"nimeni nu e mai presus de lege"

*1) Nota traducătorului.
Versiunile originale sunt în limbile franceză şi engleză.
Întrucât versiunile în limbile franceză şi engleză folosesc inconsecvent denumirile unor instituţii şi funcţii, traducerea a fost adaptată, folosindu-se numai denumirile valabile astăzi, cu excepţia cazurilor expres indicate. În ceea ce priveşte actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale.

SUMAR

Hotărâre pronunţată de o Cameră
România - controlul corespondenţei unui deţinut cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului

I. Articolul 8 din convenţie

A. Obiectul litigiului
Prin cererea ce face obiectul de analiză al Curţii, reclamantul invocă încălcarea dreptului său de corespondenţă cu Comisia, cu familia şi cu autorităţile naţionale.
Competenţa ratione materiae a Curţii se exercită în limitele deciziei Comisiei privind admisibilitatea unei plângeri, or, Comisia a opinat că a avut loc o încălcare a art. 8 prin faptul că a fost deschisă şi întârziată corespondenţa dintre reclamant şi Comisie.
Dosarul cauzei nu conţine nici o scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara sa, care să fie interceptată şi controlată de autorităţile penitenciarului.
Curtea consideră că nu trebuie să ia în discuţie aceste capete de cerere.

B. Respectarea art. 8
Recapitularea jurisprudenţei Curţii
Dispoziţii interne aplicabile în materia controlului corespondenţei deţinuţilor: Legea nr. 23/1969 lasă prea multă libertate de decizie autorităţilor naţionale. Controlul corespondenţei pare a fi automat, independent de orice decizie a vreunei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.
Regulamentul de aplicare: nepublicat, reclamantul nu a putut lua cunoştinţă de el.
Guvernul nu contestă concluziile Comisiei: dreptul intern nu corespunde cerinţei de accesibilitate, impusă de art. 8 alin. 2 din convenţie, şi nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor.
Reclamantul nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate democratică. Îngrădirea criticată nu este prevăzută de lege.
Curtea nu consideră că este necesar să verifice în cauză respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 2 al art. 8.
Concluzie: încălcare (unanimitate).

II. Articolul 25 alineatul 1 din convenţie
Recapitularea jurisprudenţei Curţii
Reclamantul a afirmat în faţa Comisiei că a fost ameninţat de două ori de către autorităţile penitenciarului atunci când a cerut să scrie Comisiei - afirmaţii nedezminţite de către Guvernul pârât.
Curtea apreciază că această împrejurare constituie o formă de presiune ilegală şi inacceptabilă, care a îngrădit dreptul la recurs individual.
Concluzie: încălcare (unanimitate).

III. Articolul 50 din convenţie

A. Daune morale
Acordarea unei anumite sume

B. Cheltuieli de judecată
Absenţa cererii de restituire a acestora
Concluzie: Statul pârât trebuie să plătească reclamantului o anumită sumă cu titlu de daune morale (unanimitate).

REFERINŢE LA JURISPRUDENŢA CURŢII
25 martie 1983, Silver şi alţii împotriva Regatului Unit; 25 martie 1992, Campbell împotriva Regatului Unit; 15 noiembrie 1996, Calogero Diana împotriva Italiei; 19 februarie 1998, Guerra şi alţii împotriva Italiei; 25 mai 1998, Kurt împotriva Turciei.

În cazul Petra împotriva României*2),

Notele grefierului:
*2) Cauza are nr. 115/1997/899/1.111. Primele două numele indică poziţia din anul introducerii plângerii, iar ultimele două arată locul său pe lista cuprinzând cauzele cu judecarea cărora Curtea a fost învestită de la început şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale corespunzătoare (a Comisiei).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform art. 43 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia) şi dispoziţiilor aplicabile ale Regulamentului său B*3), într-un complet de judecată alcătuit din judecătorii menţionaţi mai jos:
Domnul R. Bernhardt, preşedinte;
Domnul L.-E. Pettiti;
Domnul A. Spielmann;
Domnul N. Valticos;
Sir John Freeland;
Domnul G. Mifsud Bonnici;
Domnul P. Kuris;
Domnul M. Voicu;
Domnul V. Toumanov,
precum şi din domnii H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 23 mai şi la 24 august 1998,
pronunţă hotărârea următoare, adoptată la 24 august 1998.
------------
*3) Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1998, se aplică în toate cauzele care privesc statele angajate în Protocolul nr. 9.

PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (Comisia) la 15 decembrie 1997, apoi la 21 ianuarie 1998 de către domnul Ioan Petra (reclamantul), cetăţean român, în interiorul termenului de 3 luni prevăzut la art. 32 alin. 1 şi la art. 47 din convenţie. La originea cauzei se află o plângere (nr. 27.273/95) îndreptată împotriva României, prin care reclamantul sesizase Comisia la 19 noiembrie 1994 în temeiul art. 25.
Cererea Comisiei face trimitere la art. 44 şi 48, precum şi la declaraţia română prin care se recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (art. 46). Plângerea reclamantului face trimitere la art. 44 şi 48 din convenţie, aşa cum au fost modificate prin Protocolul nr. 9 pe care România l-a ratificat. Ele au ca obiect obţinerea unei decizii care să stabilească dacă situaţia de fapt din cauză demonstrează o încălcare de către statul pârât a cerinţelor art. 8 şi 25 din convenţie.
2. Reclamantul l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat în Baroul Bucureşti, pentru a-l reprezenta (art. 31 din Regulamentul B).
3. Camera care urma să se constituie îi includea de drept pe domnul M. Voicu, judecător ales de naţionalitate română (art. 43 din convenţie), şi pe domnul R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4 b)]. La 31 ianuarie 1998, în prezenţa grefierului, vicepreşedintele a tras la sorţi numele celorlalţi 7 membri, şi anume: domnii L.-E. Pettiti, A. Spielmann, N. Valticos, Sir John Freeland, domnii G. Mifsud Bonnici, P. Kuris şi V. Toumanov (art. 43 in fine din Convenţie şi art. 21 alin. 5 din Regulamentul B).
4. În calitatea sa de preşedinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agentul Guvernului român (Guvernul), pe avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei, domnul C. Bîrsan, cu privire la organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 şi art. 40). Conform ordonanţei date ulterior, grefierul a primit memoriul Guvernului şi al reclamantului la 9 şi, respectiv, la 15 aprilie 1998.
5. La 26 februarie 1998 Comisia a prezentat dosarul procedurilor care se desfăşuraseră în faţa ei; grefierul o invitase să facă aceasta conform instrucţiunilor preşedintelui Curţii.
6. La 24 aprilie 1998 completul de judecată a renunţat să se reunească în şedinţă, după ce a constatat îndeplinirea condiţiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obişnuită (art. 27 şi 40 din Regulamentul B).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
7. Născut în 1941, domnul Ioan Petra este în prezent deţinut la Penitenciarul din Aiud (judeţul Alba). El se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor, aplicată la 30 aprilie 1991 de către Tribunalul judeţean Târgu Mureş.
8. La 10 ianuarie 1994 soţia reclamantului care era deţinut la Penitenciarul Mărgineni (judeţul Dâmboviţa) s-a adresat Comisiei. Ea se plângea că soţul său nu beneficiase de un proces echitabil în faţa tribunalului. Între altele, ea făcea cunoscute dificultăţile întâmpinate de către soţul său în transmiterea corespondenţei din penitenciar.
9. La 20 mai 1994 reclamantul a adresat o scrisoare Comisiei, prin intermediul soţiei, şi a cerut ca orice corespondenţă să îi fie trimisă la domiciliu. La 22 iulie 1994 Comisia a solicitat reclamantului informaţii suplimentare şi documente pentru a-şi susţine plângerea.
10. La 30 octombrie şi la 9 noiembrie 1994 domnul Petra a scris Comisiei, prin intermediul soţiei, şi a făcut cunoscut că administraţia penitenciarului nu îi permitea să completeze formularul de cerere.
11. La 21 ianuarie 1995 a trimis din închisoarea de la Mărgineni o scrisoare care a parvenit Comisiei la 14 februarie 1995. Scrisă pe hârtia regulamentară a penitenciarului, ea avea un număr de înregistrare şi provenea din Bucureşti, într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei. Deşi era menţionată ca anexă, Hotărârea din 30 aprilie 1991 lipsea. Această scrisoare avea un scris diferit de al precedentelor.
12. La 22 februarie 1995 Comisia a trimis reclamantului un formular de cerere.
Completat de către reclamant la 9 martie 1995, formularul menţionat a fost trimis Direcţiei Generale a Penitenciarelor la 17 aprilie 1995. În formular nu figura nici o referinţă la o eventuală îngrădire a corespondenţei.
