"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia I), constituită în Camera având următoarea componenţă:
doamna E. Palm, preşedinte;
domnii J. Casadevall;
Gaukur Jorundsson;
R. Turmen;
doamna W. Thomassen;
domnul R. Maruste, judecători;
doamna A. Diculescu-Şova, judecător ad-hoc;
şi domnul M. O'Boyle, grefier secţie, după deliberarea care a avut loc în Camera de Consiliu la data de 14 septembrie 1999 şi apoi la data de 11 ianuarie 2000, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURĂ
1. Curtea a fost sesizată de către Guvernul român (Guvernul) la data de 27 ianuarie 1999, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi 47 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia). La origine se află o plângere (nr. 31.679/96) îndreptată împotriva României, prin care Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) fusese sesizată de un cetăţean francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25.
În sesizarea Guvernului se invocă fostele articole 44 şi 48, precum şi declaraţia română care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat art. 8 din convenţie.
2. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la noiembrie 1998 şi conform art. 5 alin. 4 din protocolul menţionat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curţii (regulamentul)*1), Marea Cameră a hotărât la 31 martie 1999 că examinarea cauzei va avea loc în faţa unei camere constituite în cadrul uneia dintre secţiile Curţii.
3. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, preşedintele Curţii, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza Secţiei I. Camera, constituită în cadrul secţiei respective, îi includea, cu drepturi depline, pe domnul C. Bârsan, judecător ales ca reprezentant al României [art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], şi pe doamna E. Palm, preşedinta secţiei [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. În plus, au mai fost desemnaţi de către doamna preşedintă a secţiei, pentru completarea Camerei, domnul J. Casadevall, domnul Gaukur Jorundsson, doamna W. Thomassen şi domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].
4. Ulterior domnul C. Bârsan, care participase la examinarea cauzei în Comisie, a formulat cerere de abţinere (art. 28 din regulament). În consecinţă, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Şova în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Reprezentantul reclamantei şi-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. După ce a beneficiat de o amânare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul său memoriu la data de 5 iulie.
6. La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, preşedinta a autorizat asociaţiile "AIRE Centre" şi "Reunite" să prezinte împreună observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la data de 1 iulie 1999.
7. La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observaţii complementare. La data de 30 iulie 1999, în virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul şi-a formulat propriile comentarii privind observaţiile părţilor interveniente.
8. Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
- domnul C.-L. Popescu, consilier în Ministerul Justiţiei, agent;
- domnul M. Selegean, Ministerul Justiţiei,
- domnul T. Corlăţean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;
- din partea reclamantei
- domnul J. Lagrange, avocat în baroul Nancy, consilier.
Curtea a audiat declaraţiile domnului Lagrange şi ale domnului Popescu.

