"nimeni nu e mai presus de lege"

În cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
domnii J-P. Costa, preşedinte; A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamna W. Thomassen, judecători şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la datele de 25 noiembrie 2003, 10 februarie, 6 aprilie şi 25 mai 2004, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 78028/01 şi 78030/01) îndreptate împotriva României, prin care patru cetăţeni italieni, domnul Carlo Pini şi doamna Annalisa Bertani (numiţi în continuare primii reclamanţi) şi domnul Salvatore Manera şi doamna Rosalba Atripaldi (numiţi în continuare al doilea cuplu de reclamanţi), au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la datele de 10 martie şi 20 aprilie 2001, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul S. Papa, avocat din Reggio Emilia. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii au susţinut, în principal, invocând articolul 8 din Convenţie, încălcarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie, pe motivul neexecutării hotărârilor pronunţate de Tribunalul Judeţean Braşov privitor la adopţia a două minore românce, care i-ar fi privat pe aceştia de orice contact cu copiii lor. Ei au susţinut, în plus, că autorităţile române au refuzat să permită fiicelor lor adoptive să părăsească România, încălcând astfel articolul 2 alineatul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
4. Cererile au fost repartizate primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament), în cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cauza (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererile au fost repartizate celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizată astfel (art. 52 alin. 1).
6. La 25 iunie 2002, camera a decis că aceste cereri vor fi tratate cu prioritate (articolul 41 din Regulament) şi, la 16 septembrie 2003, a decis să le conexeze (art. 42 alin. 1 din Regulament).
7. La 2 octombrie 2002 şi 7 octombrie 2003, preşedintele camerei a autorizat următorii terţi să intervină în cadrul procedurii scrise şi orale (articolele 36 alineatul 2 din Convenţie şi 44 alineatul 2 din Regulament): Complexul educaţional Poiana Soarelui din Braşov, prin reprezentantul său, domnul N. Mîndrilă; Doamna Baroană Nicholson de Winterbourne, cetăţean britanic, raportor al Parlamentului european; domnul I. Ţiriac, membru fondator al centrului educaţional Poiana Soarelui; domnul V. Arhire, avocat în Baroul Bucureşti, în calitate de reprezentant al minorelor Florentina Goroh (numită în continuare Florentina) şi Mariana Estoica (numită în continuare Mariana). Terţii intervenienţi au depus observaţii scrise, la care părţile au răspuns (conform art. 44 alin. 5 din Regulament).
Guvernul italian, invitat la 18 septembrie 2003 să participe la audiere şi/sau să prezinte observaţii scrise, nu şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita acest drept (art. 36 alin. 1 din Convenţie şi art. 61 din Regulament).
8. Audierea dedicată atât problemelor privind admisibilitatea cât şi celor privind fondul a avut loc în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 25 noiembrie 2003 (art. 59 alin. 3 şi art. 54 alin. 3 din Regulament).

S-au prezentat:
- din partea Guvernului
dl. Bogdan Aurescu, Subsecretar de stat, agent, dna. Roxana Rizoiu, Director, Direcţia Agentului Guvernamental, co-agent, dl. Răzvan Rotundu, co-agent;
- din partea reclamanţilor
dl. Stefano Papa, avocat, dl. Carlo Pini, dna. Annalisa Bertani, dl. Salvatore Manera, dna. Rosalba Atripaldi, reclamanţi;
- din partea terţilor intervenienţi
dl. Nicolai Mîndrilă, dna. Baroană Emma Nicholson de Winterbourne, dl. Ioan Ţiriac, dl. Vasile Arhire, avocat.

9. Prin decizia din 25 noiembrie 2003, camera a declarat cererile parţial admisibile (art. 54 alin. 3 din Regulament). Ea a unit cu fondul problemele ridicate de Guvern referitor la aplicabilitatea articolul 8 din Convenţie şi să se sesizeze din oficiu cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie în privinţa neexecutării hotărârilor definitive privind adopţia, invocate de reclamanţi exclusiv din perspectiva articolului 8 din Convenţie.
10. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament). Fiecare dintre părţi a prezentat comentarii scrise asupra observaţiilor celeilalte părţi.

ÎN FAPT
1. Circumstanţele cauzei
11. Reclamanţii s-au născut, respectiv, în 1957, 1952, 1951 şi 1953 şi au domiciliul la Reggio Emilia (primii reclamanţi) şi la Mantova (al doilea cuplu de reclamanţi). La data introducerii cererii, ei aveau calitatea de părinţi adoptivi ai Florentinei şi Marianei, cetăţene române, născute la 31 martie, respectiv 17 aprilie 1991, având domiciliul la Braşov, în cadrul Complexului educaţional Poiana Soarelui din Braşov (numit în continuare CEPSB).

A. Procedurile de adopţie
1. Adopţia Florentinei
12. Prin sentinţa definitivă din 17 iunie 1994, Tribunalul Judeţean Iaşi a constatat abandonul Florentinei, atunci în vârstă de trei ani. Cu acest prilej, drepturile părinteşti au fost delegate instituţiei de asistenţă socială L.
13. La 6 septembrie 1994, prin decizia Comisiei pentru protecţia copilului din Iaşi, minora a fost plasată la CEPSB.
14. La 15 mai 2000, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (numită în continuare O.U.G. nr. 25/1997), Guvernul român a însărcinat asociaţia privată C. cu găsirea unei familii sau unei persoane care să o adopte pe Florentina. Acesta a însărcinat şi Comitetul român pentru adopţii să susţină asociaţia C. în efectuarea unui raport psihosocial asupra minorei.
15. Primii reclamanţi au informat asociaţia C. în legătură cu dorinţa lor de a adopta un copil român, iar aceasta le-a trimis o fotografie a Florentinei. Ei au întâlnit minora pentru prima dată la 3 august 2000, la CEPSB. Prin intermediul asociaţiei C., ei au aflat ulterior de dorinţa minorei de a li se alătura şi de pasiunea ei pentru muzică.
16. La 30 august 2000, la propunerea asociaţiei C., Comitetul român pentru adopţii a avizat favorabil adopţia Florentinei de către primii reclamanţi, iar, la 21 septembrie 2000, ca urmare a cererii de adopţie a acestora din urmă, a trimis dosarul Tribunalului Judeţean Braşov, în conformitate cu art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 25/1997.
17. La 28 septembrie 2000, instanţa a admis cererea. Aceasta a constatat că numita Comisie pentru protecţia copilului Braşov avizase favorabil adopţia şi îşi confirmase consimţământul în faţa instanţei. Arătând şi faptul că minora se afla la CEPSB, a solicitat serviciului de stare civilă să modifice certificatul de naştere al Florentinei şi să îi elibereze acesteia un nou certificat de naştere.
18. Comitetul român pentru adopţii a introdus apel împotriva acestei sentinţe. La 13 decembrie 2000, Curtea de Apel Braşov a respins acest apel ca tardiv. Această decizie a rămas definitivă.
19. La 5 februarie 2001, Comitetul român pentru adopţii a certificat faptul că adopţia Florentinei s-a făcut în conformitate cu prevederile legale interne, precum şi cu Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, şi a eliberat reclamanţilor un certificat de conformitate în acest sens.
20. La 14 februarie 2001, Comisia pentru adopţii internaţionale a autorizat intrarea şi şederea permanentă a minorei în Italia, şi a dispus comunicarea acestei decizii, între altele, Ambasadei Italiei la Bucureşti.
21. La o dată neprecizată, Procurorul General al României a introdus recurs în anulare împotriva sentinţei Tribunalului Judeţean Braşov şi împotriva deciziei Curţii de Apel Braşov. La data de 5 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ca inadmisibil.

2. Adopţia Marianei
22. La 28 septembrie 2000, în urma unei proceduri similare celei descrise la alineatele 16-18 anterioare, Tribunalul Judeţean Braşov a admis cererea făcută de cel de-al doilea cuplu de reclamanţi în vederea adopţiei Marianei. Instanţa a constatat că minora, declarată abandonată prin decizia definitivă din 22 octombrie 1998, se afla la CEPSB şi a solicitat serviciului de stare civilă să modifice certificatul de naştere al acesteia, şi să-i elibereze un nou certificat.
23. Comitetul român pentru adopţii a introdus apel împotriva acestei sentinţe. La 28 decembrie 2000, Curtea de Apel Braşov a respins acest apel ca tardiv. Această decizie a rămas definitivă.
24. La 28 decembrie 2000, Comitetul român pentru adopţii a certificat faptul că adopţia Florentinei s-a făcut în conformitate cu prevederile legale interne, precum şi cu Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, şi a eliberat reclamanţilor un certificat de conformitate în acest sens.

B. Încercări de executare a hotărârilor de încuviinţare a adopţiei

1. Decizia în cazul Florentinei
a) Cererea de predare a certificatului de naştere pe calea ordonanţei preşedinţiale
25. La o dată neprecizată, primii reclamanţi au sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere de predare a certificatului de naştere al minorei şi încredinţarea acesteia pe calea ordonanţei preşedinţiale, în contradictoriu cu CEPSB. La 24 octombrie, instanţa a soluţionat favorabil această cerere.
26. CEPSB a introdus apel împotriva acestei sentinţe şi a solicitat suspendarea executării, susţinând că în speţă nu sunt întrunite condiţiile necesare unei cereri de ordonanţă preşedinţială, că hotărârea de adopţie nu este definitivă şi că aceasta fusese pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale.
27. La 7 martie 2001, instanţa a respins apelul, cu motivarea că interesul copilului şi faptul că părinţii adoptivi îşi aveau domiciliul în străinătate justifică examinarea de urgenţă a cererii şi că cererea reclamanţilor putea fi soluţionată pe calea unei ordonanţe preşedinţiale. Instanţa a constatat, de asemenea, că, potrivit documentelor din dosar, hotărârea de adopţie este definitivă şi a dobândit autoritate de lucru judecat, în consecinţă, instanţa a apreciat că problemele de fond referitoare la adopţie nu mai puteau fi reexaminate în cadrul ordonanţei preşedinţiale. Instanţa a respins cererea de suspendare a executării, pe motiv că aceasta nu se justifică, având în vedere hotărârea sa de a respinge apelul.
28. Recursul introdus de CEPSB a fost, de asemenea, respins prin decizia definitivă a din 7 iunie 2001 a Curţii de Apel Braşov.

b) Procedura de executare a ordonanţelor preşedinţiale
29. Primii reclamanţi au solicitat executarea hotărârilor din 28 septembrie 2000 şi 7 iunie 2001 de către executori judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov. La 22 februarie 2001, aceştia din urmă au somat CEPSB cu privire la obligaţia de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al minorei şi de a transfera părinţilor adoptivi drepturile părinteşti până la data de 2 martie 2001. Prin urmare, preşedintele instanţei a dispus suspendarea executării pe durata procedurii de contestaţie la executare introduse de CEPSB (alin. 30-32 anterioare).

c) Prima contestaţie la executare
30. La 23 februarie 2001, CEPSB a introdus contestaţie la executare în privinţa deciziei din 28 septembrie 2000, motivând aceasta prin lipsa de claritate a dispozitivului şi prin faptul că hotărârea de încuviinţare a adopţiei a fost pronunţată fără respectarea dispoziţiilor legale în materie. CEPSB a solicitat, de asemenea, suspendarea executării.
31. La 30 martie 2001, instanţa a respins contestaţia, cu motivarea că dispozitivul hotărârii este clar şi nu pune nici o problemă de executare. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a decis că hotărârea contestată dobândise autoritate de lucru judecat şi că, prin urmare, fondul cauzei nu putea fi examinat din nou în cadrul unei contestaţii la executare. Instanţa a respins, de asemenea, cererea de suspendare a executării introdusă de CEPSB.
32. CEPSB a introdus apel la Tribunalul Judeţean Braşov, care, la data de 2 iulie 2001, l-a respins ca neîntemeiat.

d) Reluarea executării
33. La 12 iunie 2001, primii reclamanţi au solicitat executorilor judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov să reia executarea, având în vedere şi respingerea, între timp, a recursului în anulare introdus de Procurorul General.
34. La 13 iunie 2001, executorii judecătoreşti au somat CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al minorei şi de a o încredinţa părinţilor adoptivi până la 15 iunie 2001.
35. La 19 iulie 2001, aceştia au somat din nou CEPSB, cerându-i să se conformeze până la 8 august 2001.

e) A doua contestaţie la executare
36. CEPSB a introdus contestaţie la executare împotriva reclamanţilor la Judecătoria Braşov, arătând că ordonanţa preşedinţială reglementează situaţii provizorii, în vreme ce, în prezenta cauză, executarea ordonanţei preşedinţiale ar avea, din contră, consecinţe permanente. Pârâţii s-au opus cererii şi au solicitat obligarea la plata unei amenzi pentru neexecutarea unei hotărâri definitive, precum şi la daune.
37. La 8 august 2001, instanţa a admis cererea de suspendare provizorie a executării, până la termenul din 22 august 2001. La această ultimă dată, instanţa a prelungit suspendarea executării până la termenul următor, fixat pentru 11 septembrie 2001. La data stabilită, instanţa a acordat o nouă prelungire a suspendării până la termenul din 25 septembrie 2001, dată la care a respins cererile CEPSB şi ale reclamanţilor ca neîntemeiate. Instanţa a considerat că problema ridicată de CEPSB privea fondul cauzei, în care se pronunţase deja o hotărâre ce dobândise autoritate de lucru judecat. Aceasta a respins cererea primilor reclamanţi, cu motivarea că reaua credinţă a CEPSB şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite.

f) Reluarea executării
38. La 5 noiembrie 2001, executorii judecătoreşti au somat CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda primilor reclamanţi certificatul de naştere al Florentinei şi de a o încredinţa acestora şi l-au avertizat că, în caz contrar, vor proceda la executare silită.

g) A treia contestaţie la executare
39. La o dată neprecizată, CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o contestaţie la executare potrivit unei proceduri de urgenţă, în contradictoriu cu primii reclamanţi, pe motiv că pe rolul Tribunalului Judeţean Braşov se află o acţiune în desfiinţarea adopţiei, precum şi o cerere de revizuire a hotărârii de încuviinţare a adopţiei şi că a fost depusă o plângere penală referitoare la procesul de adopţie. CEPSB a solicitat şi suspendarea executării.
40. La 14 decembrie 2001, instanţa a respins contestaţia, pe motiv că o contestaţie la executare a fost deja respinsă, prin urmare, nu se justifică examinarea în regim de urgenţă a unei acţiuni similare. Pe fond, instanţa a constatat că, atât hotărârea de încuviinţare a adopţiei, cât şi hotărârea pronunţată pe calea ordonanţei preşedinţiale formulate de reclamanţi erau definitive şi executorii, iar faptul că o acţiune în anularea sau revizuirea acestora este pe rol nu este relevant.

h) Cererea de suspendare a executării
41. La o dată neprecizată, CEPSB a solicitat preşedintelui Judecătoriei Braşov suspendarea executării. La 25 ianuarie 2002, această cerere a fost respinsă.