13. La 18 iulie 1995, ca răspuns la o întrebare a Comisiei cu privire la scrisul diferit al corespondenţei primite de către aceasta, domnul Petra a arătat că fusese ajutat de către un coleg "fără nici o legătură cu cauza, un om discret şi dezinteresat". El a adăugat că autorităţile penitenciarului îi informaseră despre trimiterea documentelor cerute de Comisie, care, cu toate acestea, nu primise nici unul.
Referindu-se şi la dreptul la respectarea corespondenţei sale, el a subliniat că directorul penitenciarului, deşi foarte "flexibil", nu putea să îl ajute mai mult, întrucât administraţia era obligată să aplice Legea nr. 23/1969 asupra executării pedepselor şi regulamentul său "secret" de aplicare. El invoca din acest motiv o încălcare a art. 8 şi 25 din Convenţie.
14. Reclamantul afirmă că nu a primit niciodată scrisoarea din 19 octombrie 1995 prin care Comisia îl informa, între altele, de transmiterea plângerii sale către Guvern.
15. La 9 decembrie 1995 domnul Petra a trimis o scrisoare expediată de soţia sa, informând Comisia că la 26 septembrie 1995 a fost transferat la Penitenciarul Aiud şi că, atunci când ceruse permisiunea de a comunica schimbarea de adresă, i s-a răspuns: "Consiliul Europei se află la Aiud şi nu în altă parte" şi că, dacă insistă, va fi supus regimului de detenţie special.
16. La 4 ianuarie 1996 doamna Petra a informat Comisia că soţul ei insistă în plângerea sa şi că denunţă ingerinţa sistematică a autorităţilor penitenciarului în corespondenţa sa cu Comisia. La 26 ianuarie 1996 aceasta a răspuns pe adresa Penitenciarului Aiud.
17. La 22 aprilie 1996 soţia reclamantului a scris Comisiei pentru a se plânge de condiţiile de detenţie ale soţului său, care ocupa, împreună cu încă cinci deţinuţi, o celulă de 12 mp şi era supus unor tratamente inumane de către gardieni. Reclamantul refuzase să îi comunice numele gardienilor care îi băteau pe deţinuţi, fiindu-i mult prea teamă.
18. Domnul Petra nu a luat cunoştinţă de transmiterea plângerii sale către Guvern decât în aprilie 1996, când a primit o copie de pe scrisoarea din 19 octombrie 1995 şi de pe documentele pertinente.
19. Într-o scrisoare din 24 mai 1996, trimisă prin intermediul soţiei, reclamantul s-a plâns din nou de cenzurarea corespondenţei sale şi a afirmat că este obligat să îi prezinte scrisorile directorului penitenciarului, care le transmite Direcţiei penitenciarelor din Bucureşti, şi că el nu este niciodată sigur că scrisorile îi sunt efectiv transmise la Strasbourg.
20. La 13 iulie 1996 Guvernul a depus la Comisie toate documentele privitoare la procedura juridică care s-a finalizat prin condamnarea reclamantului.
21. La 3 ianuarie 1997 Comisia a primit două scrisori aflate într-un plic ce purta antetul Ministerului Justiţiei, expediat din Bucureşti. Prima, scrisă de reclamant pe hârtia regulamentară a penitenciarului, era datată 4 decembrie 1996 şi purta o ştampilă şi un număr de înregistrare. A doua era o scrisoare de însoţire a şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor, generalul I.C.
Alte două scrisori ale reclamantului, din 24 şi din 27 februarie 1997, purtând fiecare câte o ştampilă şi un număr de înregistrare, au fost trimise din Bucureşti de către Ministerul Justiţiei la 14 martie 1997, amândouă deodată şi însoţite de o scrisoare a aceluiaşi general I.C.
22. Într-o scrisoare din 9 martie 1997, trimisă prin intermediul soţiei, domnul Petra a informat Comisia că primise decizia asupra admisibilităţii plângerii sale. El a adăugat că scrisorile sale către şi de la Comisie erau în mod sistematic desfăcute şi că scrisorile sale erau trimise Comisiei prin intermediul Direcţiei penitenciarelor. El a afirmat că scrisese în plic închis, temându-se să nu fie denunţat locotenent-colonelului V.C., care îl ameninţase, exprimându-se astfel: "Am să-ţi dau eu ţie Consiliul Europei!"
23. La 14 august 1997 Comisia a primit o nouă scrisoare redactată în penitenciar la 8 iulie 1997 pe hârtie regulamentară, purtând o ştampilă şi un număr de înregistrare, şi trimisă din Bucureşti la 30 iulie 1997 într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei. În ea nu se făcea nici o referire la o eventuală îngrădire a corespondenţei.
24. La 15 aprilie 1998 reclamantul a trimis grefei Curţii memoriul său, scris pe hârtia regulamentară a penitenciarului, purtând ştampilă şi număr de înregistrare, expediat din Bucureşti, într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei.

