"nimeni nu e mai presus de lege"

art.8 din Conventie

În cauza Silvestru Cotleţ împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a IV-a), statuând în cadrul unei Camere formate din: domnul Nicolas Bratza, preşedinte; domnii M. Pellonpaa, C. Bîrsan, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki şi doamna V. Straznicka, judecători; şi domnul M. O'Boyle, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 13 mai 2003, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 38.565/97, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Silvestru Cotleţ (reclamantul), s-a adresat Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 16 noiembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul care beneficiază de asistenţă judiciară este reprezentat în faţa Curţii de către domnul D. Mihai, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna C.I. Tarcea.
3. Reclamantul s-a plâns de o încălcare a dreptului său la respectarea corespondenţei, prevăzut de articolul 8 şi de fostul articol 25 (actual articol 34) din Convenţie, datorită întârzierilor în primirea corespondenţei şi deschiderii corespondenţei destinate sau provenind de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) şi de la Comisie, precum şi de refuzul autorităţilor de a-i pune la dispoziţie hârtie, plicuri şi timbre pentru corespondenţa sa cu Curtea.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul 11).
5. Cererea a fost atribuită primei Secţii a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia s-a constituit, în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament, Camera însărcinată cu examinarea cererii (art. 27 § 1 din Convenţie).
6. Printr-o decizie din 10 octombrie 2000 Camera a declarat cererea parţial admisibilă.
7. La 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat compunerea secţiilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a IV-a, astfel modificată (art. 52 § 1).
8. Printr-o decizie din 16 aprilie 2002 Camera a declarat restul plângerii admisibile.
9. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
10. Reclamantul, Silvestru Cotleţ, este cetăţean român, născut în anul 1964, şi are domiciliul în Gura Humorului.
11. La data de 23 iulie 1992 reclamantul a fost condamnat de către Tribunalul Caraş-Severin la 18 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărâre printr-o decizie definitivă din data de 20 ianuarie 1993.
12. După condamnare reclamantul a fost depus în Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin. A fost apoi transferat la penitenciarele din Timişoara, Gherla, Jilava, Rahova, Craiova, Târgu Ocna şi Mărgineni.
13. Reclamantul a sesizat Comisia la data de 16 noiembrie 1995. Scrisoarea sa a sosit la secretariatul Comisiei în data de 5 ianuarie 1996, într-un plic purtând antetul Ministerului Justiţiei, trimis din Bucureşti. Reclamantul informa Comisia că aceasta era "ultima lui speranţă".
14. Prin scrisoarea din 19 februarie 1996, secretariatul Comisiei a solicitat reclamantului să îşi precizeze cererile şi să îi pună la dispoziţie copii de pe deciziile judiciare pertinente pentru cererile sale. I s-a trimis, de asemenea, în anexă textul Convenţiei şi o notă explicativă.
15. Prin scrisoarea din 10 octombrie 1996 reclamantul a răspuns că întârzierea în primirea răspunsurilor se datora formalităţilor necesare pentru a obţine copii de pe documentele cerute. A explicat, de asemenea, că nu putea pune la dispoziţie copii de pe dosarul său de penitenciar de la Timişoara, deoarece nu avea suficienţi bani pentru a le fotocopia.
16. Această scrisoare a sosit la secretariatul Comisiei în data de 16 decembrie 1996, cu o scrisoare datată 26 noiembrie 1996 a directorului Direcţiei Generale a Penitenciarelor, generalul de divizie I.C. Cele două scrisori au sosit într-un plic ce purta antetul Ministerului Justiţiei, trimis din Bucureşti.
17. Prin scrisoarea din 17 ianuarie 1997 secretariatul Comisiei i-a cerut reclamantului explicaţii cu privire la întârzierea corespondenţei. Reclamantul a răspuns printr-o scrisoare, datată 17 februarie 1997, prin care susţinea că întârzierile în corespondenţa sa cu Comisia nu îi erau imputabile, şi a cerut ajutor în asigurarea respectării art. 8 din Convenţie. A confirmat primirea notei explicative pe care Comisia i-a trimis-o la data de 19 februarie 1996. Această scrisoare a sosit la Comisie la data de 27 martie 1997, cu o scrisoare de însoţire din 18 martie 1997, provenind de la directorul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, I.C. Cele două scrisori au fost trimise într-un plic purtând antetul Ministerului Justiţiei, expediat din Bucureşti.
