"nimeni nu e mai presus de lege"

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Hotărârea poate suferi modificări de formă.
Traducere din limba franceză

În cauza Lupsa contra României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), cu o comisie compusă din :Dnii B. M. ZUPANCIUC, preşedinteJ. HEDIGAN, L. CAFLISCH,C. BÎRSAN,Dna A. GYULUMYAN,Dnii E. MYJERDAVID THOR BJORGVINSSON, judecători şi dl. V. BERGER, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 18 mai 2006,

Emite următoarea hotărâre, adoptată la această dată :

PROCEDURĂ
La originea cauzei se află cererea (nr. 10337/04) îndreptată împotriva României şi în care un cetăţean serbo-muntenegrean, dl. Dorjel Lupsa (“reclamantul”), a sesizat Curtea pe 19 ianuarie 2004 pe baza art. 34 al Convenţiei pentru respectarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
Reclamantul este reprezentat de avocaţii E. Iordache şi D. Dragomir, din Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, avocat R. Rizoiu, apoi de avocat B. Rămăşcanu, de la Ministerul Afcerilor Externe.
Pe 18 februarie 2005, preşedintele celei de-a treia secţii a decis să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 41 din regulamentul Curţii şi art. 29 § 3 din Convenţie, a decis că cererea va fi examinată cu prioritate şi că recevabilitatea şi temeinicia (BIEN-FONDE) cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.
ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

Reclamantul este născut în 1965 în iugoslavia şi locuieşte în prezent în Belgrad.
În cursul anului 1989, reclamantul, cetăţean iugoslav, a intrat şi s-a stabilit în România. El a locuit acolo 14 ani şi a creat, în 1993, o societate comercială a cărei activitate principală era torefacţia şi comercializarea cafelei. A învăţat de asemenea româna şi a trăit marital cu o cetăţeancă româncă din 1994.
Pe 2 octombrie 2002, partenera reclamantului, în vizită în Iugoslavia, a născut un copil. Câteva zile mai târziu, reclamnatul, partenera sa şi nou-nâscutul s-au întors în România.
Pe 6 august 2003, reclamantul, care se găsea în străinătate, a intrat în România, fără opoziţia Poliţiei de frontieră. Totuşi, a doua zi, agenţii de la Poliţia de frontieră s-au prezentat la domiciliul său şi l-au recondus la frontiră.
Printr-o acţiune introdusă pe 12 august 2003 la Curtea de apel Bucureşti împotriva Autorităţii pentru străini şi Parchetului de pa lângă Curtea de apel Bucureşti, avocata reclamantului a contestat măsura de reconducere la frontieră.
Ea a afirmat că nici un act care să-l declare pe reclamant indezirabil pe teritoriul românesc nu îi fusese notificat. Ea a adăugat că reclamantul trăia din 1989 în românia, că participarea sa la revolta anticomunistă din 1989 i-a adus o medalie, că a creat o societate comercială, că subvenea nevoilor familiei sale şi că nu a prejudiciat în nici un fel securitatea statului.
Singura audienţă în faţa Curţii de apel Bucureşti a avut loc pe 18 august 2003. Reprezentanta Autorităţii pentru străini a furnizat avocatei reclamantului copia ordonanţei eliberate pe 28 mai 2003 de Parchetul de pe lângă Curtea de apel Bucureşti prin care, la cererea Serviciului Român de Informaţii şi în virtutea Ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, reclamantul fusese declarat “persoană indezirabilă” şi i s-a interzis sejurul în românia pe o perioadă de şase ani, pe mitiv că existau “suficiente informaţii serioase după care el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională”. Ultimul paragraf al ordonanţei Parchetului menţiona că ea trebuia comunicată reclamantului şi pusă în executare de către Autoritatea pentru străini, în virtutea art. 81 al OUG nr. 194/2002.
După documentele depuse la dosarul procedurii de reprezentanta Autorităţii pentru străini, Ministerul de Interne a informat pe 2 şi 11 iunie la SRI, MAE şi Poliţia de frontieră că reclamantului i se interzisese sejurul.
Avocata reclamantului a cerut o amânare pentru a comunica reclamantului copia ordonanţei Parchetului şi a preciza acţiunea.
Deşi reprezentanta Parchetului sprijinise această cerere, pe motiv că nu fusese dovedit că obligaţia de a se comunica reclamantului ordonanţa Parchetului fusese respectată, Curtea de apel a decis să continue examinarea cauzei. Considerând că piesele deja depude la dosar erau suficiente, ea a respins de asemenea o nouă cerere de amânare făcută de avocata reclamantului în vederea de a produce dovezi în sprijinul acţiunii sale.
Pe fond, Curtea de apel a respins acţiunea, motivându-şi astfel decizia:
“După o analiză a pieselor de dosar şi a argumentelor părţilor, curtea respinge pentru DEFAUT de FONDEMENT recursul împotriva ordonanţei Parchetului (...) şi decizia de reconducere la frontieră, considerând că, pe baza art. 83 şi 84 § 2 ale OUG nr. 194/2002, măsura ordonată este justificată şi legală.