II. Dreptul intern aplicabil

A. Legea nr. 23/1969
25. Dispoziţiile aplicabile din Legea nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor sunt următoarele:

ART. 17
"Condamnaţii au dreptul (...) de a primi şi trimite corespondenţă şi sume de bani."

ART. 18
"Drepturile condamnaţilor de a primi (...) şi trimite corespondenţă se acordă în raport cu natura infracţiunii, durata pedepsei, existenţa stării de recidivă, folosirea la muncă, comportarea şi receptivitatea la acţiunea de reeducare. (...)."

ART. 20
"Corespondenţa, cărţile, ziarele şi revistele, al căror conţinut este apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzător procesului de reeducare a condamnatului, se reţin şi se păstrează la locul de deţinere, predându-i-se acestuia la punerea în libertate.
Corespondenţa cu conţinut necorespunzător se înaintează, dacă este cazul, organelor competente."

B. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 23/1969, aprobat de Consiliul de Miniştri la 15 decembrie 1969
26. Articolele aplicabile din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 23/1969 - nepublicat - dispun următoarele:

ART. 75
"Condamnaţii au dreptul să adreseze cereri, reclamaţii, sesizări scrise sau verbale comandantului penitenciarului, procurorului, preşedintelui tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială se află penitenciarul, precum şi altor organe.
Administraţia penitenciarului asigură condamnaţilor cele necesare pentru scris.

ART. 76
"Cererile, reclamaţiile şi sesizările adresate organelor centrale sau locale se înaintează direct de către penitenciar acestor organe, iar cele care au un conţinut necorespunzător se înaintează Direcţiei Generale a Penitenciarelor, pentru a lua măsurile ce se impun potrivit legii."

ART. 77
"Comandantul penitenciarului are obligaţia ca cererile, reclamaţiile şi sesizările să fie expediate în cel mult 5 zile de la data primirii lor. Rezultatul acestora va fi adus la cunoştinţă condamnatului îndată după primirea răspunsului."
Conform tabelului anexat la regulamentul sus-menţionat deţinuţii condamnaţi pentru infracţiunea de omor au dreptul să primească şi să trimită câte o scrisoare la fiecare două luni, atunci când prestează o muncă, şi câte o scrisoare la 3 luni, atunci când nu prestează nici o muncă.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
27. Domnul Petra a sesizat Comisia la 19 noiembrie 1994. El se plângea de detenţia sa [art. 5 alin. 1 lit. e) din convenţie], de caracterul inechitabil al urmăririi penale (art. 6 alin. 1) şi de încălcarea dreptului la respectarea corespondenţei cu Comisia (art. 8 şi 25).
28. La 23 februarie 1997 Comisia a declarat admisibilitatea plângerii (nr. 27.273/1995) doar în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, respingându-le pe celelalte. Prin raportul din 30 octombrie 1997 (art. 31), Comisia a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din convenţie şi că nu se pune nici o problemă distinctă cu privire la art. 25. Textul integral al avizului său figurează în anexa la prezenta hotărâre.*4)
------------
*4) Nota grefierului: Din raţiuni de ordin practic acest text nu va figura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1998), dar oricine şi-l poate procura de la grefă.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
29. Guvernul lasă la aprecierea Curţii capătul de cerere, întemeiat pe art. 8 şi 25, cu privire la controlul corespondenţei reclamantului cu Comisia, şi o roagă să respingă celelalte capete de cerere.
30. Avocatul reclamantului cere Curţii să constate încălcarea articolelor menţionate şi să acorde clientului său o satisfacţie echitabilă.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

A. Cu privire la obiectul litigiului
31. În cererea adresată Curţii la 21 ianuarie 1998 reclamantul se plânge de îngrădirea dreptului său la corespondenţă (deschiderea corespondenţei şi întârzieri în expedierea acesteia) nu numai cu Comisia, ci şi cu familia şi cu autorităţile publice. El invocă art. 8 din convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
32. Guvernul subliniază că domnul Petra nu a invocat niciodată în faţa Comisiei îngrădirea corespondenţei cu autorităţile române şi susţine că limitarea libertăţii corespondenţei reclamantului cu familia sa este justificată din punct de vedere al art. 8.
33. Delegatul Comisiei nu a luat nici o poziţie în această privinţă.
34. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte competenţa sa ratione materiae, aceasta este determinată de cadrul deciziei Comisiei asupra admisibilităţii unei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, & 44). Or, Comisia a reţinut la 13 ianuarie 1997 că "fără a prejudicia fondul, capătul de cerere al reclamantului privitor la îngrădirea corespondenţei sale (art. 8 din convenţie)", apoi, la 30 octombrie 1997, şi-a expus punctul de vedere conform căruia a existat o încălcare a acestui articol, datorită "deschiderii corespondenţei şi întârzierii expedierii".
Totuşi, chiar dacă ultimele două capete de cerere, invocate de către domnul Petra în plângerea sa din 21 ianuarie 1998 (paragraful 31 de mai sus), se referă la aceleaşi fapte, dosarul cauzei nu conţine nici o scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara sa, care să fi fost interceptată şi controlată de către conducerea penitenciarelor din Mărgineni şi din Aiud. În lipsa probelor care să sprijine aceste susţineri, Curtea consideră că nu trebuie să le ia în considerare.