Nota grefei:
*1) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
9. La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a căsătorit cu D.Z., cetăţean român. Soţii au avut doi copii, Maud şi Adele, născute în anul 1981 şi, respectiv, în anul 1984.
10. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronunţat divorţul soţilor şi a luat act de tranzacţia încheiată între cei doi cu privire la reglementarea consecinţelor divorţului. Conform tranzacţiei, autoritatea parentală asupra minorilor era atribuită tatălui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare şi găzduire.
11. În cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreună cu fiicele sale.
12. La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzătoare a drepturilor minorilor. A susţinut că, începând cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a mai respectat dreptul la vizită, din moment ce, fără să o înştiinţeze, a ţinut copiii în Statele Unite mai mult de jumătate din timpul vacanţei şcolare.
13. La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecată pe D.Z., solicitând Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să i se atribuie autoritatea parentală, să se stabilească domiciliul minorilor la mamă şi să i se interzică lui D.Z. să îi scoată de pe teritoriul francez fără consimţământul său.
14. Prin hotărârea pronunţată la data de 11 septembrie 1990 judecătorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.
15. Sesizată de reclamantă, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotărârea menţionată, a încredinţat autoritatea parentală ambilor părinţi, a stabilit domiciliul minorilor la mamă şi a acordat tatălui dreptul la vizită şi găzduire.
16. D.Z. nu s-a conformat dispoziţiilor hotărârii şi nu a înapoiat copiii mamei lor.
17. Sesizat de către D.Z., care locuia de mai mult de un an în Texas, Tribunalul districtului Harris, prin hotărârea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curţii de Apel din Metz şi a încredinţat minorele tatălui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri şi nici nu a fost reprezentată, i s-a acordat doar dreptul la vizită. Având în vedere avizul formulat de un psiholog, conform căruia copiii nu îşi mai aminteau exact perioada de dinaintea divorţului, petrecută împreună cu mama lor, şi erau încântaţi să locuiască împreună cu tatăl şi cu mama lor vitregă, instanţa a considerat că ei sunt fericiţi şi s-au integrat bine în Texas, unde beneficiau de o protecţie şi o atenţie deosebite din partea autorităţilor.
18. În decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit în California, împreună cu cei doi copii.
19. Printr-o ordonanţă din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucţie din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis în judecată pe D.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorilor, infracţiune prevăzută la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat că se constituie parte civilă.
20. La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu închisoare pe durată de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind minorii şi a emis mandat de arestare.
21. Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.
22. La o dată neprecizată D.Z. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991.
23. Reamintind autoritatea suverană a instanţelor pe fond în materie de apreciere a valorii şi a influenţei probelor, Curtea de Casaţie, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul şi l-a obligat pe recurent la plata unei amenzi civile în valoare de 10.000 de franci.
24. Reclamanta, care iniţiase în Statele Unite o procedură pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii din 28 mai 1991, a obţinut, între 1993 şi 1994, cinci hotărâri ale instanţelor californiene, care îl obligau pe D.Z. să îi înapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioară a statului California a pronunţat o hotărâre de exequatur şi l-a obligat pe D.Z. să înapoieze copiii mamei lor.
25. Într-un raport din 17 august 1993 L.S., expert în psihologia familiei, acreditat de instanţele californiene, a arătat, în urma unei convorbiri cu fetele, că acestea nu doreau să locuiască din nou împreună cu mama lor, ci erau fericite alături de tatăl lor şi de noua soţie a acestuia. În timp ce Maud nu părea să aibă resentimente faţă de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. că mama ei este "urâtă şi rea" şi că nu le iubeşte, ci vrea numai să le arate celorlalţi şi să le cumpere jucării.
26. Printr-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit că Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competenţa de a schimba hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Metz. Prin decizia pronunţată la 29 aprilie 1994 Curtea Superioară a statului California a confirmat hotărârea Curţii de Apel din Metz, stabilind că fetele trebuiau să locuiască cu reclamanta, şi a constatat că părăsirea teritoriului statului California a fost nelegală din moment ce nu a existat o autorizaţie expresă a instanţei.
27. Hotărârile statului California nu au fost executate de către D.Z. care a părăsit teritoriul american în martie 1994 şi s-a întors în România împreună cu fiicele sale.
28. În iulie 1994, invocând Convenţia de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la 25 octombrie 1980, denumită în continuare Convenţia de la Haga, Autoritatea centrală franceză, reprezentată de Ministerul Justiţiei, solicită înapoierea copiilor.
29. În noiembrie 1994 Autoritatea centrală a Statelor Unite a cerut Ministerului Justiţiei din România, Autoritatea centrală a României, înapoierea copiilor, conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.
30. În decembrie 1994 Autoritatea centrală franceză a solicitat Autorităţii centrale române înapoierea copiilor conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.
31. Invocând art. 2 din Convenţia de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, D.Z. să fie obligat la executarea hotărârilor judecătoreşti prin care i-au fost încredinţate minorele, precum şi a celor care au dispus înapoierea lor.
32. Instanţa s-a pronunţat la data de 14 decembrie 1994. În primul rând, a constatat că decizia pronunţată de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamantă şi că hotărârile pronunţate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi că D.Z., luând copiii, încălcase hotărârile citate mai sus şi că a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind încredinţarea minorilor. Instanţa a constatat că erau îndeplinite condiţiile legale privind urgenţa cererii, întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. În plus, măsura solicitată avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca fondul, urmărind doar să asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice întârziere l-ar fi pus în pericol. De asemenea, era evidentă aparenţa dreptului, condiţie necesară pentru ca o cerere de ordonanţă preşedinţială să poată fi admisă. Prin urmare, instanţa a hotărât că în cauză erau aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Haga, care făcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificării convenţiei de către România prin Legea nr. 100/1992, şi că erau aplicabile mai cu seamă dispoziţiile art. 14, care îi permitea să se pronunţe cu privire la executarea unei hotărâri pronunţate în străinătate, fără a se cere procedura exequatur-ului. Prin ordonanţa preşedinţială executorie fără somaţie instanţa a dispus înapoierea minorelor reclamantei.
33. Ordonanţa nu a putut fi executată, deoarece D.Z. a ascuns copiii.
34. În decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la şcoală şi i-a dus într-un loc necunoscut.
35. Împotriva ordonanţei din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 şi a dispus audierea minorelor.
36. La data de 30 iunie 1995, în absenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei care introdusese cerere de intervenţie accesorie şi a Autorităţii tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a amânat judecarea cauzei. La acelaşi termen a admis cererea de suspendare a executării ordonanţei. Decizia nu a fost motivată.
37. La data de 23 august 1995 Ministerul Justiţiei a solicitat Autorităţii tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.Z.
38. La o dată neprecizată primarul municipiului Bucureşti a informat Ministerul Justiţiei că o anchetă socială fusese efectuată în septembrie 1995 de către Primăria Sectorului 2 Bucureşti. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primăriei şi de un inspector şi aveau următorul conţinut:
"Minorele (...) Maud şi (...) Adele (...) locuiesc împreună cu tatăl şi cu soţia acestuia într-o vilă compusă din 8 camere, fetiţele având camerele lor.
Sunt foarte bine îngrijite, tatăl preocupându-se material şi moral în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi educare a acestora.
Din discuţiile purtate cu minorele, în limba română, pe care o stăpânesc foarte bine, s-a constatat că acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viaţă normală, citesc, scriu, ascultă muzică, se joacă cu copiii vecinilor şi cu cei de la şcoală, învaţă.
S-a constatat că între minore, tată şi soţia acestuia există un climat de bună înţelegere şi prietenie, fiind deosebit de ataşaţi unul de celălalt.
Nu doresc să locuiască în Franţa cu mama lor, pe care şi-o amintesc ca fiind rece şi dezinteresată de ele. Spun că la tată au găsit întotdeauna înţelegere, căldură şi afecţiune.
Sunt impresionate plăcut de România şi de români, printre care şi-au făcut mulţi prieteni. În vacanţă au fost plecate din Bucureşti în provincie unde s-au simţit minunat.
Întrebate fiind dacă doresc să-şi vadă mama sau să locuiască la aceasta, răspunsul lor este categoric nu şi insistă să se ţină seama de dorinţele lor în orice fel de aprecieri.
Ca o concluzie generală, apreciem că minorelor Maud şi Adele le sunt asigurate în România cele mai prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea lor."
39. Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul declarat de D.Z. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.
40. D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel Bucureşti care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat recursul, constatând nemotivarea acestuia.