18. La data de 30 aprilie 1997, secretariatul Comisiei l-a informat pe reclamant că cererea sa referitoare la caracterul pretins inechitabil al procedurii prin care s-a ajuns la condamnare prezenta anumite probleme şi i-a cerut precizări în legătură cu cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie, pe care acesta îl invocase în scrisoarea precedentă.
19. La data de 19 mai 1997 reclamantul a răspuns că i-au fost înmânate deschise toate scrisorile trimise de către Comisie şi a fost obligat să înmâneze autorităţilor penitenciare scrisorile sale destinate Comisiei, într-un plic deschis. Aceste scrisori erau apoi trimise Direcţiei Generale a Penitenciarelor din Bucureşti, unde erau înregistrate şi trimise la destinaţie. El se plângea şi de faptul că şeful închisorii "uitase" să îi înmâneze textul Convenţiei care îi fusese trimis în anexă la scrisoarea secretariatului Comisiei din 19 februarie 1996. El sublinia faptul că doar datorită celorlalte scrisori ale Comisiei şi în urma insistenţelor repetate comandantul îi înmânase în cele din urmă textul Convenţiei.
20. Scrisoarea din 9 mai 1997 a sosit la Comisie în data de 4 iulie 1997, împreună cu o scrisoare de însoţire a directorului adjunct al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, colonelul M.V. Cele două scrisori fuseseră trimise împreună din Bucureşti, într-un plic purtând antetul Ministerului Justiţiei.
21. La data de 22 august 1997 reclamantul a trimis Comisiei formularul de cerere. Formularul a fost, de asemenea, trimis din Bucureşti împreună cu o scrisoare de însoţire provenind de la Direcţia Generală a Penitenciarelor într-un singur plic sosit la Comisie la data de 20 octombrie 1997.
22. Mai multe scrisori ale reclamantului din 8 martie, 16 septembrie şi 31 decembrie 1999, 15 octombrie, 11 noiembrie, 12, 4 şi 21 decembrie 2000 au sosit la Curte, respectiv în plicuri obişnuite închise, în termen de o săptămână după expediere.
23. Printr-o scrisoare din 8 martie 1999 reclamantul a informat Curtea că era împiedicat să comunice cu aceasta, deoarece autorităţile refuzau să îi pună la dispoziţie hârtie de scris şi plicuri. Reclamantul cerea ajutorul Curţii pentru a remedia această situaţie şi arăta că reuşise, în cele din urmă, să obţină un plic doar prin intermediul unui alt deţinut.
24. Printr-o scrisoare din 16 septembrie 1999 reclamantul a prezentat Curţii scuzele sale deoarece fusese obligat, din lipsă de timbru, să pună scrisoarea sa alături de cea a unui alt deţinut care scria Curţii.
25. Prin scrisoarea din 11 noiembrie 2000, trimisă din Spitalul-penitenciar Târgu Ocna, reclamantul a comunicat faptul că a primit la data de 8 noiembrie 2000 o scrisoare din partea Grefei Curţii, care îi fusese trimisă la data de 27 octombrie 2000, şi sublinia faptul că această scrisoare îi parvenise într-un plic deschis.
El arăta, de asemenea, că introducerea cererii sale la Strasbourg şi corespondenţa sa cu Secretariatul provocase ostilitatea gardienilor faţă de el. Reclamantul se exprima în termenii următori: "în închisoare, gardienii nu sunt mulţumiţi de corespondenţa mea cu dumneavoastră şi, pentru acest motiv, se pare că voi fi transferat şi s-ar putea să mai am şi alte probleme". El informa, de asemenea, Curtea că un alt deţinut care cunoştea limba franceză îl ajutase să traducă formularul de cerere, dar că nu putea dezvălui numele persoanei în cauză, deoarece aceasta ar putea avea probleme cu conducerea penitenciarului.
26. Printr-o scrisoare din 15 mai 2002 conducerea Penitenciarului din Mărgineni, răspunzând unei cereri de informaţii, adresată de către agentul Guvernului român, confirma în primul rând faptul că reclamantul fusese deţinut succesiv în Penitenciarul Mărgineni din 27 martie 1998 până în 3 octombrie 1999, din 27 iunie în 19 iulie 2000 şi din 29 mai 2001 în 13 ianuarie 2002. Se arăta apoi de către aceasta că, în perioadele amintite, reclamantul avea în contul său suma de 592.000 lei şi că nu făcuse nici o cerere în vederea obţinerii unei eventuale finanţări care i-ar fi fost necesară pentru a putea introduce o cerere la Curte. Conducerea penitenciarului arăta apoi că, în perioadele amintite, reclamantul se adresase o singură dată Ministerului Justiţiei, şi aceasta doar pentru a solicita graţierea, şi că nimic nu dovedea faptul că s-ar fi adresat ulterior Curţii.