i) Reluarea executării
42. La 30 ianuarie 2002, ora 14, executorii judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov s-au prezentat la sediul CEPSB, însoţiţi de reprezentanţi ai forţei publice. Paznicul nu le-a permis accesul şi a încuiat uşa cu cheia. După o jumătate de oră, directorul CEPSB şi adjunctul acestuia s-au prezentat la intrarea clădirii şi au informat executorii şi forţele de ordine că minora nu se află în instituţie, ci este plecată într-o excursie, în afara oraşului, în urma verificărilor, Florentina nu a fost găsită în clădire.
43. Executorii i-au atras atenţia directorului CEPSB asupra obligaţiei sale de a-i permite Florentinei să plece împreună cu reclamanţii.
44. La 27 martie 2002, executorii au somat CEPSB să restituie certificatul de naştere al minorei şi să îi permită acesteia să se alăture reclamanţilor în termen de zece zile. Ei au informat instituţia şi că, în cazul unui refuz, vor proceda la executarea silită.
45. La 3 septembrie 2002, ora 10:45, un executor judecătoresc, însoţit de primii reclamanţi şi de avocatul acestora, s-a deplasat la CEPSB. În procesul-verbal întocmit cu acest prilej, executorul a menţionat că paznicii instituţiei i-au sechestrat pe toţi cei prezenţi în interiorul clădirii. El a adăugat că a telefonat la secţia de poliţie şi că, după ce i-a explicat incidentul comisarului D., acesta i-a răspuns că ar fi trebuit să telefoneze la secţia de poliţie înainte de a proceda la executare. Executorul a notat, în final, că a fost imposibil de acordat ajutorul legal necesar executării şi că a întâmpinat opoziţie la executare. El a consemnat că încercarea de executare s-a încheiat la ora 13.

j) Cererea de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale
46. CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv că a sesizat instanţa cu o nouă contestaţie la executare. La 8 aprilie 2002, instanţa a respins cererea ca neîntemeiată.

k) A patra contestaţie la executare
47. CEPSB a introdus contestaţie la executare la Judecătoria Braşov împotriva primilor reclamanţi, pe motiv că o acţiune în anularea adopţiei se află pe rolul Curţii de Apel Braşov. Rezultatul acestei proceduri nu a fost comunicat Curţii.

l) Cererea de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale
48. CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere în suspendarea executării pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv că sesizase instanţa cu o nouă contestaţie la executare. Prin hotărârea din 4 septembrie 2002, instanţa a admis cererea şi a dispus provizoriu suspendarea executării.
49. Din documentele depuse la dosar reiese că termenul pentru care a fost acordată această suspendare a expirat la 3 aprilie 2003. O nouă suspendare la executare a fost dispusă în continuare, din 23 august până la 12 septembrie 2003.

2. Decizia în cazul Marianei
a) Cererea de predare a certificatului de naştere al minorei pe calea ordonanţei preşedinţiale
50. La o dată neprecizată, al doilea cuplu de reclamanţi a sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere de Cererea de predare a certificatului de naştere al minorei şi de încredinţare a acesteia pe calea ordonanţei preşedinţiale, în contradictoriu cu CEPSB. La 24 octombrie 2000, instanţa a admis această cerere.
51. Această sentinţă a fost menţinută în apelul introdus de pârât, prin decizia definitivă a Tribunalului Judeţean Braşov, pronunţată la 22 august 2001.

b) Prima contestaţie la executare
52. La 1 februarie 2001, CEPSB a introdus la Judecătoria Braşov o contestaţie la executarea deciziei din 28 septembrie 2000, motivând aceasta prin lipsa de claritate a dispozitivului şi prin faptul că hotărârea de adopţie a fost pronunţată fără respectarea dispoziţiilor legale în materie. CEPSB a solicitat, de asemenea, suspendarea executării.
53. Instanţa a admis această ultimă cerere şi a suspendat executarea până la 30 martie 2001, dată la care a respins contestaţia, cu motivarea că dispozitivul hotărârii este clar şi că nu pune nici o problemă de executare. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a decis că hotărârea contestată dobândise autoritate de lucru judecat şi că, prin urmare, fondul cauzei nu putea fi examinat din nou în cadrul unei contestaţii la executare.
54. Această sentinţă a fost menţinută în apelul introdus de CEPSB, prin decizia definitivă a Tribunalului Judeţean Braşov, pronunţată la 2 iulie 2001.

c) Procedura de executare
55. Cel de-al doilea cuplu de reclamanţi a solicitat executarea hotărârilor din 28 septembrie 2000 şi 24 octombrie 2000 de către executori judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov. Aceştia din urmă au somat CEPSB la datele de 22 februarie, 13 iunie şi 19 iulie 2001 cu privire la obligaţia de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al Marianei şi de a transfera către aceştia drepturile părinteşti.

d) A doua contestaţie la executare
56. La 15 iunie 2001, CEPSB a introdus contestaţie la executare împotriva celui de-al doilea cuplu de reclamanţi. Această instituţie a cerut în mai multe rânduri Judecătoriei Braşov suspendarea executării, arătând că ordonanţa preşedinţială reglementează situaţii provizorii, în vreme ce, în prezenta cauză, executarea ordonanţei preşedinţiale ar avea, din contră, consecinţe permanente. Cel de-al doilea cuplu de reclamanţi s-a opus cererii şi a solicitat obligarea la plata unei amenzi pentru neexecutarea unei hotărâri definitive, precum şi la daune.
57. Instanţa a dispus suspendarea executării din 15 iunie până la 11 iulie 2001, din 8 august până la 11 septembrie 2001 şi din 14 până la 25 septembrie 2001, dată la care a respins atât contestaţia CEPSB, cât şi cererea celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, ca neîntemeiate. Instanţa a considerat că problema ridicată de CEPSB privea fondul cauzei, care fusese deja soluţionat prin hotărârea din 28 septembrie 2000, care dobândise autoritate de lucru judecat. Aceasta a respins cererea părinţilor adoptivi, cu motivarea că reaua credinţă a CEPSB şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite.

e) Reluarea executării
58. La 5 noiembrie şi 5 decembrie 2001, executorii judecătoreşti au somat CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda celui de-al doilea cuplu de reclamanţi certificatul de naştere al Marianei şi de a o încredinţa acestora, şi i-au avertizat că, în caz contrar, vor proceda la executare silită.

f) A treia contestaţie la executare
59. La o dată neprecizată, CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o contestaţie la executare potrivit unei proceduri de urgenţă, în contradictoriu cel de-al doilea cuplu de reclamanţi, pe motiv că o acţiune în desfiinţarea adopţiei se află pe rolul Tribunalului Judeţean Braşov, precum şi o cerere de revizuire a hotărârii de încuviinţare a adopţiei şi că a fost depusă o plângere penală referitoare la procesul de adopţie. CEPSB a solicitat şi suspendarea executării.
60. La 14 decembrie 2001, instanţa a respins cererea, pe motiv că o contestaţie în executare a fost deja respinsă, prin urmare, nu se justifică introducerea unei cereri similare. Pe fond, instanţa a constatat că, atât hotărârea de adopţie, cât şi ordonanţa preşedinţială în cazul cererii formulate de cel deal doilea cuplu de reclamanţi erau definitive şi executorii, iar faptul că o acţiune în anularea sau revizuirea acestora este pe rol nu este relevant.

g) Reluarea executării
61. La 25 martie 2002, executorii judecătoreşti au somat din nou CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda celui de-al doilea cuplu de reclamanţi certificatul de naştere al minorei şi de a o încredinţa acestora.
62. La datele de 30 ianuarie şi 9 aprilie 2002, un executor s-a deplasat la CEPSB, însoţit de ce deal doilea cuplu de reclamanţi şi de organe de poliţie. Acesta a constatat că Mariana nu se afla în clădire.

h) A patra contestaţie la executare
63. CEPSB a introdus contestaţie la executare la Judecătoria Braşov în contradictoriu cu cel de-al doilea cuplu de reclamanţi, pe motiv că o acţiune în desfiinţarea adopţiei se află pe rolul Curţii de Apel Braşov. Rezultatul acestei proceduri nu a fost comunicat Curţii.

i) Cererea de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale
64. CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în suspendarea executării hotărârii de încuviinţare a adopţiei calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv că sesizase instanţa cu o nouă contestaţie la executare. Prin sentinţa din 4 septembrie 2002, instanţa a admis cererea şi a dispus provizoriu suspendarea executării.
65. Din documentele aflate la dosar reiese că termenul pentru care a fost acordată această suspendare a expirat la 3 aprilie 2003. O nouă suspendare la executare a fost dispusă în continuare, din 23 august până la 12 septembrie 2003.

C. Cererile de desfiinţare a adopţiei Florentinei şi Marianei introduse de CEPSB
66. La o dată neprecizată, CEPSB a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov două cereri de desfiinţare a adopţiei fiecăreia dintre minore în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetul român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului din Braşov, susţinând că adopţiile nu sunt legale fără acordul său prealabil.
67. La 14 februarie 2002, instanţa a respins cererea, cu motivarea că pentru adopţie este necesar numai acordul Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercită, în temeiul art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (numită în continuare O.U.G. nr. 25/1997), drepturi părinteşti asupra celor adoptaţi. Or, instanţa a arătat că respectiva Comisie a avizat favorabil adopţia şi şi-a exprimat acordul în faţa instanţei sesizate cu cererea reclamanţilor de încuviinţare a adopţiei.
68. CEPSB a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, în cursul şedinţei din 2 aprilie 2002 la Curtea de Apel, Comitetul român pentru adopţii a evidenţiat faptul că numeroasele cereri introduse de partea adversă pe rolul instanţelor interne reprezintă un abuz de drept, întrucât acestea nu urmăresc interesul superior al copilului, şi anume, integrarea sa în sânul unei familii, ci au rolul de a întârzia şi de a împiedica procesul de adopţie, prelungind astfel situaţia actuală de instituţionalizare a minorelor.
69. CEPSB a solicitat transmiterea cauzelor în faţa Curţii Constituţionale, pentru ca această instanţă să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 7 alineatele 1 a) şi 2 din O.U.G. nr. 25/1997, referitor la consimţământul cu privire la adopţie. La 10 decembrie 2002, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată, cu motivarea că se pronunţase deja, prin decizia din 12 noiembrie 2002, asupra constituţionalităţii prevederilor legale invocate de CEPSB.
70. Prin decizia definitivă din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a anulat, pentru neîndeplinirea unor condiţii de formă, recursul introdus de CEPSB împotriva sentinţei din 14 februarie 2002. Instanţa a constatat că CEPSB a omis să motiveze cererea de recurs în termenul prevăzut de lege şi a decis, în această privinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a anumitor prevederi ale O.U.G. nr. 25/1997, ridicată în cadrul şedinţei din 2 aprilie 2002, nu exonera CEPSB de obligaţia îndeplinirii condiţiilor de formă prevăzute de lege. Hotărârea din 14 februarie 2002 a devenit definitivă, nemaiputând fi atacată printr-o cale ordinară de atac.

D. Plângerea penală pentru lipsirea de libertate a minorelor
71. La o dată neprecizată, reclamanţii au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov printr-o plângere penală împotriva directorului CEPSB pentru lipsirea de libertate a minorelor.
72. La 6 august 2001, Parchetul i-a informat pe reclamanţi cu privire la rezoluţia sa din 9 iulie 2001 de neîncepere a urmăririi penale în cauză.
73. La 18 februarie 2002, reclamanţii au depus o nouă plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Braşov împotriva conducerii CEPSB, acuzându-o în principal de lipsirea de libertate, în mod ilegal, a fiicelor lor adoptive, cu încălcarea art. 189 din Codul penal. Ei şi-au exprimat şi dezacordul cu privire la rezoluţia din 9 iulie 2001 de neîncepere a urmăririi penale.
74. Un raport întocmit de Poliţia Braşov la 15 iulie 2002 menţionează faptul că, în cadrul anchetei începute ca urmare a plângerii penale a reclamanţilor, organe de poliţie s-au deplasat la CEPSB, unde au procedat la audierea Florentinei şi a directorului instituţiei. Poliţiştii au consemnat în raport că minora, în vârstă de peste 10 ani la data audierii, şi-a exprimat dorinţa de a rămâne la centrul educaţional, refuzând să se alăture familiei părinţilor adoptivi, pe care nici nu a cunoscut-o.
75. La 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Braşov a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea directorului CEPSB.

E. Acţiunile introduse de minore în revocarea adopţiei lor
1. Acţiunea introdusă de Florentina
76. La 4 noiembrie 2002, Florentina, reprezentată de un avocat şi de S.G., directorul CEPSB, în calitate de tutore, a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov, în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetului român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului Braşov, o acţiune în desfacerea adopţiei îndreptată împotriva reclamanţilor, în temeiul art. 22 din O.U.G. nr. 25/1997. Ea a solicitat, în subsidiar şi în caz de menţinere a hotărârii de încuviinţare a adopţiei, trei miliarde de lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Arătând că ea nu şi-a văzut părinţii adoptivi, nici înainte, nici după pronunţarea hotărârii de adopţie, a menţionat că singura dată când i-a văzut pe reclamanţi a fost la 3 septembrie 2002, data la care aceştia au venit pentru a o lua de la CEPSB, împotriva voinţei sale, însoţiţi de avocatul lor şi de executorul judecătoresc.
77. Prin sentinţa din 9 iunie 2003, Tribunalul Judeţean Prahova, căruia cauza îi fusese transmisă spre judecare ca urmare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie, a respins cererea Florentinei ca neîntemeiată. Bazându-se pe probele scrise depuse de părţi la dosar, instanţa a decis că este în interesul reclamantei ca hotărârea de adopţie să nu fie desfăcută. Tribunalul a reţinut că ea nu a reuşit să dovedească, prin intermediul tutorelui, că părinţii săi adoptivi au manifestat dezinteres în privinţa sa, ci, dimpotrivă, din documentele prezente la dosar, reiese că aceştia au făcut numeroase demersuri pentru ca ea să îi poată însoţi în Italia. Tribunalul a înlăturat, în consecinţă, declaraţiile lui C.V. şi D.M., care susţinuseră cererea minorei cu titlu de "mamă socială", respectiv, "mătuşă socială" a minorei din cadrul CEPSB.
78. În continuare, instanţa a constatat că adopţia îndeplineşte cerinţele legale, şi a subliniat faptul că respectiva Comisie pentru protecţia copilului Braşov, care, în temeiul art. 8 din O.U.G. nr. 25/1997, exercita drepturi părinteşti asupra minorei la data la care instanţa a fost sesizată prin cererea de încuviinţare a adopţiei, a stabilit că aceasta ar fi în interesul minorei şi a avizat favorabil adopţia.
79. Această sentinţă a fost menţinută, în recurs, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Ploieşti din 22 septembrie 2003, pronunţată în şedinţă publică, la care Florentina a fost prezentă şi asistată de un avocat şi de tutorele său.
80. Prin decizia definitivă din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia în anulare depusă de Florentina împotriva hotărârii definitive a aceleiaşi instanţe din 22 septembrie 2003.