A. Contestaţie la executare
41. La o dată neprecizată D.Z. a introdus o contestaţie la executare împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994. După ce a audiat minorele, care şi-au reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl lor, Judecătoria Municipiului Bucureşti a respins contestaţia la 7 aprilie 1995.
42. D.Z. a declarat din nou recurs împotriva hotărârii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a menţinut hotărârea atacată.

B. Cererea de reîncredinţare a minorilor
43. La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti reîncredinţarea celor două minore. A arătat că începând din 1994 locuieşte la Bucureşti într-o vilă spaţioasă, oferind condiţii excepţionale copiilor, care nu doresc să locuiască cu mama lor şi pentru motivul că aceasta face parte dintr-o sectă.
Instanţa, în faţa căreia D.Z. declarase că reclamanta şi-a ales domiciliul la Ştefan Constantin, a dispus citarea acestuia din urmă. Din documentele de care dispune Curtea reiese că reclamanta nu a fost informată nici în această etapă a procedurii şi nici mai târziu despre chemarea sa în judecată.
44. La 26 ianuarie 1996, la cererea judecătoriei, Primăria Sectorului 2 Bucureşti a efectuat o anchetă socială. În urma acesteia, primarul municipiului Bucureşti a informat instanţa că fetele sunt bine dezvoltate atât fizic, cât şi psihic, că duc o viaţă normală, au prieteni la şcoală şi printre vecini şi sunt foarte ataşate de tatăl lor şi de soţia acestuia, care se ocupă foarte bine de ele şi alături de care ele doresc să rămână.
45. După două termene, la 8 şi la 29 ianuarie 1996, în absenţa reclamantei, şi după ce a audiat minorii în Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, instanţa a pronunţat hotărârea din 5 februarie 1996, tot în absenţa reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor şi având în vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la învăţătură, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte, conform căreia secta din care ar fi făcut parte reclamanta nu este recunoscută în România, precum şi ancheta socială efectuată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a soluţionat cererea lui D.Z., considerând că acesta asigură cele mai bune condiţii de viaţă şi educaţie copiilor, pe care, de altfel, i-a crescut singur după divorţ.
46. La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul declarat, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, constatând lipsa de procedură cu reclamanta. Instanţa a reţinut că reclamanta domiciliază în Franţa, că Ştefan Constantin avea procură specială pentru a o reprezenta într-un alt litigiu şi deci, în absenţa unei procuri speciale pentru această cauză, citarea ar fi trebuit să se facă la domiciliul din Franţa al reclamantei.
47. D.Z. a atacat hotărârea, motivând că Ştefan Constantin avea o procură generală şi, în consecinţă, citarea şi comunicarea actelor de procedură la domiciliul mandatarului erau legale.
48. Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronunţată în absenţa reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, constatând că Ştefan Constantin era mandatarul general al reclamantei. Pe cale de consecinţă, a casat decizia din 16 octombrie 1996 şi a trimis cauza Tribunalului Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea apelului.
49. Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform încheierii de la acea dată, la apelul nominal au răspuns D.Z., personal şi asistat de avocat, precum şi asistentul domnului Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instanţei, o reprezenta pe reclamantă. Curtea nu poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, dacă instanţa a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau pe Ştefan Constantin.
Arătând că Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Instanţa a respins această cerere după ce a acordat cuvântul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, în absenţa reclamantei şi a reprezentantului acesteia, a avut loc pronunţarea. Fără a aduce în discuţie problema reprezentării reclamantei, instanţa a respins apelul şi a confirmat astfel hotărârea din 5 februarie 1996, arătând că fetele doreau să rămână cu tatăl lor, care le asigura cele mai bune condiţii de viaţă.
50. Se pare că împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei. Documentele prezentate Curţii nu permit să se stabilească dacă recursul a fost introdus de însăşi reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotărârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul ca nemotivat. Aşa cum reiese din această decizie, care nu a fost transmisă grefei de către Guvernul pârât decât la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z.

