septembrie 2005
34. Conform Adresei din 4 ianuarie 2006 trimise Guvernului de administratia penitenciarului Jilava, reclamantul, din cauza condamnarii sale la pedeapsa cu inchisoarea prin decizia Curtii de Casatie din 18 iunie 2004, nu indeplinea conditiile care sa ii permita sa isi exercite dreptul de vot la alegerile parlamentare si prezidentiale organizate la inchisoarea Jilava la 28 noiembrie si 12 decembrie 2004.
35. In urma sesizarii comisiei competente a penitenciarului Jilava, unde reclamantul isi executa pedeapsa, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, prin Sentinta din 20 septembrie 2005, a dispus eliberarea conditionata a reclamantului.
36. In lipsa unui recurs declarat de parchet, sentinta citata anterior a ramas definitiva si executorie la expirarea termenului de recurs, adica la data de 26 septembrie 2005, la miezul noptii.
37. La data de 27 septembrie 2005, la ora 10,51, judecatorul delegat al Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, insarcinat cu executarea pedepselor cu inchisoarea, a trimis un fax la inchisoarea Jilava pentru a informa personalul inchisorii despre pronuntarea Sentintei din data de 20 septembrie 2005 si pentru a dispune luarea masurilor necesare eliberarii reclamantului.
38. Reclamantul a fost eliberat efectiv in data de 27 septembrie 2005, la ora16,30.
39. In ceea ce priveste timpul care a trecut intre orele 10,51 si 16,30, administratia penitenciarului Jilava a precizat, in Adresa din 4 ianuarie 2006 citata anterior, ca la data de 27 septembrie 2005 au mai fost eliberati alti 4 detinuti si ca a fost necesar sa se redacteze pentru fiecare documentele necesare in vederea punerii lor in libertate. In acest sens, ea mentioneaza ca activitatile administrative referitoare la eliberarea din inchisoare a detinutilor necesita o perioada de timp considerabila, care nu poate fi cuantificata, deoarece nu este reglementata prin lege.
II. Dreptul si practica interne pertinente
A. CPP
1. Prevederile si jurisprudenta relevante referitoare la luarea si mentinerea masurii arestarii preventive
40. Articolele relevante din CPP, astfel cum erau in vigoare la data evenimentelor si pana la modificarea lor prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 66/2003 privind modificarea unor dispozitii din Codul de procedura penala si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedura penala, prevedeau urmatoarele:
ARTICOLUL 136
(Scopul si categoriile masurilor preventive)
"In cauzele privitoare la infractiuni pedepsite cu inchisoare, pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua fata de acesta una dintre urmatoarele masuri preventive:
a) retinerea;
b) obligarea de a nu parasi localitatea;
c) arestarea preventiva.
Masura aratata la lit. a) poate fi luata de organul de cercetare penala, iar masurile aratate la lit. b) si c) se pot lua numai de procuror sau de instanta de judecata.
Alegerea masurii ce urmeaza a fi luata se face tinandu-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infractiunii, de sanatatea, varsta, antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia masura."
ARTICOLUL 137
(Cuprinsul actului prin care se ia masura preventiva)
"Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculparii, textul de lege in care aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita si temeiurile concrete care au determinat luarea masurii preventive."
ARTICOLUL 148
(Conditiile si cazurile in care se dispune arestarea inculpatului)
"Masura arestarii inculpatului poate fi luata daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 [acest articol prevede existenta unor probe sau indicii temeinice cu privire la comiterea unei infractiuni] si numai in vreunul dintre urmatoarele cazuri:
(...)
d) sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte;
(...)
h) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica."
41. In ceea ce priveste art. 148 lit. h) din CPP si notiunea de "pericol pentru ordinea publica", Curtea de Apel Bucuresti a statuat, intr-o decizie din data de 9 aprilie 2004, ca simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea masurii arestarii preventive a unui inculpat, fara sa se motiveze in mod concret, asa cum prevede art. 137 din acelasi cod, faptele sau cauzele pentru care lasarea in libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publica, este in masura sa lase loc arbitrarului. Curtea de Apel Bucuresti a statuat in aceasta decizie, precum si in deciziile sale din 18 februarie si 2 aprilie 2002 si din 18 februarie 2003, ca pericolul pentru ordinea publica la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, in special daca este vorba de riscul ca inculpatul sa comita o noua infractiune sau de reactia publica declansata de faptele comise. Rezonanta in opinia publica, o anumita stare de nesiguranta generata de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidentiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publica, notiune care nu trebuie confundata cu cea de "pericol social al faptelor" comise (deciziile din 28 februarie 1997 si 16 noiembrie 2005 ale curtilor de apel Brasov si, respectiv, Oradea si Decizia din 16 august 1990 a Curtii Supreme de Justitie). Intr-un mod oarecum diferit, in Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de coruptie, Curtea Suprema de Justitie a considerat ca existenta unui pericol pentru ordinea publica trebuie analizata atat in functie de profilul personal al inculpatului, cat si de pericolul social al infractiunii pentru care este urmarit acuzatul, de reactia publica la comiterea infractiunii si de posibilitatea ca alte persoane sa comita fapte similare in lipsa unei reactii ferme impotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. In mai multe decizii in care instantele interne au constatat lipsa unor motive concrete si a unor probe pentru care lasarea in libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publica, ele au decis punerea in libertate a partii interesate, fara a trimite la prima instanta, pentru o noua judecata, dosarul referitor la mentinerea inculpatului in arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 si 16 noiembrie 2005 ale curtilor de apel Brasov, Bucuresti si Oradea).
42. Art. 146 din CPP prevede ca procurorul poate dispune arestarea preventiva a unui invinuit, printr-o decizie motivata, daca considera ca este necesar pentru urmarirea penala si daca sunt indeplinite conditiile impuse de art. 143 si de unul dintre alineatele art. 148 din CPP. Art. 151 prevede ca mandatul de arestare preventiva a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei masuri, trebuie sa precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Art. 155 prevede ca arestarea preventiva a unui inculpat poate fi prelungita de instanta competenta daca acest lucru este necesar si numai motivat.
2. Prevederile si jurisprudenta relevanta in materie de competenta a instantelor si de nulitate
43. Prevederile relevante in materie sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 43 alin. 6
(Conflictul de competenta)
"Instanta care si-a declinat competenta ori s-a declarat competenta cea din urma ia masurile si efectueaza actele ce reclama urgenta."
ARTICOLUL 197 alin. 2 si 3
"Dispozitiile relative la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei (...) sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii (...).
Nulitatea prevazuta in alin. 2 nu poate fi inlaturata in niciun mod. Ea poate fi invocata in orice stare a procesului si se ia in considerare chiar din oficiu."
44. In Decizia din data de 6 septembrie 2004, Curtea de Casatie a statuat ca nu exista conflict de competenta si ca, prin urmare, art. 43 din CPP nu se aplica, in caz de pronuntare a unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanta competenta.
ARTICOLUL 382 alin. 3
"Cand prima instanta a dispus arestarea inculpatului, instanta de apel poate mentine masura arestarii in caz de desfiintare a hotararii."
3. Prevederile relevante in materie de recurs impotriva unei hotarari care nu poate fi atacata cu apel
45. Prevederile relevante la data evenimentelor, precum si cele intrate in vigoare la data de 6 septembrie 2006, dupa modificarea CPP prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi, sunt descrise in Cauza Mircea impotriva Romaniei (nr. 41.250/02, §§ 30-31, 29 martie 2007). Prevederile legale de mai jos sunt, de asemenea, relevante:
ARTICOLUL 3856 alin. 3
"Recursul declarat impotriva unei hotarari care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevazute in art. 3859, iar instanta este obligata ca, in afara temeiurilor invocate si cererilor formulate de recurent, sa examineze intreaga cauza sub toate aspectele."
ARTICOLUL 3859
"Hotararile sunt supuse casarii in urmatoarele cazuri:
(...)
17. cand faptei savarsite i s-a dat o gresita incadrare juridica; (...)
18. cand s-a comis o eroare grava de fapt."
4. Prevederile referitoare la ascultarile telefonice si la inregistrarea de imagini
46. Prevederile relevante in materie, asa cum erau formulate la data evenimentelor, inainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003, precum si dupa aceasta modificare, sunt descrise in Hotararea Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2) (nr. 71.525/01, § 44 si urmatoarele, 26 aprilie 2007). Urmatoarele prevederi, care aveau urmatorul continut la data evenimentelor, sunt, de asemenea, relevante in speta:
ARTICOLUL 913
"Modalitatile si conditiile de efectuare a inregistrarilor aratate in art. 911 si 912 sunt aplicabile si in cazul oricarei alte inregistrari a convorbirilor pe banda magnetica, autorizate conform legii."
ARTICOLUL 914
"Dispozitiile art. 911 sunt aplicabile si in cazul inregistrarii de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevazuta in art. 912 (...)."
5. Articolul 4081 referitor la calea de atac a revizuirii in cazul unei hotarari de incalcare pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului
47. In urma modificarii CPP prin Legea nr. 356/2006 intrata in vigoare la data de 6 septembrie 2006, articolul respectiv prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
"Hotararile definitive pronuntate in cauzele in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a unui drept prevazut de Conventia europeana pentru apararea drepturilor si a libertatilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, daca consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate.
Pot cere revizuirea:
a) persoana al carei drept a fost incalcat; (...)."
B. Codul penal
48. La data evenimentelor, prevederile relevante din Codul penal erau urmatoarele:
ARTICOLUL 64
"Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi consta in interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi:
a) dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice;
(...)
d) drepturile parintesti (...)".
ARTICOLUL 71
"Pedeapsa accesorie consta in interzicerea drepturilor prevazute in art. 64. Condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viata sau a inchisorii atrage de drept interzicerea drepturilor aratate in alineatul precedent din momentul in care hotararea de condamnare a ramas definitiva si pana la terminarea executarii pedepsei, pana la gratierea totala sau a restului de pedeapsa (...)."
49. Art. 71 citat mai sus a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, intrata in vigoare la data de 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii constand in interzicerea dreptului prevazut la art. 64 lit. d) fiind de acum inainte lasata la aprecierea instantelor investite cu procedura penala impotriva partii interesate. Intrarea in vigoare a noului Cod penal, adoptat in 2004, si care nu prevedea modificarea art. 64 lit. a) si d) si art. 71, a fost amanata in mai multe randuri, ultima data pana in septembrie 2008, pentru a imbunatati cateva dintre prevederile sale. In prezent, in Parlamentul Romaniei se dezbate proiectul unui nou Cod penal.
C. Prevederile Legii nr. 360/2002 referitoare la suspendarea din functie
50. La data evenimentelor, dupa modificare prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 89/2003 (OUG nr. 89/2003), intrata in vigoare la data de 14 octombrie 2003, prevederile art. 65 din aceasta lege sunt urmatoarele:
"(1) In cazul in care impotriva politistului s-a inceput urmarirea penala (...), mentinerea sa in activitate se hotaraste dupa solutionarea definitiva a cauzei (...)
(...)
(3) In cazul in care s-a pus in miscare actiunea penala pentru savarsirea unei infractiuni (...) de serviciu sau in legatura cu serviciul, (...) ori a unor fapte de coruptie sau a oricarei alte infractiuni savarsite cu intentie, care l-ar face incompatibil cu exercitarea functiei de politist, precum si pe timpul arestarii preventive, politistul este suspendat din functie. In perioada suspendarii politistul nu beneficiaza de niciun drept dintre cele prevazute in prezenta lege (...).
(4) In cazul in care s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala ori achitarea, precum si in cazul incetarii urmaririi penale ori a procesului penal, politistul va fi repus in toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada (...) suspendarii din functie (...)."
Inainte de modificarea legislativa citata anterior, art. 65 nu prevedea suspendarea unui politist din functie, precum si din drepturile sale aferente in cazul plasarii sale in stare de arest preventiv.
51. Prin Hotararea din 27 mai 2004, Curtea Constitutionala a statuat ca art. 65 citat mai sus nu era contrar prevederilor constitutionale care garantau prezumtia de nevinovatie sau dreptul la munca, avand in vedere ca suspendarea unui politist din functie nu este decat o masura preventiva si de siguranta, dar care nu impiedica partea interesata sa exercite o alta profesie.
D. Operatiunile efectuate de personalul unei unitati penitenciare la punerea in libertate a unui detinut
52. Conform Adresei din data de 29 septembrie 2005 trimisa reclamantului de penitenciarul Jilava, operatiunile necesare punerii in libertate a unui detinut sunt reglementate prin regulamentul de ordine interioara al inchisorii si printr-un protocol incheiat de Ministerul Justitiei, Ministerul Administratiei Publice si Ministerul Afacerilor Interne. Conform Adresei din data de 4 ianuarie 2006 trimisa Guvernului, in practica, dupa ce a primit de la instanta competenta un document trimis prin fax prin care se dispune punerea in libertate a detinutului, personalul procedeaza la urmatoarele operatiuni administrative: inregistrarea la secretariat a faxului prin care se dispune punerea in libertate a detinutului si trimiterea lui la serviciul administrativ, care ia legatura cu instanta pentru confirmare si identifica detinutul; redactarea actelor necesare punerii in libertate a detinutului si prezentarea dosarului la directorul inchisorii pentru semnarea lui; redactarea tabelului de detinuti ce urmeaza a fi eliberati si inmanarea tabelului celorlalte servicii implicate (financiar, organizarea muncii, vizite); informarea supraveghetorului-sef care identifica detinutul in celula sa, perchezitia detinutului si insotirea lui pana in camera de primire a inchisorii; o noua verificare a identitatii detinutului in ceea ce priveste dosarul sau personal in inchisoare, luarea amprentelor si restituirea efectelor sale personale si a actelor de identitate; insotirea detinutului la iesirea din inchisoare.
IN DREPT
I. Asupra pretinselor incalcari ale articolului 5 § 1 din Conventie
53. Reclamantul se plange de ilegalitatea luarii masurii si mentinerii sale in arest preventiv in baza Ordonantei procurorului din data de 2 august 2002 si a incheierilor de sedinta din 20 august, 19 septembrie si 7 octombrie 2002, din cauza lipsei de competenta a autoritatilor care au pronuntat aceste hotarari, a lipsei motivelor prevazute in CPP si a lipsei de publicare a regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu inchisoarea, care se referea si la executarea arestului preventiv. De asemenea, el mai sustine lipsa de temei legal a retinerii sale timp de 16 ore in data de 27 septembrie 2005. Reclamantul invoca art. 5 § 1 din Conventie, ale carui parti relevante prevad urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent;
(...)
c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;
(...)".
A. Asupra detentiei reclamantului in perioada 2 august-19 noiembrie 2002
1. Asupra admisibilitatii
54. In masura in care reclamantul sustine incalcarea art. 5 § 1 din Conventie din cauza lipsei de competenta a procurorului pentru a proceda la luarea masurii arestarii preventive la data de 2 august 2002, Curtea observa ca la data evenimentelor, conform art. 148 din CPP, procurorul era competent sa dispuna o astfel de masura [vezi, mutatis mutandis, Ilie impotriva Romaniei (dec.), nr. 9.369/02, 30 martie 2006], care a fost ulterior confirmata de o instanta la data de 20 august 2002. In ceea ce priveste nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 citata anterior, Curtea observa ca reclamantul nu a precizat in ce mod ar putea nepublicarea acestui regulament sa confere un caracter ilegal plasarii si mentinerii sale in arest preventiv in baza ordonantei procurorului din 2 august 2002 si a hotararilor ulterioare ale instantelor.
55. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere trebuie respinsa ca vadit neintemeiata, in conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.
56. In ceea ce priveste celelalte aspecte ale capatului de cerere, Curtea constata ca ele nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, declara restul capatului de cerere admisibil.
2. Asupra fondului
a) Argumentele partilor
57. Reclamantul arata ca nici ordonanta prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive, emisa de procuror la data de 2 august 2002, nici hotararile ulterioare ale instantelor interne care au confirmat aceasta ordonanta nu au oferit motive concrete pentru a justifica "pericolul pentru ordinea publica" pe care l-ar fi prezentat lasarea sa in libertate, in timp ce art. 148 lit. h) din CPP, care face referire la acest lucru, constituia temeiul legal al luarii masurii arestarii preventive. Facand trimitere la art. 137 din CPP si la Hotararea Pantea impotriva Romaniei [nr. 33.343/96, §§ 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamantul considera ca masura arestarii preventive nu a fost nici "legala", nici hotarata "conform cailor legale", contrar prevederilor art. 5 § 1 lit. c) din Conventie. Mai mult, acesta observa ca instantele interne nu au oferit niciun indiciu in sprijinul afirmatiei conform careia el ar fi incercat sa influenteze desfasurarea anchetei.
58. Facand trimitere la faptele rezumate in paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul arata ca, in pofida prevederilor Legii nr. 360/2002, intrata in vigoare la data de 24 august 2002, ce prevedea competenta instantelor civile in cauzele penale in care erau implicati politisti, Tribunalul Militar Bucuresti, in incheierile sale de sedinta din 19 septembrie si 7 octombrie 2002, s-a considerat competent sa dispuna mentinerea reclamantului in arest preventiv, respingand exceptia invocata in acest sens. Decizia Curtii Militare de Apel Bucuresti din 7 decembrie 2002 a confirmat lipsa de competenta a instantelor militare si a mentinut, in temeiul art. 43 alin. 6 din CPP, starea de arest preventiv a reclamantului in perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002, insa nu a inlaturat masura ilegala a arestarii preventive indicata anterior.
59. Invocand jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul considera ca art. 137 si art. 148 lit. h) din CPP erau prevederi legale clare si previzibile si ca in Decizia din 20 august 2002 Curtea Militara de Apel Bucuresti a analizat ordonanta prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive, emisa de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a retinut existenta unor probe care demonstrau vinovatia reclamantului si posibilitatea ca acesta, daca s-ar fi aflat in libertate, sa actioneze pentru a impiedica aflarea adevarului in cauza ce-l privea. Referitor la existenta pericolului pentru ordinea publica prevazuta de art. 148 lit. h) din CPP, Guvernul considera ca acest pericol consta, fara indoiala, in conditiile concrete in care reclamantul comisese infractiunea de luare de mita.
60. In ceea ce priveste pretinsa lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti de a prelungi masura arestarii preventive a reclamantului dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002, Guvernul face trimitere la concluziile Deciziei Curtii Supreme de Justitie din data de 17 ianuarie 2003 si la prevederile art. 382 alin. 3 si art. 43 alin. 6 din CPP si considera ca instanta suprema a statuat ca mentinerea reclamantului in arest preventiv era conforma dreptului intern, astfel ca nu s-a incalcat art. 5 § 1.
b) Aprecierea Curtii
61. Curtea observa ca, pentru a analiza compatibilitatea masurii arestarii reclamantului cu art. 5 § 1 din Conventie in privinta motivelor furnizate de reclamant, trebuie facuta distinctia intre doua perioade: 2-31 august 2002, si anume perioada acoperita de ordonanta prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive pronuntate de procuror, si 21 septembrie-19 noiembrie 2002, perioada pentru care reclamantul a sustinut lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti de a-l mentine in starea de arest preventiv.
(i) Detentia reclamantului in perioada 2-31 august 2002
62. Curtea reaminteste ca termenii "regulamentar" si "conform cailor legale", care figureaza in articolul citat anterior, fac trimitere esentialmente la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond si de procedura ale acesteia. In plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricarei privari de libertate cu scopul acestui articol: sa protejeze individul impotriva arbitrarului (Amuur impotriva Frantei, Hotararea din 25 iunie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-III, § 50; Scott impotriva Spaniei, Hotararea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56).
63. Prin urmare, orice hotarare luata de instantele interne in sfera de aplicare a art. 5 trebuie sa fie conforma cu cerintele procedurale si de fond stabilite printr-o lege preexistenta. Daca autoritatilor nationale si in special instantelor le revine in primul rand obligatia de a interpreta si de a aplica dreptul intern in privinta art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern atrage dupa sine o incalcare a Conventiei, iar Curtea poate si trebuie sa verifice daca acest drept a fost respectat (Assanidze impotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 171, CEDO 2004-II, si Pantea, citata anterior, § 220).