2. Acţiunea introdusă de Mariana
81. La 4 septembrie 2002, Mariana a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov o acţiune în desfacerea adopţiei în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetului român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului Braşov, în temeiul art. 22 din O.U.G. nr. 25/1997.
82. În cadrul şedinţei din 31 octombrie 2003, în sala de consiliu, Mariana a declarat, în prezenţa tutorelui său, că ea nu îşi cunoaşte părinţii adoptivi şi că nu doreşte să plece în altă ţară, deoarece e mulţumită de regimul de viaţă de la CEPSB, unde beneficiază de condiţii bune.
83. Prin sentinţa din 31 octombrie 2003, instanţa i-a admis cererea, bazându-se, în special, pe declaraţiile "mamelor şi mătuşilor" Marianei din cadrul CEPSB, care au confirmat că ea se află aici din 1994 sau 1995 şi beneficiază de o educaţie adecvată şi de condiţii de viaţă bune. Constatând lipsa legăturilor afective, care ar fi trebuit să se stabilească între adoptatori şi adoptată după pronunţarea deciziei definitive din 28 septembrie 2000, tribunalul a desfăcut adopţia Marianei de către cel de-al doilea cuplu de reclamanţi şi a decis că minora îşi va redobândi numele pe care îl purta înainte de 28 septembrie 2000.
84. Cu toate că hotărârea era susceptibilă de recurs, reclamanţii nu s-au folosit de această cale de atac, astfel încât hotărârea a rămas definitivă.

F. Alte demersuri, plângeri şi petiţii ale reclamanţilor în vederea executării hotărârilor de adopţie
85. La 27 februarie 2001, asociaţia C. a solicitat Comisiei pentru protecţia copilului Braşov anularea deciziei de plasare a minorelor la CEPSB. La 2 martie 2001, Comisia a informat asociaţia C. că, urmare a hotărârilor definitive de încuviinţare a adopţiei minorelor de către reclamanţi, pronunţate la 28 septembrie 2000, măsura de plasare este implicit anulată şi că o cerere formulată în acest sens ar fi fără obiect.
86. La 16 iulie 2001, Direcţia generală pentru protecţia copilului şi pentru adopţii i-a informat pe reclamanţi, la cererea acestora, că nu este competentă să facă demersurile necesare pentru predarea minorelor. Aceasta a explicat că atribuţiile sale în materie au încetat la data eliberării certificatului de conformitate a adopţiei cu normele naţionale şi internaţionale în domeniu.
87. La 27 august 2001, reclamanţii au depus o plângere pentru neexecutarea hotărârilor definitive de către autorităţile române la Comisia pentru cercetarea abuzurilor din cadrul Senatului însărcinată cu examinarea abuzurilor din administraţie. Ei au arătat cu acelaşi prilej că aceiaşi procurori care avizaseră favorabil adopţia au propus, apoi, Procurorului General al României să introducă recurs în anulare împotriva hotărârii definitive.
88. La 6 septembrie 2001, ei au solicitat sprijinul Ambasadei Italiei la Bucureşti în cauză, iar, la 12 septembrie 2001, pe cel al Comisiei pentru adopţii internaţionale.
89. La 13 septembrie 2001, reclamanţii au depus o petiţie adresată Preşedintelui României, Primului ministru şi ministrului justiţiei.
90. La 23 februarie, 5 martie, 19 aprilie, 6 august, 12 septembrie şi 15 noiembrie 2001, ei s-au plâns Ministerului Justiţiei în legătură cu situaţia creată de neexecutarea hotărârilor de adopţie.
91. La 27 octombrie 2000, 19 februarie, 5 iunie şi 15 aprilie 2001, ei s-au deplasat în România, în speranţa de a-şi revedea fiicele adoptive, dar fără rezultat.
92. Reclamanţii le-au trimis constant scrisori în limba română şi cadouri, încurajând minorele să le răspundă în română, limbă pe care ei au învăţat-o în aşteptarea revederii, şi comunicându-le că dorinţa lor cea mai mare este să le vadă lângă ei, pentru a le putea dovedi dragostea şi afecţiunea lor.
G. CEPSB şi situaţia actuală a minorelor
93. Din observaţiile transmise de părţi reiese că CEPSB unde locuiesc minorele, este o instituţie privată, autorizată de Direcţia generală pentru protecţia copilului Braşov, ale cărui scopuri sunt creşterea copiilor orfani sau abandonaţi, îngrijirea şi asigurarea educaţiei lor.
94. Rapoartele întocmite de autoritatea naţională însărcinată cu supravegherea activităţii instituţiilor sociale atestă că: CEPSB beneficiază de bune condiţii materiale şi de igienă; asistenţa medicală este asigurată prin controale regulate, efectuate de către medici, şi prin supravegherea permanentă a personalului medical; instituţia desfăşoară programe specifice, care includ activităţi educative, sport şi joc pentru copiii instituţionalizaţi; aceştia frecventează şcoli situate în apropierea instituţiei şi sunt integraţi în sistemul naţional de educaţie; minorii plasaţi care fac dovada unor aptitudini speciale în domeniile sportiv sau artistic sunt încurajaţi să şi le dezvolte; sunt organizate numeroase activităţi cu caracter practic; centrul e structurat sub formă de grupuri de 7-8 copii, sub supravegherea directă a unor angajaţi care îndeplinesc funcţia de "părinţi sociali"; instituţia are un psiholog angajat cu titlu permanent.
95. La 7 septembrie 2000 şi 4 februarie 2002, un angajat al CEPSB care lucra ca brutar, a fost condamnat de Judecătoria Braşov la pedeapsa cu închisoarea pentru abuz sexual asupra mai multor minori plasaţi la CEPSB, cu vârste de 9, 11 şi 12 ani. Minorele Florentina şi Mariana nu au fost implicate în aceste incidente.
96. Dintr-o serie de articole apărute în ziarul local "M." din Braşov rezultă că, urmare a vizitei sale la CEPSB, la 9 ianuarie 2001, doamna Baroană Nicholson de Winterbourne, raportor al Parlamentului european, ar fi apreciat că minorii plasaţi în această instituţie nu ar trebui să plece în străinătate pentru a se alătura familiilor adoptive, având în vedere că la CEPSB s-a creat o adevărată familie, în care copiii sunt bine crescuţi şi educaţi. Aceste articole evidenţiau şi faptul că domnul Ioan Ţiriac, fondatorul centrului, ar fi afirmat că nici unul dintre copiii plasaţi la CEPSB nu va părăsi instituţia, căci toţi cei de aici formează o familie şi că ar fi timpul să se pună capăt "exportului" de copii români.
97. Din datele puse la dispoziţie de către părţi rezultă că minorele Florentina şi Mariana merg în mod regulat la şcoală, vizitează persoanele apropiate lor şi participă la deplasări în străinătate organizate de CEPSB. În plus, Florentina este elevă la un liceu de artă, unde ia lecţii de vioară şi de pian, iar Mariana este încurajată de personalul CEPSB să îşi dezvolte aptitudinile în domeniul dansului şi sportului.
98. Fotocopii după paşaportul Florentinei atestă că aceasta a efectuat în iulie 2003 o călătorie în Ungaria şi Austria.
99. O înregistrare filmată pusă la dispoziţie de Guvern şi realizată cu ajutorul unui psiholog, în interiorul instituţiei unde locuiesc minorele, arată că fetele nu au primit informaţii concrete şi exacte referitoare la procedura de adopţie în curs sau la identitatea părinţilor adoptivi. Nu rezultă că ele ar fi fost pregătite pentru o eventuală plecare din centru cu scopul de a se alătura familiei reclamanţilor. Florentina, mai ales, şi-a exprimat, pe parcursul înregistrării, dorinţa de a face parte dintr-o familie tradiţională, dând, totuşi, dovadă de ezitare în legătură cu adoptarea sa de către reclamanţi, pe care a declarat că a dorit-o, la început.
Nu este sigur dacă minorele au primit, înaintea venirii reclamanţilor la CEPSB, în septembrie 2002, scrisorile adresate lor de aceştia, în limba română, timp de mai mulţi ani.
Din înregistrarea respectivă rezultă că fetele nu doresc, în prezent, să plece în Italia pentru a fi alături de reclamanţi, despre care nu au decât informaţii vagi, şi că ele preferă să rămână la CEPSB, unde par să fi stabilit legături sociale şi afective cu ceilalţi copii plasaţi şi cu "mamele sociale" şi "mătuşile sociale".

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ APLICABILE

A. Dreptul şi practica internaţională aplicabile
100. Prevederile legale şi practica internaţională aplicabile dispun după cum urmează:
1. Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, ratificată de România la 18 octombrie 1994

Articolul 4
"Adopţiile vizate prin convenţie nu pot avea loc decât dacă autorităţile competente ale statului de origine:
a) au stabilit că copilul este adoptabil;
b) au constatat, după luarea în considerare a posibilităţilor plasamentului copilului în statul său de origine, că o adopţie internaţională corespunde interesului superior al copilului;
c) s-au asigurat că: 1. persoanele, instituţiile şi autorităţile al căror consimţământ este cerut pentru adopţie au primit sfaturile necesare şi au fost corespunzător informate asupra consecinţelor consimţământului lor, în special asupra menţinerii sau ruperii, ca urmare a unei adopţii, a legăturilor de drept între copil şi familia sa de origine; 2. şi-au dat în mod liber consimţământul în formele legale cerute şi că acest consimţământ a fost dat sau constatat în scris; 3. consimţămintele nu au fost obţinute prin contraplată sau contraprestaţie de orice fel şi că au fost retrase; şi 4. consimţământul mamei, dacă este cerut, nu a fost dat decât după naşterea copilului; şi
d) s-au asigurat, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea copilului, că: 1. acesta s-a bucurat de sfaturi şi a fost bine informat asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie, dacă acesta este cerut; 2. dorinţele şi părerile copilului au fost luate în considerare; 3. consimţământul copilului la adopţie, când este cerut, s-a dat în mod liber, în formele legal cerute şi că acest consimţământ a fost dat sau constatat în scris; şi 4. acest consimţământ nu a fost obţinut prin contra-plată sau contraprestaţie de orice fel."

Articolul 9
"Autorităţile centrale vor lua, fie direct fie cu concursul autorităţilor publice sau al unor organisme agreate corespunzător în statul lor, toate măsurile cuvenite, în special pentru: (...) b) a înlesni, a urmări şi a activiza procedura în vederea adopţiei; c) a promova în statele lor dezvoltarea unor servicii de îndrumare şi de urmărire în continuare a adopţiei; (...)"

Articolul 10
"Pot beneficia de agrement şi îl pot păstra numai organismele care demonstrează aptitudinile lor de a înlesni în mod corect misiunile ce li s-ar putea încredinţa."

Articolul 17
"Orice hotărâre de încredinţare a unui copil unor viitori părinţi adoptivi nu se poate lua în statul de origine decât: a) dacă autoritatea centrală a acestui stat s-a asigurat de acordul viitorilor părinţi adoptivi; b) dacă autoritatea centrală a statului primitor a încuviinţat această hotărâre, atunci când legea acestui stat sau autoritatea centrală a statului de origine o cere; c) dacă autorităţile centrale ale celor două state au încuviinţat ca procedura în vederea adopţiei să urmeze mai departe; şi d) dacă s-a constatat, conform art. 5, că viitorii părinţi adoptivi sunt calificaţi şi apţi să adopte şi că copilul este sau va fi autorizat să intre şi să locuiască permanent în statul primitor."

Articolul 18
"Autorităţile centrale ale celor două state vor lua toate măsurile necesare astfel încât copilul să primească încuviinţarea de ieşire din statul de origine, precum şi pe cea de intrare şi de a locui permanent în statul primitor."

Articolul 19
"1. Deplasarea copilului spre statul primitor nu poate avea loc în cazul în care au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 17.
2. Autorităţile centrale ale celor două state veghează ca deplasarea să se efectueze în deplină siguranţă, în condiţii corespunzătoare şi, dacă este cu putinţă, în compania părinţilor adoptivi sau a viitorilor părinţi adoptivi.
3. Dacă această deplasare nu va avea loc, rapoartele prevăzute la art. 15 şi 16 se vor restitui autorităţilor expeditoare."
2. Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989, ratificată de România la 28 septembrie 1990

Articolul 21
"Statele părţi care recunosc şi/sau autorizează adopţia vor veghea ca interesele supreme ale copilului să primeze şi: a) vor veghea ca adopţia unui copil să fie autorizată numai de autorităţile competente care verifică, în conformitate cu legea şi cu procedurile aplicabile, precum şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi credibile, că adopţia se poate realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu părinţii, cu rudele şi cu reprezentanţii săi legali şi, dacă este cazul, că persoanele interesate şi-au dat consimţământul cu privire la adopţie în cunoştinţă de cauză în urma unei consilieri corespunzătoare; b) recunosc că adopţia în străinătate poate fi considerată ca un mijloc alternativ de asigurare a îngrijirii necesare copilului, dacă acesta, în ţara de origine, nu poate fi încredinţat spre plasament familial sau spre adopţie ori nu poate fi îngrijit în mod corespunzător (...)"
Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, şi ratificată de România la 25 martie 1993

Articolul 4
"Adopţia nu este valabilă decât dacă este pronunţată de o autoritate judiciară sau administrativă, denumită în continuare autoritate competentă."

Articolul 5
"1. Adopţia nu este pronunţată decât dacă cel puţin consimţămintele următoare au fost acordate şi nu au fost retrase: a) consimţământul mamei şi, în cazul în care copilul este legitim, cel al tatălui său, dacă nu există nici tată, nici mamă care să poată consimţi, consimţământul oricărei persoane sau al oricărui organism care ar fi abilitat să exercite drepturile părinteşti în această privinţă; b) consimţământul soţului adoptatorului.
2. Nu este permis autorităţii competente: a) de a renunţa să ia consimţământul uneia dintre persoanele vizate la paragraful 1 de mai sus; sau b) de a trece peste refuzul consimţământului uneia dintre persoanele sau organismele vizate la menţionatul paragraf 1, decât pentru motive excepţionale determinate prin legislaţie."

Articolul 10
"1. Adopţia conferă adoptatorului, cu privire la copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle de orice natură care sunt cele ale unui tată sau ale unei mame cu privire la copilul său legitim.
Adopţia conferă adoptatului, faţă de adoptator, drepturile şi îndatoririle de orice natură ale unui copil legitim faţă de tatăl sau de mama sa.
2. De îndată ce se nasc drepturile şi îndatoririle vizate la paragraful 1 al prezentului articol, drepturile şi îndatoririle de aceeaşi natură dintre adoptat şi tatăl sau mama sa sau orice altă persoană sau organisme încetează să existe."
3. Raportul către Parlamentul european, din data de 24 iulie 2001, asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană
101. În Raportul său către Parlamentul european, doamna Baroană Nicholson de Winterbourne, după ce a constatat cu satisfacţie progresele înregistrate de România pe calea consolidării statului de drept şi respectării drepturilor omului, a subliniat, în calitatea sa de raportor, că situaţia copiilor din România necesită noi ameliorări. Aceasta a arătat că situaţia copiilor instituţionalizaţi rămâne o cauză majoră de îngrijorare şi o problemă legată de drepturile fundamentale care influenţează procesul de aderare.

B. Dreptul şi practica internă aplicabile
102. Prevederile legale şi practica internă aplicabile sunt următoarele:
1. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie (publicată în Monitorul Oficial din 12 iunie 1997), aprobată prin Legea nr. 87 din 25 aprilie 1998

Articolul 1
"1. Adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului. (...)
3. Adopţia îşi produce efectele de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti."

Articolul 7
"1. Pentru încuviinţarea adopţiei sunt necesare: a) consimţământul, exprimat în formă autentică, al părinţilor sau, după caz, al părintelui la adopţia copilului (...); b) avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul copilului; c) consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani; d) consimţământul persoanei sau al familiei care adoptă.
2. (...) în cazul în care copilul este declarat judecătoreşte abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, consimţământul prevăzut la alin. (1) lit. a) nu este necesar."