C. Cererea de transfer a autorităţii parentale, adresată Tribunalului de Înaltă Instanţă din Metz
51. Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecătorului competent în cauze familiale din cadrul Tribunalului de Înaltă Instanţă din Metz stabilirea domiciliului minorelor şi acordarea autorităţii parentale.
52. După numeroase amânări instanţa a pronunţat o hotărâre la data de 22 februarie 1996. A considerat în primul rând că nu trebuia să se ţină seama de hotărârea pronunţată la 5 februarie 1996 de către judecătoria din Bucureşti, deoarece aceasta din urmă nu era competentă să se pronunţe pe fond în privinţa dreptului de încredinţare a copiilor, din moment ce instanţele româneşti nu puteau fi sesizate decât cu o cerere în aplicarea Convenţiei de la Haga. Instanţa a refuzat ulterior audierea celor două minore. Ea a constatat că începând cu anul 1991 D.Z. le împiedicase să îşi vadă mama şi le insuflase un sentiment de ură faţă de aceasta. Într-adevăr, în scrisorile lor datate 1 şi 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele folosiseră termeni precum "idioată", "fosta mea mamă", dorind ca "imobilul sau apartamentul ei să ia foc, iar ea să fie înăuntru în acel moment", termeni pe care instanţa i-a considerat deosebit de şocanţi, fiind vorba de copii în vârstă de 10 şi, respectiv, 14 ani. Instanţa a concluzionat că intoleranţa, intransigenţa şi ura exprimate în aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul că educaţia primită de copii şi mediul în care trăiau le afectau discernământul.
53. Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltă Instanţă din Metz a respins-o în următorii termeni:
"Având în vedere că instanţa competentă în cauzele familiale pronunţă stabilirea domiciliului minorilor, analizând interesul acestora,
faţă de aprecierea din 28 mai 1991 a Curţii de Apel din Metz, în sensul că interesul copiilor era să locuiască cu mama lor, în Franţa, deoarece ambii părinţi optaseră pentru naţionalitatea franceză, în mediul lor de origine din Lorena,
având în vedere că începând cu această dată mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatălui,
având în vedere că doamna Ignaccolo prezintă la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în România cu ocazia tentativelor de executare a hotărârii de reîncredinţare, scrisorile adresate de Ministerul român al Justiţiei către Biroul de Întrajutorare Judiciară Internaţională, din care reiese că domnul Zenide ascunde copiii, a achiziţionat un câine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoană care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la şcoală în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora,
dat fiind că el însuşi justifică atitudinea prin faptul că doamna Ignaccolo face parte dintr-o sectă şi nu s-a ocupat de copii în timpul vieţii lor în comun, că totuşi nu îşi demonstrează în nici un fel capetele de acuzare, mulţumindu-se cu susţineri şi cu mărturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România, care nu o cunosc personal pe mama copiilor,
având în vedere că abilităţile educative ale unui tată care neagă total imaginea mamei, care menţine copiii într-un climat de ură faţă de mama lor şi nu le permite nici măcar să-şi formeze o părere, oferindu-le ocazia de a o întâlni, care nu a ezitat, pentru a scăpa de executarea hotărârilor judecătoreşti, să dezrădăcineze pentru a doua oară şi în mod complet copiii ca să se stabilească într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşteau, sunt extrem de discutabile,
având în vedere că interesul copiilor într-o astfel de situaţie este intangibil şi greu de definit, ţinând seama, pe de o parte, de presiunea şi de condiţionările pe care le suportă în casa tatălui lor, iar pe de altă parte, de îndepărtarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc,
având în vedere că interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorinţei copiilor de a rămâne să locuiască împreună cu tatăl lor, dorinţă exprimată atât în scrisorile lor, cât şi cu ocazia audierii de către instanţele româneşti, deoarece aceasta ar însemna ca nişte copii de 10 şi 14 ani să aibă responsabilitatea stabilirii propriei lor reşedinţe,
ţinând seama de faptul că domnul Zenide nu mai poate justifica o situaţie de fapt provenită dintr-o măsură de forţă, luată numai pentru a câştiga timp, instanţa va respinge pur şi simplu cererea (...)."