II. Drept intern aplicabil
27. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă aplicabile sunt descrise în Hotărârea Petra împotriva României (Hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII, p. 2853, §§ 25-26).
28. Din punctul de vedere al Guvernului, Ordinul nr. 2.036/C sau nr. 2.037/C, care garantează secretul corespondenţei deţinuţilor, a fost adoptat la data de 24 noiembrie 1997 de către ministrul justiţiei. Guvernul nu a depus o copie a ordinului în discuţie şi nu rezultă din elementele prezentate de Guvern că Curtea şi-ar putea procura singură acest ordin sau că acesta ar fi fost publicat.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie
29. Reclamantul se plânge de încălcări ale dreptului său la corespondenţă cu Comisia şi cu Curtea. El invocă sub acest aspect art. 8 din Convenţie, care prevede că:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
30. Curtea arată că plângerea are trei părţi: prima se referă la întârzierile în transmiterea corespondenţei reclamantului destinate Comisiei sau Curţii; cea de-a doua priveşte deschiderea corespondenţei reclamantului, destinată Comisiei şi Curţii sau provenind de la acestea; cea de-a treia se referă la refuzul administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa cu Curtea.

1. Asupra întârzierilor în transmiterea corespondenţei reclamantului, destinată Curţii şi Comisiei

A. Argumentele părţilor
31. Reclamantul susţine că întârzierile în transmiterea corespondenţei destinate Comisiei sau Curţii aduc atingere dreptului garantat de art. 8, citat mai sus.
32. Guvernul admite că reclamantul a suferit o ingerinţă în dreptul său la respectarea corespondenţei cu Comisia, datorită întârzierilor înregistrate în transmiterea corespondenţei destinate Comisiei, şi că această întârziere nu era prevăzută de o "lege", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. Trimite, în ceea ce priveşte acest ultim punct, la Hotărârea Petra împotriva României din 23 septembrie 1998, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 8 din Convenţie, pe motiv că legea română nu îndeplinea exigenţa de accesibilitate a legii, în sensul celui de-al doilea alineat al art. 8 din Convenţie. Guvernul subliniază totuşi că reclamantul nu a mai suferit nici o ingerinţă în dreptul la respectarea corespondenţei după data de 24 noiembrie 1997, dată la care a fost adoptat un ordin al ministrului justiţiei (denumit în continuare ordinul ministrului justiţiei), care garanta transmiterea imediată a corespondenţei deţinuţilor, precum şi secretul acesteia.