Articolul 18
"1. Instanţa soluţionează cererea pentru încuviinţarea adopţiei, în camera de consiliu, în complet constituit din doi judecători. (...) 2. Judecarea cererii se face cu citarea Comisiei pentru protecţia copilului, care a avizat favorabil încuviinţarea adopţiei, care îl reprezintă pe copil, a persoanei sau a familiei care doreşte să adopte, a Comitetului Român pentru Adopţii şi cu participarea procurorului.(...) 3. Instanţa poate administra orice probă admisă de lege. 4. Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţă."

Articolul 21
"1. Copilul dobândeşte prin adopţie numele celui care adoptă. (...) Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act. (...)"

Articolul 22
"1. Adopţia este supusă, potrivit legii, nulităţii sau desfacerii.
2. Adopţia poate fi desfăcută la cererea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia, dacă desfacerea este în interesul superior al copilului.
3. Instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele copilului după desfacerea adopţiei."
2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate (publicată în Monitorul Oficial la 12 iunie 1997)

Articolul 7
"În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, comisia poate stabili următoarele măsuri: (...) e) plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat."

Articolul 8
"În cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă (...) drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, prin Comisia pentru protecţia copilului."
3. Hotărârea Guvernului nr. 502 din 12 septembrie 1997 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului român pentru adopţii

Articolul 1
"1. Comitetul Român pentru Adopţii se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, în scopul supravegherii şi sprijinirii acţiunilor de protecţie a drepturilor copilului prin adopţie şi al realizării cooperării internaţionale în acest domeniu.
2. Comitetul Român pentru Adopţii este autoritatea centrală română însărcinată să aducă la îndeplinire obligaţiile prevăzute de Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 (...)"
4. Hotărârea Guvernului nr. 770 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie

Articolul 1
"Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, denumită în continuare Autoritatea, se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei."

Articolul 7
"Autoritatea îndeplineşte următoarele atribuţii principale: (...) f) propune autorităţilor competente suspendarea sau încetarea activităţilor care pun în pericol grav şi iminent sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice responsabile;
g) acţionează pentru prevenirea sau, după caz, înlăturarea efectelor oricăror acte sau fapte care încalcă principiile şi normele convenţiilor internaţionale la care România este parte, în domeniul drepturilor copilului şi al adopţiei (...)"
5. Codul familiei

Articolul 75
"De la data la care decizia prin care s-a pronunţat adopţia a devenit definitivă, drepturile şi obligaţiile celui adoptat faţă de cel care a adoptat sunt aceleaşi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi (...)"

Articolul 100
"Copilul minor locuieşte la părinţii săi."

Articolul 103
"Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept. Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vârsta de 10 ani."
103. Aceste dispoziţii au fost abrogate şi înlocuite de Ordonanţa de urgenţă nr. 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie (a se vedea anterior alin. 102, nr. 1).
6. Codul penal

Articolul 189
"1. Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
2. În cazul (...) în care victima este minoră, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani."
7. Codul de procedură penală

Articolul 275
"1. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime."

Articolul 278
"Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului."
8. Decizia nr. 308 din 12 noiembrie 2002 a Curţii Constituţionale
104. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. a) şi alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei sunt neconstituţionale în măsura în care, fiind vorba de un copil declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, acestea nu prevăd luarea consimţământului prealabil al persoanei sau al organismului abilitat să exercite drepturile părinteşti asupra minorului.
9. Constituţia

Articolul 11
"2. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

Articolul 20
"1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
2. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
10. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121 din 8 octombrie 2001 pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopţiile internaţionale

Articolul 1
"Se suspendă, pe o perioadă de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, toate procedurile având ca obiect adopţia copiilor români de către o persoană sau o familie cu cetăţenie străină ori de către o persoană sau o familie cu cetăţenie română şi cu domiciliul sau cu reşedinţa în străinătate."

Articolul 2
"În perioada prevăzută la articolul 1, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi Ministerul Justiţiei vor reanaliza regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu."

ÎN DREPT
1. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenţie
105. Reclamanţii se plâng în legătură cu neexecutarea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele interne cu privire la adopţia Florentinei şi Marianei, şi consideră aceasta o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie, ale cărui prevederi aplicabile dispun:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale (...) de familie (...)
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru (...) protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii
a) Asupra existenţei unei legături care caracterizează o "viaţă de familie", în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
106. Reclamanţii consideră că relaţia stabilită între ei şi fiicele lor adoptive constituie o legătură de familie, protejată de art. 8 din Convenţie, care se aplică, prin urmare, în speţă. Aceştia fac referire la hotărârile Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii (hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94), Eriksson împotriva Suediei, (hotărârea din 22 iunie 1989, seria A nr. 156), Marckx împotriva Belgiei (hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31) şi Ignaccolo-Zenide împotriva României (nr. 31679/96, C.ED.O. 2000-I).
107. În opinia lor, Curtea a stabilit deja că prin "familie" se înţelege relaţia dintre două persoane care se consideră căsătorite şi care doresc sincer să locuiască împreună şi să ducă o viaţă familială normală, motivând că legătura astfel creată este suficient de solidă pentru a determina aplicarea art. 8 (hotărârea în cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii, sus-menţionată, alin. 63). Or, în baza hotărârilor definitive de încuviinţare a adopţiei, reclamanţii arată că relaţia stabilită între ei şi copiii adoptivi constituie a fortiori o legătură de familie.
108. În plus, aceştia arată că le-au cunoscut pe minorele Florentina şi Mariana şi că, în ciuda faptului că CEPSB le-a interzis dreptul de a le mai vizita, ei au continuat să se gândească la fete, dovedindu-le afecţiunea lor şi trimiţându-le frecvent scrisori şi cadouri.
109. Făcând referire în mod special la vizita lor din 3 august 2000, ei contestată afirmaţiile Florentinei şi Marianei şi se îndoiesc că acestea ar fi fost făcute de cele două minore, având în vedere climatul de ostilitate şi opoziţie întreţinut de CEPSB. Reclamanţii arată că o înregistrare video dovedeşte că fetele au fost încântate de vizita lor şi că şi-au exprimat dorinţa să plece cu ei, având în vedere că le-a făcut plăcere timpul petrecut împreună cu aceştia.
110. Admiţând că minorele au putut dezvolta în cadrul CEPSB legături afective cu ceilalţi copii sau cu "mamele sociale", ei arată că un minor are nevoie de sprijin atunci când trebuie să părăsească un mediu pe care l-a considerat, vreme de mai mulţi ani, ca mediul său de viaţă, pentru a se alătura noii sale familii, fapt ce nu s-a petrecut în speţă. Or, în opinia reclamanţilor, natura însăşi a instituţiei adopţiei implică sprijinirea copilului în această etapă delicată a vieţii sale.
b) Cu privire la respectarea vieţii de familie
111. Reclamanţii subliniază că toate convenţiile internaţionale cu privire la drepturile copilului au afirmat, fără echivoc, faptul că familia reprezintă cel mai bun cadru pentru dezvoltarea personalităţii copilului. Referindu-se, în continuare, la un raport al Parlamentului european (a se vedea "Dreptul internaţional aplicabil", alin. 101 anterior), ei arată că una din priorităţile asumate de Guvernul României în vederea aderării la Uniunea Europeană este rezolvarea problemei copiilor instituţionalizaţi. Or, indiferent de calităţile CEPSB, reclamanţii sunt de părere că această instituţie nu poate, în orice caz, să ţină locul unei familii, având în vedere că nu le oferă copiilor decât "părinţi-substitut cu contract", care nu sunt decât simpli angajaţi, şi e posibil oricând să fie concediaţi sau să demisioneze.
112. Oricum, reclamanţii evidenţiază faptul că rolul unei astfel de instituţii nu este acela de a împiedica procesul de adopţie şi că ea nu ar trebui să se implice într-o campanie de defăimare, făcând afirmaţii neverificate despre părinţii adoptivi, reluate de presă, care i-a calificat drept "traficanţi de copii."
113. Dorinţa de a discredita cu orice preţ cetăţenii străini care vor să adopte copii români dă naştere, după părerea reclamanţilor, la îndoieli cu privire la calitatea acestei instituţii, cu atât mai mult cu cât aceasta are suficiente posibilităţi de a găsi alţi minori în locul celor care părăsesc CEPSB în temeiul hotărârilor de încuviinţare a adopţiei pronunţate de autorităţile competente. Ei apreciază că astfel de îndoieli sunt cu atât mai justificate dacă se ia în considerare recenta condamnare a unui angajat al instituţiei pentru abuz sexual împotriva a trei dintre minorii instituţionalizaţi (a se vedea alin. 95 anterior).
114. Ei subliniază, în final, că, dacă minorele nu au aflat de hotărârile de încuviinţare a adopţiei decât la data de 3 septembrie 2002 şi atunci, "din întâmplare", cum susţin ele, aceasta dovedeşte că CEPSB nu le-a informat niciodată în legătură cu acest fapt.
115. Referitor la pretinsa lipsă a consimţământului CEPSB cu privire la adopţie, reclamanţii arată că procedurile de adopţie a Florentinei şi Marianei au fost conforme cu legislaţia română şi cu prevederile internaţionale în materie, având în vedere că, în temeiul art. 8 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, drepturile părinteşti asupra copiilor declaraţi abandonaţi prin hotărâre judecătorească, cum a fost cazul în speţă, sunt exercitate de Comisia pentru protecţia copilului Braşov, care a avizat favorabil adopţia minorelor şi şi-a exprimat consimţământul în faţa instanţei care s-a pronunţat cu privire la cererile de adopţie.

2. Guvernul
a) Asupra existenţei unei legături care caracterizează o "viaţă de familie", în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
116. Guvernul consideră, în principal, că articolul 8 din Convenţie nu poate fi aplicat situaţiei reclamanţilor, care nu se pot prevala de existenţa unei "vieţi de familie", susceptibile de a fi protejată prin dispoziţia sus-menţionată. El arată că, în ciuda faptului că reclamanţii au fost recunoscuţi drept părinţi adoptivi ai Florentinei şi Marianei prin hotărâri judecătoreşti definitive, acest fapt nu atrage după sine aplicabilitatea art. 8 în speţă, în măsura în care nu a existat o viaţă de familie concretă. Guvernul subliniază, în această privinţă, că reclamanţii nu şi-au întâlnit niciodată fiicele adoptive în calitate de părinţi şi nu au întreţinut niciodată relaţii concrete de viaţă familială cu acestea.
117. Chiar dacă au vizitat CEPSB la data de 3 august 2000, nu se poate considera, în opinia Guvernului, că această vizită a dat naştere unei legături suficient de puternice pentru a da naştere unei vieţi de familie. Acesta menţionează că adopţiile s-au făcut prin intermediul asociaţiei C. şi că minorele nu au locuit niciodată împreună cu reclamanţii şi nu i-au considerat niciodată părinţii lor.
118. Guvernul consideră că, în realitate, reclamanţii nu au dovedit un interes real de a le cunoaşte pe fete şi de a se asigura, în primul rând, de binele acestora, şi subliniază în această privinţă că, în cadrul procesului de adopţie a copiilor români, primii reclamanţi nu s-au deplasat în România decât de cinci ori, iar cel de-al doilea cuplu de reclamanţi de trei ori, dintre care, o singură dată înaintea pronunţării hotărârii de adopţie din 28 septembrie 2000.
119. Guvernul arată că reclamanţii se găsesc încă în poziţia de părinţi "potenţiali", având în vedere că nici o legătură de sânge şi nici o viaţă de familie nu îi leagă de facto pe reclamanţi de copilul lor. În cazul de faţă, existenţa unei legături de rudenie formale, stabilite printr-o hotărâre judecătorească nu ar trebui să antreneze, după părerea Guvernului, protecţia garantată de art. 8 din Convenţie, ţinând cont de faptul că practica organelor Convenţiei a favorizat întotdeauna o abordare bazată pe elemente de substanţă, şi nu una formală, întemeiată pe definiţia noţiunii de familie în dreptul intern.
120. Invocând în special hotărârile în cauzele Frette împotriva Franţei (cererea nr. 36515/97, C.E.D.O. 2002-I) şi Salgueiro da Silva Mouta împotriva Portugaliei (cererea nr. 33290/96, C.E.D.O. 1999-IX), Guvernul consideră că un părinte adoptiv care încearcă să stabilească legături efective cu cel adoptat nu poate fi, din perspectiva articolului 8, pus pe acelaşi plan cu o persoană care invocă existenţa unor relaţii familiale bazate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente. El e de părere că, în primul caz, viitorul părinte se luptă să obţină un drept, în timp ce părintele natural încearcă să păstreze acest drept.
121. Concluzia Guvernului este că nu poate fi vorba de o viaţă de familie, în sensul articolului 8, în cadrul unei relaţii bazate pe adopţie, concepută ca fiind o familie doar pentru părinţii adoptivi, într-un mod unilateral, câtă vreme copilul refuză să aibă o viaţă de familie cu părinţii adoptivi.
b) Cu privire la respectarea "vieţii de familie" a reclamanţilor
122. În subsidiar, Guvernul e de părere că particularităţile situaţiei de fapt din aceste cauze au ca efect modificarea întinderii obligaţiilor pozitive ce revin statului cu privire la conceptul de "respectare a vieţii de familie". El subliniază, mai întâi, că legăturile familiale stabilite între minorele Florentina şi Mariana şi personalul instituţiei nu se rezumă doar la o simplă relaţie între asistentul social şi pacienţii săi, ci că acestea ating nivelul de profunzime al celor stabilite în cadrul unei relaţii clasice. "Mama" şi "mătuşa" pe care fiecare dintre fete le are în cadrul centrului sunt "martorii" evoluţiei lor, care au participat la momentele cele mai importante din copilăria lor, factor extrem de important, în opinia Guvernului, pentru evoluţia lor.
123. El arată că sentimentele minorelor faţă de aceste persoane, ca şi faţă de ceilalţi copii din instituţie, sunt dintre cele mai calde, sincere şi solide. Or, ruperea, într-o manieră brutală şi deliberată, a unor astfel de legături consolidate în timp, ar putea avea consecinţe devastatoare pentru psihismul unui copil.
124. Subliniind faptul că factorii responsabili din centru fac eforturi pentru găsirea părinţilor biologici ai minorelor, Guvernul consideră că miza este foarte mare în prezenta cauză, fiind vorba de o adopţie internaţională. El arată, în această privinţă, că posibilitatea ca minorele să îşi mai revadă părinţii naturali sau persoanele apropiate de la CEPSB este diminuată considerabil în cazul unei adopţii urmate de plecarea lor în Italia, şi că suferinţa provocată de despărţirea de aceştia din urmă se va accentua într-un mediu străin, având în vedere diferenţele de ordin cultural şi religios şi absenţa unui reper care să îi fie familiar copilului.
125. Guvernul arată şi faptul că minorele nu sunt tratate la CEPSB într-un mod "instituţionalizat" sau aritmetic, ci, dimpotrivă, ele trăiesc acolo ca într-o familie, fără teama că vor fi date afară la împlinirea vârstei adulte, din moment ce ştiu că vor găsi adăpost aici până când vor putea să se descurce singure. În plus, el subliniază că minorele beneficiază acolo de toate condiţiile necesare pentru a-şi dezvolta înclinaţiile. Mai precis, Guvernul arată că Florentina este elevă la un liceu de artă, unde ia lecţii de vioară şi de pian, iar Mariana este încurajată să îşi dezvolte aptitudinile în domeniul dansului şi sportului.
126. Or, toate aceste elemente, la care se adaugă atitudinea constantă a minorelor faţă de adopţie, influenţează considerabil, potrivit Guvernului, oportunitatea măsurilor ce trebuie luate de autorităţi pentru a asigura respectarea vieţii de familie a reclamanţilor. El arată că minorele s-au opus întotdeauna plecării în Italia, după cum reiese, mai ales, din cererile lor de desfacere a adopţiei şi din declaraţia făcută de Florentina în cadrul procedurii penale declanşate de reclamanţi împotriva directorului CEPSB pentru lipsirea de libertate a minorelor (alin. 74 anterior).
127. Guvernul apreciază, în final, că nu se poate stabili că în cauză a fost încălcat art. 8, această clauză convenţională neputând fi interpretată ca obligând statul să ia măsuri radicale pentru a executa manu militari o hotărâre de adopţie sau să recurgă, prin alte mijloace de pregătire psihologică, la crearea unei legături de rudenie, cât timp analizarea interesului copilului face încă obiectul procedurilor judiciare.