64. In speta, Curtea trebuie sa analizeze daca luarea masurii arestarii preventive a reclamantului prin Ordonanta procurorului din data de 2 august 2002 in baza art. 148 lit. h) din CPP a fost efectuata "conform cailor legale". Curtea reaminteste ca a constatat deja o incalcare a art. 5 § 1 intr-o cauza in care Guvernul a admis ca, la luarea masurii arestarii preventive in baza art. 148 lit. h) din CPP, procurorul nu enuntase motivele pentru care el considera ca lasarea in libertate a partii interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publica, asa cum impuneau prevederile relevante in materie (vezi Pantea, citata anterior, §§ 222 si 223, si paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioada de detentie este, in principiu, legala daca se bazeaza pe o hotarare judecatoreasca. Totusi, facand trimitere la cauza Pantea citata anterior, Curtea apreciaza ca are datoria sa verifice respectarea de catre procuror a conditiei citate mai sus care permitea punerea reclamantului sub arest preventiv in temeiul art. 148 lit. h) din CPP.
65. Curtea observa ca in Decizia sa din 20 august 2002 Curtea Militara de Apel Bucuresti a admis recursul parchetului impotriva Incheierii pronuntate de Tribunalul Militar la data de 12 august 2002, care constata lipsa de pericol pentru ordinea publica, cu motivarea ca procurorul ce dispusese luarea masurii arestarii preventive a reclamantului la data de 2 august 2002 avusese in vedere posibilitatea ca acesta ar putea sa obstructioneze desfasurarea anchetei si, prin urmare, aflarea adevarului. Totusi, Curtea observa ca Ordonanta din data de 2 august 2002, ce reproducea textul art. 148 lit. h) din CPP, nu facea nicio mentiune a posibilitatii, pentru partea interesata, de a impiedica aflarea adevarului in timpul urmaririi penale desfasurate impotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la luarea masurii arestarii preventive in temeiul art. 148 lit. d) din CPP. Pe de alta parte, presupunand ca aceeasi Curte Militara de Apel ar fi inteles sa modifice temeiul legal al luarii masurii arestarii preventive a reclamantului pentru a face referire la art. 148 lit. d) din CPP, trebuie mentionat ca aceasta nu a oferit niciun fapt sau motiv concret in sprijinul afirmatiei sale [vezi, a contrario, Gaidjurgis impotriva Lituaniei (dec.), nr. 49.098/99, 16 ianuarie 2001]. In fine, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care considera ca pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi prezentat lasarea in libertate a reclamantului reiesea "in mod indubitabil" din modul in care partea interesata a comis infractiunea de luare de mita, in masura in care nici procurorul, nici instantele interne nu au prezentat un astfel de motiv la data evenimentelor.
66. In aceste conditii, Curtea apreciaza ca Guvernul nu a adus niciun element relevant pentru a face o distinctie in aceasta privinta intre cauza de fata si cauza Pantea citata anterior. Prin urmare, nerespectarea "cailor legale" de catre procuror la luarea masurii arestarii preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsa intre 2 si 31 august 2002 a determinat incalcarea art. 5 § 1 lit. c) din Conventie.
(ii) Detentia reclamantului in perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002
67. Curtea observa ca perioada de detentie in discutie se intemeiaza pe incheierile din 19 septembrie si 7 octombrie 2002, pronuntate de Tribunalul Militar Bucuresti, si ca art. 5 § 1 lit. c) este aplicabil, cu exceptia perioadei cuprinse intre 11 si 19 noiembrie 2002, care trebuie analizata din perspectiva art. 5 § 1 lit. a), ca detentie ce urmeaza dupa condamnarea in prima instanta a reclamantului de acest tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Totusi, tinand cont de capatul de cerere al reclamantului, prin care sustine lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti, Curtea considera ca nu este necesar sa analizeze cele 3 hotarari in discutie dupa criterii diferite, avand in vedere ca art. 5 § 1 lit. a) prevede si ca privarea de libertate sa rezulte dintr-o hotarare judecatoreasca pronuntata de o instanta competenta, care are autoritatea necesara pentru a statua asupra cauzei (Dacosta Silva impotriva Spaniei, nr. 69.966/01, § 43, 2 noiembrie 2006).
68. Curtea reaminteste ca o perioada de detentie este, in principiu, legala daca are loc ca executare a unei hotarari judecatoresti. Constatarea ulterioara a unei incalcari de catre judecator nu poate sa se rasfranga, in dreptul intern, asupra valabilitatii detentiei suferite in acel interval. De aceea, Curtea continua sa refuze sa admita cereri provenite de la persoane recunoscute ca vinovate de savarsirea de infractiuni si care folosesc ca argument faptul ca instantele de apel au constatat ca verdictul de vinovatie sau pedeapsa a avut la baza erori de fapt sau de drept (Benham impotriva Regatului Unit, Hotararea din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, § 42).
69. In cauza de fata, Curtea trebuie sa analizeze daca incheierile din 19 septembrie si 7 octombrie 2002 si Sentinta din 11 noiembrie 2002 pronuntate de Tribunalul Militar Bucuresti constituiau un temei legal pentru privarea de libertate a reclamantului, avand in vedere in special lipsa de competenta pretinsa de partea interesata. In acest sens, Curtea reaminteste ca, pentru a stabili daca art. 5 § 1 din Conventie a fost respectat, este potrivit sa se faca o distinctie fundamentala intre hotararile prin care s-a dispus in privinta detentiei vadit nelegale - de exemplu, cele emise de o instanta in afara competentei sale - si hotararile prin care s-a dispus asupra detentiei care sunt prima facie valabile si eficace pana in momentul in care sunt anulate de o alta instanta interna (Benham citata anterior, §§ 43 si 46; Lloyd si altii impotriva Regatului Unit, nr. 29.798/96, si urmatoarele, §§ 83, 108, 113 si 116, 1 martie 2005; Khoudoyorov impotriva Rusiei, nr. 6.847/02, §§ 128-129, 8 noiembrie 2005).
70. Curtea observa ca Guvernul se sprijina pe Decizia Curtii Supreme de Justitie din 17 ianuarie 2003 si pe art. 382 alin. 3 si art. 43 alin. 6 din CPP pentru a conchide ca detentia reclamantului dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002 era legala. In masura in care, fiind vorba de perioada in cauza, decizia citata anterior a facut trimitere, in esenta, la Decizia Curtii Militare de Apel Bucuresti din data de 7 decembrie 2002, trebuie analizata importanta acestei ultime decizii in ceea ce priveste competenta tribunalului militar.
71. In aceasta privinta, Curtea constata ca, prin desfiintarea Sentintei Tribunalului Militar Bucuresti din 11 noiembrie 2002 din cauza lipsei de competenta a instantelor militare in privinta reclamantului dupa data de 24 august 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a aplicat totusi in speta art. 43 alin. 6 din CPP, precizand ca trebuia mentinuta acea parte din dispozitivul sentintei care dispunea detentia reclamantului in perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002 cu motivarea ca tribunalul "urma sa isi decline competenta". Trebuie retinut ca aceasta instanta militara a constatat in mod expres lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti pentru perioada ulterioara datei de 24 august 2002, adica cea pentru care acesta dispusese mentinerea reclamantului in starea de arest in sentintele din 19 septembrie, 7 octombrie si 11 noiembrie 2002, dar nu a inlaturat prin intermediul art. 43 alin. 6 din CPP decat perioada de detentie cuprinsa intre 20 noiembrie si 19 decembrie 2002, pe care prezentul capat de cerere nu o vizeaza. In masura in care doar o interpretare restransa se incadreaza in cerintele art. 5 § 1 din Conventie, textul Deciziei Curtii Militare de Apel Bucuresti din 7 decembrie 2002 nu poate fi inteles ca validand, in mod retroactiv, detentia reclamantului de la 21 septembrie pana la 19 noiembrie 2002, la care decizia respectiva nu face nicio trimitere. Nu numai ca o validare retroactiva a unei detentii dispuse de o instanta lipsita de competenta ar fi contrara dreptului intern si art. 5 § 1 din Conventie, dar Curtea observa si ca o astfel de interpretare ar fi in contradictie, in speta, cu constatarea ca Tribunalul Militar a respins in mod expres exceptia de lipsa de competenta ridicata de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).
72. Avand in vedere constatarea lipsei de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti si faptul ca nu exista nicio alta hotarare judecatoreasca care sa constituie temeiul legal al detentiei in discutie, Curtea considera ca detentia reclamantului in perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002 a incalcat cerintele art. 5 § 1 din Conventie (vezi, mutatis mutandis, Khoudoyorov, citata anterior, §§ 164-166).
Prin urmare, a avut loc incalcarea acestui articol.
B. Asupra detentiei reclamantului timp de 16 ore in data de 27 septembrie 2005
1. Asupra admisibilitatii
73. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, Curtea constata ca pentru acesta nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.
2. Asupra fondului
a) Argumentele partilor
74. Facand trimitere la jurisprudenta Curtii in materie (Quinn impotriva Frantei, Hotararea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, si Labita impotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, CEDO 2000-IV), reclamantul considera ca a fost detinut mai mult de 16 ore in lipsa unui temei legal inainte de a fi pus in libertate in baza Sentintei Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti din 20 septembrie 2005, ramasa definitiva la data de 26 septembrie 2005, la miezul noptii, prin nerecurare de catre parchet. In mod special, el considera excesiv termenul de 3 ore scurs pana cand instanta citata anterior a informat Penitenciarul Jilava despre caracterul definitiv al acestei sentinte si termenul de circa 6 ore necesare administratiei inchisorii sa indeplineasca formalitatile pentru punerea sa in libertate, considerand ca durata minima necesara nu poate depinde de numarul de detinuti eliberati in ziua respectiva. Considerand ca autoritatile nu au actionat cu diligenta necesara atunci cand este vorba de libertatea unei persoane pentru a respecta termenul minim de executare a sentintei ce dispunea eliberarea sa conditionata, reclamantul mai arata, facand trimitere la adresa primita din partea administratiei la data de 4 ianuarie 2006, ca termenul de derulare a formalitatilor in discutie nu este reglementat prin lege, lasand loc arbitrarului practicilor administrative.
75. Guvernul considera ca perioada ce trebuie luata in considerare pentru a analiza activitatea Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti este cea intre 8,00 si 10,51 din dimineata zilei de 27 septembrie 2005, termen necesar pentru intocmirea adresei trimise prin fax Inchisorii Jilava. De altfel, facand trimitere la cauzele Quinn, citata anterior, si Giulia Manzoni (nr. 19.218/91, Culegere 1997-IV), el considera ca, avand in vedere operatiunile ce trebuie indeplinite de administratia penitenciara (paragraful 52 de mai sus) si faptul ca si alti detinuti trebuiau eliberati in aceeasi zi, autoritatile nu au depasit termenul inevitabil pentru a executa sentinta de punere in libertate a reclamantului.
b) Aprecierea Curtii
76. Curtea reaminteste ca lista exceptiilor la dreptul la libertate care figureaza in art. 5 § 1 din Conventie prezinta un caracter exhaustiv si ca numai o interpretare restransa se incadreaza in scopul acestei prevederi: sa se asigure ca nimeni nu este lipsit in mod arbitrar de libertatea sa (Labita, citata anterior, § 170). Asadar, ea are datoria de a analiza plangeri privind intarzieri in executarea unei hotarari de punere in libertate cu o vigilenta deosebita (Bojinov impotriva Bulgariei, nr. 47.799/99, § 36, 28 octombrie 2004). Pe de alta parte, ea reafirma ca, daca un anumit termen pentru executarea unei hotarari de punere in libertate este adesea inevitabil, el trebuie redus la minim (Quinn, citata anterior, p. 17, § 42, si Giulia Manzoni, citata anterior, p. 1191, § 25).
77. In speta, Curtea observa ca partile sunt de acord asupra faptului ca Sentinta din 20 septembrie 2005 ce a dispus eliberarea conditionata a reclamantului a ramas definitiva si executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul noptii. Curtea reaminteste ca, pentru a analiza termenul de executare a unei sentinte de punere in libertate, ea nu a inlaturat perioadele cum sunt seara si noaptea in alte cauze in care conditiile necesare pentru punerea in libertate a reclamantului au fost intrunite la o ora la care angajatul inchisorii insarcinat cu anumite operatiuni necesare in acest scop era absent din cauza programului sau de lucru (vezi Labita, citata anterior, §§ 24 si 172, si Rashid impotriva Bulgariei, nr. 47.905/99, §§ 31-32 si 79-80, 18 ianuarie 2007). Daca situatia in speta este diferita, in masura in care primul demers ce trebuia indeplinit, notificarea penitenciarului despre caracterul definitiv al sentintei, trebuia efectuat de judecatorie, si anume de un grefier si un judecator delegat, la o ora de inchidere, Curtea apreciaza totusi ca, chiar daca termenul respectiv poate fi considerat inevitabil, autoritatile aveau obligatia sa dea dovada de o diligenta speciala in ziua de 27 septembrie 2005 pentru a reduce la minim timpul necesar eliberarii reclamantului, care petrecuse deja o noapte in plus in inchisoare.
78. Or, tinand cont de elementele aflate la dosar, Curtea nu este convinsa de argumentul Guvernului conform caruia prelungirea detentiei reclamantului pana la ora 16,30 in ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat termenul inevitabil pentru executarea sentintei de punere in libertate a reclamantului. Astfel, ea observa ca faxul prin care Inchisoarea Jilava a fost informata despre caracterul definitiv si executoriu al sentintei in discutie nu a fost trimis de instanta citata anterior decat la ora 10,51 si ca timpul necesar redactarii si semnarii acestei adrese nu poate justifica o astfel de intarziere. Pe de alta parte, daca este cert ca un anumit termen se impune pentru a indeplini operatiunile si pentru a redacta documentele referitoare la punerea in libertate a unui detinut, Curtea arata ca, in Adresa sa din 4 ianuarie 2006, administratia Inchisorii Jilava a precizat ca ii era imposibil sa estimeze timpul necesar pentru a efectua aceste operatiuni si a lasat sa se inteleaga ca eliberarea altor patru detinuti in aceeasi zi a prelungit durata necesara punerii in libertate a reclamantului.
79. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea apreciaza ca durata detentiei reclamantului din ziua de 27 septembrie 2005 nu respecta cerinta termenului minim inevitabil in executarea unei sentinte definitive ce dispunea eliberarea sa. Asadar, detentia in cauza nu intra sub incidenta vreunui alineat al art. 5 din Conventie.
80. Rezulta ca a avut loc incalcarea art. 5 § 1 sub acest aspect.
II. Asupra pretinselor incalcari ale art. 5 § 3 din Conventie
81. Reclamantul se plange de faptul ca nu a fost adus "de indata" in fata unui magistrat abilitat sa exercite functii judiciare dupa arestarea sa preventiva la data de 2 august 2002 si ca instantele interne nu au justificat necesitatea de a il mentine in arest preventiv, referindu-se in mod special la perioada de pana la 19 noiembrie 2002. In acest sens, el invoca art. 5 § 3 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere."
A. Asupra admisibilitatii
82. In masura in care capatul de cerere referitor la lipsa de justificare a necesitatii de a-l mentine pe reclamant in detentie se refera la perioada dintre 11 si 19 noiembrie 2002, Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa, termenul final al perioadei vizate la art. 5 § 3 este "ziua in care s-a statuat asupra temeiniciei acuzatiei, chiar si numai in prima instanta" (Labita, citata anterior, § 147). Chiar daca Guvernul nu invoca acest argument, Curtea are datoria sa observe ca dupa sentinta in prima instanta a Tribunalului Militar Bucuresti din 11 noiembrie 2002, detentia ulterioara a partii interesate nu intra sub incidenta art. 5 § 1 lit. c) din Conventie, ci a art. 5 § 1 lit. a). Ea apreciaza ca nici faptul ca detentia respectiva fusese acoperita initial de Incheierea din 7 octombrie 2002, ce il mentinea pe reclamant in starea de arest preventiv, si nici constatarea de mai sus a lipsei de competenta a instantei mentionate mai sus nu pot face aplicabil art. 5 § 1 lit. c) in cazul perioadei in discutie. In masura in care perioada de detentie citata anterior excedeaza domeniului de aplicare al art. 5 § 3, aceasta parte din capatul de cerere este incompatibila ratione materiae cu prevederile Conventiei in sensul art. 35 § 3 si trebuie respinsa in conformitate cu art. 35 § 4 [vezi, mutatis mutandis, B. impotriva Austriei, Hotararea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, §§ 36 si urmatoarele, si Sardinas Albo impotriva Italiei (dec.), nr. 56.271/00, 8 ianuarie 2004].
83. In ceea ce priveste restul capetelor de cerere, Curtea constata ca ele nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, ea constata ca pentru aceste capete de cerere nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, le declara admisibile.
B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
84. Invocand jurisprudenta Curtii in materie (vezi, printre altele, Belchev impotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Trzaska impotriva Poloniei, nr. 25.792/94, § 65, 11 iulie 2000, si I.A. impotriva Frantei, nr. 28.213/95, § 104, CEDO 1998-VII) si facand trimitere la textele hotararilor interne in discutie, reclamantul considera ca autoritatile nu si-au indeplinit obligatia de a justifica intr-un mod concret necesitatea mentinerii masurii arestarii preventive luate impotriva sa in temeiul art. 148 lit. h) din CPP si, in special, pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi constituit lasarea sa in libertate. Pe de alta parte, instantele interne nu au oferit niciun element de fapt pentru a demonstra ca el ar fi incercat sa obstructioneze urmarirea penala, iar necesitatea de a finaliza ancheta penala nu poate constitui in sine un motiv relevant si suficient pentru arestarea preventiva a unui acuzat. In sfarsit, instantele au analizat in acelasi timp mentinerea in arest a reclamantului si a coinculpatului sau, fara a face vreo diferenta in ceea ce priveste situatia lor personala.
85. Facand trimitere la hotararile in discutie si la jurisprudenta Curtii (vezi, printre altele, Dinler impotriva Turciei, nr. 61.443/00, § 51, 31 mai 2005, si Labita, citata anterior, § 153), Guvernul considera ca instantele interne au motivat in mod adecvat mentinerea in arest preventiv a reclamantului si ca acestea au tinut seama, cu ocazia primelor prelungiri, si de faptul ca urmarirea penala impotriva sa nu se incheiase inca. El considera ca motivele oferite de instante nu respectau un model stereotip si ca nu au existat perioade de inactivitate in urmarirea penala, precum si ca perioada de detentie in discutie este mai mica decat cea analizata de Curte in alte cauze in care a constatat incalcarea art. 5 § 3.
2. Aprecierea Curtii
86. Obiectul art. 5 § 3, ce formeaza un intreg cu paragraful 1 lit. c) din acelasi articol [Lawless impotriva Irlandei (nr. 3), Hotararea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], consta in a oferi persoanelor lipsite de libertate o garantie speciala: o procedura judiciara al carei scop este sa se asigure ca nimeni nu este lipsit de libertatea sa in mod arbitrar (Schiesser impotriva Elvetiei, Hotararea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a aratat in mai multe randuri ca art. 5 § 3 din Conventie ofera persoanelor arestate sau detinute cu motivarea ca sunt banuite ca ar fi comis o infractiune penala garantii impotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotararea Assenov si altii impotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146). Art. 5 § 3 are in esenta ca obiect sa impuna punerea in libertate in momentul in care detentia inceteaza a mai fi rezonabila.
87. Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 si 72) in care apreciaza ca reclamantul nu a fost detinut "in mod legal", in sensul art. 5 § 1 din Conventie, intre 2 si 31 august 2002 si intre 21 septembrie si 19 noiembrie 2002.
88. Curtea reaminteste ca in alte cauze in care a constatat incalcarea art. 5 § 1 din Conventie in privinta anumitor perioade de arestare preventiva ea a considerat ca nu mai era necesar sa statueze separat asupra fondului capetelor de cerere referitoare la incalcarea art. 5 § 3 care aveau ca obiect aceleasi perioade (vezi, mutatis mutandis, Zervudacki impotriva Frantei, nr. 73.947/01, §§ 60-61, 27 iulie 2006, si Holomiov impotriva Moldovei, nr. 30.649/05, § 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, Curtea apreciaza ca, in speta, nu este necesar sa analizeze separat capatul de cerere mentionat mai sus formulat de reclamant, conform caruia nu a fost adus "de indata" in fata unui magistrat abilitat sa exercite functii judiciare dupa arestarea sa preventiva la data de 2 august 2002.
89. In schimb, Curtea considera ca, in masura in care capatul de cerere al reclamantului referitor la omisiunea instantelor interne de a justifica necesitatea mentinerii sale in detentie se refera si la o perioada care nu a fost analizata din perspectiva art. 5 § 1, si anume cea cuprinsa intre 1 si 20 septembrie 2002 inclusiv, ea are datoria sa analizeze acest capat de cerere astfel cum a fost formulat, avand in vedere incalcarea art. 5 § 1 constatata mai sus (vezi, mutatis mutandis, Nakhmanovitch impotriva Rusiei, nr. 55.669/00, § 75, 2 martie 2006).
a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii
90. Exista o prezumtie in favoarea punerii in libertate. Astfel cum a mai aratat Curtea in Cauza Neumeister impotriva Austriei (Hotararea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latura a art. 5 § 3 nu ofera autoritatilor judiciare o optiune intre trimiterea in judecata intr-un termen rezonabil si o punere in libertate provizorie. Pana la condamnarea sa, persoana acuzata trebuie considerata nevinovata, iar prevederea analizata are, in esenta, ca obiect sa impuna punerea in libertate provizorie imediat ce mentinerea in arest inceteaza a mai fi rezonabila. Asadar, continuarea detentiei nu se mai justifica intr-o speta data decat daca anumite indicii concrete releva o veritabila cerinta de interes public care prevaleaza, in ciuda prezumtiei de nevinovatie, asupra regulii de respectare a libertatii individuale stabilite la art. 5 din Conventie (vezi, printre altele, McKay impotriva Regatului Unit [MC], nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006...). In principal, in baza motivelor care figureaza in hotararile pronuntate de instantele interne in aceasta privinta, precum si a faptelor necontroversate precizate de partea interesata in recursurile sale, Curtea trebuie sa stabileasca daca a avut loc sau nu incalcarea art. 5 § 3 din Conventie (Labita, citata anterior, § 152 in fine).