B. Cu privire la respectarea art. 8
35. Reclamantul afirmă că este obligat să prezinte scrisorile adresate Comisiei comandantului penitenciarului, care le trimite la Bucureşti, producându-se astfel întârzieri considerabile. Cât despre corespondenţa provenită de la Comisie, aceasta soseşte desfăcută şi cu întârzieri de mai mult de o lună. El invocă o încălcare a art. 8.
36. De comun acord cu Guvernul şi cu Comisia, Curtea apreciază că a avut loc "o ingerinţă din partea unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei sale, drept garantat de alin. 1 al art. 8. O astfel de ingerinţă încalcă dispoziţiile acestui text, dacă "nu este prevăzută de lege" şi nu urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele menţionate la alin. 2. În plus, atingerea adusă dreptului trebuie să fie "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestor scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983, seria A, nr. 61, p. 32, paragraful 84, Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, paragraful 34 şi Calogero Diana împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996 - V, p. 1.775, paragraful 28).
37. Curtea reaminteşte că din moment ce o anumită lege oferă autorităţilor o putere de apreciere este imposibil să fie redactată în termeni foarte cerţi, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unei astfel de griji pentru certitudine (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p. 1.775, paragraful 32).
În speţă, dispoziţiile interne aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt incluse în Legea nr. 23/1969 şi în regulamentul său de aplicare. Or, art. 17, 18 şi 20 ale amintitei legi lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă "neadecvate reeducării condamnatului" (paragraful 25 de mai sus). Controlul corespondenţei pare deci automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.
Cât despre regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia.
38. Curtea observă, în plus, faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei, conform cărora regulamentul de aplicare nu corespunde exigenţei de accesibilitate cerute de art. 8 alin. 2 din convenţie, iar legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor.
39. În concluzie, domnul Petra nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate democratică (Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p. 1.776, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în discuţie nu era prevăzută de lege şi că a avut loc o încălcare a art. 8.
40. Având în vedere concluzia precedentă, Curtea nu consideră că este necesar să verifice în speţă respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 2 al art. 8.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 25 alin. 1 din convenţie

41. Reclamantul afirmă că îngrădirea corespondenţei sale cu Comisia constituie o încălcare a art. 25 alin. 1 din convenţie, conform căruia:
"1. Comisia poate fi sesizată, printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei, de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie, în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept.
2. Aceste declaraţii pot fi făcute pentru o durată determinată.
3. Ele sunt înmânate secretarului general al Consiliului Europei, care transmite copii ale acestora înaltelor părţi contractante şi asigură publicarea lor.
4. Comisia nu va exercita competenţa pe care i-o atribuie prezentul articol decât atunci când cel puţin şase înalte părţi contractante vor fi legate prin declaraţia prevăzută în paragrafele precedente."
42. Guvernul şi Comisia consideră că nu se pune nici o problemă distinctă cu privire la această dispoziţie.
43. Curtea reaminteşte că este de cea mai mare importanţă pentru eficienţa mecanismului recursului individual reglementat de art. 25 ca reclamanţii sau posibilii reclamanţi să poată comunica liber cu Comisia, fără ca autorităţile să facă asupra lor presiuni de vreun fel, în scopul de a-şi retrage sau de a-şi modifica capetele de cerere.
Prin cuvântul "presiune" trebuie să înţelegem nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor, a familiei acestora sau a apărătorilor lor, ci şi acţiunile sau contactele indirecte şi de rea-credinţă, destinate să le schimbe hotărârea sau să îi descurajeze să se prevaleze de recursul oferit de convenţie. Pentru a stabili dacă contactele dintre autorităţi şi reclamant constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 25, trebuie să se ţină seama de împrejurările particulare ale cauzei. În această privinţă, trebuie avute în vedere vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca el să fie influenţat de autorităţi (a se vedea, în ultimă instanţă, Hotărârea Kurt împotriva Turciei din 25 mai 1998, Culegere 1998, paragrafele 159 şi 160).
44. În scrisorile sale din 9 decembrie 1995 şi din 9 martie 1997 către Comisie (paragrafele 15 şi 22 de mai sus) reclamantul a afirmat că a fost ameninţat de două ori de către autorităţile Penitenciarului Aiud atunci când a cerut să scrie Comisiei, afirmaţii care nu au fost dezminţite de către Guvernul pârât.
Din punctul de vedere al Curţii, formulări de genul "Consiliul Europei este la Aiud şi nu în altă parte" şi "Am să-ţi dau eu ţie Consiliul Europei!", conţinute în scrisorile menţionate, constituie în acest caz o formă de presiune ilegală şi inacceptabilă care a îngrădit dreptul de recurs individual, încălcându-se astfel art. 25 alin. 1.

III. Aplicarea art. 50 din convenţie

45. Conform art. 50 din convenţie:
"Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu moral
46. Domnul Petra solicită, fără a stabili o sumă, o satisfacţie echitabilă pentru daunele morale suferite.
47. Guvernul consideră că, în absenţa unor probe care să dovedească prejudiciul invocat, constatarea încălcării art. 8 ar fi o satisfacţie echitabilă suficientă.
48. Delegatul Comisiei nu se pronunţă.
49. Curtea consideră că partea interesată a suferit cu certitudine un prejudiciu moral, datorită faptului că i-a fost deschisă şi întârziată corespondenţa cu Comisia, ca şi datorită ameninţărilor pe care le-a primit din partea autorităţilor de la Penitenciarul Aiud. Din acest motiv Curtea îi acordă 10.000 de franci francezi, cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată
50. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, nu a cerut rambursarea cheltuielilor de judecată suplimentare.