B. Argumentele terţilor intervenienţi
a) Asupra existenţei unei legături care caracterizează o "viaţă de familie", între reclamanţi şi minore, în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
128. Toţi terţii intervenienţi sunt de părere că art. 8 din Convenţie nu este aplicabil în speţă, în lipsa unei vieţi de familie reale între Florentina şi Mariana, pe de o parte, şi reclamanţi, pe de altă parte. Ei arată, în această privinţă, că echilibrul de interese în joc trebuie să ţină cont de interesul copiilor, căci ei sunt cei care trebuie să accepte familia care îi adoptă, şi nu invers. Or, potrivit terţilor intervenienţi, singura familie acceptată de minore este CEPSB.
129. Florentina şi Mariana subliniază, în special, că abia la 3 septembrie 2002 au aflat, absolut din întâmplare, de existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, în baza căreia părinţii lor adoptivi voiau să le forţeze să îşi părăsească ţara şi familia pe care o aveau în cadrul CEPSB, şi în mijlocul căreia trăiau de 8, respectiv, 4 ani. Ele susţin că nu sunt legate de reclamanţi printr-o legătură de sânge sau printr-o viaţă de familie de facto, şi afirmă că vizita ce le-a fost făcută la centru la 3 august 2000 şi de care nu îşi mai amintesc, nu poate fi considerată o legătură destul de puternică pentru a le implica într-o nouă viaţă de familie.
b) Cu privire la respectarea "vieţii de familie" a reclamanţilor
130. Terţii intervenienţi scot în evidenţă faptul că CEPSB este organizat într-o manieră care asigură copiilor condiţii similare celor oferite de familiile tradiţionale. Ei arată că Florentina şi Mariana locuiesc acolo într-o casă modernă împreună cu familiile lor, formate dintr-o "mamă şi o mătuşă sociale" şi alţi 8 minori. La CEPSB există 11 astfel de familii, care locuiesc fiecare într-o casă modernă şi le oferă copiilor tot ceea ce au nevoie. Ei subliniază că Florentina şi Mariana, la fel ca şi ceilalţi copii, locuiesc acolo fără a fi constrânşi.
131. Susţinând că, la 3 septembrie 2002, Florentina ar fi fost agresată fizic de părinţii săi adoptivi, prin avocatul lor şi forţele de ordine venite pentru a o scoate din centru, ei apreciază că acest incident a fost traumatizant atât pentru Florentina, cât şi pentru Mariana.
132. Ei se îndoiesc de legalitatea adoptării minorelor, arătând, în primul rând, că, la data adoptării lor, ele erau deja integrate într-una din familiile din centru. Or, ei reamintesc că adopţiile internaţionale nu sunt permise, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989 şi Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, încheiate la Strasbourg la 24 aprilie 1967, decât în cazul în care minorul nu poate fi adoptat în ţara de origine sau dacă nu poate fi îngrijit în mod adecvat în propria sa ţară (conform alin. 100 anterior).
133. Ei subliniază, apoi, că adopţia minorelor, în lipsa consimţământului lor şi al celui al CEPSB, a încălcat art. 5 alin. 1 lit. a) din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii.
134. Invocând şi prevederile Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copilului şi cooperării în materie de adopţii internaţionale, terţii intervenienţi subliniază faptul că hotărârile de adopţie trebuie luate ţinând cont de dorinţele şi părerile celor adoptaţi, acesta nefiind cazul în speţă.
135. Florentina şi Mariana arată, în special, că vor să aibă o viaţă de familie în România, la CEPSB, unde practică sportul şi muzica, şi unde şi-au făcut prieteni. Ele susţin că nu concep un alt fel de viaţă de familie şi că părerile şi dorinţele lor ar trebui respectate, cu atât mai mult cu cât ele au acum peste 11 ani. Ele consideră că încredinţarea lor CEPSB este cea mai bună soluţie şi se opun executării silite a hotărârilor referitoare la adopţia lor.

C. Aprecierea Curţii
1. Aplicabilitatea articolului 8 din Convenţie
136. Curtea arată că aplicabilitate este un aspect disputat de părţi, având în vedere că reclamanţii, invocând legalitatea hotărârii de adopţie şi contactele concrete pe care le-au putut avea cu fiicele adoptive, pledează existenţa unei legături familiale, protejată de art. 8 din Convenţie, care s-ar aplica, prin urmare, în speţă, în vreme ce Guvernul contestă această teză, din motive legate, mai ales, de absenţa relaţiilor familiale de facto între părinţii adoptivi şi minore, la care au subscris şi terţii intervenienţi.
137. Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a stabili dacă faptele cauzei intră în câmpul de aplicare al art. 8 din Convenţie.
138. Astfel cum reaminteşte Curtea, Convenţia trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internaţional, în special cele referitoare la protecţia internaţională a drepturilor omului (a se vedea hotărârile în cauzele Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, cererile nr. 34044/96 şi 35532/97, alin. 90, C.E.D.O. 2001-II, şi Al-Adsani împotriva Marii Britanii, cererea nr. 35763/97, alin. 55, C.E.D.O. 2001).
139. Fiind vorba, mai precis, de obligaţii impuse prin articolul 8 din Convenţie statelor contractante cu privire la adopţie şi la efectele adopţiei asupra relaţiilor dintre adoptator şi cel adoptat, aceste obligaţii trebuie interpretate din perspectiva Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, a Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, semnată la Strasbourg la 24 aprilie 1967.
140. Curtea reiterează jurisprudenţa sa mai veche în materie, conform căreia, chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile familiale, protejate de articolul 8 din Convenţie (a se vedea cauzele X împotriva Franţei, decizia Comisiei din 5 octombrie 1982, cererea nr. 9993/82, Decizii şi rapoarte 31, p. 241, şi X împotriva Belgiei, cererea nr. 6482/74, decizia Comisiei din 10 iulie 1975, Decizii şi rapoarte 7, p. 75).
141. În speţă, Curtea arată că reclamanţii se pot prevala de deciziile definitive şi irevocabile ale instanţelor interne, care, prin încuviinţarea cererii lor de adopţie, le-au recunoscut acestora calitatea de părinţi ai Florentinei şi Marianei.
142. Este de remarcat că această adopţie le-a conferit reclamanţilor aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de minorele adoptate cu cele ale unui tată sau ale unei mame faţă de copilul său legitim, în acelaşi timp, făcând să înceteze drepturile şi obligaţiile existente între adoptat şi tatăl sau mama sa biologică sau orice altă persoană sau instituţie, astfel cum reiese din articolul 10 al Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, ratificată de România la 18 mai 1993. Curtea arată, pe de altă parte, că nici legislaţia română în materie, în special art. 1 din O.U.G. nr. 25/1997, aprobată prin Legea nr. 87 din 25 aprilie 1998, care a înlocuit fostul art. 75 din Codul familiei, nu face distincţie între părinţii biologici şi cei adoptivi (alin. 100 şi 102 anterioare).
143. Fără îndoială, garantând dreptul la respectarea vieţii de familie, art. 8 presupune existenţa unei familii (a se vedea cauzele Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, alin. 31, şi Johnson împotriva Marii Britanii, hotărârea din 24 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, alin. 62), condiţie care nu pare a fi îndeplinită în speţă, în absenţa coabitării sau a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei. Cu toate acestea, în opinia Curţii, nu este evident că noţiunea de viaţă de familie potenţială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a articolului 8. Curtea s-a pronunţat deja în acest sens, arătând că această dispoziţie s-ar putea extinde şi la relaţia potenţială ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara căsătoriei (decizia în cauza Nylund împotriva Finlandei, cererea nr. 27110/95, C.E.D.O. 1999-VI), sau la relaţia care se creează într-o căsătorie reală, chiar dacă nu este vorba de o viaţă de familie pe deplin stabilită (a se vedea cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii, hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, alin. 62).
144. Or, nu există elemente în speţă care să pună la îndoială conformitatea adopţiei cu legislaţia naţională sau cu convenţiile internaţionale în materie: autorităţile naţionale au stabilit că minorele, declarate abandonate prin hotărâre judecătorească, puteau fi adoptate şi au apreciat că adopţia lor internaţională răspundea interesului superior al acestora, după ce s-au asigurat de existenţa consimţământului adoptatorilor şi cel al Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercita drepturi părinteşti asupra copiilor, în temeiul art. 8 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate (alin. 100-104 anterioare).
145. Este adevărat că instanţele care au admis cererea de adopţie a reclamanţilor nu au cerut consimţământul minorelor la adopţie. Curtea arată totuşi că nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani şi jumătate la data la care instanţele naţionale s-au pronunţat cu privire la cererea de adopţie a reclamanţilor, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimţământul lor la adopţie este obligatoriu pentru ca adopţia să fie valabilă, această limită fiind de 10 ani conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convenţiile internaţionale în domeniu lăsând autorităţilor o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorinţele sale să poată fi luate în seamă [alin. 100 nr. 1 art. 4 lit. d) anterior].
146. Curtea constată, în final, că, deşi nu poate fi vorba în speţă de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român.
147. În plus, aşa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanţii s-au considerat tot timpul părinţii minorelor şi s-au comportat mereu ca atare faţă de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, şi anume, trimiţându-le scrisori, scrise în limba română (a se vedea alin. 92 anterior).
148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea consideră că o astfel de relaţie, având la bază o adopţie legală şi reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de articolul 8 din Convenţie.

2. Respectarea articolului 8 din Convenţie
149. Curtea aminteşte că articolul 8 din Convenţie urmăreşte protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice; acest articol determină, în plus, obligaţii pozitive inerente "respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie respectat justul echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii, în ansamblul său; de asemenea, în cele două ipoteze menţionate, statul se bucură de o anume marjă de apreciere (a se vedea hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, p. 19, alin. 49).
150. Fiind vorba despre obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna - atunci când a constatat existenţa relaţiilor de familie întemeiate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente - că articolul 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile în cauzele Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 20, alin. 55).
151. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută - chiar atunci când este vorba despre relaţii de familie având la bază filiaţia naturală - mai ales atunci când persoanele în cauză nu se cunosc încă (a se vedea hotărârea Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, CEDO 2000-VIII, alin. 128). Natura şi întinderea acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la forţă nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acestor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie, în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporţionalitate între ele (hotărârea Hokkanen anterior citată, pag. 22, alin. 58, Nuutinen, anterior citată; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, alin. 221, CEDO 2000-VIII).
152. Lucrul cel mai important în speţă este de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotărâre ce a obligat CEPSB la încredinţarea copilului, să stabilească relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate.
153. După cum susţine şi Guvernul, în speţă sunt puse în discuţie interesele (concurente) ale reclamanţilor şi cele ale copiilor adoptaţi. Este evident că, din punctul de vedere al celor din urmă, nu este justificată crearea, împotriva voinţei lor, de relaţii afective cu persoane cu care ei nu sunt uniţi printr-o legătură biologică şi pe care le percep ca străine. Aşa cum rezultă din faptele cauzei, minorele Florentina şi Mariana preferă, la momentul actual, să rămână în mediul socio-familial în care au crescut în centrul CEPSB, în care ele se consideră pe deplin integrate şi care este în măsură să le asigure posibilitatea de a se dezvolta (din punct de vedere) fizic, afectiv, educativ şi social, decât să fie mutate într-un mediu diferit, într-o ţară străină.
154. Din punctul de vedere al părinţilor adoptivi, interesul acestora provine din dorinţa ce a crea o nouă relaţie de familie, prin dezvoltarea de legături cu minorele Florentina şi Mariana pe care le-au adoptat.
155. Deşi această dorinţă a reclamanţilor este legitimă, ea nu se poate bucura, în opinia Curţii, de o protecţie absolută în virtutea articolului 8, în măsura în care ea intră în conflict cu refuzul minorelor de a fi adoptate de către o familie de străini, într-adevăr, aşa cum a afirmat în mod constant Curtea, când analizează dacă autorităţile naţionale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinţii săi, o importanţă deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului. În această privinţă, Curtea a statuat, în special, că interesul sus-menţionat poate, în funcţie de natura şi de importanţa sa, să prevaleze faţă de cel al părintelui (a se vedea hotărârile în cauzele E.P. împotriva Italiei din 16 noiembrie 1999, nr. 31127/96, alin. 62 şi Johansen împotriva Norvegiei din 7 august 1996, Culegere 1996-111, p. 1008, alin. 78).
156. Curtea apreciază că importanţa de a privilegia interesele copilului faţă de cele ale părinţilor este sporită în cazul unei relaţii care are la bază adopţia, întrucât, după cum a statuat (deja) în jurisprudenţa sa, adopţia însemnă "găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie" (a se vedea hotărârea în cauza Frette împotriva Franţei, nr. 36515/97, alin. 42, CEDO 2002-I).
157. Or, aşa cum reiese din speţă, minorele au respins ideea de a se alătura părinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstă începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, că personalitatea lor era suficient de structurată şi că ele dobândiseră maturitatea necesară pentru a-şi exprima părerea cu privire la mediul în care doresc să fie crescute (a se vedea paragrafele 74, 76, 82, 99 şi 135 anterioare). Curtea constată, de altfel, că dreptul român le recunoaşte expres posibilitatea de a-şi exprima o astfel de părere, întrucât, pe de o parte, copilul în privinţa căruia procedura de adopţie este în curs trebuie, în mod obligatoriu, să-şi dea consimţământul la aceasta începând cu vârsta de 10 ani şi, pe de altă parte, copiii deja adoptaţi care au atins această vârstă au posibilitatea de a cere desfacerea adopţiei.
158. Cu siguranţă, interesul minorelor a fost analizat de către autorităţile competente pe parcursul procedurii de adopţie. Acest lucru nu exclude, în opinia Curţii, o nouă examinare a tuturor elementelor pertinente la o dată ulterioară, atunci când acest lucru este cerut de împrejurări specifice şi când interesul superior al copilului este pus în discuţie (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98, alin. 63).
159. În această privinţă, Curtea constată, aşa cum a subliniat şi Guvernul, că reclamanţii beneficiau, după 28 septembrie 2000, de o recunoaştere pur formală a relaţiei lor de rudenie cu minorele, care nu era însoţită de o legătură afectivă, într-adevăr, ei nu le-au cunoscut cu adevărat pe minore, adopţia realizându-se prin intermediul asociaţiei C., fără ca fetele să fi locuit în prealabil cu ei sau să îi fi considerat părinţii lor. Or, în vârstă de 9 ani şi jumătate la momentul adopţiei, adică la o vârstă foarte apropiată de cea la care consimţământul lor la adopţie ar fi trebuit obţinut în mod obligatoriu, minorele nu au acceptat această relaţie de rudenie şi i s-au opus.
160. În plus, ele au introdus în nume propriu cereri de desfacere a adopţiei, pe motivul că nu doresc să părăsească ţara şi mediul în care fuseseră crescute şi în care se simţeau pe deplin integrate. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de importanţă faptul că, în urma acţiunii introduse de către Mariana, ea a obţinut câştig de cauză şi că adopţia sa a fost, din acel moment, desfăcută, printr-o decizie definitivă cu efecte ex nunc (a se vedea paragraful 83 de mai sus).
161. Curtea arată şi faptul că, timp de mai mulţi ani după pronunţarea deciziilor din 28 septembrie 2000 în favoarea reclamanţilor, pe rolul instanţelor interne s-au aflat alte proceduri, care urmăreau desfiinţarea adopţiilor, în special pe motivul încălcării prevederilor convenţiilor internaţionale în materie. Or, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că autorităţile au aşteptat terminarea acestor proceduri, al căror rezultat nu putea fi prevăzut, înainte de a proceda la luarea de măsuri cu caracter definitiv, în măsură să asigure crearea unei noi vieţi de familie pentru reclamanţi.
162. Într-adevăr, cât timp legalitatea adopţiilor era contestată în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanţelor competente, autorităţilor le revenea sarcina de a se asigura că orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlăturată. Această concluzie se impune cu atât mai mult deoarece în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţată sau desfăcută adopţia ar fi fost dificilă şi dăunătoare interesului lor.
163. Curtea dezaprobă felul în care s-au desfăşurat procedurile de adopţie, mai ales în ceea ce priveşte lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauză anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internă la momentul faptelor. Ea regretă în special faptul că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţă psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituţia în care locuiseră mai mulţi ani şi în care stabiliseră relaţii în plan social şi afectiv. Astfel de măsuri ar fi putut conduce la o convergenţă a intereselor reclamanţilor cu cele ale copiilor adoptaţi, iar nu la contrarietatea lor, ca în cazul de faţă.
164. Aşadar, în speţă, importanţa mai mică a interesului reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai copiilor în vârstă de aproape 10 ani, în lipsa oricărei legături concrete preexistente, nu poate justifica impunerea unei obligaţii absolute autorităţilor române de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei, care se aflau pe rolul instanţelor. Interesul copiilor impunea să se ţină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.
Refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinţii lor adoptivi, exprimat în mod constant de către minore după împlinirea vârstei de 10 ani, prezintă o importanţă deosebită. Or, împotrivirea conştientă a copiilor cu privire la adopţie face improbabilă integrarea lor, într-un mod armonios, în noua familie adoptivă.
165. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale au putut aprecia, în mod legal şi temeinic, că, în ciuda aspiraţiilor legitime ale reclamanţilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relaţii cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor.
166. În concluzie, articolul 8 din Convenţie nu a fost încălcat.

