"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza Silvestru Cotleţ împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a IV-a), statuând în cadrul unei Camere formate din: domnul Nicolas Bratza, preşedinte; domnii M. Pellonpaa, C. Bîrsan, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki şi doamna V. Straznicka, judecători; şi domnul M. O'Boyle, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 13 mai 2003, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 38.565/97, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Silvestru Cotleţ (reclamantul), s-a adresat Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 16 noiembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul care beneficiază de asistenţă judiciară este reprezentat în faţa Curţii de către domnul D. Mihai, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna C.I. Tarcea.
3. Reclamantul s-a plâns de o încălcare a dreptului său la respectarea corespondenţei, prevăzut de articolul 8 şi de fostul articol 25 (actual articol 34) din Convenţie, datorită întârzierilor în primirea corespondenţei şi deschiderii corespondenţei destinate sau provenind de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) şi de la Comisie, precum şi de refuzul autorităţilor de a-i pune la dispoziţie hârtie, plicuri şi timbre pentru corespondenţa sa cu Curtea.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul 11).
5. Cererea a fost atribuită primei Secţii a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia s-a constituit, în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament, Camera însărcinată cu examinarea cererii (art. 27 § 1 din Convenţie).
6. Printr-o decizie din 10 octombrie 2000 Camera a declarat cererea parţial admisibilă.
7. La 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat compunerea secţiilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a IV-a, astfel modificată (art. 52 § 1).
8. Printr-o decizie din 16 aprilie 2002 Camera a declarat restul plângerii admisibile.
9. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
10. Reclamantul, Silvestru Cotleţ, este cetăţean român, născut în anul 1964, şi are domiciliul în Gura Humorului.
11. La data de 23 iulie 1992 reclamantul a fost condamnat de către Tribunalul Caraş-Severin la 18 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărâre printr-o decizie definitivă din data de 20 ianuarie 1993.
12. După condamnare reclamantul a fost depus în Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin. A fost apoi transferat la penitenciarele din Timişoara, Gherla, Jilava, Rahova, Craiova, Târgu Ocna şi Mărgineni.
13. Reclamantul a sesizat Comisia la data de 16 noiembrie 1995. Scrisoarea sa a sosit la secretariatul Comisiei în data de 5 ianuarie 1996, într-un plic purtând antetul Ministerului Justiţiei, trimis din Bucureşti. Reclamantul informa Comisia că aceasta era "ultima lui speranţă".
14. Prin scrisoarea din 19 februarie 1996, secretariatul Comisiei a solicitat reclamantului să îşi precizeze cererile şi să îi pună la dispoziţie copii de pe deciziile judiciare pertinente pentru cererile sale. I s-a trimis, de asemenea, în anexă textul Convenţiei şi o notă explicativă.
15. Prin scrisoarea din 10 octombrie 1996 reclamantul a răspuns că întârzierea în primirea răspunsurilor se datora formalităţilor necesare pentru a obţine copii de pe documentele cerute. A explicat, de asemenea, că nu putea pune la dispoziţie copii de pe dosarul său de penitenciar de la Timişoara, deoarece nu avea suficienţi bani pentru a le fotocopia.
16. Această scrisoare a sosit la secretariatul Comisiei în data de 16 decembrie 1996, cu o scrisoare datată 26 noiembrie 1996 a directorului Direcţiei Generale a Penitenciarelor, generalul de divizie I.C. Cele două scrisori au sosit într-un plic ce purta antetul Ministerului Justiţiei, trimis din Bucureşti.
17. Prin scrisoarea din 17 ianuarie 1997 secretariatul Comisiei i-a cerut reclamantului explicaţii cu privire la întârzierea corespondenţei. Reclamantul a răspuns printr-o scrisoare, datată 17 februarie 1997, prin care susţinea că întârzierile în corespondenţa sa cu Comisia nu îi erau imputabile, şi a cerut ajutor în asigurarea respectării art. 8 din Convenţie. A confirmat primirea notei explicative pe care Comisia i-a trimis-o la data de 19 februarie 1996. Această scrisoare a sosit la Comisie la data de 27 martie 1997, cu o scrisoare de însoţire din 18 martie 1997, provenind de la directorul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, I.C. Cele două scrisori au fost trimise într-un plic purtând antetul Ministerului Justiţiei, expediat din Bucureşti.
18. La data de 30 aprilie 1997, secretariatul Comisiei l-a informat pe reclamant că cererea sa referitoare la caracterul pretins inechitabil al procedurii prin care s-a ajuns la condamnare prezenta anumite probleme şi i-a cerut precizări în legătură cu cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie, pe care acesta îl invocase în scrisoarea precedentă.
19. La data de 19 mai 1997 reclamantul a răspuns că i-au fost înmânate deschise toate scrisorile trimise de către Comisie şi a fost obligat să înmâneze autorităţilor penitenciare scrisorile sale destinate Comisiei, într-un plic deschis. Aceste scrisori erau apoi trimise Direcţiei Generale a Penitenciarelor din Bucureşti, unde erau înregistrate şi trimise la destinaţie. El se plângea şi de faptul că şeful închisorii "uitase" să îi înmâneze textul Convenţiei care îi fusese trimis în anexă la scrisoarea secretariatului Comisiei din 19 februarie 1996. El sublinia faptul că doar datorită celorlalte scrisori ale Comisiei şi în urma insistenţelor repetate comandantul îi înmânase în cele din urmă textul Convenţiei.
20. Scrisoarea din 9 mai 1997 a sosit la Comisie în data de 4 iulie 1997, împreună cu o scrisoare de însoţire a directorului adjunct al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, colonelul M.V. Cele două scrisori fuseseră trimise împreună din Bucureşti, într-un plic purtând antetul Ministerului Justiţiei.
21. La data de 22 august 1997 reclamantul a trimis Comisiei formularul de cerere. Formularul a fost, de asemenea, trimis din Bucureşti împreună cu o scrisoare de însoţire provenind de la Direcţia Generală a Penitenciarelor într-un singur plic sosit la Comisie la data de 20 octombrie 1997.
22. Mai multe scrisori ale reclamantului din 8 martie, 16 septembrie şi 31 decembrie 1999, 15 octombrie, 11 noiembrie, 12, 4 şi 21 decembrie 2000 au sosit la Curte, respectiv în plicuri obişnuite închise, în termen de o săptămână după expediere.
23. Printr-o scrisoare din 8 martie 1999 reclamantul a informat Curtea că era împiedicat să comunice cu aceasta, deoarece autorităţile refuzau să îi pună la dispoziţie hârtie de scris şi plicuri. Reclamantul cerea ajutorul Curţii pentru a remedia această situaţie şi arăta că reuşise, în cele din urmă, să obţină un plic doar prin intermediul unui alt deţinut.
24. Printr-o scrisoare din 16 septembrie 1999 reclamantul a prezentat Curţii scuzele sale deoarece fusese obligat, din lipsă de timbru, să pună scrisoarea sa alături de cea a unui alt deţinut care scria Curţii.
25. Prin scrisoarea din 11 noiembrie 2000, trimisă din Spitalul-penitenciar Târgu Ocna, reclamantul a comunicat faptul că a primit la data de 8 noiembrie 2000 o scrisoare din partea Grefei Curţii, care îi fusese trimisă la data de 27 octombrie 2000, şi sublinia faptul că această scrisoare îi parvenise într-un plic deschis.
El arăta, de asemenea, că introducerea cererii sale la Strasbourg şi corespondenţa sa cu Secretariatul provocase ostilitatea gardienilor faţă de el. Reclamantul se exprima în termenii următori: "în închisoare, gardienii nu sunt mulţumiţi de corespondenţa mea cu dumneavoastră şi, pentru acest motiv, se pare că voi fi transferat şi s-ar putea să mai am şi alte probleme". El informa, de asemenea, Curtea că un alt deţinut care cunoştea limba franceză îl ajutase să traducă formularul de cerere, dar că nu putea dezvălui numele persoanei în cauză, deoarece aceasta ar putea avea probleme cu conducerea penitenciarului.
26. Printr-o scrisoare din 15 mai 2002 conducerea Penitenciarului din Mărgineni, răspunzând unei cereri de informaţii, adresată de către agentul Guvernului român, confirma în primul rând faptul că reclamantul fusese deţinut succesiv în Penitenciarul Mărgineni din 27 martie 1998 până în 3 octombrie 1999, din 27 iunie în 19 iulie 2000 şi din 29 mai 2001 în 13 ianuarie 2002. Se arăta apoi de către aceasta că, în perioadele amintite, reclamantul avea în contul său suma de 592.000 lei şi că nu făcuse nici o cerere în vederea obţinerii unei eventuale finanţări care i-ar fi fost necesară pentru a putea introduce o cerere la Curte. Conducerea penitenciarului arăta apoi că, în perioadele amintite, reclamantul se adresase o singură dată Ministerului Justiţiei, şi aceasta doar pentru a solicita graţierea, şi că nimic nu dovedea faptul că s-ar fi adresat ulterior Curţii.