 

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Birsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 9.555/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Gabriel Marian Stefanescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentii sai, domnul B. Aurescu, apoi doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea a decis sa ii comunice Guvernului capatul de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie (acces la o instanta). In conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Conventie, ea a decis sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei. IN FAPT
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1954 si locuieste in Bucuresti.
5. El a ocupat postul de director general al Directiei controlul ministrului in cadrul Ministerului Transporturilor (Ministerul).
La data de 16 decembrie 1996, reclamantul a fost concediat pentru necorespundere profesionala, prin Ordinul ministrului din 13 decembrie 1996.
In luna ianuarie 1997, reclamantul s-a reangajat.
6. Prin Sentinta din 3 decembrie 1997, mentinuta prin Decizia irevocabila din 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti, Ministerul a fost obligat sa il reintegreze pe reclamant in postul sau si sa ii plateasca salariul din decembrie 1996 pana in ianuarie 1997, adica 818.537 lei romanesti vechi (ROL), precum si suma de 5.000.000 ROL cu titlu de daune morale.
7. Cererile sale adresate Ministerului la data de 5 aprilie 1999 si 20 iunie 2000 pentru a obtine executarea deciziei de mai sus au ramas fara raspuns.
8. Prin Hotararea Guvernului nr. 263/1999, intrata in vigoare la data de 14 aprilie 1999, Directia controlul ministrului a fost desfiintata si inlocuita cu Directia generala controlul ministrului si Inspectia de Stat in Transporturi.
Prin Hotararea Guvernului nr. 3/2001, Ministerul a fost desfiintat, infiintandu-se un nou Minister al Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei (MLPTL).
9. Reclamantul si-a reinnoit cererile de executare la MLPTL.
Acesta l-a informat, la data de 5 februarie 2001, ca postul pe care il solicita in noul minister era ocupat de un tert si ca, prin urmare, reintegrarea sa in post nu mai era posibila, dar ca puteau fi disponibile posturi de executie la MLPTL, daca era interesat. Deoarece la data respectiva reclamantul era angajat la Ministerul Finantelor, noua directie a MLPTL i-a cerut sa prezinte dovada rezilierii contractului sau de munca incheiat cu Ministerul Finantelor, pentru a-l putea reintegra, eventual, intr-un nou post.
10. Reclamantul a raspuns ca schimbarea denumirii fostului sau post si faptul ca acum el era ocupat de un tert nu anulau obligatia MLPTL de a executa Decizia din data de 1 februarie 1999 si ca, in orice caz, in lipsa unui nou ordin care sa il anuleze pe cel din data de 13 decembrie 1996 (a se vedea paragraful 5 de mai sus), el nu-si va rezilia contractul de munca incheiat cu Ministerul Finantelor.
11. Intre timp, prin Decizia definitiva din 12 martie 2001, la cererea reclamantului, Tribunalul Municipiului Bucuresti a obligat ministerul la plata catre reclamant de daune cominatorii, retinand pe de alta parte ca schimbarea ulterioara a denumirii directiei pe care o condusese reclamantul nu justifica refuzul angajatorului de a-l reintegra in postul sau.
12. Cu toate acestea, la data de 28 noiembrie 2001, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de procurorul general, a casat Decizia din 12 martie 2001 si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului Bucuresti, pe motivul ca probele ce dovedeau ca MLPTL nu a preluat toate obligatiile fostului Minister al Transporturilor in ceea ce priveste personalul nu fusesera luate in considerare de instante.
13. La data de 9 iulie 2002, Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins actiunea reclamantului, pe motivul ca daunele cominatorii nu pot fi acordate in cazul obligatiilor personale, asa cum era cazul in speta, si ca singura posibilitate de a constrange Ministerul sa execute decizia era amenda civila, ce urma sa fie platita nu catre reclamant, ci catre bugetul de stat. Instanta nu a statuat asupra chestiunii daca MLPTL a preluat de la fostul minister obligatia de a-l reintegra in post pe reclamant.
Aceasta sentinta a fost confirmata, in urma recursului reclamantului, prin Decizia definitiva din 26 septembrie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti.
14. La data de 21 aprilie 2003, MLPTL l-a informat pe reclamant despre respingerea unei noi cereri de executare, in urma sentintei pronuntate de Tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 9 iulie 2002.
15. In paralel, reclamantul a introdus plangeri penale impotriva responsabililor de la fostul Minister al Transporturilor si de la MLPTL, fara niciun rezultat.
16. Din elementele aflate la dosar rezulta ca Decizia din data de 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti nu a fost inca executata.
IN DREPT
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie
17. Reclamantul sustine ca neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti i-a incalcat dreptul de acces la o instanta, asa cum este el prevazut de art. 6 alin. 1 din Conventie. Mai mult, el considera ca neexecutarea deciziei a incalcat principiul suprematiei dreptului, prevazut in preambulul Conventiei. In fine, el considera ca recursul in anulare introdus de procurorul general impotriva Deciziei din 12 martie 2001 a facut imposibila executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999.
Partile relevante ale art. 6 alin. 1 din Conventie sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 6 ALIN. 1
"Orice persoana are dreptul la judecarea (...) cauzei sale de catre o instanta (...), care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitatii
18. In lumina jurisprudentei Pellegrin impotriva Frantei [(MC), nr. 28.541/95, §§ 59 si 63-66, CEDO 1999- VIII], Guvernul apreciaza ca art. 6 alin. 1 nu se aplica in speta, in masura in care atributiile legate de postul reclamantului presupun o participare la exercitarea puterii publice, ceea ce ii da dreptul statului sa impuna o relatie speciala de incredere si loialitate din partea sa.
19. Reclamantul se opune acestei interpretari si arata ca legea romana in vigoare permite accesul la o instanta pentru a anula o concediere abuziva, fara a tine seama de diferentele dintre functionari si angajatii titulari ai unui contract de munca de drept comun.
20. Curtea reaminteste evolutia recenta a jurisprudentei sale in materie, in special Hotararea Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei [(MC), nr. 63.235/00, CEDO 2007-...] in care ea a considerat ca, pentru a constata inaplicabilitatea art. 6, dreptul intern trebuie mai intai sa fi exclus in mod expres accesul la o instanta in ceea ce priveste postul respectiv sau categoria de salariati respectiva (Eskelinen, citata mai sus, § 62), ceea ce nu s-a intamplat in speta.
De asemenea, in cauza mentionata mai sus Curtea a apreciat ca, in principiu, nimic nu justifica exceptarea de la garantiile art. 6 a conflictelor de munca ordinare, in masura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat (ibidem).
Art. 6 alin. 1 este asadar aplicabil in speta.
21. Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
22. Guvernul reaminteste ca, incepand cu data de 14 aprilie 1999, directia in care a lucrat reclamantul a incetat sa existe si ca in anul 2001 insusi Ministerul a fost desfiintat. Prin urmare, reclamantul nu mai putea fi reintegrat in post. In orice caz, MLPTL i-a propus un post nou, pe care reclamantul l-a refuzat. In opinia sa, acest minister nu avea nicio obligatie de a-i propune un post echivalent cu cel detinut anterior.
23. Reclamantul se opune acestui argument. El reaminteste ca salariul corespunzator postului de executie este cu 50% mai mic decat cel pentru un post de director. De asemenea, el reaminteste ca nu a primit inca despagubirea dispusa de decizia neexecutata.
24. Curtea reaminteste ca, in cauza de fata, desi reclamantul a obtinut la data de 1 februarie 1999 o decizie irevocabila ce dispunea ca Ministerul Transporturilor sa il reintegreze in post si sa ii plateasca anumite sume de bani si desi ulterior a facut demersuri in vederea executarii, aceasta decizie nu a fost nici executata, nici anulata sau modificata in urma exercitarii unei cai de atac prevazute de lege.
25. Mai mult, nicio autoritate interna nu a constatat in mod definitiv imposibilitatea reintegrarii reclamantului in postul sau (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu impotriva Romaniei, nr. 48.102/99, § 72, 2 martie 2004). Curtea reaminteste ca problema daca obligatia fostului minister de a-l reintegra in post pe reclamant a fost preluata de MLPTL nu a fost solutionata definitiv de instantele interne (a se vedea paragrafele 11-13 de mai sus).
Pe de alta parte, reclamantului nu i s-ar putea reprosa refuzul de a accepta un post de executie in locul celui de director general pe care il detinuse, in masura in care nu s-a contestat faptul ca postul propus era inferior postului avut.
26. In sfarsit, Curtea reaminteste ca, daca ar accepta argumentul Guvernului conform caruia executarea nu mai este posibila data fiind desfiintarea directiei in care lucra reclamantul si a fostului minister, ar insemna sa admita ca, in cazul de fata, administratia s-ar fi putut sustrage de la executarea unei decizii judecatoresti invocand pur si simplu desfiintarea ulterioara a postului ocupat de partea interesata inaintea concedierii sale ilegale (Ioannidou-Mouzaka impotriva Greciei, nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005).
27. Mai mult, reclamantului nu i s-au platit inca sumele dispuse de instante ca salarii datorate si despagubiri.
28. Curtea a examinat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de fata si a constatat incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie (Tacea impotriva Romaniei, nr. 746/02, 29 septembrie 2005, Dragne si altii impotriva Romaniei, nr. 78.047/01, 7 aprilie 2005, si Orha impotriva Romaniei, nr. 1.486/02, 12 octombrie 2006).
29. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o concluzie diferita in cazul de fata. Avand in vedere jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile pentru a asigura executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie.
30. Avand in vedere concluzia la care a ajuns, Curtea nu considera necesar sa analizeze restul capatului de cerere, referitor in special la pretinsa incalcare a principiului suprematiei dreptului, prevazut in preambulul Conventiei, si pretinsul obstacol in executare pe care l-a constituit Decizia din 12 martie 2001 (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
II. Asupra celorlalte pretinse incalcari
31. Invocand art. 14 coroborat cu art. 6 alin. 1 din Conventie, reclamantul se plange ca, contrar articolului, concedierea sa a fost determinata de opiniile sale. Totusi, Curtea constata ca reclamantul a fost concediat la data de 16 decembrie 1996, adica cu mai mult de 6 luni inainte de introducerea prezentei cereri la data de 4 martie 2003. In plus, el nu a formulat un astfel de capat de cerere in fata instantelor nationale. In orice caz, nimic din dosar nu indica vreo aparenta de discriminare ce ar putea sa ridice probleme din perspectiva articolelor invocate.
Rezulta ca acest capat de cerere este vadit neintemeiat si trebuie respins in conformitate cu art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
32. Conform art. 41 din Conventie:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciu
33. Reclamantul solicita cu titlu de daune materiale urmatoarele sume:
- 1.043 euro (EUR), reprezentand valoarea reactualizata a salariilor acordate prin Sentinta din 3 decembrie 1997;
- 592 EUR, reprezentand valoarea reactualizata a daunelor morale acordate prin aceeasi sentinta;
- 5.441,25 EUR, reprezentand diferenta dintre salariul sau pe postul de executie pe care il detine in prezent si cel pe care l-ar fi avut ca director general;
- 1.632,75 EUR, reprezentand indemnizatiile pe care le-ar fi putut primi in tot acest timp in fostul sau post;
- 10.882,5 EUR, reprezentand pierderea suferita prin faptul ca majorarile salariale au fost calculate in functie de salariul sau actual si nu in functie de salariul sau de director general;
- 5.000 EUR, corespunzand costurilor ocazionate de teza sa de doctorat dupa concedierea sa, avand in vedere ca nu a mai avut acces la baza tehnica a Ministerului.
De asemenea, el solicita 75.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit.
34. Guvernul se opune acestor cereri si apreciaza ca reclamantul a facut greseli in calculul sumelor avansate. Apoi, el reaminteste ca reclamantul a abuzat de baza tehnica a Ministerului pentru a-si scrie teza de doctorat si ca nimic nu ii permite, dupa concedierea sa, sa continue acest abuz si sa foloseasca facilitatile Ministerului pentru nevoile personale. Prin urmare, cererea de rambursare a costului tezei sale, estimat la 5.000 EUR, nu este justificata.
In ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul reaminteste ca reclamantul si-a gasit un alt loc de munca la o luna dupa concedierea sa, neputand sa justifice asadar nicio suferinta reala in acest sens.
35. In primul rand, Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie din cauza neexecutarii unei hotarari judecatoresti irevocabile prin care s-a dispus reintegrarea reclamantului in postul sau si plata despagubirilor.
36. De asemenea, Curtea reaminteste ca o hotarare prin care se constata o incalcare atrage dupa sine pentru statul parat obligatia juridica de a pune capat incalcarii si de a-i inlatura consecintele astfel incat sa restabileasca pe cat posibil situatia anterioara acesteia [Metaxas impotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 35, 27 mai 2004, si Iatridis impotriva Greciei (reparatie echitabila) (MC), nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].
37. In circumstantele spetei, Curtea apreciaza ca reintegrarea reclamantului intr-un post echivalent celui detinut inainte de concedierea sa, plata sumelor dispuse prin Decizia din data de 1 februarie 1999, reactualizate in functie de inflatie, precum si plata despagubirilor pentru daunele materiale si morale suferite din cauza neexecutarii deciziei respective l-ar repune pe reclamant, in masura posibilului, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca cerintele art. 6 alin. 1 din Conventie nu ar fi fost incalcate.
38. In cazul in care statul parat nu procedeaza la reintegrarea in post a reclamantului in cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotarare va ramane definitiva (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi impotriva Romaniei, nr. 58.318/00, § 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu, citata mai sus, § 72, si Mihai Iulian Popescu impotriva Romaniei, nr. 2.911/02, § 43, 29 septembrie 2005), Curtea decide ca Guvernul sa ii plateasca reclamantului 2.500 EUR pentru daunele materiale cauzate prin neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999, aceasta suma cuprinzand si sumele acordate prin Decizia din data de 1 februarie 1999.
39. Pe de alta parte, in lipsa unor documente justificative relevante, Curtea nu poate specula asupra indemnizatiilor pe care reclamantul le-ar fi putut primi daca nu ar fi fost concediat sau daca ar fi fost reintegrat imediat in acelasi post [a se vedea, mutatis mutandis, Dragne si altii impotriva Romaniei (reparatie echitabila), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006]. De asemenea, ea observa impreuna cu Guvernul ca suma de 5.000 EUR nu are nicio legatura de cauzalitate cu incalcarile constatate.
40. Curtea apreciaza ca, in orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral in special din cauza frustrarii provocate de imposibilitatea de a obtine executarea deciziei pronuntate in favoarea sa si ca acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a incalcarii.
41. In aceste circumstante, avand in vedere totalitatea elementelor aflate in posesia sa si statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, Curtea ii aloca reclamantului suma de 3.500 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecata
42. Reclamantul solicita, de asemenea, suma de 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata suportate in fata instantelor interne.
43. Conform jurisprudentei constante a Curtii, acordarea cheltuielilor de judecata in temeiul art. 41 presupune ca realitatea, necesitatea si, in plus, caracterul rezonabil al valorii acestora sa fie dovedite (Iatridis, citata mai sus, § 54).
44. Curtea observa ca pretentiile reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecata nu sunt insotite de documentele justificative necesare. Prin urmare, cererea sa trebuie respinsa.
C. Dobanzi moratorii
45. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN UNANIMITATE, CURTEA
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 (dreptul de acces la o instanta) si pe preambulul Conventiei si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie (acces la o instanta);
3. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze restul capatului de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie si nici capatul de cerere intemeiat pe preambulul Conventiei;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa execute Decizia din data de 1 februarie 1999 si sa plateasca despagubirile aferente in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 alin. 2 din Conventie;
b) ca, in lipsa acestei executari, statul parat sa ii plateasca reclamantului, in acelasi termen de 3 luni, suma de 2.500 EUR (doua mii cinci sute euro), cu titlu de daune materiale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
c) ca, in orice caz, statul parat sa ii plateasca reclamantului, in acelasi termen de 3 luni, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro), cu titlu de daune morale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
d) ca sumele respective sa fie convertite in lei romanesti noi (RON) la cursul de schimb valabil la data platii;
e) ca, incepand de la expirarea acestui termen si pana la data platii, aceste sume sa fie majorate cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 11 octombrie 2007, in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
presedinte grefier