D. Încercări de executare a hotărârii din 14 decembrie 1994
54. Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România, în speranţa de a-şi vedea copiii.
55. S-a încercat de mai multe ori, dar fără succes, executarea hotărârii din 14 decembrie 1994.
56. La 22 decembrie 1994 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însoţit de reclamantă, de avocatul acesteia, un lăcătuş şi 2 poliţişti. Acasă se aflau numai O.Z., soţia lui D.Z., şi un câine de pază. O.Z., cetăţean francez, a făcut cunoscut că nu îi va permite executorului să pătrundă în casă decât în prezenţa unui reprezentant al Ambasadei Franţei. Reclamanta şi avocatul său s-au deplasat deci la Ambasada Franţei, unde au obţinut să fie însoţiţi la domiciliul lui D.Z. de către T., consul al Franţei, şi de un translator.
57. Între timp, în absenţa reclamantei şi în condiţiile în care poliţiştii şi executorul judecătoresc rămăseseră la faţa locului, D.Z. şi unchiul său, S.G., au pătruns în casă. Când reclamanta s-a întors, însoţită de T. şi de translator, O.Z. a permis persoanelor prezente, cu excepţia reclamantei, să procedeze la o cercetare a casei. Din cauza agresivităţii câinelui, cercetarea s-a desfăşurat în grabă; fetele nu au fost găsite. În timpul acestor verificări D.Z. nu a putut fi văzut.
58. La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului român al justiţiei pentru a se plânge de modul în care se desfăşuraseră lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru să formuleze plângere penală împotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti. Afirmând că nu are veşti de la fiicele sale, i-a mai cerut să formuleze plângere împotriva lui D.Z., O.Z. şi S.G. pentru rele tratamente aplicate minorilor, sechestrare şi, dacă va fi cazul, omor.
59. La 27 decembrie 1994 executorul judecătoresc, reclamanta, avocatul său şi 2 agenţi de poliţie s-au deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negăsind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus că la 22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegaţia s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui D.Z., la care locuia uneori D.Z. împreună cu fiicele sale. Acolo l-au găsit pe G.A., însoţit de acelaşi câine de pază. G.A. le-a relatat că din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai văzuse nici pe D.Z., nici pe copii. Cât priveşte câinele, el i-a explicat executorului că D.Z. îl cumpărase pentru a-şi proteja fiicele.
60. Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justiţiei din Franţa a informat reclamanta că Ministerul Justiţiei din România a sesizat Parchetul competent cu o plângere penală îndreptată împotriva lui D.Z.
61. Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justiţiei din România a informat Ministerul Justiţiei din Franţa că fuseseră făcute numeroase demersuri pe lângă Poliţie pentru localizarea copiilor, dar că acestea rămăseseră fără nici un rezultat, deoarece D.Z. retrăsese fetele de la şcoală. Scrisoarea mai preciza că autorităţile româneşti au depus împotriva lui D.Z. o plângere penală pentru rele tratamente aplicate minorilor. În sfârşit, Ministerul Justiţiei din România declara că recunoaşte reaua-credinţă evidentă a lui D.Z., dând asigurări că va continua să o sprijine pe reclamantă în demersurile sale.
62. La 10 mai 1995 o echipă formată din reclamantă, avocatul său, un reprezentant al Ministerului Justiţiei din România, 2 executori, 3 poliţişti şi un agent al Ambasadei Franţei la Bucureşti s-a deplasat la domiciliul lui D.Z. Delegaţia a putut inspecta casa, fără însă a găsi copiii. În timpul discuţiilor care au urmat şi care au durat 4 ore D.Z. a afirmat că fetiţele se aflau în România, dar a refuzat să spună mai mult. El a promis totuşi să le prezinte Ministerului Justiţiei la data de 11 mai 1995.
63. Un raport întocmit de Ambasada Franţei la Bucureşti în privinţa vizitei de la 10 mai 1995 arată următoarele:
"Contrar celor anunţate de doamna F. [de la Ministerul Justiţiei din România] înaintea acestei percheziţii, D.Z. nu a fost arestat de poliţie pentru refuzul de a înapoia copiii. În timpul acestei intervenţii Parchetul, cu care doamna F. ţinea legătura telefonic, şi-a reconsiderat poziţia, refuzând arestarea lui D.Z. Se pare că această schimbare de atitudine se datorează intervenţiei avocatului G., persoană foarte influenţă, prevenit de clientul său, D.Z. [...]".
64. Nici D.Z. şi nici copiii nu s-au prezentat la întâlnirea din 11 mai 1995.
65. În consecinţă, D.Z. a fost înştiinţat oficial să se prezinte împreună cu minorele la Ministerul Justiţiei la data de 15 mai 1995, în vederea unei audieri a copiilor în prezenţa mamei lor. La 15 mai 1995, la Ministerul Justiţiei s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului său de a aduce copiii.
66. La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia şi un executor judecătoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului şi avocatului reclamantei li s-a permis accesul de către cei 2 poliţişti ai sectorului 6 care erau deja prezenţi, în timp ce reclamanta a fost invitată să rămână afară. Conform spuselor lui D.Z. şi ale poliţiştilor, fetele nu erau în casă. Executorului i s-a refuzat totuşi permisiunea de a verifica el însuşi acest lucru. Un căpitan de poliţie, pe care nici cei 2 poliţişti şi nici executorul nu-l cunoşteau, a sosit la scurt timp, cerându-i lui D.Z. să-i prezinte copiii a doua zi. D.Z. a sfârşit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta îl invita să prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecătorie, la biroul executorilor judecătoreşti.
67. La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta şi avocatul acesteia l-au aşteptat pe D.Z. în zadar. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal.
68. Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justiţiei i-a comunicat omologului său român temerile reclamantei conform cărora poliţiştii români ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci să intervină pe lângă forţele române de poliţie pentru ca acestea să se mobilizeze în scopul obţinerii revenirii copiilor lângă mama lor.
69. La 29 ianuarie 1997 reclamanta şi-a văzut fiicele pentru prima oară după 7 ani. Întâlnirea a durat 10 minute şi s-a desfăşurat la Bucureşti, în cancelaria şcolii la care însuşi D.Z. funcţiona în calitate de cadru didactic.
70. La întâlnire au asistat un executor judecătoresc, 2 înalţi funcţionari ai Ministerului Justiţiei din România, consulul general al Franţei la Bucureşti, 2 ofiţeri de la Direcţia Generală a Poliţiei, directorul şi directorul adjunct ai şcolii, precum şi cei 2 diriginţi ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, întâlnirea avea drept scop să convingă persoanele prezente de faptul că fetele refuzau să revină lângă mama lor.
71. Când a văzut-o pe reclamantă, Maud a încercat să fugă şi a ameninţat că se aruncă pe fereastră dacă va fi obligată să aibă vreo legătură cu mama ei. A urmat, în prezenţa reclamantei, o discuţie în cursul căreia Maud a afirmat că mama ei le minţise şi le făcuse mult rău. Ea şi-a reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl ei şi de a nu o mai revedea niciodată pe mamă.
72. Cât despre Adele, ea a început să plângă şi i-a strigat reclamantei să plece, afirmând că nu voia să o mai vadă niciodată. Dirigintele său a luat iniţiativa de a pune capăt întrevederii de teamă ca minora să nu sufere vreun şoc. După ce fetele au fost luate de către cei doi diriginţi, reclamanta a afirmat că nu va mai insista pentru a obţine executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 şi i-a cerut directorului şcolii să o ţină la curent în mod regulat cu rezultatele şcolare ale fetelor.
73. Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiţiei din România, Autoritatea centrală română, a informat Ministerul francez al Justiţiei, Autoritatea centrală franceză, în legătură cu decizia sa de a dispune ca fetele să nu fie înapoiate mamei. Decizia era motivată de refuzul încăpăţânat al copiilor de a-şi revedea mama, aşa cum se dovedise cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 1997.
74. Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justiţiei din România a comunicat reclamantei mediile obţinute de fete în timpul anului şcolar 1996 - 1997.
75. Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiţiei din România, reclamanta s-a plâns că directorul şcolii nu îşi respectase promisiunea de a o ţine în mod constant la curent cu rezultatele şcolare ale fiicelor sale şi şi-a exprimat dezamăgirea faţă de sărăcia informaţiilor furnizate la 17 iunie 1997. În final, ea a declarat că nu poate accepta o asemenea "farsă".