II. Drept intern aplicabil
27. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă aplicabile sunt descrise în Hotărârea Petra împotriva României (Hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII, p. 2853, §§ 25-26).
28. Din punctul de vedere al Guvernului, Ordinul nr. 2.036/C sau nr. 2.037/C, care garantează secretul corespondenţei deţinuţilor, a fost adoptat la data de 24 noiembrie 1997 de către ministrul justiţiei. Guvernul nu a depus o copie a ordinului în discuţie şi nu rezultă din elementele prezentate de Guvern că Curtea şi-ar putea procura singură acest ordin sau că acesta ar fi fost publicat.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie
29. Reclamantul se plânge de încălcări ale dreptului său la corespondenţă cu Comisia şi cu Curtea. El invocă sub acest aspect art. 8 din Convenţie, care prevede că:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
30. Curtea arată că plângerea are trei părţi: prima se referă la întârzierile în transmiterea corespondenţei reclamantului destinate Comisiei sau Curţii; cea de-a doua priveşte deschiderea corespondenţei reclamantului, destinată Comisiei şi Curţii sau provenind de la acestea; cea de-a treia se referă la refuzul administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa cu Curtea.

1. Asupra întârzierilor în transmiterea corespondenţei reclamantului, destinată Curţii şi Comisiei

A. Argumentele părţilor
31. Reclamantul susţine că întârzierile în transmiterea corespondenţei destinate Comisiei sau Curţii aduc atingere dreptului garantat de art. 8, citat mai sus.
32. Guvernul admite că reclamantul a suferit o ingerinţă în dreptul său la respectarea corespondenţei cu Comisia, datorită întârzierilor înregistrate în transmiterea corespondenţei destinate Comisiei, şi că această întârziere nu era prevăzută de o "lege", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. Trimite, în ceea ce priveşte acest ultim punct, la Hotărârea Petra împotriva României din 23 septembrie 1998, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 8 din Convenţie, pe motiv că legea română nu îndeplinea exigenţa de accesibilitate a legii, în sensul celui de-al doilea alineat al art. 8 din Convenţie. Guvernul subliniază totuşi că reclamantul nu a mai suferit nici o ingerinţă în dreptul la respectarea corespondenţei după data de 24 noiembrie 1997, dată la care a fost adoptat un ordin al ministrului justiţiei (denumit în continuare ordinul ministrului justiţiei), care garanta transmiterea imediată a corespondenţei deţinuţilor, precum şi secretul acesteia.

B. Aprecierea Curţii
33. Curtea remarcă în primul rând faptul că această parte a plângerii se referă la o perioadă care începe la data de 16 noiembrie 1995, dată la care reclamantul a trimis o primă scrisoare Comisiei, până la data de 20 octombrie 1997, dată la care Comisia a primit scrisoarea reclamantului din 22 august 1997. Curtea relevă faptul că pe parcursul acestei perioade corespondenţa reclamantului a ajuns la destinaţie în termene care variau între o lună şi 10 zile minimum şi două luni şi 10 zile maximum.
Curtea remarcă faptul că după 20 octombrie 1997 scrisorile reclamantului au sosit în termene normale, în general între una şi două săptămâni după expediere (§ 22 de mai sus). Curtea consideră, pe baza elementelor furnizate, că nici o ingerinţă nu poate fi observată după data de 20 octombrie 1997 cu privire la întârzierea în transmiterea corespondenţei reclamantului destinate Curţii.
34. Curtea remarcă apoi că nu este contestat faptul că întârzierea în transmiterea corespondenţei reclamantului între 16 noiembrie 1995 - 20 octombrie 1997 constituie, în speţă, o ingerinţă în dreptul său la respectarea corespondenţei, garantat de art. 8 § 1 din Convenţie, care nu era prevăzută de o "lege", în sensul alin. 2 al art. 8 din Convenţie.
35. În această privinţă Curtea reaminteşte că în cauza Petra împotriva României, citată mai sus, a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie pe motiv că "legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor" (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, § 38 in fine), şi că "dispoziţiile interne aplicabile în materie de control al corespondenţei deţinuţilor (...) lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă neadecvată reeducării condamnatului (§ 25 de mai sus). Controlul corespondenţei pare deci, automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.
În ceea ce priveşte regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia" (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, § 37).
36. Curtea consideră că nimic din această speţă nu este, din acest punct de vedere, distinct faţă de speţa Petra împotriva României, citată mai sus. Ingerinţa litigioasă este întemeiată, în speţa de faţă, pe aceleaşi dispoziţii interne ca şi cele declarate de Curte ca incompatibile cu cerinţele unei "legi", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. Curtea concluzionează că ingerinţa nu a fost, prin urmare, prevăzută de "lege" şi că, din acest punct de vedere, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.
37. Cu privire la concluzia precedentă, Curtea nu consideră necesar să verifice în speţă respectarea celorlalte exigenţe din cel de-al doilea alineat al art. 8 şi nici calitatea de "lege" a ordinului ministrului justiţiei din 24 noiembrie 1997 la care trimite Guvernul, deoarece, în sensul alin. 2 citat mai sus, acesta a intervenit ulterior faptelor care constituie această parte a plângerii, întemeiată pe art. 8 din Convenţie.

2. Asupra deschiderii corespondenţei reclamantului destinate Comisiei şi Curţii sau provenind de la acestea

A. Argumentele părţilor
38. Guvernul nu contestă faptul că înainte de 24 noiembrie 1997 reclamantul a suferit o ingerinţă în dreptul său la respectarea corespondenţei, motivul fiind deschiderea corespondenţei destinate Comisiei sau provenind de la aceasta. Lăsând la aprecierea Curţii acest aspect, Guvernul admite că ingerinţa menţionată nu era prevăzută de o "lege", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie, precum Curtea a constatat în Hotărârea Petra împotriva României citată mai sus, pentru fapte similare celor din speţă.
Guvernul subliniază totuşi că după data de 24 noiembrie 1997, după adoptarea unui ordin de către ministrul justiţiei - nr. 2.036/C sau 2.037/C, care garanta secretul corespondenţei deţinuţilor, reclamantul nu a mai suferit încălcări ale dreptului său la corespondenţă. Guvernul arată că numeroase măsuri au fost adoptate de către Direcţia Generală a Penitenciarelor din Bucureşti pentru punerea în aplicare a ordinului menţionat: pe de o parte, o circulară prin care se atrăgea atenţia asupra importanţei respectării de către personalul din penitenciar a dreptului la corespondenţă al deţinuţilor a fost expediată în fiecare penitenciar; pe de altă parte, ordinul menţionat este prezentat fiecărui nou-deţinut, care află astfel care sunt drepturile şi obligaţiile sale în această privinţă.
39. Reclamantul contestă afirmaţiile Guvernului, conform cărora, după 24 noiembrie 1997, nu i s-a mai încălcat dreptul la respectarea secretului corespondenţei. El trimite, sub acest aspect, la scrisoarea de la Penitenciarul Mărgineni din 15 mai 2002, adresată agentului Guvernului, care arată că între 1998 şi 2002 reclamantul nu ar fi formulat nici o cerere de finanţare pentru a trimite o cerere Curţii şi că ar fi trimis o singură cerere Ministerului Justiţiei pentru a solicita graţierea. El consideră că scrisoarea menţionată constituie o dovadă a faptului că administraţia penitenciară a continuat să ţină un registru conţinând corespondenţa deţinuţilor şi a continuat să citească această corespondenţă şi după data de 24 noiembrie 1997. Reclamantul subliniază, în cele din urmă, că administraţia penitenciară citise scrisoarea sa adresată ministrului justiţiei din moment ce cunoştea conţinutul acestei scrisori.