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Scundeanu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 12 ianuarie 2010,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 10193/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Scundeanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 22 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 30 aprilie 2003, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. La 24 martie 2009, în conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele Secţiei a treia a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

ICIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A. Declanşarea urmăririi penale împotriva reclamantului

4. Reclamantul s-a născut în 1944 şi locuieşte în Comăneşti, judeţul Bacău.

5. La 31 mai 2001, în urma mai multor plângeri penale pentru înşelăciune depuse de reprezentanţii mai multor societăţi comerciale care au colaborat cu societatea comercială unde reclamantul era administrator, agenţii de poliţie din oraşul Comăneşti au informat reclamantul cu privire la faptele care i se imputau. În aceeaşi zi, a fost declanşată urmărirea penală împotriva sa. În acest context, reclamantul a depus o declaraţie privind faptele respective. Un proces-verbal în care se atesta că persoana în cauză fusese informată cu privire la acuzaţiile

aduse împotriva sa a fost redactat în aceeaşi zi. O a doua declaraţie a reclamantului în acest sens a fost depusă la 1 noiembrie 2001. Anchetatorii au trimis dosarul la parchet.

B. Arestarea preventivă şi menţinerea arestării preventive a reclamantului

6. La 2 noiembrie 2001, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Moineşti, reclamantul a fost anchetat pentru înşelăciune. În aceeaşi zi, prin ordonanţa parchetului pronunţată în temeiul art. 148 lit. f) şi h) C. proc. civ., reclamantul a fost arestat preventiv pe o perioadă de treizeci de zile. Parchetul a reţinut că, între ianuarie şi august 2001, reclamantul a emis mai multe cecuri fără acoperire, cauzând un prejudiciu de aproximativ 1 058 800 000 lei [şi anume aproximativ 40 600 euro (EUR)] în patrimoniul mai multor societăţi comerciale care colaboraseră cu societatea al cărui administrator era.

7. La data arestării preventive, procurorul N.M. l-a informat pe reclamant cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa. Cu această ocazie, persoana în cauză a declarat că este informată cu privire la faptele care îi erau imputate. A fost depusă la dosar o copie a acestei declaraţii.

8. La 5 noiembrie 2001, reclamantul a fost adus în faţa judecătoriei pentru verificarea legalităţii măsurii privative de libertate. Cu această ocazie, în conformitate cu art. 139 alin. (34) C. proc. pen., reclamantul a solicitat revocarea măsurii arestării preventive din motive medicale, afirmând că starea sa de sănătate nu era compatibilă cu o astfel de măsură. Acesta a prezentat, în sprijinul cererii sale, raportul unei expertize medicale din 17 ianuarie 2000, întocmit pe durata executării unei pedepse cu închisoarea anterioare. În această expertiză medicală se menţiona că reclamantul suferea de hernie de disc şi de ciroză hepatică. Judecătoria a decis amânarea şedinţei deoarece reclamantul nu semnase cererea de revocare.

9. La 6 noiembrie 2001, judecătoria a confirmat ordonanţa parchetului privind arestarea preventivă a reclamantului. Instanţa a reţinut că reclamantul era recidivist şi că se impunea menţinerea arestării preventive a acestuia pentru a se garanta buna desfăşurare a procedurii. În ceea ce priveşte starea de sănătate a reclamantului, instanţa a considerat că, întrucât acesta a refuzat să îşi trateze afecţiunile după punerea în libertate, în iunie 2000, situaţia îi era imputabilă.

10. La 10 noiembrie 2001, aceiaşi anchetatori au trimis la parchet noi dosare de cercetare penală conţinând alte plângeri penale pentru înşelăciune, depuse împotriva reclamantului de către administratorii altor societăţi comerciale.

11. Reclamantul a contestat hotărârea în faţa Tribunalului Bacău în temeiul a două expertize, una din martie 1993, iar cealaltă din ianuarie 2000.

12. La 15 noiembrie 2001, tribunalul a respins recursul, considerând că documentele medicale prezentate nu confirmau afirmaţiile reclamantului cu privire la starea sa de sănătate şi că acestea nu justificau, prin urmare, punerea sa în libertate.

13. Prin rechizitoriul din 22 noiembrie 2001, reclamantul a fost anchetat, de asemenea, pentru fals şi uz de fals (infracţiune prevăzută de art. 282 C. pen.). O copie a acestui rechizitoriu a fost depusă la dosar.

14. La 26 noiembrie 2001, parchetul de pe lângă judecătorie a solicitat instanţei prelungirea arestării preventive a reclamantului. Acesta din urmă a solicitat revocarea acestei măsuri invocând caracterul precar al stării sale de sănătate.

15. La 28 noiembrie 2001, reţinând amploarea prejudiciului potenţial cauzat de către reclamant, judecătoria a respins cererea respectivă şi a prelungit măsura privativă de libertate până în prima zi în care instanţa urma să se pronunţe cu privire la fondul cauzei.

16. La 7 septembrie 2002, reclamantul a solicitat din nou revocarea măsurii arestării preventive din motive de sănătate. O cerere identică a fost depusă de M.E., administratoarea societăţii comerciale în care reclamantul era asociat. Aceasta susţinea că situaţia care se afla la originea acuzaţiilor aduse reclamantului era cauzată de un blocaj financiar.

17. La 8 ianuarie 2002, judecătoria a solicitat Laboratorului de medicină legală din Bacău să efectueze o expertiză pentru a stabili dacă reclamantul putea fi îngrijit în penitenciarul-spital sau dacă necesita îngrijiri speciale incompatibile cu regimul detenţiei.

18. La 4 februarie 2002, în lipsa informaţiilor din partea laboratorului, instanţa a decis menţinerea arestării preventive a reclamantului. Aceasta a solicitat din nou informaţiile medicale respective.

19. La 18 februarie 2002, instanţa a luat act de refuzul reclamantului de a se supune investigaţiilor neurologice din laboratorul spitalului din Bacău. Aceasta a solicitat Laboratorului de medicină legală din Iaşi să efectueze expertiza privind compatibilitatea stării de sănătate a reclamantului cu regimul detenţiei.

20. La 7 martie 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a confirmat posibilitatea efectuării expertizei medicale solicitate. La 18 martie 2002, ca urmare a cererii de amânare formulate de reclamant, a fost stabilit un nou termen pentru pronunţarea unei hotărâri cu privire la cererea sa de revocare. A doua zi, judecătoria a solicitat din nou Laboratorului de medicină legală din Iaşi efectuarea expertizei. În aceeaşi zi, a dispus transferul reclamantului la Penitenciarul Iaşi. Acest transfer a avut loc la 28 martie 2002.

21. La 1 aprilie 2002, judecătoria a decis din nou amânarea examinării cererii de revocare din cauza absenţei reclamantului (ca urmare a transferului său la Penitenciarul Iaşi) şi a raportului de expertiză medicală. Un nou termen a fost acordat Laboratorului de medicină legală din Iaşi.

22. Acest laborator a informat judecătoria că un examen medical fusese efectuat la 8 aprilie 2002 şi că erau necesare examinări suplimentare. La 15 aprilie 2002, având în vedere această comunicare, instanţa a decis să amâne examinarea cererii reclamantului.

23. La 20 aprilie 2002, aceasta a decis să amâne din nou examinarea cererii respective din cauza rezilierii contractului de asistenţă judiciară încheiat între reclamant şi reprezentantul său.

24. La 29 aprilie 2002, a solicitat din nou laboratorului din Iaşi să prezinte raportul de expertiză necesar examinării cererii de revocare formulate de către reclamant.

25. La 30 mai 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a depus un raport de expertiză medicală, efectuat la 8 aprilie 2002, în care medicii constatau că reclamantul suferea de „un sindrom poliradicular cervical şi lombar nesistematizat, […] de hernie de disc, de hepatopatie cronică, […] de angină pectorală stabilă, consecinţă a unui infarct, precum şi de cataractă”. În ceea ce priveşte hernia de disc, medicii recomandau un examen RMN şi spitalizarea reclamantului timp de o lună în vederea reeducării. Ei considerau că această afecţiune nu putea fi tratată în cadrul penitenciarelor-spitale, deoarece necesita o reeducare cu o durată de trei luni, supraveghere medicală şi un examen RMN, precum şi eventual o intervenţie chirurgicală într-o clinică specializată.

26. La 31 mai 2002, reclamantul a recuzat procurorul însărcinat cu procedura penală declanşată împotriva sa. Această cerere a fost respinsă de judecătorie ca nefondată.

27. La 3 iunie 2002, instanţa a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive ca fiind inadmisibilă. Aceasta a reamintit că o asemenea cerere nu putea fi formulată decât în caz de executare a unei pedepse definitive cu închisoarea, în urma unei condamnări definitive. Cu toate acestea, instanţa a hotărât că pentru afecţiunile care nu puteau fi tratate în detenţie, reclamantul trebuia spitalizat, sub escortă, în spitale private pentru a fi îngrijit.

28. Prin hotărârea din 11 iunie 2002, tribunalul a respins recursul reclamantului ca nefondat. În cadrul şedinţei de judecată, reprezentantul parchetului a solicitat respingerea recursului, deoarece, potrivit acestuia, infracţiunile pentru care reclamantul fusese arestat preventiv erau foarte grave.

29. Judecătorii au apreciat că reclamantul suferea de bolile respective înainte de arestarea sa preventivă şi că gravitatea acestora nu împiedicase luarea măsurii în cauză. Prin urmare, au constatat că nu survenise nicio modificare, care să poată schimba circumstanţele în temeiul cărora fusese luată această măsură.

Cu privire la starea de sănătate a reclamantului, instanţa de recurs a constatat:

„[...] din certificatele medicale nu reiese că ar fi necesară o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Chiar dacă reclamantul s-ar îmbolnăvi în timpul arestării preventive, art. 139 alin. (2) C. proc. pen. nu ar fi aplicabil în speţă […] deoarece circumstanţele în temeiul cărora s-a dispus arestarea nu au dispărut. (...)

În temeiul decretului preşedinţial din 20 iulie 2000, [...] reclamantul a beneficiat de o graţiere individuală. Această măsură de clemenţă a fost luată în temeiul certificatelor medicale stabilite înainte de 20 iulie 2000.

Atunci când a fost pus în libertate, reclamantul nu a urmat tratamentele medicale prescrise de către medici şi a săvârşit alte infracţiuni.

Prezenta acţiune penală […] este caracterizată printr-o mare complexitate şi printr-un prejudiciu important; în plus, inculpatul, care este recidivist, reprezintă un adevărat pericol pentru ordinea publică.

În consecinţă, pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal, arestarea preventivă a reclamantului pare a fi necesară.”

30. La 10 iunie 2002, reclamantul a depus o nouă cerere de revocare a măsurii arestării preventive care a fost respinsă în aceeaşi zi, printr-o încheiere. Recursul împotriva acestei încheieri a fost respins la 22 august 2002 de tribunal. Instanţa a considerat că menţinerea arestării preventive a reclamantului se impunea din cauza activităţii infracţionale pe care acesta o desfăşurase în calitate de administrator a două societăţi comerciale şi a potenţialului pericol pe care îl reprezenta dacă era pus în libertate. În continuare, a considerat că starea de sănătate a reclamantului nu putea constitui un motiv de revocare, întrucât bolile sale nu reprezentau urgenţe medicale.

31. Potrivit aceloraşi informaţii, la 26 august 2002, cu ocazia unei şedinţe care să permită instanţei să soluţioneze fondul cauzei, reclamantul a introdus o nouă cerere de revocare a măsurii arestării preventive. Această cerere a fost respinsă în aceeaşi zi. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii.

32. O nouă cerere identică a fost formulată la 23 iulie 2002 de către un administrator al uneia dintre societăţile care îi aparţineau reclamantului. La 26 august 2002, judecătoria a solicitat Laboratorului de medicină legală din Iaşi să efectueze o nouă expertiză medicală privind posibilitatea de a acorda asistenţă în cazul afecţiunilor de care suferea persoana în cauză în regim de detenţie.