Cât despre motivarea actului administrativ contestat, [Curtea] notează că acesta îndeplineşte condiţiile de fond şi formă cerute de dispoziţiile speciale, autorizaţia de sejur pe teritoriul Statului relevând atribuţiile Statului exersate de autorităţiile competente, în respectul dispoziţiilor în materie şi a principiului de proporţionalitate dintre restricţia drepturilor fundamentale şi situaţia care l-a determinat; deci, expulzarea a fost corect ordonată.

Se invocă faptul că măsura luată prin Ordonanţa Parchetului din 28 mai 2003 a fost comunicată pe 2 şi 11 iunie 2003 la Poliţia de frontieră, MAE şi SRI, în vreme ce pe dispozitivul ordonanţei s-a menţionat că pe baza art. 81 al OUG nr. 194/2002, Autoritatea pentru străini era obligată să o comunice şi să o pună în exucutare; datele privind atât paşaportul străinului, precum şi rezidenţa sa, fiind menţionate în preambulul ordonanţei.

Ca urmare, curtea respinge pentru DEFAUT DE FONDEMENT, cu toate mijloacele, recursul reclamantului împotriva Ordonanţei Parchetului de pe lângă Curtea de apel Bucureşti.

În virtutea art. 85 § 1 al OUG nr. 194/2002, această hotărâre era definitivă.
Prin urmare, pe parcursul anilor 2003 şi 2004, partenera reclamantului, care nu vorbeşte sârba, şi fiul lor, care are dublă naţionalitate română şi serbo-muntenegreană, s-au dus în Serbia-Muntenegru de mai multe ori pentru sejururi de la mai multe zile la mai multe luni.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
a. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în românia, publicată în Monitorul Oficial din 27 decembrie 2002.


ARTICOLUL 81
Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale teritoriale.Dispoziţia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională.

Atunci când străinul este prezent, un exemplar i se înmânează acestuia, sub semnătură (...)

Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel:

a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că locuieşte;

b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul.

ARTICOLUL 83
Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.

Măsura prevăzută la alineatul precedent se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute mai sus.

Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de 5 zile de la primirea propunerii şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.
Dreptul de şedere al străinului încetează de drept de la data emiterii ordonanţei.

Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (...).

ARTICOLUL 84
Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţă străinului de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile prevăzute la art. 81.

Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nici o formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.

ARTICOLUL 85

Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa instanţei este definitivă şi irevocabilă.

Contestaţia nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei.

B. Decizia nr. 324 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale


17. Într-o cauză similară celei reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra compatibilităţii art. 84 § 2 al OUG nr. 194/2002 cu principiile constituţionale de nediscriminare, cele ale dreptului de acces la un tribunal şi ale dreptului la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicată de un străin în cadrul contestării Ordonanţei Parchetului prin care el fusese declarat indezirabil pe motiv că “existau informaţii suficiente şi serioase cum că el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională.”.