B. Aprecierea Curţii

1. Perioada de până la 24 noiembrie 1997
40. Curtea arată că nu se contestă, în speţă, faptul că deschiderea corespondenţei reclamantului destinate Comisiei sau provenind de la aceasta înainte de 24 noiembrie 1997 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei. Curtea relevă apoi că ingerinţa menţionată este anterioară datei de 23 septembrie 1998, dată la care Curtea a considerat, în cauza Petra împotriva României, citată mai sus, că art. 8 din Convenţie fusese încălcat de către autorităţi, pe motiv că dispoziţiile interne aplicabile nu îndeplineau exigenţele alin. 2 al art. 8 din Convenţie (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, §§ 38-39).
41. Or, ingerinţa litigioasă fiind întemeiată, în speţă, pe aceleaşi dispoziţii interne, precum cele deja declarate ca neîndeplinind condiţiile unei "legi", Curtea consideră că nimic din această speţă nu permite să se distingă, din acest punct de vedere, între speţa de faţă şi speţa Petra împotriva României citată mai sus.
42. Aşadar, ingerinţa litigioasă neîndeplinind condiţia de a fi prevăzută de o "lege", Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 8 din Convenţie sub acest aspect.
2. Perioada de după 24 noiembrie 1997
43. În ceea ce priveşte respectarea secretului corespondenţei reclamantului după data de 24 noiembrie 1997, Curtea constată faptul că se găseşte în faţa unei controverse între părţi, în măsura în care Guvernul neagă existenţa oricărei ingerinţe după data la care ministrul justiţiei a adoptat ordinul care garantează secretul corespondenţei deţinuţilor, fapt contestat de reclamant. În această situaţie îi revine mai întâi Curţii rolul să decidă asupra acestei controverse pe baza dosarului aflat în posesia sa (Messina împotriva Italiei, Hotărârea din 2 februarie 1993, seria A n 257-H, § 31).
44. Curtea arată că din scrisoarea din 15 mai 2002 a Direcţiei Penitenciarului Mărgineni rezultă că autorităţile au continuat şi după data de 24 noiembrie 1997 să controleze corespondenţa reclamantului, mai ales în ceea ce priveşte obiectul acesteia şi destinatarii. Curtea notează, în această privinţă, că autorităţile penitenciare erau la curent cu faptul că între anii 1998 şi 2002 reclamantul nu a trimis nici o cerere Curţii şi că trimisese o singură cerere ministrului justiţiei pentru a solicita graţierea (§ 26 menţionat mai sus). În plus, Curtea remarcă faptul că reclamantul s-a plâns în scrisoarea sa din 11 noiembrie 2000 de faptul că scrisoarea din data de 27 octombrie 2000, provenită de la Grefa Curţii, i-a fost înmânată deschisă, fapt pe care Guvernul nu îl contestă (§ 25 de mai sus). Aceste elemente permit Curţii să acorde încredere afirmaţiilor reclamantului. Curtea consideră, aşadar, că ingerinţa în dreptul la respectarea corespondenţei a continuat şi după data adoptării ordinului ministrului justiţiei, care garanta secretul corespondenţei deţinuţilor.
45. Această ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este "prevăzută de lege", urmăreşte un scop sau scopuri legitime şi este, în plus, "necesară într-o societate democratică" pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Marii Britanii, 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, § 34, şi Calogero împotriva Marii Britanii, 25 martie 1983, seria A, nr. 62, p. 32, § 84, Campbell c Diana împotriva Italiei, 15 noiembrie 1996, Culegerea 1996-V, p. 1775, § 28).
46. În ceea ce priveşte legalitatea ingerinţei, Curtea, în absenţa unor indicaţii mai precise oferite de către părţi, pleacă de la ideea că, în speţă, controlul corespondenţei reclamantului s-a întemeiat, spre deosebire de cauza Petra împotriva României menţionată anterior, pe ordinul pe care ministrul justiţiei l-ar fi adoptat la data de 24 noiembrie 1997 şi care garanta secretul corespondenţei deţinuţilor. Chiar dacă s-ar presupune că nu a fost aşa în cazul de faţă, sarcina de a indica dispoziţiile eventualei legi pe care s-au întemeiat autorităţile naţionale pentru a supune corespondenţa deţinutului unui control îi aparţine Guvernului (Hotărârea Di Giovine împotriva Italiei, nr. 39.920/98, § 25, Hotărârea din 26 iulie 2001, nepublicată).
47. Or, Curtea arată în primul rând că există unele incoerenţe în observaţiile Guvernului referitoare la ordinul ministrului justiţiei din 24 noiembrie 1997, în măsura în care acesta este uneori identificat sub numărul 2.036/C, iar alteori sub numărul 2.037/C. În plus, nu rezultă din informaţiile puse la dispoziţie de către Guvern sau pe care Curtea le-a obţinut ea însăşi că ordinul în cauză ar fi fost publicat. În aceste condiţii şi în lumina jurisprudenţei în materie (Hotărârea Petra împotriva României citată mai sus, § 37; Hotărârea Di Giovine împotriva Italiei, citată mai sus, § 26; Hotărârea Peers împotriva Greciei, nr. 28.524/95, § 82, CEDO 2001-III şi Labita împotriva Italiei, nr. 26.772/95, §§ 175-185, CEDO 2000-IV), Curtea consideră că ingerinţa litigioasă nu era prevăzută de o "lege", în sensul alin. 2 al art. 8 din Convenţie.
48. Cu privire la concluzia precedentă, Curtea nu consideră necesar să verifice, în speţă, respectarea celorlalte condiţii din alin. 2 al art. 8 din Convenţie.