33. Potrivit Guvernului, la 17 decembrie 2002, tribunalul a conexat toate dosarele cu privire la cererile de revocare şi a respins recursul reclamantului ca inadmisibil.

34. La 8 ianuarie 2003, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a depus la dosar un raport de expertiză întocmit la 12 decembrie 2002, care confirma afecţiunile reclamantului (discopatie cervicală, hernie de disc, hipertensiune arterială de gradul al treilea, sechele după infarct, angină pectorală stabilă şi cataractă nucleară la ochiul drept) şi constata că afecţiunile cardiovasculare puteau fi tratate în regim de detenţie. În ceea ce priveşte hernia de disc, medicii de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi au ajuns la următoarea concluzie:

„[...] Discopatia cervicală necesită un tratament antiinflamator […], iar pentru hernia de disc există deja o indicaţie pentru un tratament neurochirurgical. Aceste afecţiuni nu presupun un risc vital, dar întârzierea realizării unei intervenţii chirurgicale poate avea ca rezultat o sciatică de natură paralitică, cu grave consecinţe ulterioare asupra stării de sănătate a pacientului. Intervenţia chirurgicală nu poate fi efectuată în reţeaua de penitenciare-spital, ci numai într-o clinică specializată aparţinând Ministerului Sănătăţii, un tratament cu o durată de trei luni fiind necesar.”

35. La 13 ianuarie 2003, întemeindu-se pe concluziile raportului de expertiză medicală din 8 ianuarie 2003 şi considerând că starea de sănătate a reclamantului ar fi pusă în pericol dacă nu ar avea loc intervenţia chirurgicală într-o clinică specializată, judecătoria a dispus revocarea măsurii arestării preventive.

36. Elementele aflate la dosar nu arată dacă reclamantul a fost condamnat sau achitat pentru presupusele infracţiuni care conduseseră la arestarea sa preventivă. Reclamantul nu a informat Curtea cu privire la urmările acestei proceduri şi nici dacă a fost operat după punerea sa în libertate.

C. Tratamentul medical al reclamantului

37. Trei expertize medicale efectuate în 1993, 1998 şi 1999 confirmau afecţiunile de care suferea reclamantul (ciroză hepatică, discopatie lombară stângă, insuficienţă circulatorie cu tulburări hemodinamice cerebrale, hemiplegie/hemibloc stâng, cataractă, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac, toate aceste afecţiuni fiind în stadiu cronic).

38. Între 2 şi 7 noiembrie 2001, reclamantul a refuzat să se hrănească. La această ultimă dată, a fost internat în spitalul din Moineşti cu diagnosticul de „criză de hipoglicemie”. A doua zi, după ce a refuzat orice analize şi orice tratament, a fost externat.

39. Astfel cum reiese din fişa medicală întocmită de serviciul medical al penitenciarului de pe lângă Ministerul Justiţiei, la 9 noiembrie 2001, reclamantul, suferind o criză de hipoglicemie, a primit din partea medicilor spitalului din Moineşti un tratament de urgenţă constând în perfuzii cu glucoză.

40. La 11 şi 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost spitalizat la Spitalul Judeţean Bacău pentru o hipoglicemie cauzată de refuzul acestuia de a se hrăni. Cu această ocazie, reclamantul a declarat că a suferit, în 1989, două accidente vasculare cerebrale. Medicii au autorizat transferul său la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava.

41. La 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost spitalizat la Penitenciarul-Spital Jilava pentru refuz de hrană, hipoglicemie, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac şi hemibloc stâng. La 17 noiembrie 2001, acesta a refuzat să efectueze analizele medicale. După două zile, a refuzat din nou să se hrănească, ceea ce i-a cauzat ameţeli şi crampe abdominale. Cu această ocazie, medicii au confirmat cardiopatia cu tulburări ale ritmului cardiac şi au recomandat o expertiză medico-legală pentru a stabili dacă afecţiunile de care suferea reclamantul puteau fi tratate în reţeaua de penitenciare-spital.

42. La 8 decembrie 2001, după transferul său la Penitenciarul Bacău, reclamantul a fost examinat de către medicii din penitenciarul-spital, care i-au administrat în special următoarele medicamente: Isosorbit dinitrat, Aspacardin, Diclofenac şi Lipovitan pentru a trata cardiopatia, hemiblocul, discopatia, hemiplegia şi ciroza. La 20 decembrie 2001, medicii i-au administrat Isosorbit dinitrat, Aspacardin, Piafen, Doxicilină şi Bromhexin, pentru aceleaşi afecţiuni. La 2 ianuarie 2002, reclamantul a fost tratat pentru aceleaşi afecţiuni (Isosorbit dinitrat şi Aspacardin) şi pentru hernia de disc (Europirin). La 4 februarie şi la 6 martie 2002, a fost tratat pentru hemipareză şi hipertensiune.

43. La 23 ianuarie 2001, reclamantul a fost examinat de medicii laboratorului medical din Bacău, în special pentru afecţiunile cardiologice şi gastroenterologice. I s-a recomandat, de asemenea, un tratament. În ceea ce priveşte examenul neurologic, fiind convins că neurologul fusese implicat în arestarea sa, reclamantul a refuzat orice analiză şi orice examinare.

44. La 8 aprilie 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a efectuat un raport de expertiză medicală (supra, pct. 25). La 22 aprilie 2002, medicii de la spitalul din Iaşi au efectuat un examen oftalmologic. De la 23 la 29 aprilie 2002, reclamantul a fost spitalizat la serviciul de neurologie de la spitalul din Iaşi pentru a fi examinat.

45. La 22 mai 2002, medicii de la Penitenciarul-Spital Bacău i-au administrat un tratament pentru afecţiunile cardiologice (Diacordin, Furosemid, Nitromint, Farcovit, Meprobamat şi Piroxicam). După două zile, reclamantul a refuzat să continue acest tratament. La 14 iunie şi la 15 iulie 2002, aceiaşi medici i-au administrat un tratament pentru hipertensiunea arterială şi ciroză.

46. De la 25 iulie la 11 august 2002, reclamantul a fost spitalizat pentru discopatie şi monopareză în cadrul serviciului de neurologie de la Penitenciarul-Spital Jilava. Acesta a refuzat investigaţiile medicale şi orice tratament.

47. La 9 septembrie 2002, medicii de la Penitenciarul-Spital Bacău i-au administrat un tratament pentru hipertensiunea arterială şi, la 12 septembrie 2002, un tratament pentru ciroză şi monopareză.

48. La 20 noiembrie 2002, reclamantul a fost internat la Spitalul Militar Iaşi pentru discopatie (examen RMN). Medicii au constatat o „uşoară protruzie discală”. La 3 decembrie 2002, medicii de la spitalul din Bacău i-au administrat un tratament pentru afecţiunile cardiologice, hepatită şi bronşită. La 11 decembrie, reclamantul a fost examinat de medicii de la serviciul de neurochirurgie din Iaşi pentru discopatie, iar aceştia i-au administrat un tratament. După şapte zile, persoana în cauză a refuzat un nou examen neurologic.

49. La 12 decembrie 2002, reclamantul a fost dus la Institutul de Medicină Legală din Iaşi pentru o expertiză (a se vedea supra, pct. 34).

IIDREPTUL INTERN RELEVANT

50. În ceea ce priveşte arestarea preventivă şi prelungirea acestei măsuri, dispoziţiile relevante în speţă din Codul de procedură penală, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum şi esenţialul din practica internă privind noţiunea de „pericol pentru ordinea publică” prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen., sunt descrise în hotărârea Mujea împotriva României [(dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002] şi în hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie reţinut faptul că art. 148 C. proc. pen. prevedea că arestarea preventivă nu putea fi solicitată de un procuror decât dacă se îndeplineau, în mod cumulat, condiţiile art. 143 C. proc. pen. (probe sau indicii concludente în ceea ce priveşte săvârşirea unei infracţiuni) şi unul dintre cazurile prevăzute la articolul în cauză, în special: inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată [art. 148 alin. (1) lit. c)], există una din circumstanţele agravante [148 alin. (1) lit. g)], inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică [148 alin. (1) lit. h)]. Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat (art. 155).

51. Celelalte dispoziţii relevante în speţă ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor prevăd următoarele:

Art. 136

Scopul şi categoriile măsurilor preventive

„În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală [...], se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: […] alin. (1) lit. c) arestarea preventivă. [...] Măsura arătată la art. 136 alin. (1) lit. c) se poate lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.”

Art. 1371

Aducerea la cunoştinţă a motivelor luării măsurilor preventive şi a învinuirii

„(1) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, motivele reţinerii sau ale arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.

[...] instanţa de judecată ori, după caz, procurorul încunoştinţează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.”

Art. 139

Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive

„Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. [...]”

Art. 453

Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

„Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:

a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa; [...]”

Art. 455

Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

„Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 453 […]”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE

52. Reclamantul susţine că menţinerea arestării sale preventive între 2 noiembrie 2001 şi 13 ianuarie 2003 a reprezentat, ţinând seama de starea sa de sănătate precară, un tratament inuman şi degradant. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor

53. Guvernul susţine că tratamentul invocat nu a atins gradul de gravitate necesar pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Acesta consideră că arestarea preventivă a reclamantului nu poate ridica, în sine, o problemă din perspectiva art. 3 din Convenţie şi că refuzul de a pune în libertate o persoană bolnavă nu reprezintă un tratament contrar acestei dispoziţii. Adaugă că, în schimb, statul are obligaţia pozitivă de a asigura un tratament medical adecvat în cadrul penitenciarelor-spital şi, dacă starea de sănătate a unui deţinut impune acest lucru, de a permite spitalizarea acestuia într-un spital civil.

54. De altfel, acesta afirmă că reclamantul a beneficiat de un tratament medical pentru toate afecţiunile de care suferea. În această privinţă, prezintă un tabel care menţionează afecţiunile de care suferea reclamantul, datele la care s-au administrat îngrijiri (de la 2 noiembrie 2001 la 18 decembrie 2002) şi unităţile medicale în care s-au administrat îngrijirile (nouă examinări medicale în interiorul sistemului penitenciar, o internare într-un penitenciar-spital şi 5 internări în spitale civile).

55. Potrivit Guvernului, anumite deficienţe în stabilirea diagnosticului sau în administrarea unui tratament care ar fi fost mai adecvat nu pot fi considerate ca fiind contrare cerinţelor art. 3 din Convenţie. Guvernul afirmă că reţeaua de penitenciare-spital a fost modernizată şi că aceasta poate să efectueze analize şi să ofere tratamente mai complexe. În ceea ce priveşte starea de sănătate a reclamantului, Guvernul consideră că agravarea vechilor sale afecţiuni a fost cauzată de greva foamei făcută de mai multe ori în semn de protest împotriva arestării preventive, ceea ce i-ar fi accentuat anemia, astfel cum reieşea din registrele de observaţii redactate de medicii din penitenciar. De asemenea, având în vedere examinările medicale ale reclamantului şi perioadele de spitalizare şi de tratament de care a beneficiat, Guvernul consideră că nu li se poate imputa autorităţilor nicio deficienţă în asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare afecţiunilor de care suferea reclamantul [Deligiannis împotriva Greciei (dec.), nr. 5074/03, 5 iunie 2003]. Acesta solicită Curţii să aplice jurisprudenţa Kudła împotriva Poloniei [(GC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000-XI] şi propune să se respingă acest capăt de cerere ca incompatibil ratione materiae.

57. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El afirmă că medicii din penitenciarul-spital nu i-au acordat un tratament adecvat pentru hernia de disc şi ciroza de care suferea şi că acest lucru a dus la o paralizie. Contestă datele indicate în tabelul prezentat de Guvern şi afirmă că nu a primit niciodată medicamente şi că nu a avut posibilitatea de a se îngriji cu medicamentele trimise de familia sa.

2. Motivarea Curţii

58. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa referitoare la monitorizarea şi tratamentul medical aplicat unei persoane private de libertate [Kudła, citată anterior, pct. 91, Paladi împotriva Moldovei (GC), nr. 39806/05, pct. 71, 10 martie 2009, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 38, CEDO 2002-IX]. Deşi nu se poate deduce din aceasta o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate, art. 3 din Convenţie impune, în orice situaţie, statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin asigurarea îngrijirilor medicale necesare (Rivičre împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 62, 11 iulie 2006).

59. În speţă, Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de omisiuni şi nereguli din partea autorităţilor în furnizarea medicamentelor prescrise, necesare tratamentului afecţiunilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, pct. 41, 15 ianuarie 2004). Prin urmare, Curtea va examina respectarea, de către autorităţi, a obligaţiei lor pozitive de a-i asigura reclamantului, pe durata stării de detenţie, monitorizarea medicală, precum şi tratamentul prescris de către medici pentru tratarea afecţiunilor respective şi, de asemenea, va ţine seama de evoluţia stării sale de sănătate [I.T. împotriva României (dec.), nr. 40155/02, 24 noiembrie 2005].

60. Curtea ia act de faptul că reclamantul afirmă că nu a primit tratament medical pentru discopatie şi ciroză şi că acest lucru a determinat paralizia de care suferă. În ceea ce priveşte afecţiunile sale, Curtea observă că, astfel cum reiese din expertizele efectuate în 1993, 1998, 1999 şi 2000, reclamantul suferea deja de acestea înainte de 2 noiembrie 2001, data arestării preventive, şi că, de asemenea, prezenta deja o hemiplegie stângă. Prin urmare, având în vedere elementele de fapt incluse în dosar, aceste afecţiuni nu au fost cauzate de arestarea sa preventivă şi, în concluzie, nu se poate considera că autorităţile sunt răspunzătoare de acest lucru.

61. De asemenea, Curtea subliniază că afecţiunile de care suferea reclamantul (ciroză hepatică, discopatie lombară stângă, insuficienţă circulatorie cu tulburări hemodinamice cerebrale, hemiplegie/hemibloc stâng, cataractă, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac) se aflau deja în stadiu cronic înainte de arestarea sa preventivă.

62. În ceea ce priveşte monitorizarea afecţiunilor efectuată după arestarea preventivă a reclamantului, Curtea subliniază că monitorizarea a constat în principal în examinări periodice, în urma cărora medicii puteau să analizeze datele colectate şi să adapteze tratamentul care trebuia administrat. În această privinţă, din dosar reiese că persoana în cauză a fost internată de mai multe ori, în special la Penitenciarul-Spital Jilava (supra, pct. 41 şi 46), la spitalele civile din Moineşti (supra, pct. 38 şi 39) şi din Bacău (supra, pct. 40) şi că a fost examinat în laboratoarele medico-legale din Bacău şi Iaşi (supra, pct. 43 şi, respectiv, 44), al căror personal era competent pentru stabilirea unui bilanţ de sănătate în raport cu afecţiunile de care suferea reclamantul, efectuarea analizelor şi administrarea unui tratament. Având în vedere elementele aflate la dosar, Curtea constată că analizele şi tratamentele au fost efectuate cu o anumită regularitate.

63. În ceea ce priveşte monitorizarea medicală a reclamantului, Curtea observă că din fişa medicală reiese că acesta refuzase să se hrănească timp de mai multe săptămâni, ceea ce a provocat crize de hipoglicemie.

64. De asemenea, Curtea observă că cererea de revocare a măsurii privative de libertate formulată de reclamant se întemeia pe un vechi raport de expertiză, efectuat în 2000 în cadrul unei alte proceduri privind o condamnare penală anterioară. Deşi este adevărat că, sesizate cu privire la cererea de revocare, instanţele interne nu au reacţionat cu promptitudine pentru a dispune efectuarea unei expertize medicale, nu este mai puţin adevărat că prima expertiză efectuată nu indică, în mod cert, o stare de urgenţă, chiar dacă s-a constatat că unele dintre afecţiuni trebuiau tratate în afara penitenciarelor-spital (supra, pct. 25). În afară de aceasta, cu

privire la necesitatea unei examinări şi a unui tratament pentru discopatie, Curtea observă că acest lucru a fost posibil la 20 noiembrie 2002, la Spitalul Militar Iaşi. În cele din urmă, Curtea ia act de refuzul reclamantului, după transferul într-un spital civil, de a efectua analizele impuse de afecţiunile sale (supra, pct. 48 in fine). În această privinţă, subliniază, de asemenea, atitudinea necooperantă a reclamantului, care s-a opus de mai multe ori tratamentelor şi examinărilor medicale, fără niciun motiv obiectiv care să îi justifice comportamentul (supra, pct. 43, 45, 46 şi 48 in fine). Curtea nu este convinsă că o asemenea atitudine se poate explica prin starea psihologică a persoanei în cauză la momentul respectiv şi, în orice caz, reclamantul nu susţine acest lucru.

65. În plus, Curtea observă că medicii de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi indicaseră faptul că o soluţie de urgenţă nu se impunea în speţă, întrucât afecţiunile reclamantului nu prezentau un „risc vital”, dar că era preferabil să nu se întârzie realizarea unei asemenea intervenţii neurochirurgicale (supra, pct. 34).

66. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia nu ar fi primit medicamentele la care se referă Guvernul, nimic din dosar nu permite coroborarea unei asemenea afirmaţii.

67. După efectuarea unei evaluări globale a faptelor pe baza probelor prezentate în faţa sa, Curtea consideră că autorităţile şi-au respectat obligaţia de a proteja sănătatea persoanei în cauză; de asemenea, consideră că suferinţa pe care acesta din urmă pretinde că a resimţit-o din cauza menţinerii detenţiei în pofida stării sale de sănătate nu a atins pragul minim de gravitate impus de art. 3 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Corsaro împotriva Italiei (dec.), nr. 69135/01, 6 noiembrie 2003, Dimitrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 50401/99, 26 mai 2005, şi Ene împotriva României (dec.), nr. 15110/05, 18 mai 2006].

68. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

IICU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 2 DIN CONVENŢIE

Cu privire la admisibilitate

69. Invocând art. 5 § 2 din Convenţie, reclamantul afirmă că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale şi cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa. Această dispoziţie este formulată după cum urmează:

„2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”

70. Guvernul susţine că reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţiile de înşelăciune aduse împotriva sa în aceeaşi zi în care a început ancheta penală; acesta trimite ca dovadă copia unui proces-verbal întocmit în acest sens, depus la dosarul cererii. De asemenea, afirmă că natura şi conţinutul informaţiilor oferite reclamantului i-au permis să beneficieze de un recurs împotriva măsurii privative de libertate. În consecinţă, solicită Curţii să respingă acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefondat.

71. Reclamantul consideră că acuzaţia adusă împotriva sa (înşelăciune) ar fi trebuit să fie tratată ca un litigiu de natură civilă şi nu penală, întrucât se referea la utilizarea mai multor bilete la ordin.

72. Curtea reaminteşte că art. 5 § 2 enunţă o garanţie fundamentală: orice persoană arestată trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate. Această garanţie obligă la semnalarea către o asemenea persoană, într-un limbaj simplu, accesibil, a motivelor juridice şi de fapt ale privării sale de libertate astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei instanţe în temeiul paragrafului 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informaţii „în termenul cel mai scurt”, dar poliţistul care îl arestează poate să nu i le ofere în întregime la faţa locului. Pentru a stabili dacă a primit destule informaţii şi suficient de

repede, trebuie să se ţină seama de particularităţile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, pct. 50, CEDO 2002-I).

73. În prezenta cauză, Curtea observă că, astfel cum reiese din declaraţia reclamantului din 2 noiembrie 2001, data arestării sale, persoana în cauză a fost informată cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa (supra, pct. 7). În plus, observă că, la 5 noiembrie 2001, a avut posibilitatea de a contesta legalitatea măsurii privative de libertate (supra, pct. 8).

74. Curtea consideră că informaţiile astfel oferite cu privire la motivele arestării din 2 noiembrie 2001 îndeplineau cerinţele art. 5 § 2 din Convenţie. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

IIICU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE

75. Reclamantul pretinde că durata arestării sale preventive a depăşit limita rezonabilă ţinând seama de faptele de care era acuzat. Acesta invocă art. 5 § 3, formulat după cum urmează:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

76. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

77. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la durata perioadei care trebuie luată în considerare

78. Curtea observă că reclamantul a fost privat de libertate între 2 noiembrie 2001 şi 13 ianuarie 2003 (a se vedea supra, pct. 6 şi 35).

79. Rezultă că durata detenţiei reclamantului, din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, a durat un an, două luni şi unsprezece zile.

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei detenţiei

80. Guvernul susţine că, ţinând seama de circumstanţele cauzei, un an şi două luni de arestare preventivă (de la 2 noiembrie 2001 la 13 ianuarie 2003) nu reprezintă o durată nerezonabilă de detenţie în sensul art. 5 § 3 din Convenţie. Acesta susţine că reclamantul era un recidivist care reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi că infracţiunea de care era acuzat prezenta un grad ridicat de pericol social. De asemenea, afirmă că, dacă ar fi fost pusă în libertate, ar fi existat un risc ca persoana în cauză să se sustragă justiţiei. Toate aceste motive ar fi fost invocate de instanţele interne pentru a justifica menţinerea arestării preventive a reclamantului. În cele din urmă, Guvernul insistă asupra complexităţii cauzei (mai mult de douăzeci de societăţi comerciale se constituiseră părţi civile, au avut loc patruzeci de şedinţe) şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii [Maresova şi Mares împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 74365/01, 6 mai 2003].

81. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, existenţa unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai

este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii [a se vedea, printre altele, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 152-153, CEDO 2000-IV].

82. Având în vedere faptele relevante în speţă, Curtea consideră că existau motive plauzibile pentru a suspecta că reclamantul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, şi anume înşelăciunea (a se vedea supra, pct. 5).

83. Cu privire la pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal, acesta nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9190/03, pct. 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5 în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, acesta nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pct. 51).

84. Curtea reaminteşte că, în cauza Calmanovici (nr. 42250/02, pct. 101, 1 iulie 2008), a concluzionat că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv timp de aproximativ trei luni şi jumătate, având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză, că acestea nu au examinat individual situaţia acestuia şi că nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţie.

85. În speţă, după examinarea faptelor relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat elemente care să conducă la o concluzie diferită. În speţă, reclamantul a fost menţinut în arest preventiv timp de un an şi două luni fără să fi fost judecat pentru infracţiunile de care era acuzat (supra, pct. 36). Or, cu excepţia ordonanţei procurorului din 2 noiembrie 2001 întemeiată pe art. 148 lit. f) şi h) C. proc. pen., toate celelalte hotărâri care au dus la menţinerea arestării preventive a reclamantului s-au bazat în principal pe art. 148 lit. h) C. proc. pen.

86. Curtea evidenţiază, în special, faptul că din deciziile relevante reiese că, precum în cauza menţionată, instanţele interne nu au oferit motive concrete pentru a susţine argumentul „pericolului pentru ordinea publică” şi pentru a justifica, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen., necesitatea menţinerii reclamantului în arest, deşi jurisprudenţa internă a precizat criterii şi elemente de care trebuie să se ţină seama în cazul unei astfel de examinări şi că art. 155 C. proc. pen. solicita instanţelor să ofere motive în acest temei. În principal, instanţele s-au limitat la reproducerea textului acestui din urmă articol în mod stereotip (Calmanovici, citată anterior, pct. 97).

87. În cele din urmă, astfel cum reiese din fapte, Curtea subliniază că instanţele interne nu au invocat buna derulare a procedurii şi pericolul pentru ordinea publică decât de trei ori (supra, pct. 10, 28 şi 30), în timp ce mandatul de arestare preventivă al reclamantului a fost prelungit pentru mai mult de un an. Cu privire la eventuala piedică în calea bunei derulări a procedurii, instanţele nu au prezentat niciodată dovezi în sprijinul acestei afirmaţii. În plus, Curtea observă că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situaţiei în cauză, iar acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere (supra, pct. 10, 11, 15 şi 16) (a se vedea, mutatis mutandis, Becciev, citată anterior, pct. 62, şi Calmanovici, citată anterior, pct. 98 şi 100).

88. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv pentru perioada în cauză. Aceasta consideră că numai menţionarea stării de recidivă

a reclamantului nu este suficientă pentru a justifica o arestare preventivă pentru perioada în cauză.

89. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se verifice şi dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 in fine, 2 martie 2006). Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că, în speţă, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.

IVCU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

A. Cu privire la art. 3 din Convenţie

90. În observaţiile sale din 3 septembrie 2003, în răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a denunţat condiţiile materiale din Penitenciarul Botoşani, în special suprapopularea (47 de persoane într-o cameră de 14 paturi) şi umilinţa îndurată din cauza paraliziei care îl împiedica să se deplaseze, reprezentând, potrivit acestuia, tratamente contrare art. 3 din Convenţie.

91. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de şase luni de la data deciziei interne definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot să ofere un mijloc eficient şi suficient pentru repararea capetelor de cerere care fac obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac eficiente, termenul de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 curge începând cu actul sau decizia incriminată şi, atunci când este vorba de o situaţie continuă, începând cu sfârşitul acesteia [a se vedea, printre altele, Mujea împotriva României (dec.) nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].

92. În speţă, Curtea evidenţiază că reclamantul a fost arestat preventiv prin ordonanţa procurorului din 2 noiembrie 2001 şi că a fost eliberat la 13 ianuarie 2003, prin încheierea pronunţată de Judecătoria Moineşti. Reiese că acest capăt de cerere invocat la 3 septembrie 2003 este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

B. Cu privire la art. 6 § 1 din Convenţie

93. Denunţând imposibilitatea de a se apăra în cursul procesului său penal, reclamantul se plânge de o atingere adusă drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă prevăd următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...).”

94. Astfel cum reiese din elementele prezentate de părţi, Curtea observă că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului nu s-a soluţionat prin nicio decizie cu privire la temeinicia acuzaţiilor aduse împotriva sa, persoana în cauză fiind eliberată din motive medicale. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione personae în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

C. Cu privire la art. 7 din Convenţie

95. Reclamantul denunţă o încălcare a art. 7 din Convenţie; afirmă că răspunderea sa era de natură civilă şi nu penală, întrucât, potrivit acestuia, emiterea de bilete la ordin nu putea fi calificată drept înşelăciune. Dispoziţia invocată se citeşte după cum urmează:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

96. Curtea observă că, la momentul faptelor, precum şi la data adoptării prezentei hotărâri, înşelăciunea era prevăzută la art. 215 C. pen. În orice caz, din elementele prezentate de părţi nu reiese că reclamantul a făcut obiectul unei condamnări în cadrul procedurii în litigiu. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione personae în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

97. Art. 41 din Convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

98. La 24 martie 2009, după ce Curtea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei, reclamantului i s-a solicitat să trimită pretenţiile sale, înainte de 24 aprilie 2009, în temeiul art. 41 din Convenţie. Având în vedere că această cerere a rămas fără răspuns, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziem ele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 27 martie 2008, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data: 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 15.741/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Constanta Visan (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 8 aprilie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta a fost reprezentata de domnul M.L. Draghici, fiul sau. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 mai 2005, Curtea a decis sa comunice Guvernului cererea referitoare la pretinsa lipsa de acces la o instanta. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a decis sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In Fapt

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamanta s-a nascut in anul 1949 si locuieste in Bucuresti.

A. Procesul penal impotriva reclamantei


5. Prin Decizia definitiva din data de 28 iunie 1993 Tribunalul Bucuresti a condamnat-o pe reclamanta la pedeapsa de 6 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii de delapidare, admitand totodata si actiunea civila formulata in cauza. Instanta nu a analizat aplicabilitatea in cauza a dispozitiilor Decretului nr. 11/1988 privind amnistierea unor infractiuni si reducerea unor pedepse.
6. La data de 5 august 1993 reclamanta a fost arestata in vederea executarii pedepsei, fiind liberata la data de 22 iulie 1994.
7. Prin Decizia definitiva din data de 3 octombrie 1995 Curtea Suprema de Justitie, in urma recursului in anulare formulat de procurorul general, a casat Decizia definitiva din data 28 iunie 1993 si a dispus incetarea procesului penal declansat impotriva reclamantei, cu motivarea ca infractiunile comise facusera obiectul unei amnistii. Curtea Suprema de Justitie a mentinut celelalte dispozitii ale hotararii Tribunalului Bucuresti

B. Actiunea introdusa pentru repararea pagubelor produse prin privarea de libertate in mod nelegal


8. La data de 6 martie 1998, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucuresti cu o cerere intemeiata pe dispozitiile art. 998 si 999 din Codul civil, solicitand despagubiri din partea statului pentru daunele produse prin "eroarea judiciara severa ce determinase detentia sa ilegala timp de aproape un an". Reclamanta a solicitat cu titlu de daune suma de 200.000.000 lei (ROL).
9. Cauza a fost judecata de 10 instante, de 3 grade diferite de jurisdictie. Instantele au analizat cauza fie din perspectiva art. 504 din Codul de procedura penala (CPP), fie din perspectiva Codului civil. In cererile sale, reclamanta a invocat Codul civil completat cu prevederile CPP mai sus mentionate.
10. Prin Decizia definitiva din 28 ianuarie 2003 Curtea Suprema de Justitie a respins actiunea reclamantei. Aceasta a considerat ca situatia de fapt din cauza permitea aplicarea art. 504 din CPP, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curtii Constitutionale (vezi paragraful 18 de mai jos). Totusi, instanta a considerat, pentru prima data, ca reclamanta ar fi trebuit sa introduca cererea in termen de un an de la data casarii hotararii prin care s-a dispus condamnarea sa (art. 505 din CPP). Deoarece reclamanta nu a respectat acest termen, actiunea a fost considerata prescrisa.
11. La data de 17 februarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a eliberat o adeverinta, informand-o pe reclamanta ca actiunea sa fusese respinsa ca prescrisa.
12. La data de 7 noiembrie 2003, reclamanta a obtinut o copie a Deciziei definitive din data de 28 ianuarie 2003, dupa multe incercari fara succes si plangeri adresate Ministerului Justitiei si Curtii Supreme de Justitie referitoare la termenul nerezonabil de redactare a deciziei instantei.

II. Dreptul intern pertinent

A. Prevederi privind amnistia


13. Decretul nr. 11/1988 privind amnistierea unor infractiuni si reducerea unor pedepse, in partea sa relevanta, prevede urmatoarele:

ARTICOLUL 1

"Se amnistiaza toate infractiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu inchisoare pana la 10 ani inclusiv."
14. Dispozitiile referitoare la amnistie din Codul penal sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 119

"(1) Amnistia inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita (...).
(2) Amnistia nu are efecte (...) asupra drepturilor persoanei vatamate."

B. Prevederi referitoare la actiunea in raspundere civila delictuala


15. Articolele relevante din Codul civil prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 998

"Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara."

ARTICOLUL 999

"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa."
16. Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescriptie in cazul actiunilor in despagubiri este de 3 ani de la data producerii prejudiciului.
17. Articolele relevante din CCP prevedeau urmatoarele:

ARTICOLUL 504

"Orice persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotarare definitiva ca nu a savarsit fapta imputata ori ca acea fapta nu exista.
Are dreptul la repararea pagubei si persoana impotriva careia s-a luat o masura preventiva, iar ulterior, pentru motivele aratate in alineatul precedent, a fost scoasa de sub urmarire sau a fost achitata."

ARTICOLUL 505

"(...) Actiunea [pentru repararea pagubei] poate fi pornita in termen de un an de la ramanerea definitiva a hotararii de achitare sau de la data ordonantei de scoatere de sub urmarire."
18. Prin Decizia nr. 45 din data de 10 martie 1998, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, Curtea Constitutionala, sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor primului alineat al art. 504 din CPP, statua dupa cum urmeaza:
"Conform dispozitiilor art. 48 alin. (3) din Constitutie, statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale. Rezulta din acest text ca principiul responsabilitatii statului fata de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare savarsite in procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori (...) Prin urmare, se constata ca organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedura penala cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constitutie (...) In consecinta, tinand seama ca art. 504 din Codul de procedura penala instituie numai doua cazuri posibile de angajare a raspunderii statului pentru erorile judiciare savarsite in procesele penale, rezulta ca aceasta limitare este neconstitutionala fata de prevederile art. 48 alin. (3) din Constitutie, care nu permit o asemenea restrangere."

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie


19. Reclamanta s-a plans in temeiul art. 6 § 1 din Conventie de lipsa de acces la o instanta in masura in care cererea sa privind acordarea de despagubiri a fost respinsa ca prescrisa in temeiul unei legi ce nu era in vigoare la data la care ea si-a formulat actiunea.
Art. 6 § 1 prevede urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilitatii


20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra temeiniciei

1. Argumentele partilor


21. Guvernul afirma ca stabilirea bazei legale a unei actiuni de catre instanta si termenele-limita pentru introducerea unei actiuni se numara printre limitarile permise ale dreptului de acces la o instanta (a se vedea Perez de Rada Cavanilles impotriva Spaniei, Hotararea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-VIII, p. 3255, §§ 43-45).
22. De asemenea, Guvernul afirma ca, datorita rolului activ al judecatorilor nationali si a marjei de apreciere a statului in materie, instantele interne aveau puterea de a determina legea aplicabila pe baza faptelor cauzei si indiferent de temeiurile de drept indicate de catre reclamanta. S-a aratat si ca reclamanta insasi facuse referire atat la articole din Codul civil, cat si la articole din CPP in cererile sale adresate instantelor.
23. Mai mult, Guvernul considera ca termenul-limita impus de art. 504 nu a fost prea scurt (a se vedea, a contrario, Perez de Rada Cavanilles, citata anterior, § 47) si ca acest termen se implinise deja in momentul cand reclamanta a introdus actiunea, aplicarea sa nefiind astfel imputabila duratei proceselor in sine (a se vedea, a contrario, Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr. 41727/98, § 27, CEDO 2001-XII).
24. In sfarsit, Guvernul afirma ca procedura instituita de art. 504 si 505 din CPP reprezenta un remediu efectiv pentru plangerile reclamantei.
25. Reclamanta a contestat argumentele prezentate de Guvern si a reiterat faptul ca art. 504 nu era aplicabil in momentul in care a sesizat instantele de judecata.