II. Dreptul şi practica internă aplicabile

A. Constituţia
76. Dispoziţiile aplicabile ale Constituţiei din 1991 prevăd următoarele:

ART. 11 ALINEATUL (2)
" Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

ART. 20
"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."

B. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii
77. Dispoziţiile aplicabile ale Convenţiei de la Haga sunt următoarele:

ART. 7
"Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluţionare amiabilă;
d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau a înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericole a copilului;
i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale."

ART. 11
"Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie legată de motivele acestei întârzieri (...)."

C. Codul familiei
78. Articolul 108 din Codul familiei prevede:
"Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea (...); la nevoie, ei vor da îndrumările necesare."

D. Codul penal
79. Articolul 307 din Codul penal prevede:
"Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte (...) căruia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."

E. Codul de procedură penală
80. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

ART. 279
"Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.
Plângerea prealabilă se adresează:
(...)
b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la lit. a);"

ART. 284
"În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul (...)."

ART. 285
"Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent."

F. Codul de procedură civilă
81. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:

ART. 67
"Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.
Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară (...), dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat."

ART. 87
"(...) 8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale (...) sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie trimisă cu scrisoare recomandată (...).
În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta;"

ART. 107
"Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii."
G. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
82. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească sunt:

ART. 30
"Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic. (...)."

ART. 31 ALINEATUL 1, LITERA i)
"Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:
(...)
i) apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie;"

ART. 38
"Ministrul justiţiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi, exercită controlul asupra tuturor procurorilor.
Când consideră necesar, ministrul justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detaşaţi (...)
Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracţional.
Ministrul justiţiei are dreptul să dea dispoziţie scrisă, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracţiunile despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiuni şi căi de atac necesare apărării interesului public. (...)."

H. Jurisprudenţa privind citarea
83. În Decizia nr. 87, pronunţată în 1993, Curtea Supremă de Justiţie şi-a confirmat jurisprudenţa constantă privind citarea persoanelor care domiciliază în străinătate, dar şi, dacă este cazul, la domiciliul din România al mandatarului.
Şi în doctrină s-a arătat că este obligatoriu ca persoana domiciliată în străinătate să fie citată la domiciliul acesteia din străinătate, chiar dacă aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu - Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, pag. 94, Bucureşti, 1997).
84. Conform unei jurisprudenţe constante, instanţele consideră că dispoziţiile legale cu privire la acţionarea în justiţie sunt imperative, întrucât ele urmăresc respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotărârii pronunţate, casarea şi trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Hotărârea nr. 226/1990, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Municipiului Bucureşti, nr. 155, pag. 123, Bucureşti, 1992; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, în Buletin de jurisprudenţă al Curţii Supreme de Justiţie pentru 1993, pag. 126, Bucureşti, 1994).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
85. Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996. Ea susţinea că, ignorând art. 8 din convenţie, care îi garantează dreptul la respectarea vieţii de familie, autorităţile române nu au luat măsurile potrivite pentru executarea hotărârilor judecătoreşti care soluţionaseră chestiunea încredinţării minorilor şi care stabiliseră domiciliul copiilor la ea.
86. Comisia a reţinut plângerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat încălcarea art. 8 (unanimitate)*1).
------------
Nota grefei:
*1) Din raţiuni practice, acesta nu va figura decât în ediţia tipărită (culegerea oficială cuprinzând o selecţie de hotărâri şi decizii ale Curţii), dar doritorii îl pot procura de la grefă.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
87. În memoriul său Guvernul invită Curtea să constate că el s-a conformat obligaţiilor pozitive care îi revin în virtutea art. 8 din Convenţie şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare a acestei dispoziţii.
88. La rândul său, reclamanta roagă Curtea să constate că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie şi să îi acorde o despăgubire echitabilă în temeiul art. 41.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
89. Reclamanta susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autorităţile menţionate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi."
90. Reclamanta denunţă îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, pe care le califică drept "simulacre", subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce priveşte întâlnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997, ea apreciază că, ţinând seama de circumstanţe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproşează, de asemenea, autorităţilor române totala inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.
91. Guvernul susţine că autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către poliţişti sau convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. Acesta subliniază că, dacă hotărârea menţionată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăşi nu poate fi reproşat Guvernului.
92. Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din convenţie.
93. În primul rând, Curtea a constatat că în prezenta cauză nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat dreptul la viaţa de familie, în sensul textului mai sus citat.
94. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantei. Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 din convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente "respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).
Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26 - 27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35 - 36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).
Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată, pag. 22, alin. 58).
95. În sfârşit, Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor.
96. Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen, ibidem).

1. Perioada ce urmează a fi analizată
97. Guvernul susţine că obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa, şi a luat sfârşit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus reîncredinţarea minorilor lui D.Z.
98. Reclamanta contestă susţinerile Guvernului şi argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată şi că nu cunoaşte implicaţiile acesteia. În plus, a negat faptul că ar fi mandatat pe cineva să o reprezinte în respectiva procedură şi a apreciat că, din moment ce nu a fost citată în instanţă, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă. În cele din urmă reclamanta contestă competenţa instanţelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească şi argumentează că, faţă de dispoziţiile art. 16 din Convenţia de la Haga, competenţa exclusivă în materie aparţine instanţelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat că instanţele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acţiune pentru modificarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, în timp ce o acţiune identică se afla deja pe rol în faţa instanţelor franceze, tot la iniţiativa lui D.Z.
99. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredinţare din 28 mai 1998.
Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuşi "ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8":
"Rezultă (...) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată <<necesară>> în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 şi 29, alin. 62 şi 64)."
Ca un prim element, Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, dată la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii, reclamanta a luat cunoştinţă de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauză. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din Franţa, deşi acesta era cunoscut.
În ceea ce priveşte citarea lui Ştefan Constantin, Curtea reţine că ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 in fine din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei instanţelor interne (alin. 83 de mai sus).
100. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedură stipulate în art. 8 din convenţie. În consecinţă, nu se poate considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 8.