3. Asupra refuzului administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea

A. Argumentele părţilor
49. Reclamantul consideră că refuzul administraţiei penitenciare, după data de 24 noiembrie 1997, de a-i pune la dispoziţie cele necesare, precum plicuri, timbre şi hârtie de scris, pentru a se putea adresa Curţii constituie o încălcare a art. 8. El consideră că această încălcare se datorează lipsei de precizie şi de accesibilitate a reglementării aplicabile.
50. Guvernul contestă adevărul afirmaţiilor reclamantului şi consideră că acestea sunt nefondate. Se arată că, în virtutea ordinului ministrului justiţiei din 24 noiembrie 1997, le revine deţinuţilor sau familiilor acestora sarcina de a achiziţiona plicurile şi timbrele necesare pentru corespondenţa lor şi că, atunci când deţinuţii nu dispun de mijloacele financiare necesare, cheltuielile sunt suportate de către administraţiile penitenciare. În acest caz reclamantul este obligat să facă o cerere în scris la administraţia penitenciară. Or, Guvernul subliniază că nu rezultă din registrele Penitenciarului Mărgineni faptul că reclamantul ar fi formulat o asemenea cerere şi arată că, în orice caz, nu ar fi putut să beneficieze de acestea în mod gratuit, deoarece avea în cont suma de 592.000 lei.
51. Guvernul arată apoi că, potrivit informaţiilor transmise de Direcţia Generală a Penitenciarelor, deţinuţilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de "regulament" li se atribuie două plicuri într-o lună. Guvernul nu a identificat însă reglementarea în cauză.
52. Reclamantul susţine că cerinţa la care face referire Guvernul este ilogică: deţinutul care are nevoie de hârtie şi plicuri nu poate fi obligat să le ceară în scris, pe o hârtie pe care oricum nu o posedă. Este vorba în acest caz, după părerea reclamantului, de o restrângere nejustificată a posibilităţii de a pune în practică dreptul la respectarea corespondenţei sale. Reclamantul subliniază că s-a lovit de un refuz faţă de toate cererile sale formulate oral către comandantul penitenciarului, pe motiv că erau disponibile doar plicuri timbrate pentru România, nu şi pentru străinătate.
53. Reclamantul subliniază că Guvernul citează o anumită reglementare, în virtutea căreia deţinuţilor li se acordau gratuit două plicuri pe lună, fără însă a identifica această reglementare. Or, el arată că, în mod evident, plicurile nu sunt suficiente pentru a-şi putea exercita dreptul la corespondenţă.
54. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului, conform căreia el ar fi avut în cont suma de 590.000 lei, reclamantul susţine că este vorba despre o sumă modestă - echivalentul în lei a 18 euro, pe care a avut-o în cont o scurtă perioadă, în lunile august şi septembrie 1998, şi care reprezenta beneficiul obţinut în urma vânzării tablourilor şi icoanelor sale la o expoziţie. Reclamantul subliniază că a cerut timbre şi plicuri atunci când nu mai avea mijloace de a şi le procura, adică după ce cumpărase, cu banii pe care îi avea în cont, lucruri elementare pentru uz curent (ţigări, săpun, hrană etc.).
55. Reclamantul susţine, în fine, că cheltuielile realizate de deţinuţi pentru corespondenţa cu Curtea nu sunt "cheltuieli voluptorii", realizate în interes pur personal. Corespondenţa cu Curtea răspunde, după părerea reclamantului, unui interes general, şi anume aceluia de a permite Curţii să dea o hotărâre bazată pe toate elementele pertinente de fapt şi de drept într-un caz de speţă. Or, aceasta implică, între altele, posibilitatea reclamantului de a informa Curtea cu privire la orice element nou sau de a-i pune la dispoziţie elementele pe care le consideră pertinente pentru a-şi apăra cauza. Pentru acest motiv reclamantul consideră că autorităţile trebuie să ia toate măsurile necesare în scopul de a garanta deţinuţilor posibilitatea reală de a se adresa Curţii de fiecare dată când au nevoie.

B. Aprecierea Curţii
56. Curtea consideră că această cerere a reclamantului pune în speţă două probleme distincte, deşi legate între ele: aceea, în primul rând, de a şti dacă statul avea o obligaţie pozitivă de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi, apoi, aceea de a şti dacă statul şi-a îndeplinit această obligaţie.