B. Aprecierea Curţii
33. Curtea remarcă în primul rând faptul că această parte a plângerii se referă la o perioadă care începe la data de 16 noiembrie 1995, dată la care reclamantul a trimis o primă scrisoare Comisiei, până la data de 20 octombrie 1997, dată la care Comisia a primit scrisoarea reclamantului din 22 august 1997. Curtea relevă faptul că pe parcursul acestei perioade corespondenţa reclamantului a ajuns la destinaţie în termene care variau între o lună şi 10 zile minimum şi două luni şi 10 zile maximum.
Curtea remarcă faptul că după 20 octombrie 1997 scrisorile reclamantului au sosit în termene normale, în general între una şi două săptămâni după expediere (§ 22 de mai sus). Curtea consideră, pe baza elementelor furnizate, că nici o ingerinţă nu poate fi observată după data de 20 octombrie 1997 cu privire la întârzierea în transmiterea corespondenţei reclamantului destinate Curţii.
34. Curtea remarcă apoi că nu este contestat faptul că întârzierea în transmiterea corespondenţei reclamantului între 16 noiembrie 1995 - 20 octombrie 1997 constituie, în speţă, o ingerinţă în dreptul său la respectarea corespondenţei, garantat de art. 8 § 1 din Convenţie, care nu era prevăzută de o "lege", în sensul alin. 2 al art. 8 din Convenţie.
35. În această privinţă Curtea reaminteşte că în cauza Petra împotriva României, citată mai sus, a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie pe motiv că "legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor" (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, § 38 in fine), şi că "dispoziţiile interne aplicabile în materie de control al corespondenţei deţinuţilor (...) lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă neadecvată reeducării condamnatului (§ 25 de mai sus). Controlul corespondenţei pare deci, automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.
În ceea ce priveşte regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia" (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, § 37).
36. Curtea consideră că nimic din această speţă nu este, din acest punct de vedere, distinct faţă de speţa Petra împotriva României, citată mai sus. Ingerinţa litigioasă este întemeiată, în speţa de faţă, pe aceleaşi dispoziţii interne ca şi cele declarate de Curte ca incompatibile cu cerinţele unei "legi", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. Curtea concluzionează că ingerinţa nu a fost, prin urmare, prevăzută de "lege" şi că, din acest punct de vedere, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.
37. Cu privire la concluzia precedentă, Curtea nu consideră necesar să verifice în speţă respectarea celorlalte exigenţe din cel de-al doilea alineat al art. 8 şi nici calitatea de "lege" a ordinului ministrului justiţiei din 24 noiembrie 1997 la care trimite Guvernul, deoarece, în sensul alin. 2 citat mai sus, acesta a intervenit ulterior faptelor care constituie această parte a plângerii, întemeiată pe art. 8 din Convenţie.

2. Asupra deschiderii corespondenţei reclamantului destinate Comisiei şi Curţii sau provenind de la acestea

A. Argumentele părţilor
38. Guvernul nu contestă faptul că înainte de 24 noiembrie 1997 reclamantul a suferit o ingerinţă în dreptul său la respectarea corespondenţei, motivul fiind deschiderea corespondenţei destinate Comisiei sau provenind de la aceasta. Lăsând la aprecierea Curţii acest aspect, Guvernul admite că ingerinţa menţionată nu era prevăzută de o "lege", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie, precum Curtea a constatat în Hotărârea Petra împotriva României citată mai sus, pentru fapte similare celor din speţă.
Guvernul subliniază totuşi că după data de 24 noiembrie 1997, după adoptarea unui ordin de către ministrul justiţiei - nr. 2.036/C sau 2.037/C, care garanta secretul corespondenţei deţinuţilor, reclamantul nu a mai suferit încălcări ale dreptului său la corespondenţă. Guvernul arată că numeroase măsuri au fost adoptate de către Direcţia Generală a Penitenciarelor din Bucureşti pentru punerea în aplicare a ordinului menţionat: pe de o parte, o circulară prin care se atrăgea atenţia asupra importanţei respectării de către personalul din penitenciar a dreptului la corespondenţă al deţinuţilor a fost expediată în fiecare penitenciar; pe de altă parte, ordinul menţionat este prezentat fiecărui nou-deţinut, care află astfel care sunt drepturile şi obligaţiile sale în această privinţă.
39. Reclamantul contestă afirmaţiile Guvernului, conform cărora, după 24 noiembrie 1997, nu i s-a mai încălcat dreptul la respectarea secretului corespondenţei. El trimite, sub acest aspect, la scrisoarea de la Penitenciarul Mărgineni din 15 mai 2002, adresată agentului Guvernului, care arată că între 1998 şi 2002 reclamantul nu ar fi formulat nici o cerere de finanţare pentru a trimite o cerere Curţii şi că ar fi trimis o singură cerere Ministerului Justiţiei pentru a solicita graţierea. El consideră că scrisoarea menţionată constituie o dovadă a faptului că administraţia penitenciară a continuat să ţină un registru conţinând corespondenţa deţinuţilor şi a continuat să citească această corespondenţă şi după data de 24 noiembrie 1997. Reclamantul subliniază, în cele din urmă, că administraţia penitenciară citise scrisoarea sa adresată ministrului justiţiei din moment ce cunoştea conţinutul acestei scrisori.