2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească şi de a-i fi înapoiate minorele
101. Curtea trebuie deci să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare şi adecvate pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.
102. Într-o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv executarea hotărârilor pronunţate, necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. În speţă, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât procedura iniţiată de reclamantă s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului.
Curtea arată că în Convenţia de la Haga se stipulează, în art. 11, că autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenţă în vederea reîncredinţării minorului, orice lipsă de acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii.
103. În speţă, executorii judecătoreşti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 - decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanţa din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 şi 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelaşi lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.
Curtea reţine că nu s-a dat nici o explicaţie satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi este greu să înţeleagă motivarea Tribunalului Municipiului Bucureşti atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanţei pe perioada 30 iunie - 1 septembrie 1995.
104. În plus, Curtea constată lipsa totală de acţiune a autorităţilor române timp de mai mult de un an, adică începând cu decembrie 1995 şi până la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura întâlnire între reclamantă şi copiii săi. În această privinţă Guvernul pârât nu a dat nici o explicaţie.
105. În rest, Curtea observă că autorităţile nu au luat nici o altă măsură pentru a crea condiţiile necesare în vederea executării ordonanţei în discuţie, fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri pregătitoare în vederea reîncredinţării minorelor.
106. Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.
107. Guvernul susţine că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.
108. Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancţiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă în temeiul art. 8 din Convenţie. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente.
109. Ea observă în această privinţă faptul că neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiţiei la 11 şi la 15 mai 1995, aşa cum fusese invitat să o facă, nu i-a atras nici un fel de consecinţă. De asemenea, autorităţile române nu au aplicat nici o sancţiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătoreşti. Mai mult, nu s-a luat nici o iniţiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele.
110. În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanşarea urmăririi penale împotriva lui D.Z., Curtea arată că într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiţiei că dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. şi, după ce a precizat motivele plângerii respective, i-a cerut să întreprindă cele necesare. Or, această scrisoare nu a fost soluţionată în nici un fel.
Curtea observă că art. 30 şi 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd că Parchetul îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, care are atribuţia de a da instrucţiuni procurorilor. În aceste condiţii, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.
111. De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproşează reclamantei că nu a introdus o acţiune pentru stabilirea unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază că o astfel de acţiune nu poate trece drept suficientă, întrucât este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. În plus, lipsa de acţiune a reclamantei nu putea exonera autorităţile de obligaţiile ce le reveneau ca deţinătoare ale autorităţii publice în materie de executare.
112. Mai mult, autorităţile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate tutelară, reclamantă şi minore şi nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Olsson citată mai sus, pag. 35 - 36, alin. 89 - 91). Astfel, serviciile de autoritate tutelară cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuşi suficiente competenţe în materie nu s-au întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredinţare a minorelor (alin. 44 de mai sus) şi s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.
Cu excepţia întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nici o întâlnire între reclamantă şi minore nu a fost organizată de către autorităţi, deşi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranţa de a le vedea. Cât despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniază Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în faţa Comisiei şi la 2 ani după ordonanţa din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curţii, în condiţii adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relaţiilor dintre reclamantă şi fiicele sale. Întâlnirea s-a desfăşurat în incinta şcolii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, şi în prezenţa unei delegaţii numeroase formate din profesori, funcţionari, diplomaţi, poliţişti, plus reclamanta şi avocatul său (alin. 70 de mai sus). La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârşit atunci când fetele, în mod evident deloc pregătite, s-au prefăcut că fug (alin. 71 - 72).
La 31 ianuarie 1997, imediat după eşecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justiţiei, în calitatea sa de autoritate centrală, a dispus ca minorele să nu fie reîncredinţate, pe motiv că ele refuzau să locuiască împreună cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a încerca o apropiere între reclamantă şi fiicele sale.
113. Curtea observă în sfârşit că autorităţile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga.
Având în vedere cele de mai sus, cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie, Curtea concluzionează că autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
114. Conform art. 41 din convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu moral
115. Doamna Ignaccolo-Zenide solicită 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei şi suferinţei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părinteşti.
116. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.
117. Curtea apreciază că reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată
118. Reclamanta mai solicită şi restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentând:
a) 46.000 FRF cheltuieli de judecată în procedura internă, din care 6.000 FRF pentru onorariile avocatului său din România şi 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare şi de cazare pe care le-a făcut cu ocazia celor 8 deplasări în România;
b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform convenţiei încheiate la 15 iulie 1998.
119. Reclamanta roagă membrii Curţii să adauge la această sumă "orice eventuală taxă pe valoarea adăugată".
120. Guvernul nu a formulat un punct de vedere.
121. Curtea apreciază că acele cheltuieli legate de demersurile făcute atât în România, cât şi la Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situaţia pe care a considerat-o că încalcă art. 8 din convenţie sau pentru a ameliora această situaţie erau necesare; acestea trebuie deci restituite, în măsura în care nu depăşesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Olsson împotriva Suediei (nr. 1) din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104].
Curtea îi acordă reclamantei, cu titlu de taxe şi cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmează să fie majorată cu orice sumă provenită din taxa pe valoarea adăugată.