1. Asupra responsabilităţii statului pentru neîndeplinirea unei obligaţii pozitive
57. Curtea remarcă faptul că reclamantul se plânge, în substanţă, nu de un act, ci de inacţiunea statului. Ea reaminteşte, în această privinţă, că art. 8 are drept obiectiv esenţial apărarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice şi nu se limitează doar la a cere statului să se abţină de la asemenea ingerinţe: acestei interdicţii i se pot adăuga obligaţii pozitive inerente respectării efective a drepturilor garantate de art. 8, menţionat (X şi Y împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1985, seria A nr. 91, p. 11, § 23 şi Stjerna împotriva Finlandei, Hotărârea din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 299-B, p. 61, § 38).
58. În ceea ce priveşte art. 8 din Convenţie, Curtea a ajuns la concluzia că există acest tip de obligaţii în sarcina unui stat, atunci când ea a constatat existenţa unei legături directe şi imediate între măsurile cerute de un reclamant, pe de o parte, şi, viaţa privată sau familială a acestuia, pe de altă parte (a se vedea, printre altele, Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303 C, p. 56, § 58; Guerra şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 228, § 60).
59. În speţă, Curtea constată că există o asemenea legătură directă între dreptul pretins de reclamant, şi anume acela de a i se pune la dispoziţie de către administraţia închisorii cele necesare pentru corespondenţa cu Curtea şi, pe de altă parte, dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale, aşa cum este acesta garantat de art. 8 din Convenţie. De fapt, a dispune de materiale precum hârtie de scris, timbre sau plicuri este un lucru inerent exercitării de către reclamant a dreptului său la respectarea corespondenţei, garantat de art. 8 din Convenţie. Îi revine, aşadar, Curţii sarcina de a examina dacă autorităţile şi-au încălcat într-adevăr obligaţia pozitivă, aşa cum susţine reclamantul.