II. Cu privire la încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie
167. Curtea a considerat necesară, date fiind împrejurările cauzei, examinarea capătului de cerere al reclamanţilor privind neexecutarea hotărârilor definitive referitoare la adopţia Florentinei şi a Marianei prin prisma articolului 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a acuzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, (...) care va hotărî (...) asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...)."

A. Argumentele părţilor
168. Reclamanţii susţin că, timp de mai mulţi ani, statul român nu şi-a respectat obligaţia de a executa hotărârile definitive şi irevocabile. Ei menţionează, în special, procesul-verbal întocmit de către executorul judecătoresc la data de 3 septembrie 2002, în care se constată că încercarea de a pune în executare hotărârile definitive s-a transformat, cu participarea paznicilor instituţiei, într-o lipsire de libertate în mod ilegal a lor, a executorului judecătoresc, precum şi a avocatului lor (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
169. Guvernul pârât evidenţiază caracterul sensibil al problemelor la care fac referire deciziile definitive din cauză şi subliniază că, în speţă, nu se poate constata o încălcare a articolului 6 alin. 1, întrucât acest articol nu poate fi interpretat în sensul obligării statului la luarea de măsuri radicale pentru a executa manu militari hotărâri care pot zdruncina echilibrul unui copil.
170. Admiţând că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, dreptul la executarea hotărârilor constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiţie, garantat de articolul 6 anterior menţionat şi făcând trimitere la opiniile dizidente exprimate de către judecătorii Thomassen şi Maruste în hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Ruianu (nr. 34647/97 din 17 iunie 2003) şi Ignaccolo-Zenide (nr. 31679/96, CEDO 2000-I), Guvernul este de părere că pot exista situaţii excepţionale care îndreptăţesc autorităţile să nu execute o hotărâre, cum ar fi, de exemplu, o schimbare produsă în situaţia de fapt (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98).
171. Or, în opinia Guvernului, prezentele cauze constituie astfel de situaţii excepţionale, care justifică neexecutarea hotărârilor litigioase de către autorităţi. Sub acest aspect, Guvernul susţine că dreptul copiilor adoptaţi la păstrarea familiei şi domiciliului lor în cadrul CEPSB trebuie să aibă prioritate asupra dreptului procesual al părinţilor adoptivi la executarea unei hotărâri care poate cauza prejudicii semnificative în ceea ce priveşte viitorul şi echilibrul minorelor.
172. Amintind faptul că executorii judecătoreşti început executarea hotărârilor judecătoreşti privitoare la adopţie, Guvernul arată că nu au existat perioade lungi de inactivitate a autorităţilor pe timpul cât executarea nu a fost suspendată prin hotărârea instanţelor interne şi că, în orice caz, nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul manifestat de către instituţia privată CEPSB de a încredinţa reclamanţilor minorele.
173. În final, el subliniază că problema ar trebui analizată ţinând cont de eforturile depuse de către Guvern şi de către societatea românească, în ansamblul său, de a se adapta la acquis-ul comunitar, inclusiv în domeniul protecţiei copilului şi al adopţiei internaţionale. Or, Guvernul arată că, la cererea Comisiei Europene, în România a fost instituit moratoriul în privinţa adopţiilor internaţionale, până la data la care legislaţia română va fi în măsură să protejeze pe deplin drepturile copiilor.

B. Aprecierea Curţii
174. Curtea constată că deciziile pronunţate la 28 septembrie 2000 de către Tribunalul Judeţean Braşov - prin care se statua în privinţa unui drept cu caracter civil al reclamanţilor şi anume recunoaşterea calităţii lor de părinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana - precum şi hotărârile ulterioare ale aceleiaşi instanţe, care obligau instituţia CEPSB la încredinţarea către reclamanţi a minorelor, sunt şi acum neexecutate, în ciuda caracterului lor definitiv şi irevocabil.
175. Ea aminteşte că executarea unor astfel de hotărâri necesită tratarea lor în regim de urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu acesta (mutatis mutandis, hotărârea în cauza Maire împotriva Portugaliei din 26 iunie 2003, nr. 48206/99, alin. 73).
176. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia articolul 6 protejează şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată în mod excesiv (a se vedea, între altele, hotărârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere 1997-11, p. 510-511, alin. 40; Burdov împotriva Rusiei din 7 mai 2002, nr. 59498/00, alin. 34; Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, nr. 41510/98, alin. 27; Ruianu împotriva României, din 17 iunie 2003, nr. 34647/97, alin. 65).
177. În speţă, Curtea constată că procedura de executare a deciziilor pronunţate în favoarea reclamanţilor este pendinte din septembrie 2000. Or, ea arată că această situaţie nu poate fi imputată reclamanţilor, care au depus diligenţe pe lângă autorităţile naţionale competente, în scopul executării ei şi au întreprins constant demersuri pentru a li se încredinţa minorele şi certificatele de naştere ale acestora.
178. Curtea constată, de asemenea, aşa cum susţine şi Guvernul, că nici executorii judecătoreşti nu au fost inactivi. Într-adevăr, exceptând perioadele în care executarea a fost suspendată de către instanţele interne, aceştia au procedat la somarea CEPSB, comunicându-i obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate în favoarea reclamanţilor (a se vedea paragrafele 29, 34, 35, 38, 42, 42, 44, 55, 61 şi 62 de mai sus).
179. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că toate încercările executorilor judecătoreşti în vederea executării silite a deciziilor de încuviinţare a adopţiei s-au lovit de opoziţia manifestă a instituţiei private CEPSB, unde locuiesc minorele şi au rămas fără rezultat.
180. Aşadar, date fiind circumstanţele cauzei, se pare că neexecutarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei a fost în exclusivitate rezultatul comportamentului angajaţilor CEPSB şi al membrilor săi fondatori, care s-au opus în mod constant plecării minorelor în Italia, introducând numeroase contestaţii la executare sau făcând ineficiente demersurile întreprinse de către executorii judecătoreşti.
181. Cu toate că Guvernul susţine că nu i se poate reproşa comportamentul acestei instituţii private, este necesar a verifica dacă, dincolo de aparenţe, statul poate fi considerat responsabil pentru această situaţie. În această privinţă, câteva fapte sunt deosebit de revelatoare.
182. Curtea reţine, mai întâi că, în ciuda eforturilor întreprinse de către executorii judecătoreşti pentru a asigura executarea deciziilor în cauză, acţiunile acestora au rămas fără efect. În acest sens, faptele consemnate de către executor în procesul-verbal din data de 3 septembrie 2002 constituie un exemplu important, încercarea de executare transformându-se într-o adevărată lipsire de libertate, în interiorul CEPSB, a executorului însuşi, a reclamanţilor, precum şi a avocatului acestora (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
183. În opinia Curţii, o astfel de atitudine în ceea ce priveşte executorii judecătoreşti care acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, ceea ce face din ei un element esenţial al statului de drept - este incompatibilă cu calitatea lor de depozitari ai forţei publice în materia executării şi nu poate rămâne fără consecinţe pentru cei responsabili. În această privinţă, statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autorităţi care pot impune prin forţă executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanţiile de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd raţiunea de a fi.
184. În speţă, Curtea constată că situaţia dificilă în care a fost pus, la data de 3 septembrie 2002, executorul judecătoresc însărcinat cu punerea în executare a deciziilor pronunţate în favoarea reclamanţilor şi anume lipsirea de libertate în interiorul CEPSB, a fost o consecinţă directă a lipsei sprijinului poliţiei la executare care a rămas, de atunci, fără urmări.
185. Asupra acestui ultim aspect, Curtea arată că Guvernul pârât a iniţiat măsuri legislative pentru a asigura conformitatea legislaţiei interne cu convenţiile europene şi internaţionale în materia adopţiei. Acesta a pus accent mai ales pe Hotărârile de Guvern nr. 502 şi 770 privind organizarea şi funcţionarea "Comitetului român pentru adopţii" şi a "Autorităţii naţionale pentru protecţia copilului", între competenţele cărora se numără posibilitatea de a suspenda sau de a pune capăt activităţilor care pun în pericol sănătatea sau dezvoltarea fizică sau psihică a copilului, prin retragerea autorizaţiei de funcţionare a celor responsabili.
186. Or, Curtea arată că, în ciuda acestor prevederi existente pe plan intern, nu a fost luată nici o măsură pentru a sancţiona lipsa de cooperare a acestei instituţii private cu autorităţile învestite cu executarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei în cauză. Ea constată, de asemenea, că refuzul directorului CEPSB de a coopera cu executorii judecătoreşti nu a avut pentru acesta, timp de aproape 3 ani, nici o consecinţă.
187. Curtea este de acord cu argumentul Guvernului că folosirea forţei pentru a pune în executare deciziile definitive anterior menţionate ar fi fost, în speţă, foarte delicată. Totuşi, datorită neexecutării lor, deciziile de încuviinţare a adopţiei a celor două minore, devenite definitive, au fost lipsite de forţa lor obligatorie şi au fost, astfel, transformate din acel moment în simple recomandări. Or, o asemenea situaţie aduce atingere statului de drept, întemeiat pe preeminenţa dreptului şi pe securitatea raporturilor juridice, în ciuda existenţei anumitor motive în măsură a o justifica, invocate de către Guvern prin prisma obligaţiei ce revine statului român în vederea viitoarei sale apartenenţe la ordinea juridică comunitară.
188. Prin omisiunea, timp de 3 ani, de a lua măsuri eficiente, necesare pentru a sigura respectarea hotărârilor definitive şi executorii, autorităţile naţionale au lipsit, în speţă, prevederile articolului 6 alin. 1 de orice efect util.
Această concluzie se impune cu atât mai mult în speţă, având în vedere consecinţele - fără îndoială ireversibile - ale trecerii timpului asupra eventualei relaţii între reclamanţi şi fiicele lor adoptive. Sub acest aspect, Curtea constată, cu regret, că şansele de a dezvolta această relaţie par a fi, dacă nu compromise în mod serios, cel puţin improbabile, dată fiind puternica împotrivire manifestată recent de către minore - în prezent în vârstă de 13 ani - cu privire la adopţie şi la plecarea lor în Italia.
189. În consecinţă, acest articol a fost încălcat.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei
190. Reclamanţii se plâng de refuzul autorităţilor române de a le permite fiicelor lor adoptive să părăsească România şi invocă articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei, care prevede următoarele:
"(...) Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa."
191. Guvernul apreciază că această afirmaţie a reclamanţilor trebuie analizată exclusiv din punctul de vedere al articolului 8 menţionat anterior. Punând la îndoială calitatea de victimă a reclamanţilor, în special din cauza caracterului personal şi netransmisibil al dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 anterior menţionat, el susţine că, în orice caz, nici o atingere a libertăţii de circulaţie a minorelor nu poate fi invocată în speţă, având în vedere faptul că acestea călătoresc liber, atât în România, cât şi în străinătate.
192. Considerându-se direct şi personal afectaţi de ingerinţele aduse dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 menţionat anterior, suferite de către fiicele lor adoptive, reclamanţii sunt de părere că deplasările efectuate de ele în străinătate fără autorizaţia lor constituie, în sine, o probă suplimentară a încălcării dreptului acestora la libertatea de circulaţie, prevăzut de articolul de mai sus.
193. Terţii intervenienţi susţin că Florentina şi Mariana nu au fost niciodată împiedicate să părăsească România şi că au rămas la CEPSB din proprie voinţă, refuzând categoric să părăsească instituţia sau să plece în Italia. Ei subliniază că, în acest caz, nici statul român, nici CEPSB nu pot fi obligaţi să execute deciziile privitoare la adopţia lor.
194. Curtea constată că reclamanţii afirmă că au existat restricţii în ceea ce priveşte dreptul la libertatea de circulaţie a fiicelor lor adoptive, dar invocă, de fapt, o încălcare a propriului lor drept la libertatea de circulaţie, aşa cum este garantat articolul de mai sus. Or, având în vedere că încălcarea invocată de reclamanţi prin prisma articolului 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 îi priveşte în mod indirect, ei nu au prezentat motivele pentru care apreciază că sunt direct afectaţi de limitările pretinse sub aspectul prevederii anterior menţionate.
195. În orice caz, chiar dacă presupunem că reclamanţii se pot considera "victime", conform articolului 34 din Convenţie, având în vedere împrejurările cauzei, care permit prezumarea, pe de o parte, a existenţei unei legături deosebite între ei şi victimele directe şi, pe de altă parte, interesul lor personal de a asigura bunăstarea fiicelor lor minore prin încetarea încălcării pretinse (mutatis mutandis, Becker împotriva Danemarcei, decizia Comisie din 3 octombrie 1975, nr. 7011/75, Decizii şi rapoarte 4, p. 215), Curtea nu constată, în faptele cauzei, nici o aparenţă a vreunei încălcări a dreptului garantat de articolul sus-menţionat.
196. Într-adevăr, aşa cum rezultă din informaţiile transmise de părţi, Florentina şi Mariana circulă liber, din proprie voinţă, atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării, ele se duc în mod regulat la şcoală, vizitează persoanele apropiate, participă la şedinţele la care au fost convocate pe parcursul judecării cererilor lor de desfacere a adopţiei şi călătoresc şi în străinătate (a se vedea paragrafele 79, 82, 97 şi 98 de mai sus). Aspectul că deplasările menţionate au fost organizate de către CEPSB în lipsa consimţământului reclamanţilor nu poate schimba această constatare de natură faptică şi nu poate determina, în sine, o încălcare a dreptului reclamanţilor de a circula în mod liber.
197. În plus, Curtea arată faptul că Florentina şi Mariana contestă, în calitate de persoane interesate în mod direct, că a existat vreo ingerinţă în libertatea lor de circulaţie.
198. În concluzie, Curtea apreciază că nu se poate constata, în speţă, vreo atingere adusă dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 şi că, prin urmare acest articol nu a fost încălcat.