B. Aprecierea Curţii

1. Perioada de până la 24 noiembrie 1997
40. Curtea arată că nu se contestă, în speţă, faptul că deschiderea corespondenţei reclamantului destinate Comisiei sau provenind de la aceasta înainte de 24 noiembrie 1997 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei. Curtea relevă apoi că ingerinţa menţionată este anterioară datei de 23 septembrie 1998, dată la care Curtea a considerat, în cauza Petra împotriva României, citată mai sus, că art. 8 din Convenţie fusese încălcat de către autorităţi, pe motiv că dispoziţiile interne aplicabile nu îndeplineau exigenţele alin. 2 al art. 8 din Convenţie (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, §§ 38-39).
41. Or, ingerinţa litigioasă fiind întemeiată, în speţă, pe aceleaşi dispoziţii interne, precum cele deja declarate ca neîndeplinind condiţiile unei "legi", Curtea consideră că nimic din această speţă nu permite să se distingă, din acest punct de vedere, între speţa de faţă şi speţa Petra împotriva României citată mai sus.
42. Aşadar, ingerinţa litigioasă neîndeplinind condiţia de a fi prevăzută de o "lege", Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 8 din Convenţie sub acest aspect.
2. Perioada de după 24 noiembrie 1997
43. În ceea ce priveşte respectarea secretului corespondenţei reclamantului după data de 24 noiembrie 1997, Curtea constată faptul că se găseşte în faţa unei controverse între părţi, în măsura în care Guvernul neagă existenţa oricărei ingerinţe după data la care ministrul justiţiei a adoptat ordinul care garantează secretul corespondenţei deţinuţilor, fapt contestat de reclamant. În această situaţie îi revine mai întâi Curţii rolul să decidă asupra acestei controverse pe baza dosarului aflat în posesia sa (Messina împotriva Italiei, Hotărârea din 2 februarie 1993, seria A n 257-H, § 31).
44. Curtea arată că din scrisoarea din 15 mai 2002 a Direcţiei Penitenciarului Mărgineni rezultă că autorităţile au continuat şi după data de 24 noiembrie 1997 să controleze corespondenţa reclamantului, mai ales în ceea ce priveşte obiectul acesteia şi destinatarii. Curtea notează, în această privinţă, că autorităţile penitenciare erau la curent cu faptul că între anii 1998 şi 2002 reclamantul nu a trimis nici o cerere Curţii şi că trimisese o singură cerere ministrului justiţiei pentru a solicita graţierea (§ 26 menţionat mai sus). În plus, Curtea remarcă faptul că reclamantul s-a plâns în scrisoarea sa din 11 noiembrie 2000 de faptul că scrisoarea din data de 27 octombrie 2000, provenită de la Grefa Curţii, i-a fost înmânată deschisă, fapt pe care Guvernul nu îl contestă (§ 25 de mai sus). Aceste elemente permit Curţii să acorde încredere afirmaţiilor reclamantului. Curtea consideră, aşadar, că ingerinţa în dreptul la respectarea corespondenţei a continuat şi după data adoptării ordinului ministrului justiţiei, care garanta secretul corespondenţei deţinuţilor.
45. Această ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este "prevăzută de lege", urmăreşte un scop sau scopuri legitime şi este, în plus, "necesară într-o societate democratică" pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Marii Britanii, 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, § 34, şi Calogero împotriva Marii Britanii, 25 martie 1983, seria A, nr. 62, p. 32, § 84, Campbell c Diana împotriva Italiei, 15 noiembrie 1996, Culegerea 1996-V, p. 1775, § 28).
46. În ceea ce priveşte legalitatea ingerinţei, Curtea, în absenţa unor indicaţii mai precise oferite de către părţi, pleacă de la ideea că, în speţă, controlul corespondenţei reclamantului s-a întemeiat, spre deosebire de cauza Petra împotriva României menţionată anterior, pe ordinul pe care ministrul justiţiei l-ar fi adoptat la data de 24 noiembrie 1997 şi care garanta secretul corespondenţei deţinuţilor. Chiar dacă s-ar presupune că nu a fost aşa în cazul de faţă, sarcina de a indica dispoziţiile eventualei legi pe care s-au întemeiat autorităţile naţionale pentru a supune corespondenţa deţinutului unui control îi aparţine Guvernului (Hotărârea Di Giovine împotriva Italiei, nr. 39.920/98, § 25, Hotărârea din 26 iulie 2001, nepublicată).
47. Or, Curtea arată în primul rând că există unele incoerenţe în observaţiile Guvernului referitoare la ordinul ministrului justiţiei din 24 noiembrie 1997, în măsura în care acesta este uneori identificat sub numărul 2.036/C, iar alteori sub numărul 2.037/C. În plus, nu rezultă din informaţiile puse la dispoziţie de către Guvern sau pe care Curtea le-a obţinut ea însăşi că ordinul în cauză ar fi fost publicat. În aceste condiţii şi în lumina jurisprudenţei în materie (Hotărârea Petra împotriva României citată mai sus, § 37; Hotărârea Di Giovine împotriva Italiei, citată mai sus, § 26; Hotărârea Peers împotriva Greciei, nr. 28.524/95, § 82, CEDO 2001-III şi Labita împotriva Italiei, nr. 26.772/95, §§ 175-185, CEDO 2000-IV), Curtea consideră că ingerinţa litigioasă nu era prevăzută de o "lege", în sensul alin. 2 al art. 8 din Convenţie.
48. Cu privire la concluzia precedentă, Curtea nu consideră necesar să verifice, în speţă, respectarea celorlalte condiţii din alin. 2 al art. 8 din Convenţie.