2. Asupra problemei eventualei nerespectări de către stat a obligaţiei sale pozitive
60. Curtea consideră că, contrar afirmaţiilor Guvernului, susţinerile reclamantului, care constituie cea de-a treia parte a plângerii sale sub aspectul prevederilor art. 8, nu sunt lipsite de fundament. Mai multe scrisori ale reclamantului au sosit în plicuri ale altor deţinuţi şi reclamantul a informat în mod constant Curtea cu privire la acest subiect, cerându-i ajutorul (paragrafele 23-24 de mai sus).
61. Curtea aminteşte în această privinţă că art. 8 din Convenţie nu obligă statele să suporte taxele legate de întreaga corespondenţă a deţinuţilor şi nici să garanteze deţinuţilor dreptul de a-şi alege materialul de scris (Boyle împotriva Marii Britanii, Hotărârea nr. 9.659/82, Decizia Comisiei din 6 martie 1985, decizii şi rapoarte 41, p. 91 şi Farrant împotriva Marii Britanii, Hotărârea nr. 7.291/75, Decizia Comisiei din 18 octombrie 1985, D.R. 50, p. 5). Totuşi, ar putea apărea o problemă dacă, în lipsa unor mijloace financiare, corespondenţa unui deţinut a fost în mod grav împiedicată (Hotărârea Boyle împotriva Marii Britanii, citată mai sus). De asemenea, obligarea deţinuţilor de a utiliza pentru corespondenţa lor hârtia specială a închisorii nu constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea corespondenţei, cu condiţia ca această hârtie să fie imediat disponibilă (Hotărârea Farrant împotriva Marii Britanii, citată mai sus).
62. Curtea remarcă faptul că Guvernul, după ce s-a referit la o reglementare în virtutea căreia reclamantul putea să beneficieze de două plicuri gratuite în decurs de o lună, nu a fost în măsură să dovedească faptul că reclamantul ar fi beneficiat în mod efectiv de această reglementare.
63. În plus, Curtea subscrie la argumentul părţii reclamante, conform căruia plicurile nu sunt suficiente pentru a-şi putea exercita dreptul la corespondenţă. Or, Curtea notează că, după părerea reclamantului, toate cererile sale de a-i fi furnizate materiale, adresate oral comandantului închisorii, au fost respinse pe motiv că erau disponibile doar plicuri timbrate pentru România şi nu pentru străinătate, fapt pe care Guvernul nu îl contestă.
64. Curtea nu acceptă argumentul Guvernului, conform căruia reclamantul ar fi omis să facă o cerere scrisă, în măsura în care partea interesată urmărea tocmai obţinerea, printre altele, a hârtiei de scris.
65. În aceste condiţii Curtea consideră că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi că, prin urmare, există o violare a art. 8 din Convenţie sub acest aspect.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 34 din Convenţie
66. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un recurs individual garantat de art. 34 din Convenţie (fostul art. 25), care prevede că:
"Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept."
67. Reclamantul arată că introducerea unei cereri la Curte şi Comisie a determinat ostilitatea gardienilor împotriva sa, care l-au supus la presiuni pentru a-şi retrage plângerea. Arată apoi că refuzul administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie plicuri, timbre şi hârtie de scris pentru a se adresa Curţii, precum şi întârzierile în transmiterea corespondenţei şi deschiderea repetată a scrisorilor sale adresate Curţii şi Comisiei sau provenind de la acestea i-au cauzat reclamantului sentimente de angoasă şi frustrare, accentuate şi de faptul că acesta se găsea într-un spaţiu închis, fără a avea vreun contact cu familia sau cu lumea exterioară.
68. Guvernul subliniază că reclamantul nu a oferit, sub acest aspect, probe adecvate şi indubitabile şi consideră, prin urmare, că această cerere trebuie respinsă ca fiind nefondată.
69. Curtea reaminteşte că, pentru ca mecanismul recursului individual instaurat de art. 34 din Convenţie să fie eficace, este de cea mai mare importanţă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu Comisia, fără ca autorităţile să facă presiuni de vreun fel pentru a-şi retrage sau modifica cererile. Prin cuvântul presiuni trebuie să se înţeleagă nu doar reprimarea directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor declaraţi sau potenţiali, a familiilor lor sau a reprezentantului lor în justiţie, ci şi actele sau contactele indirecte şi aluziile care urmăresc să îi convingă pe aceştia, mai ales să îi descurajeze de a se folosi de o cale de atac pusă la dispoziţie de Convenţie. Pentru a determina dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant declarat sau potenţial constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 34 din Convenţie, trebuie să se ţină cont de circumstanţele particulare ale cazului. În această privinţă trebuie luate în considerare vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca autorităţile să îl influenţeze (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, § 43).
70. În scrisoarea sa adresată Curţii, din data de 11 noiembrie 2000, reclamantul şi-a exprimat temerea că va fi transferat într-un alt penitenciar sau că va avea "şi alte probleme" din cauza nemulţumirii gardienilor faţă de corespondenţa sa cu Curtea (§ 25 de mai sus), afirmaţii care nu au fost contestate de Guvernul pârât. De asemenea, reclamantul nu a dorit să dezvăluie numele deţinutului care l-a ajutat de teamă că acesta ar putea avea probleme cu cei din conducerea penitenciarului (§ 25 de mai sus).
71. După părerea Curţii, poate fi vorba despre acte de intimidare care, combinate, pe de o parte, cu omisiunea administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi, pe de altă parte, cu întârzierile în transmiterea corespondenţei şi deschiderea repetată a scrisorilor sale adresate Curţii şi Comisiei sau care provin de la acestea (§ 28-58 de mai sus) constituie în speţă o formă de presiune ilicită şi inacceptabilă, care a împiedicat dreptul la un recurs individual al reclamantului, cu încălcarea art. 34 din Convenţie. Această concluzie se impune cu atât mai mult în speţă, având în vedere vulnerabilitatea reclamantului închis într-un spaţiu limitat şi care avea, prin aceasta, foarte puţine contacte cu cei apropiaţi şi cu lumea exterioară.