IV. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie
199. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu
200. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicită restituirea cheltuielilor legate de deplasarea lor în România, în valoare de 5.708 euro (în cazul primilor reclamanţi) şi de 2.348,48 euro (în cazului celui de-al doilea cuplu de reclamanţi). Primii reclamanţi solicită, de asemenea, acordarea sumei de 2.360 euro, reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat în perioada şederii lor în România.
201. Ei solicită, de asemenea, acordarea unei sume pentru prejudiciul moral suferit atât de ei, cât şi de fiicele lor adoptive, datorat neexecutării hotărârilor de încuviinţare a adopţiei. Ei susţin că rezistenţa întâmpinată de-a lungul anilor a determinat suferinţe şi frustrări, precum şi o pierdere de şansă pentru ei şi pentru copiii lor adoptivi şi a afectat, în plus, motivarea lor iniţială şi dorinţa lor legitimă de a întemeia o familie prin intermediul adopţiei.
Lăsând la latitudinea Curţii aprecierea sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, ei susţin că valoarea acestora nu trebuie să fie inferioară a 750.000 euro pentru fiecare cuplu de reclamanţi.
202. Guvernul consideră că sumele prezentate de reclamanţi, anterioare deciziilor asupra adopţiei, în special cele referitoare la călătoria pe care au făcut-o în România în luna august 2000, nu sunt legate de încălcările pretinse în cadrul procedurii în faţa Curţii, care au în vedere neexecutarea deciziilor menţionate, adică fapte posterioare acestei călătorii. În consecinţă, Guvernul solicită Curţii să nu acorde daune cu acest titlu.
203. El arată, de asemenea, că suma solicitată de către reclamanţi cu titlu de daune morale este exagerată şi, în opinia sa, faptul că reclamanţii au solicitat o sumă exorbitantă constituie o deturnare gravă a scopului procedurii în faţa Curţii. Guvernul susţine, în final, că nu trebuie acordată nici o sumă cu titlu de prejudiciu pretins suferit de copii, având în vedere că aceştia nu au calitatea de reclamante în prezenta cauză şi că nu există temei în baza căruia reclamanţii să primească bani în numele minorelor.
204. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea arată că doar o parte din sumele solicitate cu acest titlu prezintă legătură directă de cauzalitate cu încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie, constatată de Curte la paragraful 189 anterior.
205. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, ea consideră că este rezonabil a aprecia că reclamanţii au încercat o suferinţă psihică certă ca urmare mai ales a frustrării provocate de neexecutarea, mai mulţi ani, a deciziilor definive şi executorii pronunţate în favoarea lor şi a consecinţelor, după toate aparenţele ireversibile, ale unei asemenea situaţii, care nu ar putea fi reparate, prin simpla constatare a încălcării. Sumele solicitate sunt însă exagerate.
206. În aceste circumstanţe, având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea acordă suma de 12.000 EUR primilor reclamanţi şi suma de 10.000 EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru totalitatea prejudiciilor suferite.

B. Cheltuieli de judecată
207. Reclamanţii solicită plata totalităţii cheltuielilor din cadrul procedurilor desfăşurate în faţa autorităţilor române, cheltuieli pe care le justifică după cum urmează, prin prezentarea unui decont detaliat:
a) 868 EUR (primii reclamanţi) şi 868,36 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru cheltuieli în vederea traducerii;
b) 8754 EUR (primii reclamanţi) şi 7133,28 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru onorariul avocatului care i-a reprezentat în cadrul procedurii în faţa Curţii;
c) 5002 EUR (primii reclamanţi) şi 652,18 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru onorariile avocaţilor care i-au reprezentat în cadrul procedurilor interne;
De asemenea, reclamanţii solicită plata sumei de 35.107 EUR (primii reclamanţi) şi 36.825,63 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) cu titlul de "cheltuieli anticipate în legătură cu desfăşurarea procedurii", fără însă a oferi detalii în privinţa acestora.
208. Guvernul se opune la acordarea de către Curte a sumelor solicitate de reclamanţi cu titlul de "cheltuieli anticipate în legătură cu desfăşurarea procedurii", arătând că această denumire a cheltuielilor nu este concludentă. Guvernul contestă realitatea acestor sume şi subliniază ce acestea nu au fost justificate, în conformitate cu cerinţele jurisprudenţei Curţii referitoare la articolul 41 din Convenţie.
209. Curtea a examinat aceste cereri în lumina principiilor care se degajă din jurisprudenţa sa (a se vedea hotărârile în cauzele Nikolova împotriva Bulgariei [MC], n. 31195-96, § 79, CEDH 1999-11; Ozturk împotriva Turciei [MC], n. 22479-93, § 83, CEDH 1999-VI; Witold Litwa împotriva Poloniei, n. 26629-95, § 88, CEDH 2000-III).
210. Aplicând aceste criterii prezentei cauze, şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil să acorde 7.000 EUR primilor reclamanţi şi 6.000 EUR celui deal doilea cuplu de reclamanţi pentru totalitatea cheltuielilor ocazionate.
C. Majorări de întârziere
211. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:
1. hotărăşte, cu 5 voturi contra 2, că între reclamanţi şi minorele adoptate de aceştia există o legătură care caracterizează o viaţă de familie, aşa cum prevede articolul 8 alineatul 1 din Convenţie, care este aplicabil în cauză;
2. hotărăşte, cu 6 voturi contra 1, că nu a fost încălcat articolul 8 din Convenţie;
3. hotărăşte, cu 4 voturi contra 3 că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;
4. hotărăşte, cu 5 voturi contra 2,
a) că statul pârât va plăti, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume:
i. 12.000 (douăsprezece mii) EUR primilor reclamanţi şi 10.000 (zece mii) EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru prejudiciul material şi moral,
ii. 7.000 (şapte mii) EUR primilor reclamanţi şi 6000 (şase mii) EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru cheltuielile de judecată,
iii. orice altă sumă ce ar putea fi percepută cu titlu de impozite aplicat sumelor sus menţionate.
b) că de la expirarea termenului sus menţionat şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;
5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 22 iunie 2004, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
La prezenta hotărâre se găsesc anexate, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 45 alineatul 2 din Convenţie şi 74 alineatul 2 din Regulament expunerile următoarelor opinii:
- opinia concordantă a domnului judecător Costa;
- opinia parţial separată a domnului judecător Loucaides;
- opinia parţial separată a domnului judecător Bîrsan;
- opinia separată a doamnei judecător Thomassen, la care se alătură şi judecătorul Jungwiert.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR COSTA

Subscriu la concluziile hotărârii. Cu toate acestea, am ezitat îndelung înainte de a vota în sensul inexistenţei încălcării articolului 8 din Convenţie. Cele două fetiţe, Florentina şi Mariana, declarate abandonate la vârsta de trei şi respectiv şapte ani, au fost adoptate de către cele două cupluri de reclamanţi în temeiul unor hotărâri definitive într-un moment în care împliniseră amândouă vârsta de nouă ani. Centrul educativ în care fuseseră plasate din momentul abandonării lor a împiedicat executarea hotărârilor şi nu a facilitat, pentru a utiliza un eufemism, contactele şi întâlnirile dintre copiii şi părinţii adoptivi care domiciliază în Italia. În ceea ce le priveşte, Florentina şi Mariana, care au în acest moment 13 ani, nu au manifestat niciodată dorinţa de a pleca să locuiască cu părinţii lor, a căror limbă nu o vorbesc, şi par să aibă o existenţă fericită în cadrul centrului educativ, unde îşi dezvoltă personalitatea şi aptitudinile în mod satisfăcător. Mai mult, ele au solicitat desfiinţarea hotărârilor de încuviinţare a adopţiilor, astfel că ne aflăm în acest moment în situaţia stranie în care adopţia Florentinei nu a fost revocată - deşi procedura se află încă în recurs în faţa Curţii de Apel - iar cea a Marianei a fost revocată printr-o hotărâre definitivă.
Sentimentele pe care oricine le încearcă într-o asemenea situaţie sunt contradictorii. Guvernul român nu are nici o putere de constrângere în faţa unei instituţii private care de altfel funcţionează în condiţii bune şi prezintă garanţii pentru o educaţie de calitate. Dacă în mod clar răspunderea Guvernului este angajată în temeiul articolului 6 în măsura în care nu a reuşit să determine executarea hotărârilor şi/sau nu a dorit să o facă, răspunderea sa prin raportare la dispoziţiile articolului 8 este mult mai puţin evidentă. Ea se analizează mai degrabă din punct de vedere al obligaţiilor pozitive decât din punct de vedere al ingerinţei în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii familiale; mai ales, este dificil să conteşti faptul că interesul superior al copiilor (căruia jurisprudenţa noastră îi conferă pe bună dreptate o mare importanţă), adoptaţi cu întârziere (poate prea târziu) şi care nu au dezvoltat nici o legătură cu părinţii adoptivi, este mai degrabă acela de a rămâne în centrul educativ în cadrul căruia aceste fetiţe trăiesc de mulţi ani decât să îşi schimbe complet viaţa, mediul, limba, cultura. Este fără îndoială supărător că încăpăţânarea instituţiei şi ineficienţa autorităţilor publice au condus, în condiţiile în care timpul nu este reversibil, la situaţia în care adolescentele au la ora actuală puţine posibilităţi de a dezvolta o relaţie armonioasă în cadrul familiilor lor adoptive. Dar enervarea nu este un sfetnic bun. La o analiză mai aprofundată, mi se pare, ca de altfel şi majorităţii colegilor mei, că încălcarea Convenţiei de către statul pârât este de constatat sub aspectul respectării articolului 6 mai curând decât sub aspectul respectării articolului 8.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR LOUCAIDES

În concordanţă cu majoritatea colegilor mei, am ajuns la concluzia că a fost încălcat articolului 6 alineatul 1 din Convenţie pentru motivele arătate în cuprinsul hotărârii, dar nu subscriu constatării inexistenţei încălcării articolului 8 din Convenţie în prezenta cauză. Pentru a mă pronunţa asupra acestei probleme, mă voi referi la următoarea argumentare, redată în paragraful 152 din hotărâre:
"Lucrul cel mai important în speţă este de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotărâre ce a obligat CEPSB la încredinţarea copilului, să stabilească relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate."
Având în vedere faptele şi circumstanţele cauzei, consider că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi reveneau în temeiul articolului 8 din Convenţie, lucru confirmat, în esenţă, şi de constatarea făcută de majoritate în paragraful 163 din hotărâre, unde se admite că:
"(...) lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauză anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internă la momentul faptelor."
şi
"(...) că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţă psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituţia în care locuiseră mai mulţi ani şi în care stabiliseră relaţii în plan social şi afectiv."
În ciuda acestor constatări, majoritatea a concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a articolului 8 al Convenţiei, ca urmare a luării în considerare a "refuzului minorelor, exprimat în mod constant din momentul în care au împlinit vârsta de zece ani, de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinţii lor adoptivi" (paragraful 164 din hotărâre) şi a faptului că "o împotrivirea conştientă a copiilor cu privire la adopţie face improbabilă integrarea, într-un mod armonios în noua familie adoptivă" cu atât mai mult în absenţa unei "legături preexistente" cu părinţii adoptivi (ibidem). Majoritatea consideră că nu este justificată o "obligaţie absolută" "de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei" în sarcina autorităţilor statului pârât (ibidem).
Or, toate aceste probleme, care sunt invocate de către majoritate (împotrivirea copiilor după ce au împlinit vârsta de zece ani, absenţa unor legături anterioare cu părinţii adoptivi şi faptul că proceduri judiciare erau în curs) au fost create de către autorităţile statului pârât. După cum şi Curtea subliniază în constatarea încălcării în cauză a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, "(...) executarea acestui tip de hotărâri [în materie de adopţii] reclamă o soluţie urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte cu acesta" (paragraful 175 din hotărâre).
Neexecutarea hotărârilor referitoare la procedurile de adopţie în cauză, întârzierile care au survenit şi consecinţele negative asupra punerii în executare a acestor hotărâri sunt imputabile autorităţilor statului pârât.
Domnul judecător Costa subliniază în opinia sa concordantă că "Este fără îndoială supărător că încăpăţânarea instituţiei şi ineficienţa autorităţilor publice au condus, în condiţiile în care timpul nu este reversibil, la situaţia în care adolescentele au la ora actuală puţine posibilităţi de a dezvolta o relaţie armonioasă în cadrul familiilor lor adoptive".
În consecinţă, nu înţeleg cum se poate ca, în temeiul propriului comportament culpabil, să fie înlăturată răspunderea statului pârât de a adopta la timp măsurile pozitive necesare pentru a permite adopţia. Nimeni nu poate să invoce propria vinovăţie pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor sale ("Nullus commodum capere potest de injuria sua propria").
În cauză, obligaţiile pozitive ale statului pârât nu se limitau la a veghea ca minorii să poată să îşi urmeze părinţii adoptivi. Ele cuprindeau şi totalitatea măsurilor pregătitoare pentru a ajunge la acest rezultat (a se vedea hotărârea în cauza Kosmopoulou împotriva Greciei, din data de 5 februarie 2004, cererea n. 60457/00, § 45). În opinia mea, neîndeplinirea acestor măsuri reprezintă prin ea însăşi o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii familiale, şi, în consecinţă, o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR BÎRSAN