C. Dobânzi
122. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;
2. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adăugată:
a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale;
b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe şi cheltuieli;
3. hotărăşte că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,47% pe an, cu începere de la data expirării termenului menţionat mai sus şi până la momentul plăţii;
4. respinge, în unanimitate, cererea pentru acordarea altor despăgubiri.
Redactată în limba franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 ianuarie 2000.

Elisabeth Palm,
preşedinte

Michael O'Boyle,
grefier

La prezenta hotărâre se află anexate, conform art. 45 alin 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii separate:
- opinia parţial separată a domnului Maruste;
- opinia parţial separată a doamnei Diculescu-Şova.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a domnului judecător Maruste
Înţeleg şi admit abordarea formală adoptată de majoritate, dar am votat totuşi împotriva constatării unei încălcări a art. 8, şi aceasta din următoarele motive:
Mi se pare că soluţia pronunţată în speţă contravine obiectului şi însuşi conţinutului unei asemenea cauze. Este adevărat că, din punctul de vedere al relaţiilor între copii şi părinţii lor divorţaţi sau despărţiţi, cerinţele unei vieţi de familie sunt complicate şi delicate. Este, de asemenea, adevărat că în practică organele de la Strasbourg s-au arătat întotdeauna foarte prudente în misiunea lor de control al deciziilor pronunţate de autorităţile naţionale. Totuşi consider că de art. 8 trebuie să beneficieze nu doar părinţii, ci şi copiii. Aş merge chiar mai departe: copiii sunt şi trebuie să fie primii beneficiari atunci când interesele părinţilor lor sunt în conflict şi dacă sunt ei înşişi suficient de maturi pentru a-şi exprima în mod clar propriile preferinţe.
Având în vedere Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, şi mai ales art. 4 din aceasta, care obligă statele părţi să ia toate măsurile necesare pentru punerea în practică a drepturilor recunoscute de acest instrument, drepturile şi interesele superioare ale copilului trebuie să fie promovate. În acest scop se impune să se dea copiilor posibilitatea exercitării drepturilor lor, în special în procedurile care îi vizează, şi să se ţină seama cum se cuvine de părerea lor (a se vedea Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor minorilor, STE nr. 160). În consecinţă, atunci când interesele părinţilor sunt în conflict, opinia şi preferinţele minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate şi luate în considerare în cadrul procedurilor, precum şi cu ocazia adoptării hotărârilor care îi vizează.
Din dosarul cauzei reiese clar că minorele locuiesc de mult timp împreună cu tatăl lor. Din punctul de vedere al intereselor lor superioare, circumstanţele care au dus la această situaţie şi rolul pe care l-au avut în această privinţă fiecare dintre părinţi, precum şi autorităţile publice nu au o importanţă decisivă. Este stabilit, de asemenea, că în speţă copiii au declarat în mod categoric că preferă să locuiască cu tatăl lor; această preferinţă trebuie să fie şi ea luată în considerare. Regret mult că acest element a fost neglijat atât în procedurile interne, cât şi în cele externe. Din punctul meu de vedere, punerea în executare a unei vechi hotărâri judecătoreşti, împotriva voinţei celor care făceau obiectul hotărârii, nu se justifică.
De altfel, apreciez că lipsurile şi întârzierile care au îngreunat procedura trebuie analizate mai degrabă din punctul de vedere al art. 6 din convenţie, şi nu al art. 8.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a doamnei judecător Diculescu-Şova
Ţinând seama de circumstanţele cauzei, îmi exprim dezacordul cu privire la modul în care Curtea a aplicat art. 41 din convenţie.
Reclamanta a solicitat o despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din imposibilitatea de a-şi exercita drepturile părinteşti, imposibilitate în care s-ar fi găsit timp de 9 ani.
Nu poate fi totuşi contestat de reclamantă faptul că în anul 1989 ea a renunţat la drepturile sale părinteşti (alin. 10 din hotărâre) din raţiuni financiare şi fiscale.
De asemenea, este sigur că din anul 1989 şi până la sfârşitul anului 1994 nu a existat o viaţă de familie împreună cu fiicele sale datorită faptului că între ele nu a existat nici un fel de raporturi.
Deoarece neacceptarea şi respingerea manifestate de adolescente faţă de mama lor s-au accentuat o dată cu trecerea timpului, a devenit foarte dificil pentru autorităţile române să respecte ad litteram art. 8 din convenţie.
Curtea a apreciat că obligaţiile pozitive prevăzute la articolul menţionat în materie de reîncredinţare a minorilor către un părinte trebuie interpretate în lumina convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii.
Or, statul pârât a respectat Convenţia de la Haga şi, prin urmare, interesul minorelor, evitând astfel traumatizarea acestora.
În aceste condiţii şi ţinând seama, în primul rând, de faptul că originea conflictului şi a pretinsului prejudiciu moral se află în atitudinea adoptată de mamă începând cu anul 1989, în al doilea rând, că timp de 5 ani fetele s-au aflat în afara teritoriului şi a jurisdicţiei statului pârât, iar suma reclamată cu titlu de prejudiciu moral acoperă şi această perioadă, şi, în al treilea rând, de situaţia statului pârât în acest stadiu şi în acest conflict, consider că, în speţă, o despăgubire suficientă a prejudiciului moral suferit o constituie constatarea încălcării art. 8 din convenţie.
În ceea ce priveşte cheltuielile, consider că suma de 40.000 FRF acordată de Curte pentru onorariile cerute de avocatul francez care a apărat-o pe reclamantă la Strasbourg este mult prea ridicată în raport cu munca efectuată (memoriu şi pledoarie), cu atât mai mult cu cât la Curte nu s-a făcut dovada achitării acestei sume.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.