72. În consecinţă, a avut loc o încălcare a art. 34 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 şi 34 din Convenţie, coroborate
73. Reclamantul invocă o încălcare a art. 8 şi 34 din Convenţie, coroborate, datorată întârzierilor în transmiterea corespondenţei provenite de la organismele Convenţiei şi refuzului autorităţilor de a-i pune la dispoziţie cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea.
74. Ţinând cont de concluzia la care a ajuns în § 59 şi 72 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe separat pe acest capăt de cerere a reclamantului.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
75. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciul
76. Reclamantul solicită suma de 200 euro cu titlu de daune materiale. El arată că a pictat în închisoare mai multe tablouri şi icoane, din care o parte a fost selecţionată şi trimisă la o expoziţie de pictură organizată în exteriorul închisorii. Or, văzându-şi în mod repetat respinse de către autorităţi cererile de hârtie, plicuri şi timbre, nu a avut nici o altă alternativă decât să cedeze 6 dintre tablourile sale altor deţinuţi, pentru ca aceştia să îi pună la dispoziţie cele necesare pentru corespondenţă sau pentru ca aceştia să accepte ca scrisorile sale destinate Curţii să plece în aceleaşi plicuri cu cele pe care aceştia le trimiteau, la rândul lor, Curţii. Reclamantul subliniază că îi era imposibil să încheie contracte de vânzare pentru tablourile sale cu alţi codeţinuţi, care să poată constitui probe pentru cererile sale pe baza art. 41 din Convenţie, ţinând cont de faptul că se afla în detenţie şi că nu avea hârtie la dispoziţie.
77. Solicită, de asemenea, suma de 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a comportamentului autorităţilor care au citit şi au expediat cu întârziere corespondenţa sa de la sau către organismele Convenţiei, care l-au privat de mijloacele necesare pentru a putea continua să corespondeze cu Curtea şi care au exercitat presiuni asupra lui pentru a-şi retrage cererea de la Strasbourg. El susţine că deschiderea repetată a scrisorilor sale şi întârzierile în sosirea sau în expedierea lor i-au cauzat sentimente de angoasă, frustrare, incertitudine şi descurajare, accentuate de faptul că se găsea într-un spaţiu închis, fără nici un contact cu lumea exterioară. Prin citirea şi expedierea cu întârziere a corespondenţei, autorităţile l-au supus la restricţii multiple ale dreptului său de a comunica cu Curtea şi cu Comisia. Acest fapt i-a cauzat suferinţe rezultate din faptul că s-a simţit izolat, umilit şi fără nici o apărare în faţa autorităţilor. Subliniază apoi că a fost obligat, în cele din urmă, să se umilească în faţa altor deţinuţi, menţionând situaţia sa financiară precară, în scopul de a le solicita plicuri sau timbre ori de a accepta să le folosească plicurile pentru a-şi trimite scrisorile. Sentimentele sale de incertitudine, descurajare şi abandon au fost foarte puternice, după cum o dovedeşte fraza conţinută în scrisoarea din 16 noiembrie 1995, adresată Comisiei, conform căreia Comisia era "ultima lui şansă".
78. Guvernul solicită Curţii să respingă cererea reclamantului cu privire la prejudiciul material. El arată că suma cerută este exagerată, deoarece costul unei scrisori către Franţa nu depăşeşte 3 euro. Arată apoi că reclamantul nu ar fi avut nevoie să îşi vândă tablourile, deoarece avea 592.000 lei în cont.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul nu contestă faptul că deţinuţii pot să aibă un sentiment de disconfort datorită faptului că scrisorile sunt citite de administraţia penitenciară. În acelaşi timp subliniază că citirea scrisorilor reclamantului a avut loc doar între 15 noiembrie 1995 şi 24 noiembrie 1997, deoarece, după această ultimă dată, autorităţile au remediat situaţia, adoptând un ordin ce garanta dreptul la corespondenţă nelimitată şi necenzurată. Guvernul consideră că susţinerile reclamantului, conform cărora s-ar fi umilit faţă de alţi prizonieri cerând plicuri şi timbre, nu sunt fondate, deoarece, pe de o parte, nu există nici o probă la dosar şi, pe de altă parte, nu era necesar să solicite susţinerea lor financiară, ţinând cont de faptul că el desfăşura o muncă remunerată în penitenciar, pictând în timpul detenţiei, printre altele, pereţii unei biserici.
79. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea arată că sumele cerute sunt în legătură directă cu încălcarea constatată de Curte la § 65 de mai sus şi care poartă asupra celei de-a treia părţi a cererii reclamantului, întemeiată pe art. 8 din Convenţie (§ 46-58 de mai sus). Curtea recunoaşte că partea interesată nu a prezentat probe pentru a-şi susţine afirmaţiile, conform cărora ar fi fost obligat să vândă sau să cedeze unele dintre tablouri altor codeţinuţi în schimbul materialelor necesare pentru corespondenţa cu Curtea sau pentru ca aceştia să accepte să îi expedieze scrisorile adresate Curţii. Totuşi, în această privinţă, ea acordă încredere afirmaţiilor reclamantului, conform cărora, având în vedere calitatea sa de deţinut şi lipsa materialelor, i-ar fi fost dificil să încheie cu alţi deţinuţi contracte scrise de vânzare pentru tablourile sale, care ar fi fost susceptibile să constituie elemente de probă pentru pretenţiile sale, sub aspectul art. 41 din Convenţie. Curtea remarcă în cele din urmă că elementele dosarului nu permit să se stabilească cu certitudine întinderea prejudiciului material efectiv suferit de reclamant.
80. În ceea ce priveşte cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că partea interesată a suferit cu siguranţă un prejudiciu moral datorită deschiderii şi întârzierilor în transmiterea corespondenţei sale cu Curtea, datorită omisiunii administraţiei penitenciare de a-i furniza cele necesare pentru a putea coresponda cu Curtea şi presiunilor exercitate asupra reclamantului, de natură să îi încalce acestuia dreptul la un recurs individual.
81. În aceste condiţii şi în considerarea tuturor elementelor care se găsesc în posesia sa, statuând în echitate, după cum se stabileşte în art. 41 din Convenţie, acordă reclamantului 2.500 euro pentru întregul prejudiciu suferit.