3. Asupra refuzului administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea

A. Argumentele părţilor
49. Reclamantul consideră că refuzul administraţiei penitenciare, după data de 24 noiembrie 1997, de a-i pune la dispoziţie cele necesare, precum plicuri, timbre şi hârtie de scris, pentru a se putea adresa Curţii constituie o încălcare a art. 8. El consideră că această încălcare se datorează lipsei de precizie şi de accesibilitate a reglementării aplicabile.
50. Guvernul contestă adevărul afirmaţiilor reclamantului şi consideră că acestea sunt nefondate. Se arată că, în virtutea ordinului ministrului justiţiei din 24 noiembrie 1997, le revine deţinuţilor sau familiilor acestora sarcina de a achiziţiona plicurile şi timbrele necesare pentru corespondenţa lor şi că, atunci când deţinuţii nu dispun de mijloacele financiare necesare, cheltuielile sunt suportate de către administraţiile penitenciare. În acest caz reclamantul este obligat să facă o cerere în scris la administraţia penitenciară. Or, Guvernul subliniază că nu rezultă din registrele Penitenciarului Mărgineni faptul că reclamantul ar fi formulat o asemenea cerere şi arată că, în orice caz, nu ar fi putut să beneficieze de acestea în mod gratuit, deoarece avea în cont suma de 592.000 lei.
51. Guvernul arată apoi că, potrivit informaţiilor transmise de Direcţia Generală a Penitenciarelor, deţinuţilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de "regulament" li se atribuie două plicuri într-o lună. Guvernul nu a identificat însă reglementarea în cauză.
52. Reclamantul susţine că cerinţa la care face referire Guvernul este ilogică: deţinutul care are nevoie de hârtie şi plicuri nu poate fi obligat să le ceară în scris, pe o hârtie pe care oricum nu o posedă. Este vorba în acest caz, după părerea reclamantului, de o restrângere nejustificată a posibilităţii de a pune în practică dreptul la respectarea corespondenţei sale. Reclamantul subliniază că s-a lovit de un refuz faţă de toate cererile sale formulate oral către comandantul penitenciarului, pe motiv că erau disponibile doar plicuri timbrate pentru România, nu şi pentru străinătate.
53. Reclamantul subliniază că Guvernul citează o anumită reglementare, în virtutea căreia deţinuţilor li se acordau gratuit două plicuri pe lună, fără însă a identifica această reglementare. Or, el arată că, în mod evident, plicurile nu sunt suficiente pentru a-şi putea exercita dreptul la corespondenţă.
54. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului, conform căreia el ar fi avut în cont suma de 590.000 lei, reclamantul susţine că este vorba despre o sumă modestă - echivalentul în lei a 18 euro, pe care a avut-o în cont o scurtă perioadă, în lunile august şi septembrie 1998, şi care reprezenta beneficiul obţinut în urma vânzării tablourilor şi icoanelor sale la o expoziţie. Reclamantul subliniază că a cerut timbre şi plicuri atunci când nu mai avea mijloace de a şi le procura, adică după ce cumpărase, cu banii pe care îi avea în cont, lucruri elementare pentru uz curent (ţigări, săpun, hrană etc.).
55. Reclamantul susţine, în fine, că cheltuielile realizate de deţinuţi pentru corespondenţa cu Curtea nu sunt "cheltuieli voluptorii", realizate în interes pur personal. Corespondenţa cu Curtea răspunde, după părerea reclamantului, unui interes general, şi anume aceluia de a permite Curţii să dea o hotărâre bazată pe toate elementele pertinente de fapt şi de drept într-un caz de speţă. Or, aceasta implică, între altele, posibilitatea reclamantului de a informa Curtea cu privire la orice element nou sau de a-i pune la dispoziţie elementele pe care le consideră pertinente pentru a-şi apăra cauza. Pentru acest motiv reclamantul consideră că autorităţile trebuie să ia toate măsurile necesare în scopul de a garanta deţinuţilor posibilitatea reală de a se adresa Curţii de fiecare dată când au nevoie.