C. Dobânzi
51. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, cuantumul legal al dobânzilor, aplicabil în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, este de 3,36% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară că a fost încălcat art. 8 din convenţie.
2. Declară că a fost încălcat art. 25 din convenţie.
3. Declară:
a) că statul pârât trebuie să achite reclamantului, într-un interval de 3 luni, ca daune morale, 10.000 (zece mii) franci francezi, care vor fi convertiţi în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil la data achitării;
b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,36% pe an cu începere de la expirarea termenului menţionat şi până la data achitării.
Redactată în limba franceză şi în limba engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg la 23 septembrie 1998.

Rudolf Bernhardt,
preşedinte

Herbert Petzold,
grefier

ANEXA 1

OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
(formulată în Raportul Comisiei*1) din 30 octombrie 1997)

*1) Opinia se referă la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cărui text integral poate fi obţinut de la secretariatul Comisiei.

[Comisia a avut următoarea componenţă:
domnulS. Trechsel, preşedinte;
doamneleG.H. Thune;
J. Liddy;
domniiE. Busuttil;
Gaukur Jorundsson;
A.S. Gozubuyuk;
A. Weitzel;
J.-C. Soyer;
H. Danelius;
F. Martinez;
C.L. Rozakis;
L. Loucaides;
J.-C. Geus;
M.P. Pellonpaa;
B. Marxer;
M.A. Nowicki;
I. Cabral Barreto;
B. Conforti;
N. Bratza;
I. Bekes;
J. Mucha;
D. Svaby;
G. Ress;
C. Bîrsan;
P. Lorenzen;
K. Herndl;
E. Bielunas;
E.A. Alkema;
M. Vila Amigo;
doamnaM. Hion;
domniiR. Nicolini;
A. Arabadjiev,
şi domnul M. de Salvia, secretar]

A. Capătul de cerere declarat admisibil
41. Comisia a declarat admisibil capătul de cerere în care reclamantul susţine că deschiderea corespondenţei sale cu Comisia şi întârzierile în derularea acesteia încalcă dreptul său la respectarea corespondenţei.

B. Probleme în litigiu
42. Comisia va trebui prin urmare să stabilească:
- dacă a existat o încălcare a art. 8 din convenţie din cauza deschiderii corespondenţei reclamantului cu Comisia şi a întârzierilor în derularea acesteia;
- dacă deschiderea corespondenţei reclamantului cu Comisia a îngrădit exercitarea efectivă a dreptului de recurs individual al reclamantului, cu încălcarea art. 25 din convenţie.