B. Cheltuieli de judecată (costuri şi cheltuieli)
82. Reclamantul solicită suma de 4.290 euro pentru cheltuieli de judecată, detaliată după cum urmează:
a) 180 euro pentru cheltuielile suportate de avocaţii săi pentru trimiteri de scrisori Curţii;
b) 4.110 euro pentru onorariile avocaţilor care l-au reprezentat în procedura desfăşurată în faţa Curţii.
83. Guvernul lasă la aprecierea Curţii problema sumei care ar trebui să fie acordată reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată, dar subliniază totuşi că ar trebui să se ţină cont şi de faptul că reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Curţii.
84. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care se desprind din jurisprudenţa sa (hotărârile Nikolova împotriva Bulgariei [GC], no 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II, Ozturk împotriva Turciei [GC], no 22.479/93, § 83, CEDO 1999-VI, şi Witold Litwa împotriva Poloniei, no 26.629/95, § 88, CEDO 2000-III).
85. Aplicând aceste criterii la speţa de faţă şi statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil să îi acorde reclamantului suma de 3.300 euro pentru cheltuieli de judecată, din care se vor scădea cei 920 euro care au fost deja plătiţi de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară şi care nu au fost luaţi în calcul în cererea reclamantului.

C. Majorări de întârziere
86 Curtea consideră adecvat să stabilească majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, datorită întârzierilor în sosirea şi în expedierea corespondenţei reclamantului destinate Comisiei;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, datorită deschiderii corespondenţei reclamantului destinate Curţii şi Comisiei sau provenind de la acestea;
3. hotărăşte că art. 8 din Convenţie a fost încălcat, datorită refuzului administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 34 din Convenţie;
5. hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe asupra pretinsei încălcări a drepturilor garantate de art. 8 şi 34 din Convenţie, coroborate;
6. hotărăşte că:
a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 2.500 euro (două mii cinci sute euro) cu titlu de daune materiale şi morale, precum şi 3.300 euro (trei mii trei sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, din care se vor scădea 920 euro, care au fost deja primiţi de reclamant pentru asistenţă judiciară;
b) această sumă va fi majorată, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 3 iunie 2003, cu aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Michael O'Boyle, Nicolas Bratza,
grefier preşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.