18. Curtea Constituţională a considerat că articolul precitat era conform Constituţiei şi Convenţiei, din următoarele motive:

“Situaţia străinilor declaraţi indezirabili în vederea apărării securităţii naţionale şi a protecţiei informaţiilor secrete se distinge de cea a celorlalţi străini, ceea ce permite legislatorului să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de străini, fără ca această diferenţă să încalce principiul egalităţii. Diferenţa reală ce rezultă din aceaste două situaţii justifică existenţa unor reguli diferite.

Curtea constată de asemenea că interdicţia de a comunica străinilor declaraţi indezirabili datele şi informaţiile care justifică această măsură este conformă dispoziţiilor art. 31 § 3 din Constituţie, care prevede că “dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze securitatea naţională”.

Dispoziţiile art. 84 § 2 din OUG nu încălcă principiul liberului acces la justiţie, garantat prin art. 21 din Constituţie căci, pe baza art. 85 § 1 [din ondonanţa precitată], interesatul poate contesta în justiţie ordonanţa procurorului (...).

Curtea nu poate nici să reţină [critica] privind independenţa judecătorilor [de la Curtea de apel], căci aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate celor interesaţi de securitatea naţională a României. Curtea de apel trebuie să se pronunţe în privinţa contestaţiei în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 194/2002, verificând, în condiţiile şi limitele puse de această ordonanţă, legalitatea şi BIEN FONDE al Ordonanţei Parchetului.

Cât despre dispoziţiile art. 6 § 1 al Convenţiei (...), Curtea notează că textul criticat nu îi împiedică ep cei interesaţi să facă apel la jurisdicţii pentru a se apăra şi a pune în practică toate garanţiile unui proces echitabil. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a judecat în hotărârea sa din 5 octombrie 2000, pronunţată în cauza Maaouia c. Franţei, că deciziile legate de intrarea, sejurul şi îndepărtarea străinilor nu aduceau contestarea drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului, şi nici nu aveau caracterul de BIEN FONDE al unei acuzaţii de materie penală îndreptată împotriva sa pe baza art. 6 § 1 din Convenţie.”

ÎN DREPT


I. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ART. 8 DIN CONVENŢIE

19. Reclamantul invocă faptul că măsura de expulzare al cărui obiect este, precum şi interdicţia sejurului pronunţată împotriva sa prejudiciază dreptul său la respectul pentru viaţa privată şi familială garantat de art. 8 al Convenţiei, astfel redactat:

1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.

A. Privind admisibilitatea

20. Curtea constată faptul că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea relevă că, de altfel, aceasta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar deci să fie declarată admisibilă.

B. Pe fond


1. Privind existenţa unei ingerinţe


21. Guvernul nu contestă existenţa unei vieţi private şi familiale a reclamantului în România înainte de expulzarea lui, dar susţine că această măcură, ca şi interdicţia de sejur, nu au constituie o ingerinţă în viaţa sa privată şi familială. În această privinţă, expune că reclamantul nu avea drept de sejur permanent în românia, dar că locuia pe baza unei vize de afaceri reînnoită periodic. Mai mult, el subliniază că după expulzarea reclamantului, partenera lui şi copilul s-au dus de mai multe ori în Serbia fără să întâlnească probleme particilare şi că au locuit acolo mai multe luni. Deci, Guvernul consideră că viaţa familială a reclamantului nu a fost întreruptă.

22. Reclamantul subliniază că din 1989 şi până în 2003, viaţa sa privată, familială şi profesională s-a derulat în România. El adaugă faptul că în ciuda vizitelor partenerei sale şi a copilului lor, viaţa lor privată şi familială a fost iremediabil afectată prin măsura de îndepărtare.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.