C. Cu privire la încălcarea art. 8 din convenţie
43. Reclamantul se plânge de ingerinţa autorităţilor penitenciarului în dreptul său la respectarea corespondenţei. El invocă art. 8 din convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
44. Reclamantul afirmă că este obligat să predea scrisorile adresate Comisiei la comandantul penitenciarului, care le trimite la Bucureşti, la Direcţia Generală a Penitenciarelor, din acest motiv existând întârzieri considerabile în trimiterea corespondenţei sale. În plus, el nu poate şti niciodată dacă scrisorile sale au fost cu adevărat trimise destinatarului.
45. Reclamantul adaugă că scrisorile care îi sunt adresate de Comisie sosesc desfăcute şi cu întârzieri care depăşesc adesea o lună. Aceste scrisori ar fi apoi păstrate într-un dosar ţinut de comandantul penitenciarului.
46. Invocând hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului Campbell împotriva Regatului Unit şi Domenichini împotriva Italiei, reclamantul apreciază că deschiderea scrisorilor sale şi întârzierile în trimiterea acestora, provocate de personalul administrativ al închisorilor din Mărgineni şi Aiud, contravin art. 8 din convenţie. El apreciază că deschiderea corespondenţei sale şi întârzierile în trimiterea acesteia nu sunt prevăzute în dreptul intern. El argumentează, pe de o parte, că Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 23/1969 nu a fost publicat niciodată, iar pe de altă parte, că nici Legea nr. 23/1969 şi nici regulamentul său de aplicare nu constituie "legi" în sensul art. 8 din convenţie. Mai exact, aceste texte nu prevăd cu destulă precizie şi claritate ingerinţele permise şi garanţiile acordate persoanelor a căror corespondenţă face obiectul acestor ingerinţe. Reclamantul menţionează cu titlu de exemplu faptul că nici o dispoziţie legală nu prevede care este autoritatea competentă să examineze plângerile privind ingerinţele în corespondenţa deţinuţilor.
47. Guvernul pârât arată că autorităţile nu au reţinut nici o scrisoare adresată de reclamant Comisiei, întrucât legislaţia în vigoare obligă autorităţile să predea aceste scrisori destinatarului.
48. El arată că art. 17 din Legea nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor garantează dreptul la corespondenţă. Acest drept este supus (art. 18) anumitor condiţii, în ceea ce priveşte natura infracţiunii, durata pedepsei, starea de recidivă, prestarea unei munci, comportamentul şi atitudinea condamnatului faţă de reeducare. Potrivit Guvernului, astfel de restricţii sunt conforme alin. 2 al art. 8 din convenţie, întrucât ele urmăresc scopul social al reeducării condamnatului pentru a-i asigura reintegrarea într-o viaţă socială normală.
49. Guvernul arată, de asemenea, că regulamentul cu privire la executarea pedepselor garantează, la art. 75 - 77, dreptul de petiţie, drept distinct de dreptul la corespondenţă, şi care nu cunoaşte nici o restricţie. Guvernul argumentează că pentru asigurarea respectării dreptului de petiţie, atât penitenciarele, cât şi Direcţia penitenciarelor ţin un registru în care înscriu petiţiile adresate de deţinuţi diferitelor autorităţi. Cât despre petiţiile adresate organismelor internaţionale, acestea sunt trimise de Direcţia penitenciarelor la destinatari.
50. Conform Guvernului, proba că reclamantul a putut beneficia de dreptul de petiţie constă în faptul că scrisorile sale au ajuns la Comisie. Guvernul adaugă faptul că corespondenţa reclamantului cu Comisia "prin terţi interpuşi" corespunde unui minimum de precizie în ceea ce priveşte redactarea petiţiilor şi permite mai ales asigurarea apărării reclamantului care nu poate să se apere singur. Guvernul susţine că această corespondenţă "prin terţi interpuşi" nu constituie o restricţie sau o interdicţie a dreptului la corespondenţă.
51. Comisia observă, şi acest fapt nu este contestat de Guvernul pârât, că scrisorile reclamantului către Comisie au fost trimise desfăcute la Direcţia penitenciarelor, care le-a trimis Comisiei. Guvernul pârât nu contestă nici că scrisorile adresate de Comisie reclamantului au ajuns desfăcute la destinatar.
52. Comisia notează în plus întârzierile în derularea corespondenţei dintre Comisie şi reclamant, mergând de la 3 până la 6 săptămâni.
53. Comisia reaminteşte că "practica constând în desfacerea scrisorilor provenite de la Comisie, citite sau nu, reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale" în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 21, paragraful 57).
54. Comisia trebuie deci să stabilească dacă această ingerinţă îndeplineşte condiţiile art. 8 alin. 2 din convenţie. Ea trebuie să stabilească mai întâi dacă ingerinţa era "prevăzută de lege".
55. Comisia reaminteşte că expresia "prevăzută de lege" presupune cerinţe care merg dincolo de simpla conformare cu legislaţia internă. Această expresie vizează şi calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului, menţionată în preambulul convenţiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983, seria A, nr. 61, p. 34, paragraful 90; Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 17, paragraful 34). "Legea" în chestiune trebuie să fie suficient de accesibilă, în sensul că cetăţeanul trebuie să poată dispune de suficiente informaţii, în circumstanţele cauzei, cu privire la normele juridice aplicabile unui caz dat. Mai mult, "(...) nu se poate considera ca <<lege>> decât o normă enunţată cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi ghideze conduita; apelând la nevoie la consilieri calificaţi, el trebuie să fie în stare să prevadă, într-un grad rezonabil, în circumstanţele cauzei, consecinţele care pot deriva dintr-un anumit act" (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sunday Times împotriva Regatului Unit din 26 aprilie 1979, seria A, nr. 30, p. 31, paragraful 49). Această cerinţă implică faptul că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de alin. 1 de către puterea publică (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A, nr. 82, p. 32, paragraful 67).