2. Aprecierea Curtii


26. Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudenta sa referitoare la "dreptul la o instanta", dreptul de acces fiind un aspect al acestuia, aratand in special ca acest drept este supus unor limitari ce nu ar trebui sa restrictioneze sau sa reduca accesul unei persoane in asa fel sau intr-o asa masura incat esenta insasi a dreptului sa fie atinsa (a se vedea, de exemplu, Prince Hans-Adam II of Liechtenstein impotriva Germaniei [MC], nr. 42527/98, §§ 43-50, CEDO 2001-VIII; Yagtzilar, citata anterior, § 22; Brualla Gomez de la Torre impotriva Spaniei, Hotararea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31-33; Edificaciones martie Gallego S.A. impotriva Spaniei, Hotararea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33-34; Perez de Rada Cavanilles, citata anterior, §§ 43-45; si Lungoci impotriva Romaniei, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).
27. Curtea observa ca reclamanta a formulat actiunea in despagubiri la data de 6 martie 1998. La data respectiva, art. 504 din CPP, lex specialis in materie de despagubiri pentru o condamnare eronata, nu acoperea situatia reclamantei. Rezulta ca la data respectiva Codul civil era singurul remediu efectiv aflat la dispozitia reclamantei. Abia la data de 18 mai 1998 decizia Curtii Constitutionale prin care se extindea sfera de aplicabilitate a art. 504 a devenit publica.
28. Este adevarat ca reclamanta ar fi putut sa conteste ea insasi constitutionalitatea prevederilor CPP. Astfel, ea ar fi putut sa formuleze actiunea in despagubiri in temeiul art. 504, in termen de un an de la data deciziei definitive pronuntate in cauza sa, adica inainte de luna octombrie 1996, si sa invoce o exceptie de neconstitutionalitate a acelor prevederi in fata instantelor. Totusi, Curtea considera ca atat timp cat reclamanta avea la dispozitie o cale de atac cu mai multe sanse de succes, si anume actiunea intemeiata pe dispozitiile referitoare la raspunderea civila delictuala, ar fi excesiv sa se astepte de la aceasta ca ea sa utilizeze o cale de atac cu o finalitate mai putin previzibila.
29. Curtea, ca si Guvernul, nu neaga competenta instantelor interne de a determina temeiul legal al unei actiuni. Totusi, ea observa ca, facand acest lucru in cauza de fata, instantele au analizat actiunea conform unor prevederi ce nu erau in vigoare la data formularii acesteia si care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile in materie de raspundere civila delictuala, in special termene-limita diferite pentru introducerea actiunii. Asadar, reclamanta ar fi trebuit sa prevada eventuala schimbare in legislatie si sa se conformeze acesteia inainte ca respectiva schimbare sa aiba loc efectiv.
30. Din acest motiv, Curtea considera ca gradul de acces acordat de legislatia nationala nu era suficient pentru a garanta dreptul reclamantei la o instanta (a se vedea Yagtzilar, citata anterior, § 26).
31. Mai mult, Curtea nu poate sa nu observe faptul ca niciuna dintre instantele care au solutionat cauza reclamantei in temeiul art. 504, cu exceptia Curtii Supreme de Justitie in ultima instanta, nu a considerat actiunea ca fiind prescrisa. Faptul ca reclamantei i s-a adus la cunostinta interventia prescriptiei doar in aceasta etapa tarzie a procesului a lipsit-o, odata pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-si apara dreptul la despagubiri (a se vedea Yagtzilar, citata anterior, § 27).
32. Fata de cele aratate, Curtea apreciaza ca nu se impune sa mai analizeze afirmatiile Guvernului privind calitatea noii cai de atac (a se vedea paragraful 24 de mai sus).
33. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a ii permite Curtii sa constate ca, in analiza actiunii reclamantei in temeiul unei prevederi legale care nu era in vigoare la data introducerii acesteia, instantele interne au incalcat dreptul reclamantei la o instanta.
Prin urmare, a avut loc o incalcare a art. 6 § 1 din Conventie.

II. Asupra altor pretinse incalcari ale Conventiei


34. Reclamanta s-a plans in temeiul art. 6 § 1 din Conventie de faptul ca instantele care i-au solutionat cauza nu au fost impartiale si de faptul ca nu a avut parte de un proces echitabil. De asemenea, ea a considerat ca cererea sa vizand acordarea de despagubiri nu a fost solutionata de instante intr-un termen rezonabil si ca decizia definitiva nu a fost pronuntata in mod public, avand in vedere ca i-au fost necesare mai mult de 8 luni pentru a obtine o copie a deciziei respective.
35. In temeiul art. 34, reclamanta s-a plans de faptul ca refuzul autoritatilor de a-i elibera o copie a Deciziei definitive din data de 28 ianuarie 2003 a impiedicat-o timp de cateva luni sa isi finalizeze cererea adresata Curtii.
36. In sfarsit, reclamanta a considerat ca instantele i-au incalcat dreptul de a primi despagubiri pentru o eroare judiciara, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventie.
37. Cu toate acestea, tinand cont de toate elementele aflate in posesia sa si in masura in care este competenta sa analizeze aspectele invocate, Curtea constata ca acestea nu prezinta nicio aparenta de incalcare a drepturilor si a libertatilor prevazute de Conventie sau de protocoalele sale.
Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in conformitate cu art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

III. Asupra aplicarii articolului 41 din Conventie


38. Conform art. 41 din Conventie:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu


39. Reclamanta a solicitat acordarea sumei de 1.000.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale cauzate de pretinsa incalcare a art. 3 din Protocolul nr. 7 si a sumei de 1.050.000 EUR cu titlu de daune morale cauzate de pretinsele incalcari ale art. 6.
40. Guvernul considera ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre daunele pretinse si presupusele incalcari ale Conventiei si ca pretentiile reclamantei sunt excesive. In opinia sa, o constatare a incalcarii Conventiei ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamanta.
41. Curtea reitereaza faptul ca a constatat existenta unei incalcari a dreptului reclamantei de acces la o instanta din cauza aplicarii termenelor-limita, astfel incat doar acest aspect poate constitui baza acordarii unor despagubiri. Asadar, Curtea ii acorda reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.
42. De asemenea, Curtea reitereaza faptul ca, in urma constatarii unei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie, reclamantul ar trebui sa fie repus, pe cat posibil, in situatia in care s-ar fi aflat daca cerintele art. 6 nu ar fi fost incalcate; in mod special, ar trebuie sa se asigure posibilitatea de a obtine redeschiderea procesului (a se vedea, Piersack impotriva Belgiei (art. 50), Hotararea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12; Genel impotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran impotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Somogy impotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004; Metaxas impotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 35, 27 mai 2004; Caloglu impotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004; Ilascu si altii impotriva Moldovei si Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII; si Lungoci, citata anterior, §§ 55-56).

B. Cheltuieli de judecata


43. Reclamanta nu a cerut restituirea cheltuielilor de judecata. Prin urmare, nu i se acorda nicio suma cu acest titlu.

C. Dobanzi moratorii


44. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive, In unanimitate, Curtea
1. declara admisibila cererea in ceea ce capatul de cerere privind dreptul de acces la o instanta conform art. 6 § 1 din Conventie si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc o incalcare a art. 6 § 1 din Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantei, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, suma ce urmeaza sa fie convertita in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba engleza, apoi comunicata in scris la data de 24 aprilie 2008, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulamentul Curtii.


Josep Casadevall,      Santiago Quesada,
presedinte                     grefier

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:
Procedura
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 30.390/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnii Dumitru Stancu si Ion Danut Stancu (reclamantii) au sesizat Curtea la data de 17 mai 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati de domnii E. Crangariu si D. Dragoi, avocati in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 mai 2007 Curtea a decis sa comunice Guvernului cererea. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a decis analizarea in acelasi timp a admisibilitatii si a temeiniciei cauzei.

In Fapt
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantii s-au nascut in anul 1946 si, respectiv, 1958 si locuiesc in Bucuresti si, respectiv, in satul Ulmi (Dambovita).
A. Reconstituirea dreptului de proprietate in temeiul Legii nr. 18/1991

5. S.I. si S.M., bunicii reclamantilor, erau proprietarii unui teren in suprafata de 5 ha, situat pe malul lacului Mamaia, in apropierea Marii Negre. La data de 14 februarie 1953, ei au donat terenul statului.
6. La data de 11 martie 1991, in calitate de mostenitoare a lui S.I., S.M. a solicitat comisiei locale pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991 si comisia locala) sa ii reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 5 ha, mentionat mai sus, pe amplasamentul pe care il detinuse in momentul donatiei din anul 1953. S.M. a precizat ca avea 3 mostenitoare, dintre care una era mama reclamantilor. Conform sustinerilor reclamantilor, in aceeasi zi si sub acelasi numar de inregistrare, ei insisi formulasera o cerere in nume propriu pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului in discutie. Din dosar reiese ca reclamantii au depus o astfel de cerere la data de 29 august 1991 la Primaria Constanta, in temeiul Legii nr. 18/1991.
7. Intemeindu-se pe o propunere a comisiei locale, pe care reclamantii au contestat-o la data de 6 septembrie 1991, sustinandu-si dreptul in temeiul Legii nr. 18/1991, si pe Decizia din 24 martie 1992 a Comisiei Judetene Constanta pentru aplicarea aceleiasi legi, Prefectura Constanta (prefectura) a emis la data de 25 februarie 1993 un titlu de proprietate in favoarea lui S.M., reconstituindu-i dreptul de proprietate asupra unei suprafete de 5 ha de teren. Reconstituirea s-a facut pentru 4,50 ha, prin echivalent in actiuni la o societate agricola, iar pentru restul de 0,50 ha, prin acordarea unui teren situat in extravilanul orasului Constanta, pe un alt amplasament decat cel detinut de S.M. si S.I. inainte de anul 1953.
B. Actiunea avand ca obiect anularea titlului de proprietate si restituirea terenului pe vechiul amplasament

8. La data de 9 aprilie 1993, reclamantii, precum si ceilalti mostenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., au sesizat Tribunalul Judetean Constanta cu o actiune in contencios administrativ, indreptata impotriva prefecturii si avand ca obiect anularea titlului de proprietate emis la data de 25 februarie 1993. Intemeindu-se pe art. 12 si 37 din Legea nr. 18/1991, ei au sustinut ilegalitatea titlului de proprietate motivat prin aceea ca
restituirea terenului in suprafata de 0,50 ha nu fusese facuta pe vechiul amplasament, care era liber de orice constructie, si ca in virtutea calitatii lor de mostenitori ai lui S.I. trebuia sa fie in egala masura si titularii titlului de proprietate eliberat lui S.M.
9. Dupa ce a retinut ca S.M. si-a modificat cererea astfel incat sa i se restituie terenul in suprafata de 5 ha, prin Sentinta din data de 9 iunie 1993, Tribunalul Judetean Constanta si-a declinat competenta de solutionare in favoarea Sectiei civile a Judecatoriei Constanta, cu motivarea ca titlul de proprietate contestat intrase in circuitul civil.
10. La termenul de judecata din 19 aprilie 1994, la cererea instantei, reclamantii au precizat ca obiectul principal al actiunii era anularea titlului de proprietate din 25 februarie 1993 si au solicitat administrarea unei expertize tehnice pentru a se identifica vechiul amplasament al terenului in suprafata de 0,50 ha. Dupa ce a amanat judecarea cauzei pentru a dispune efectuarea a doua expertize topografice si pentru a audia martori, stabilind termenele la intervale de aproximativ doua luni, si dupa ce a renuntat la administrarea unei probe cu interogatoriul luat lui S.M., din cauza varstei sale foarte inaintate, prin Sentinta din data de 12 septembrie 1995, judecatoria, in complet de 2 judecatori din care facea parte M.P., a respins Actiunea ca inadmisibila, retinand lipsa de calitate procesuala activa. In ceea ce ii priveste pe reclamanti, instanta a precizat ca acestia au depus tardiv la comisia locala, la data de 6 septembrie 1991, cererea de reconstituire a dreptului lor de proprietate in temeiul Legii nr. 18/1991. In ceea ce ii priveste pe ceilalti mostenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., instanta a precizat ca acestia nu au semnat cererea introductiva de instanta.
11. Reclamantii au formulat apel impotriva sentintei mai sus mentionate in fata Tribunalului Judetean Constanta. Conform afirmatiilor reclamantilor, judecatoarea M.P. a facut parte din completul de judecata la mai multe termene, inainte sa se abtina, cererea lor de recuzare fiind respinsa. Instanta a stabilit un prim termen de judecata pentru data de 20 mai 1996 si a amanat procesul in mai multe randuri, in special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a partilor.
12. Statuand intr-un nou complet de judecata, Tribunalul Judetean Constanta a audiat partile pe fondul cauzei si, prin Decizia din data de 26 martie 1997, a admis apelul reclamantilor si a trimis cauza spre rejudecare in fata judecatoriei. Acesta a statuat ca reclamantii aveau calitate procesuala activa deoarece cererea lui S.M. din data de 11 martie 1991 fusese facuta si in numele lor, in termenul impus de Legea nr. 18/1991. Pe de alta parte, tribunalul a observat ca S.M. decisese sa se alature actiunii formulate prin cererea introductiva de instanta a reclamantilor.
13. In luna iulie 1997, S.M. a decedat, procedura fiind continuata de mostenitorii sai, printre care se numara si cei 2 reclamanti.
14. Dupa ce a tinut o prima sedinta de judecata la data de 3 septembrie 1997, prin Sentinta din 17 septembrie 1997 Judecatoria Constanta a respins actiunea reclamantilor. Pe de o parte, aceasta a aratat ca titlul de proprietate din 25 februarie 1993 fusese legal emis numai in favoarea lui S.M., deoarece celelalte persoane indreptatite, printre care si reclamantii, nu dovedisera ca au solicitat, in calitate de mostenitori ai lui S.I., reconstituirea dreptului de proprietate in termenul de 30 de zile prevazut de Legea nr. 18/1991. Pe de alta parte, instanta a hotarat ca celalalt capat de cerere, referitor la amplasamentul terenului in suprafata de 0,50 ha, trebuia respins deoarece, in temeiul art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991, instantele
nationale erau competente doar sa controleze existenta dreptului de proprietate invocat si suprafata de teren la care aveau dreptul partile interesate.
15. Reclamantii au formulat apel impotriva sentintei de mai sus, primul termen de judecata fiind stabilit de Tribunalul Judetean Constanta pentru data de 6 mai 1998. Dupa ce a amanat procesul in mai multe randuri, in special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a partilor, si dupa ce a suspendat procesul timp de doua luni din cauza lipsei partilor citate legal, prin Decizia din data de 28 noiembrie 1999 Tribunalul Judetean Constanta a respins apelul reclamantilor ca nefondat. Printre altele, el a precizat ca cererea din data de 11 martie 1991 nu putea fi luata in considerare de instanta, in masura in care reclamantii au recunoscut ca ea fusese facuta de S.M.
16. Reclamantii au formulat recurs impotriva Deciziei din data de 28 noiembrie 1999, care a fost inregistrat la data de 27 martie 2000 la Curtea de Apel Constanta, primul termen de judecata fiind stabilit pentru data de 3 octombrie 2000. Ei au aratat, printre altele, ca vechiul amplasament pe care il revendicau era situat in anul 1990 in intravilanul agricol al orasului Constanta, astfel incat punerea in posesie a lui S.M. ar fi trebuit sa se faca pe vechiul amplasament.
17. Prin Decizia definitiva din data de 9 ianuarie 2001 curtea de apel a respins recursul si a confirmat respingerea actiunii, statuand ca din dosar nu reiesea ca reclamantii ar mai fi facut inca o cerere, in afara de cea din 11 martie 1991 a lui S.M., pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Pe de alta parte, curtea de apel a constatat ca, in orice caz, in urma decesului lui S.M., mostenitorii acesteia puteau beneficia de titlul de proprietate litigios. Curtea de apel a precizat ca, in ciuda atitudinii inconstante a lui S.M. de-a lungul procedurii, trebuia confirmat, in ceea ce priveste cererea legata de amplasamentul terenului in suprafata de 0,50 ha din intravilanul sau extravilanul unei localitati, ca instantele nationale nu erau competente in materie, conform art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991. Facand trimitere la art. 36 din regulamentul de aplicare a legii mentionate mai sus, curtea de apel a statuat ca numai autoritatile administrative locale erau competente in ceea ce priveste amplasamentul terenurilor restituite in temeiul Legii nr. 18/1991.