Regret că nu pot împărtăşi concluzia majorităţii, potrivit cu care a avut loc, în cauză, o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie. În opinia mea, majoritatea a adoptat, sub aspectul respectării articolului 6 alineatul 1 din Convenţie a abordare prea formalistă, la care nu pot subscrie pentru motivele expuse în continuare.
Trebuie să constatăm că hotărârea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul 1 din Convenţie pentru motivul că autorităţile s-au abţinut, timp de mai bine de trei ani, de la adoptarea de măsuri eficace şi necesare pentru a respecta hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii (a se vedea paragrafele 187 şi 188 din hotărâre). În ceea ce mă priveşte, o asemenea concluzie este greu conciliabilă cu aceea la care majoritatea a ajuns în privinţa articolului 8 din Convenţie (a se vedea paragraful 166 din hotărâre) şi la care am aderat fără rezerve, după o matură chibzuinţă.
Recunosc că argumentele utilizate de majoritate pentru a ajunge la o concluzie de încălcare a articolului 6 alineatul 1 - bazate, îndeosebi, pe absenţa sprijinului organelor de poliţie la executare -, sunt temeinice şi nu intră în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii noastre (a se vedea, printre altele, hotărârile: Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-11, p. 510-511; Burdov împotriva Rusiei, n. 59498/00, § 34, CEDH 2002-III; Ruianu împotriva României, n. 34647/97, § 65, din 17 iunie 2003; Jasiuniene împotriva Lituaniei, n. 41510/98, § 27, 6 martie 2003).
Exprimându-mi profundul ataşament faţă de principiile consacrate de jurisprudenţa noastră constantă citată mai sus, potrivit cu care "dreptul de acces la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat parte ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia din părţi" şi "executarea unei decizii sau a unei hotărâri, pronunţate de orice tip de jurisdicţie, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul articolului 6", consider totuşi că o abordare mai puţin formalistă se impunea în cauză, faţă de circumstanţele speciale ale afacerii.
Cu tot respectul datorat colegilor mei, consider că ar fi trebuit să se aibă în vedere într-o mai mare măsură faptul că hotărârile judecătoreşti în cauză aveau ca obiect probleme extrem de sensibile şi delicate, deoarece, în opinia mea, din cuprinsul acestei hotărâri se degajă un paradox. Majoritatea a acordat o importanţă determinantă, sub aspectul respectării articolului 8, interesului predominant al minorelor de a rămâne în centrul CEPSB, interes care cerea luarea în considerare a părerilor lor, de vreme ce atinseseră o maturitate suficientă pentru a putea să se exprime cu privire la această chestiune (paragraful 164 in fine). Subscriu la această concluzie fără nici o ezitare, într-adevăr, din lectura hotărârii, se înţelege cu uşurinţă de ce un asemenea interes a fost considerat suficient pentru a justifica lipsa de sprijin din partea autorităţilor pentru a permite reclamanţilor să dezvolte legături cu copii.
Or, acelaşi interes preeminent al copilului nu putea fi invocat, în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură, şi sub aspectul respectării articolului 6 alineatul 1 din Convenţie? Cum să acorzi preferinţă, în circumstanţele excepţionale ale cauzei, unei abordări pur teoretice - oricât ar fi ea de corectă în plan dogmatic sau procedural - fără a se ţine seama de importanţa consecinţelor în privinţa interesului superior al copilului?
Consider că această speţă s-ar fi potrivit unei abordări mai nuanţate, şi, în această privinţă, constat cu satisfacţie că jurisprudenţa recentă a Curţii în materie de executare de hotărâri judecătoreşti este mai puţin impregnată de formalism ca înainte. Mă refer la hotărârea în cauza Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, în care Curtea a reţinut, în paragraful 63, că "o schimbare în situaţia de fapt poate în mod excepţional să justifice neexecutarea unei hotărâri definitive care dispune înapoierea copiilor". Sunt de părere că această hotărâre marchează o schimbare importantă prin raportare la abordarea altădată strict teoretică a Curţii în această chestiune.
Nu aş putea să ignor nici părerile exprimate recent, în acelaşi sens, în cadrul opiniilor separate la hotărârile în materie de executare a hotărârilor judecătoreşti, unde am arătat că "accesul la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre în materie civilă, oricare ar fi circumstanţele" (a se vedea opinia divergentă a Doamnei judecător Thomassen la hotărârea în cauza Ruianu împotriva României, loc. cit.). Menţionez că, în această ultimă cauză, se punea problema demolării unei construcţii învecinate cu imobilul reclamantului, construcţie pe care vecinii începuseră să o construiască, şi care ocupa o mică parte din terenul reclamantului, ceea ce m-a determinat să votez, alături de majoritate, pentru constatarea unei încălcări a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.
În prezenta cauză, situaţia este cu totul alta, mult mai sensibilă şi mai complicată în acelaşi timp: să determini plecarea a două fetiţe către o ţară străină pentru a se reuni cu familiile adoptive pe care abia le cunosc. Dacă se poate reproşa ceva autorităţilor naţionale, acesta ar fi, după părerea mea, faptul că nu au luat toate măsurile necesare pentru a asigura dezvoltarea de legături între fetiţe şi familiile reclamanţilor înaintea adopţiei, ceea ce constituie de altfel, se pare, o problemă pentru orice adopţie internaţională, în oricare stat membru al Convenţiei.
În orice caz, sunt convins că, în această cauză, există o situaţie excepţională care justifică neexecutarea hotărârilor de încuviinţare a adopţiei Florentinei şi Marianei.
Pronunţându-se în sensul unei violări a articolului 6 alineatul 1, majoritatea a înclinat balanţa intereselor în cauză în favoarea dreptului procedural al părinţilor adoptivi de a obţine executarea unei hotărâri judecătoreşti, părând să facă abstracţie de considerentele care au determinat-o să constate că nu a existat încălcarea articolului 8. Asemenea considerente, subliniate pe drept cuvânt în paragrafele 159 şi 160 din hotărâre, erau, în opinia mea, perfect aplicabile în această împrejurare şi din punct de vedere al articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, şi constituiau argumente pertinente şi suficiente pentru a conduce la o constatare a nerespectării dreptului pe care acest articol îl garantează.
Nu trebuie să uităm ca în paragraful 162 din hotărâre, majoritatea însăşi a considerat că "în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţată sau desfăcută adopţia ar fi fost dificilă şi dăunătoare interesului lor."
Mai mult, argumentul guvernului pârât, aşa cum este el rezumat în paragraful 172 al hotărârii, potrivit cu care nu au existat, în cauză, lungi perioade în care deciziile litigioase referitoare la adopţie nu au fost puse în executare, nu mi se pare netemeinic, dacă luăm în calcul suspendările repetate ale executării dispuse de către instanţele naţionale în aşteptarea finalizării procedurilor judiciare în curs în faţa instanţelor interne. Într-adevăr, consider că aceste proceduri erau de natură să îndepărteze orice incertitudine în privinţa legalităţii adopţiilor şi în mod justificat autorităţile au aşteptat finalizarea lor înainte de a recurge la măsuri de executare cu caracter definitiv.
Nu este lipsit de importanţă să subliniem, în acest context, că una dintre procedurile în cauză s-a finalizat, recent, prin desfacerea adopţiei Marianei (paragraful 83 al hotărârii).
Pentru toate aceste considerente, consider regretabil faptul că instanţa europeană nu a profitat de ocazia oferită de această cauză sensibilă şi delicată în materie de adopţie internaţională pentru a confirma noua abordare, mai nuanţată şi mai puţin formalistă, în domeniul executării hotărârilor judecătoreşti.

OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR THOMASSEN, LA CARE SE ALĂTURĂ DOMNUL JUDECĂTOR JUNGWIERT

Mă raliez concluziei majorităţii potrivit cu care nu a avut loc, în cauză, o încălcare a articolului 8 din Convenţie. În schimb, contrar majorităţii, consider că nu a existat niciodată între reclamanţi şi copiii lor adoptivi o viaţă de familie în sensul articolului 8. Nu împărtăşesc nici opinia majorităţii conform cu care neexecutarea de către autorităţile române a hotărârilor de încuviinţare a adopţiilor constituie o încălcare a drepturilor reclamanţilor potrivit articolului 6 al Convenţiei.
Reclamanţii sunt două cupluri de cetăţeni italieni care, în conformitate cu dreptul român, au adoptat fiecare câte un copil în România, respectiv Florentina şi Mariana, care la momentul pronunţării hotărârilor de încuviinţare a adopţiei aveau nouă ani şi jumătate şi nu îşi văzuseră niciodată părinţii adoptivi. Copiii nu au vrut să plece în Italia împreună cu aceştia din urmă şi între timp adopţia Marianei a fost desfăcută la cererea sa, în timp ce o acţiune de aceeaşi natură era în curs de judecată în privinţa Florentinei. Hotărârile care dispuneau adopţia nu au fost executate de către autorităţile române din cauza ezitărilor în privinţa legalităţii procedurii (a se vedea opinia majorităţii în paragrafele 161 şi 162 din hotărâre).
Reclamanţii se plâng pentru neexecutarea acestor hotărâri, pe care o consideră o atingere adusă dreptului lor la respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie.
Prima problemă la care Curtea a fost nevoită să răspundă este aceea de a şti dacă exista o legătură de familie între reclamanţi şi copii.
În opinia mea, răspunsul este negativ. Jurisprudenţa Curţii în materie de relaţii între adulţi şi copii, relaţii protejate de articolul 8 a pus întotdeauna accentul pe existenţa reală a unei vieţi de familie, în general întemeiată pe legături biologice. Relaţiile între părinţi şi copii adoptivi merită aceeaşi protecţie, tocmai în considerarea existenţei acestei vieţi de familie reale. Deciziile Comisiei care sunt citate în paragraful 140 privesc, spre deosebire de relaţiile dintre reclamanţi şi cei doi copii, legături reale de acest tip. În cauza X, împotriva Franţei, tatăl adoptiv locuise împreună cu copilul timp de şapte ani, În cauza X, împotriva Belgiei, reclamantul avusese timp de mai mulţi ani în grijă copilul pe care dorea să îl adopte.
Nu este, în opinia mea, hotărârea care dispune adopţia cea care, prin ea însăşi, merită protecţia articolului 8, ci ceea ce ea reprezintă în termeni de realitate socială. O interpretare diferită a conduce la o concluzie şocantă - şi în opinia mea inacceptabilă -, aceea că o legătură naturală între un tată biologic şi un copil, în lipsa altor elemente complementare, nu creează în mod automat o viaţă familială (a se vedea hotărârea în cauza Lebbink împotriva Olandei din 1 iunie 2004), în timp ce, dimpotrivă, viaţa de familie ar putea fi creată printr-o hotărâre care dispune adopţia, independent de modul în care aceasta s-a realizat şi de relaţiile între cei interesaţi.
Consider că în această cauză, circumstanţele complementare care ar trebui să conducă la acordarea protecţiei articolului 8 legăturii juridice dintre reclamanţi şi copii lipsesc. În momentul pronunţării hotărârilor de încuviinţare a adopţiei, copiii nu îi văzuseră încă pe reclamanţi şi nici avuseseră nici cel mai mic contact cu aceştia. Nu reiese, din dosarul cauzei, că li s-ar fi cerut vreodată părerea, fie în mod direct într-o întâlnire cu un judecător sau consilier, fie în mod indirect, prin intermediul expertizelor care ar fi oferit posibilitatea de a li se afla părerea şi sentimentele în legătură cu această adopţie concretă. Căminul în care, în momentul pronunţării hotărârilor, copiii trăiau de aproximativ cinci şi respectiv şase ani, şi unde fetiţele fuseseră îngrijite şi educate, nu a putut în nici un mod, în timpul procedurii, să îşi facă cunoscută poziţia, întemeiată pe cunoaşterea copiilor. De îndată ce a devenit posibil, copiii înşişi au iniţiat o procedură în vederea desfacerii adopţiei, putând în sfârşit să îşi facă înţeleasă dorinţa de a nu pleca în Italia pentru a locui cu reclamanţii. Pe scurt, nu există nici o legătură afectivă sau de fapt prin care copiii să se simtă apropiaţi de reclamanţi şi care ar fi conferit ficţiunii juridice a hotărârii care încuviinţa adopţia un conţinut care să poată fi considerat drept viaţă de familie.
Recunosc că modul în care procedurile de adopţie s-au desfăşurat pentru reclamanţi a fost dificil de suportat. Dar faptul că procedura nu a fost echitabilă faţă de reclamanţi nu poate fi, în opinia mea, un element decisiv pentru a răspunde la întrebarea dacă a existat viaţă de familie între ei şi copii. Mai mult, după părerea mea, nu este suficient, pentru a admite existenţa unei vieţi de familie, faptul că reclamanţii sau considerat întotdeauna părinţii minorelor şi s-au comportat în această calitate faţă de copii în unica modalitate avută la dispoziţie, şi anume trimiţându-le scrisori, scrise în limba română, într-adevăr, aceasta ar însemna ca, în context, poziţia unor copii în vârstă de aproape zece ani să nu fie luată în considerare.
Este adevărat, chiar adopţiile internaţionale care s-au desfăşurat în mod evident într-o manieră riguroasă, şi chiar atunci când privesc copii adoptaţi la vârste foarte mici, ridică adesea probleme delicate, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. În această privinţă, plecarea copilului în ţara de reşedinţă a părinţilor poate juca un rol important. Nu vreau să afirm că acest element constituie prin el însuşi un motiv pentru a renunţa la încercarea de a găsi o familie pentru un copil astfel ca el să crească într-un mediu plin de afecţiune, chiar dacă acest mediu este în altă ţară. Totuşi, poziţia extrem de delicată în care se găsesc aceşti copii necesită o protecţie specială, în Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperarea în materie de adopţie internaţională, această protecţie se acordă în special prin stabilirea obligaţiei statelor de a analiza aşa cum se cuvine posibilităţile de stabilire ale copilului în statul de origine (articolul 4 b) şi de a se asigura, având în vedere vârsta şi maturitatea copilului, că acesta beneficiază de consiliere şi este informat aşa cum se cuvine asupra consecinţelor adopţiei, şi că dorinţele şi părerea copilului au fost luate în considerare (articolul 4 d).
Mi se pare că aceasta cauză dă naştere unor serioase incertitudini în privinţa respectării acestor condiţii.
A admite în circumstanţele prezentei cauze existenţa unei vieţi de familie ar oferi o protecţie insuficientă copiilor adoptaţi internaţional şi care au atins o vârstă la care dorinţele şi părerile lor trebuie luate în serios înainte de adoptarea deciziei finale care încuviinţează adopţia, în considerarea consecinţelor care derivă din aceasta (a se vedea, de exemplu, paragraful 152 din hotărâre).
Curtea a examinat din oficiu dacă neexecutarea hotărârilor de încuviinţare a adopţiei constituie o încălcare a articolului 6. Majoritatea consideră că "Or, o asemenea situaţie aduce atingere statului de drept, întemeiat pe preeminenţa dreptului şi pe securitatea raporturilor juridice, în ciuda existenţei anumitor motive în măsură a o justifica" (paragraful 187 din hotărâre). Nu pot fi de acord cu a asemenea interpretare a articolului 6, interpretare care să se limiteze la a recunoaşte preeminenţa fiecărei reguli de drept. Or, în opinia mea, articolul 6 nu ar putea justifica executarea unei hotărâri judecătoreşti care, în aplicarea sa, încalcă drepturi fundamentale ale altuia. În prezenta cauză, executarea hotărârilor ar fi obligat copiii să îşi părăsească ţara împotriva voinţei lor pentru a locui cu părinţi pe care nu îi întâlniseră niciodată. Nu consider că autorităţile române ar fi trebuit să execute asemenea hotărâri. Aceasta ar fi reprezentat după părerea mea un act al statului care ridică probleme grave cu privire la respectarea drepturilor copiilor în conformitate cu articolul 8. De aceea, consider că nu a fost încălcat articolul 6.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.