56. În prezenta cauză Comisia trebuie să examineze dacă textele aplicabile controlului corespondenţei reclamantului din închisoare erau suficient de accesibile şi de previzibile din punct de vedere al principiilor mai sus enunţate.
57. Comisia arată că textele aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt, pe de o parte, Legea nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, din 18 noiembrie 1969, iar pe de altă parte, regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat de Consiliul de Miniştri la 15 decembrie 1969, text care nu a fost publicat şi care, din această cauză, nu corespunde cerinţei de accesibilitate.
58. Acum trebuie analizat dacă legea internă defineşte cu suficientă precizie condiţiile exercitării dreptului la corespondenţă al deţinuţilor.
59. Comisia reaminteşte că, dacă o lege ce conferă putere de decizie trebuie în principiu să îi determine şi întinderea, este imposibil să se ajungă la o precizie absolută în redactarea sa, întrucât s-ar ajunge la o rigiditate excesivă a textului (a se vedea, în ultimă instanţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Domenichini împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Colecţia de hotărâri şi decizii 1996 - V, p. 1.799, paragraful 32).
60. În cazul de faţă totuşi dreptul intern lasă autorităţilor o marjă prea largă de apreciere. Într-adevăr, deşi Legea nr. 23/1969 recunoaşte deţinuţilor dreptul de a primi şi de a trimite corespondenţă şi stabileşte criteriile de exercitare a acestui drept, dispoziţiile sale nu prevăd cu claritate şi precizie funcţionarea sistemului de control al corespondenţei deţinuţilor.
61. În special, Comisia arată că Legea nr. 23/1969 nu conţine nici o dispoziţie care să descrie sistemul de control al corespondenţei. Mai mult, art. 20 din această lege acordă comandantului penitenciarului o putere discreţionară foarte întinsă atunci când este vorba să verifice dacă conţinutul corespondenţei este "adecvat reeducării condamnatului", precum şi să decidă reţinerea corespondenţei. Comisia observă, de asemenea, că această lege nu face nici o deosebire între diferitele persoane cu care pot coresponda deţinuţii, adică familia, prietenii, avocatul, autorităţile etc.
62. În sfârşit, Comisia notează că legea nu conţine garanţii împotriva eventualelor abuzuri, de exemplu dispunerea unui sistem de recurs în materie de control al corespondenţei deţinuţilor.
63. În rezumat, legea română nu indică cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere acordate autorităţilor în domeniul vizat, în aşa fel că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie cerut de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Hotărârea Domenichini mai sus citată, p. 1.799 - 1.800, paragraful 33).
64. În orice caz, presupunând că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi urmărit un scop legitim, Comisia apreciază că această ingerinţă nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică, în sensul art. 8 alin. 2 din convenţie.
65. Comisia reaminteşte, într-adevăr, că ea consideră esenţial ca mijloacele de comunicare cu organele convenţiei, de care beneficiază deţinuţii, să nu fie supuse nici unei restricţii inutile (Hotărârea Campbell mai sus citată, opinia Comisiei, p. 40 şi următoarele, paragraful 69 şi următoarele).
66. În cazul Campbell, Curtea subliniase importanţa pe care o acordă confidenţialităţii corespondenţei trimise de Comisie, întrucât aceasta poate viza plângeri împotriva autorităţilor sau personalului penitenciar. Deschiderea scrisorilor Comisiei comportă riscul ca alte persoane în afara destinatarului să poată lua cunoştinţă de conţinutul lor. Din această cauză persoana interesată poate fi expusă unor represalii din partea personalului penitenciar (Hotărârea Campbell mai sus citată, p. 22, paragraful 62). Comisia subliniază în această privinţă dreptul reclamanţilor, garantat de art. 25 din convenţie, de a nu suporta îngrădiri în exercitarea eficientă a dreptului lor de petiţie în faţa Comisiei.
67. Cât despre Acordul european privind persoanele care participă la procedurile în faţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 3 paragraful 1 a) din acest acord are drept scop împiedicarea interceptării întârzierilor sau modificării corespondenţei (Hotărârea Campbell mai sus citată, p. 22, paragraful 63).
68. În această cauză Comisia apreciază că, ţinând seama de importanţa confidenţialităţii corespondenţei destinate Comisiei şi de obligaţiile ce revin părţilor contractante conform art. 25 din convenţie, deschiderea corespondenţei dintre reclamant şi Comisie şi întârzierile în derularea acesteia nu pot fi considerate ca fiind "necesar(e) într-o societate democratică" în sensul art. 8 alin. 2 din convenţie (a se vedea Hotărârea Campbell mai sus citată, p. 22, paragrafele 61 - 64).
Concluzie
69. Comisia decide, în unanimitate, că a existat în speţă o încălcare a art. 8 din convenţie.

D. Cu privire la art. 25 din convenţie
70. Conform art. 25,
"1. Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie, în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept."
71. Comisia trebuie prin urmare să examineze dacă în cauza prezentă deschiderea corespondenţei dintre reclamant şi Comisie şi întârzierile în derularea acesteia provocate de către autorităţile penitenciarului, erau sau nu compatibile cu art. 25 alin. 1 din convenţie.
72. Cu toate acestea, având în vedere concluziile de mai sus, conform cărora deschiderea acestei corespondenţe şi întârzierile în derularea ei erau contrare art. 8 din convenţie (a se vedea paragraful 68), Comisia apreciază că, din punct de vedere al art. 25 din convenţie, aceasta nu constituie o problemă distinctă.
Concluzie
73. Comisia decide, în unanimitate, că nici o chestiune distinctă nu se ridică pe terenul art. 25 din convenţie.

E. Recapitulare
74. Comisia decide, în unanimitate, că a existat în speţă o încălcare a art. 8 din convenţie (paragraful 69).
75. Comisia decide, în unanimitate, că nici o chestiune distinctă nu se ridică pe terenul art. 25 din convenţie.

S. Trechsel,
preşedintele Comisiei

M. de Salvia,
secretarul Comisiei

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.