C. Procedura intemeiata pe Legea nr. 10/2001
18. Prin Sentinta din data de 2 octombrie 2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea introdusa de reclamanti in temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor nationalizate in mod abuziv si, constatand ca Primaria Constanta nu a raspuns la notificarea facuta de partile interesate in anul 2002, referitoare la retrocedarea unui teren in suprafata de 3 ha ce facea parte din terenul de 5 ha mentionat mai sus, el a obligat primaria sa adopte o decizie motivata in legatura cu aceasta cerere. Sentinta mentionata mai sus a ramas definitiva prin neapelare.
II. Dreptul si practica interna pertinente
19. In ceea ce priveste competenta instantelor in analiza deciziilor comisiilor administrative cu atributii privind aplicarea Legii nr. 18/1991, aspectele esentiale ale reglementarii interne relevante, si anume fragmentele din Legea nr. 18/1991, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 si republicata la data de 5 ianuarie 1998, dupa modificarile ce i-au fost aduse prin Legea nr. 169/1997, sunt descrise in Hotararea Glod impotriva Romaniei (nr. 41.134/98, §§ 22—24, 16 septembrie 2003).
20. Jurisprudenta interna divergenta referitoare la competenta instantelor de a analiza legalitatea modului in care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce trebuiau restituite in temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumata in Hotararea Hauler impotriva Romaniei (nr. 67.703/01, §§ 19—21, 12 iulie 2007). Dupa modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997 si Legea nr. 1/2000, in sensul intinderii, de acum inainte, nelimitate a competentei instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisiilor, marea majoritate a instantelor interne au statuat ca instantele aveau competenta sa analizeze legalitatea modului in care comisiile au stabilit amplasamentul terenurilor ce trebuiau atribuite reclamantilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 si 27 iunie 2005 ale curtilor de apel Timisoara, Targu Mures si, respectiv, Bacau; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 si 3 iunie 2005 ale curtilor de apel Oradea si, respectiv, Craiova).
21. Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea ca in regiunile de campie punerea in posesie a persoanelor indreptatite asupra unor terenuri situate in afara zonei construibile a unei localitati (extravilan) este realizata de comisia administrativa, nu neaparat pe vechiul amplasament detinut de partile interesate. Dupa modificarea acestei legi prin Legea nr. 1/2000, art. 2 prevede ca punerea in posesie se face in mod normal pe vechiul amplasament, cu conditia ca acelasi teren sa nu le fi fost atribuit unor terti conform Legii nr. 18/1991. In ceea ce priveste terenurile situate in intravilanul unei localitati, Legea nr. 18/1991, interpretata prin jurisprudenta in materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, in special daca terenul nu le fusese atribuit unor terti, inainte de intrarea in
Vigoare a legii, pentru a-si construi case (deciziile din 29 martie si 4 iulie 1997 ale Curtii Supreme de Justitie si Decizia nr. 1.970 din 12 octombrie 2000 a Curtii de Apel Bacau). In mai multe cauze, instantele interne au statuat pe fond ca, in temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba chiar de terenurile situate in regiunile de campie, refuzul comisiilor administrative de a pune persoanele indreptatite in posesie pe vechiul amplasament nu trebuie sa fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 si 228/1996 ale Curtii de Apel Galati si nr. 944 din 15 mai 1996 a Curtii Supreme de Justitie; a contrario, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curtii de Apel Galati).
In Drept

I. Asupra pretinselor incalcari ale art. 6 § 1 si art. 13 din Conventie
22. Reclamantii sustin ca nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanta in ceea ce priveste cererea lor referitoare la amplasamentul terenului restituit in baza Legii nr. 18/1991 si se plang de durata excesiva si de inechitatea procedurii respective.
Ei invoca art. 6 § 1 din Conventie si, in ceea ce priveste primul si al treilea capat de cerere mentionate mai sus, ei invoca si art. 13 din Conventie, care prevad urmatoarele in partile lor relevante:
ARTICOLUL 6 § 1
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta 28 independenta si impartiala (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).”
ARTICOLUL 13
„Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”
A. Asupra refuzului instantelor interne de a analiza problema reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra terenului in cauza pe vechiul amplasament
1. Asupra admisibilitatii
23. In primul rand, Curtea reaminteste ca, atunci cand dreptul revendicat este, ca in cazul de fata, un drept cu caracter civil, art. 6 § 1 constituie o lex specialis comparativ cu art. 13, ale carui garantii sunt absorbite de aceasta [vezi hotararile Brualla Gómez de la Torre impotriva Spaniei, Hotararea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-VIII, § 41 si Cordova (nr. 2) impotriva Italiei nr. 45.649/99, § 71, CEDO 2003)]. Prin urmare, nu se va statua asupra capatului de cerere intemeiat pe incalcarea art. 13 din Conventie, iar Curtea va analiza acest capat de cerere numai din perspectiva art. 6 § 1 din Conventie (Ong impotriva Frantei, nr. 348/03, § 31,14 noiembrie 2006).
Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
24. Reclamantii se plang de faptul ca deciziile luate de comisiile locala si judeteana si de prefectura asupra amplasamentului terenului in suprafata de 0,50 ha, astfel cum figura el in titlul de proprietate din 25 februarie 1993, nu au fost supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina. Ei observa ca modificarile legislative aduse in aceasta privinta de Legea nr. 169/1997, dupa pronuntarea Sentintei din data de 17 septembrie 1997, nu au fost luate in considerare de instantele care au analizat cauza in apel si in ultima instanta.
25. Ținand cont de jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul invita Curtea sa ia in considerare modificarile legislative adoptate prin Legea nr. 169/1997 in materie de competenta a instantelor in ceea ce priveste litigiile legate de Legea nr. 18/1991.
26. Curtea a analizat deja problema dreptului de acces la o instanta in cazul reclamantilor care, sesizand instantele interne cu o actiune ce urmarea controlul deciziilor luate de autoritatile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite in temeiul Legii nr. 18/1991, si-au vazut actiunea respinsa, fara a fi analizat fondul, din cauza competentei exclusive a comisiilor administrative in materie; aceasta a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie (Glod, citata anterior, §§ 35—40, si Hauler impotriva Romaniei, nr. 67.703/01, §§ 32—37, 12 iulie 2007).
27. Curtea considera ca Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingator care sa poata duce la o concluzie diferita in speta. In mod special, aceasta observa ca, la fel ca si in Cauza Hauler, citata anterior, reclamantii au sesizat instantele cu o actiune referitoare, printre altele, la analiza dreptului lor, ca persoane indreptatite ale lui S.M., de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafata de 0,50 ha pe vechiul amplasament, si nu pe un alt amplasament ce fusese stabilit de autoritatile administrative locale si pe care il considerau mai putin avantajos. Desi, in Cauza Glod, citata anterior, Curtea a luat act cu interes de modificarea legislativa adusa prin Legea nr. 169/1997, referitoare la competenta, de atunci nelimitata, a instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisiei (Cauza Glod,
citata anterior, § 38), ea observa ca, in speta, Curtea de Apel Constanta s-a declarat necompetenta, in Decizia din data de 9 ianuarie 2001, sa analizeze daca reclamantii aveau dreptul legal de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 0,50 ha pe vechiul amplasament, avand in vedere competenta exclusiva a comisiilor locale in materie. Or, art. 6 § 1 din Conventie prevede ca deciziile luate de autoritatile administrative care nu respecta ele insele cerintele acestei prevederi, cum este cazul de fata, sa fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina (vezi, mutatis mutandis, Glod, citata anterior, §§ 35—36).
28. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca refuzul instantelor interne de a analiza problema dreptului reclamantilor, in temeiul Legii nr. 18/1991, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului in cauza pe vechiul amplasament, problema lasata la discretia autoritatilor administrative, a adus atingere esentei insesi a dreptului lor de acces la o instanta (vezi, mutatis mutandis, Hauler, citata anterior, § 36, si Terra Woningen impotriva Olandei, Hotararea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122—2123, §§ 52—55).
29. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.
B. Asupra duratei procedurii
30. Procedura in discutie a inceput la data de 9 aprilie 1993, insa perioada ce trebuie luata in calcul a inceput abia la data intrarii in vigoare a Conventiei in privinta Romaniei, adica 20 iunie 1994. Totusi, pentru a aprecia caracterul rezonabil al perioadei scurse de la aceasta data, trebuie tinut cont de stadiul in care se afla cauza la momentul respectiv, si anume in prima instanta, dupa mai mult de un an si doua luni de procedura. Perioada in discutie s-a incheiat la data de 9 ianuarie 2001. Prin urmare, perioada ce trebuie luata in considerare este de aproximativ 6 ani si 6 luni pentru 3 grade de competenta si 5 instante.
1. Asupra admisibilitatii
31. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, Curtea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
32. Reclamantii se plang de durata excesiva a procedurii privind anularea titlului de proprietate si restituirea terenului pe vechiul amplasament, considerand ca aceasta cauza nu era complexa si ca autoritatile sunt raspunzatoare de viciile procedurii de citare a partilor care au prelungit procedura.
33. Guvernul considera ca durata procedurii nu a fost nerezonabila, avand in vedere complexitatea cauzei, numarul partilor la procedura si faptul ca nu au existat perioade de inactivitate imputabile autoritatilor.
34. Curtea reaminteste faptul ca rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si, tinand cont de criteriile consacrate de jurisprudenta sa, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantilor si de cel al autoritatilor competente, precum si de miza litigiului pentru partile interesate [vezi, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII].
35. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de fata si a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie (vezi Frydlender, citata anterior).
36. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse analizei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o alta concluzie in cazul de fata. In primul rand, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese ca aceasta cauza era complexa, avand in vedere faptul ca actiunea a fost in final respinsa pe motivul ca partile interesate nu au putut dovedi ca au depus o cerere de restituire a terenului in termenul prevazut de Legea nr. 18/1991 si ca instantele nu erau competente sa analizeze problema amplasamentului terenului atribuit de autoritatile administrative.
In acest sens, ea observa ca sentinta din prima instanta, confirmata in caile de atac, a fost pronuntata dupa doua saptamani de la data primei sedinte de judecata (vezi paragraful 14 de mai sus). Pe de alta parte, Curtea observa ca desfasurarea procedurii a fost marcata in special de casarea cu trimitere spre rejudecare a primei sentinte pronuntate in prima instanta, ca urmare a analizei diferite de catre instante a Scrisorii din data de 11 martie 1991, de amanarea repetata a cauzei pentru noi termene de judecata din cauza unor vicii ale Procedurii de citare, precum si prin lungi intarzieri de circa 6 luni pana cand noul grad de jurisdictie sesizat cu dosarul a stabilit primul termen de judecata. Intarzierile ce rezulta din aceste amanari sunt imputabile autoritatilor. In ceea ce priveste comportamentul reclamantilor, daca necesitatea de a preciza obiectul actiunii si suspendarea procedurii pentru doua luni, in apel, au putut contribui, intr-o anumita masura, la prelungirea duratei procedurii, Curtea reitereaza faptul ca acestora nu li se poate reprosa ca au folosit diferitele cai de atac interne pentru a-si apara drepturile (Simon impotriva Frantei, nr. 66.053/01, § 31, 8 iunie 2004).
37. Prin urmare, Curtea apreciaza ca nici comportamentul reclamantilor, nici gradul de complexitate al cauzei nu explica durata procedurii, privita in ansamblul sau.
38. Ținand cont de cele de mai sus si de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, durata procedurii litigioase nu respecta cerinta „termenului rezonabil”.
39. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1.
C. Asupra echitatii procedurii
40. Reclamantii se plang de solutia si de inechitatea procedurii mentionate mai sus, in special de faptul ca instantele nu au analizat probele administrate la dosar in sprijinul cererii de anulare a titlului de proprietate din anul 1993, ceea ce a determinat si incalcarea dreptului lor la un recurs efectiv, garantat de art. 13 din Conventie, si de faptul ca judecatoarea M.P. a participat in cadrul mai multor sedinte de judecata de la Tribunalul Judetean Constanta, desi ea facuse parte si din completul de judecata care pronuntase Sentinta din data de 12 septembrie 1995.
41. Curtea reaminteste ca, in general, ea nu are competenta sa analizeze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanta interna [Garcίa Ruiz impotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I], interpretarea elementelor de proba si a legislatiei interne revenind in primul rand autoritatilor nationale si, in special, curtilor si tribunalelor (Brualla Gómez dela Torre impotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Culegere 1997—VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curtii se limiteaza la a verifica compatibilitatea cu Conventia a efectelor unei astfel de interpretari. In mod special, in ceea ce priveste cererea de anulare a titlului de proprietate, Curtea observa ca reclamantii au beneficiat de o procedura contradictorie, avand posibilitatea sa isi expuna argumentele, si ca instantele au procedat la analiza efectiva a cererii lor, fara sa existe vreo urma de arbitrar in
hotararea de respingere a cererii. In ceea ce o priveste pe judecatoarea M.P., Curtea constata ca ea nu a facut parte din completul de judecata care a analizat fondul cauzei in fata Tribunalului Judetean Constanta, in apel (vezi paragrafele 11— 12 de mai sus), si observa, in orice caz, ca, dupa casarea cu trimitere spre rejudecare pronuntata de aceasta instanta, cauza a fost analizata in 3 grade de jurisdictie intr-un ciclu procedural complet.
42. Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in temeiul art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.
II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie
43. Reclamantii sustin o incalcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza refuzului instantelor interne de a analiza si de a le admite cererea privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului lor situat pe vechiul amplasament detinut inainte de anul 1953. Ei invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilitatii
44. In ceea ce priveste restituirea catre reclamanti a terenului in discutie pe vechiul amplasament, Guvernul considera ca, tinand cont de prevederile legale relevante si de lipsa unei sentinte definitive favorabile, ei nu beneficiaza de un „bun” sau cel putin de o „speranta legitima” in privinta amplasamentului in litigiu.
45. Intemeindu-se pe deciziile administrative care le recunosc dreptul de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafata de 5 ha (vezi paragraful 7 de mai sus), pe prevederile Legii nr. 18/1991 si pe expertizele realizate in procedurile interne, reclamantii considera ca aveau cel putin o „speranta legitima” de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament.
46. Curtea considera ca argumentul Guvernului ridica o exceptie de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 si, avand in vedere natura cererii si elementele aflate la dosar, apreciaza ca aceasta exceptie trebuie unita cu fondul.
47. Pe de alta parte, constatand ca acest capat de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate si avand in vedere legatura stransa dintre acest capat de cerere si cel intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie referitor la lipsa de acces la o instanta, Curtea il declara admisibil.
B. Asupra fondului
48. Avand in vedere constatarea privind dreptul de acces la o instanta, prevazut de art. 6 § 1 (paragrafele 26—29 de mai sus), Curtea apreciaza ca nu se impune sa analizeze separat daca in speta a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Glod, citata anterior, § 46, Hauler, citata anterior, § 41, si Crisan impotriva Romaniei, nr. 42.930/98, § 32, 27 mai 2003). Pe de alta parte, aceasta concluzie scuteste Curtea sa se mai pronunte asupra exceptiei ridicate de Guvern (Moschopoulos- Veïnoglou si altii impotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
49. Conform art. 41 din Conventie, „Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
50. Reclamantii solicita suma de 5.100.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, suma ce reprezinta diferenta de valoare dintre terenul atribuit in anul 1993 si terenul situat pe vechiul amplasament, si suma de 30.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrarii si neplacerilor cauzate de incalcarea, in procedurile interne, a drepturilor lor garantate de Conventie si din cauza tratamentului suferit de primul reclamant in anii ʼ80 si ʼ90.
51. Guvernul face trimitere la observatiile sale privind art. 1 din Protocolul nr. 1 si considera ca nu trebuie sa fie reparat prejudiciul material pretins de reclamanti. In ceea ce priveste cererea de daune morale, el apreciaza ca reclamantii nu au dovedit nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul invocat si pretinsele incalcari ale Conventiei si, in subsidiar, ca o eventuala hotarare a Curtii de condamnare ar putea constitui, in sine, o reparatie satisfacatoare in acest sens. Pe de alta parte, el considera ca suma solicitata este excesiva, avand in vedere jurisprudenta Curtii.
52. Curtea constata ca, in ceea ce priveste cererea privind nerestituirea terenului pe vechiul amplasament, singura baza ce trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanta pentru a se analiza chestiunea dreptului lor de a li se restitui terenul in cauza, chestiune lasata la discretia autoritatilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula asupra solutiei pe care ar fi avut-o procesul in caz contrar, insa nu apreciaza drept nerezonabil sa considere ca reclamantii au suferit o pierdere de sansa reala (vezi, mutatis mutandis, Glod, citata anterior, § 50, si Hauler, citata anterior, § 45). Pe de alta parte, Curtea admite ca reclamantii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrarii provocate de incalcarea dreptului lor de acces la o instanta si a duratei excesive a procedurii civile si ca acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarile de incalcare a Conventiei in cauza. Statuand cu echitate, conform art. 41, Curtea le aloca impreuna suma de 10.000 EUR pentru repararea tuturor prejudiciilor.
B. Cheltuieli de judecata
53. Reclamantii mai solicita suma de 4.200 EUR cu titlu de cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne si in fata Curtii, pe care le detaliaza astfel:
a) 500 EUR pentru onorariile avocatilor si 1.800 EUR pentru cheltuieli de transport suportate in procedurile interne;
b) 1.100 EUR pentru onorariile expertilor pentru cele 4 expertize realizate in procedura interna si pentru a sustine cererea conform art. 41 din Conventie;
c) 500 EUR pentru onorariile avocatilor si 300 EUR pentru taxele postale si de traducere suportate in procedura in fata Curtii.
Ei prezinta documente justificative pentru unele dintre aceste cheltuieli, in special pentru o parte din onorariile expertilor si pentru taxele postale, precum si pentru onorariile avocatilor in procedura in fata Curtii.
54. Guvernul observa ca reclamantii nu au adus documente justificative pentru o parte din cheltuielile pe care pretind ca le-au suportat, in special pentru realizarea unei expertize si pentru onorariile avocatiale din procedura in fata Curtii, si observa ca ei nu au trimis tarifarul si decontul orar pentru munca depusa de avocatii lor.
55. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. Pe de alta parte, cheltuielile angajate in fata instantelor interne pot fi rambursate numai daca au fost facute pentru ca acestea sa previna sau sa corecteze incalcarile constatate de Curte [Bouilly impotriva Frantei (nr. 2), nr. 57.115/00, § 29, 24 iunie 2003]. In speta, presupunand chiar ca cheltuielile angajate in procedurile interne si, in special, onorariile avocatilor si ale expertilor pot fi considerate a fi fost angajate pentru a preveni incalcarea dreptului de acces la o instanta, Curtea observa ca reclamantii nu au dovedit realitatea majoritatii acestor cheltuieli, spre deosebire de cazul cheltuielilor expuse in procedura in fata Curtii. Ținand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 1.000 EUR pentru acoperirea tuturor cheltuielilor si le-o acorda reclamantilor.
C. Dobanzi moratorii
56. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
Pentru aceste motive, In unanimitate, CURTEA
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din Conventie, referitoare la dreptul de acces al reclamantilor la o instanta si la durata procedurii, precum si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste dreptul de acces la o instanta;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste durata procedurii;
4. hotaraste ca nu se impune analiza temeiniciei capatului de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
5. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa le plateasca impreuna reclamantilor, in 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, sumele de mai jos, ce vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii:
(i) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru acoperirea tuturor prejudiciilor;
(ii) 1.000 EUR (una mie euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamanti, cu titlu de cheltuieli de judecata;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 29 aprilie 2008, in temeiul art.77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier
FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.