B. Aprecierea Curţii
56. Curtea consideră că această cerere a reclamantului pune în speţă două probleme distincte, deşi legate între ele: aceea, în primul rând, de a şti dacă statul avea o obligaţie pozitivă de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi, apoi, aceea de a şti dacă statul şi-a îndeplinit această obligaţie.

1. Asupra responsabilităţii statului pentru neîndeplinirea unei obligaţii pozitive
57. Curtea remarcă faptul că reclamantul se plânge, în substanţă, nu de un act, ci de inacţiunea statului. Ea reaminteşte, în această privinţă, că art. 8 are drept obiectiv esenţial apărarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice şi nu se limitează doar la a cere statului să se abţină de la asemenea ingerinţe: acestei interdicţii i se pot adăuga obligaţii pozitive inerente respectării efective a drepturilor garantate de art. 8, menţionat (X şi Y împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1985, seria A nr. 91, p. 11, § 23 şi Stjerna împotriva Finlandei, Hotărârea din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 299-B, p. 61, § 38).
58. În ceea ce priveşte art. 8 din Convenţie, Curtea a ajuns la concluzia că există acest tip de obligaţii în sarcina unui stat, atunci când ea a constatat existenţa unei legături directe şi imediate între măsurile cerute de un reclamant, pe de o parte, şi, viaţa privată sau familială a acestuia, pe de altă parte (a se vedea, printre altele, Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303 C, p. 56, § 58; Guerra şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 228, § 60).
59. În speţă, Curtea constată că există o asemenea legătură directă între dreptul pretins de reclamant, şi anume acela de a i se pune la dispoziţie de către administraţia închisorii cele necesare pentru corespondenţa cu Curtea şi, pe de altă parte, dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale, aşa cum este acesta garantat de art. 8 din Convenţie. De fapt, a dispune de materiale precum hârtie de scris, timbre sau plicuri este un lucru inerent exercitării de către reclamant a dreptului său la respectarea corespondenţei, garantat de art. 8 din Convenţie. Îi revine, aşadar, Curţii sarcina de a examina dacă autorităţile şi-au încălcat într-adevăr obligaţia pozitivă, aşa cum susţine reclamantul.

2. Asupra problemei eventualei nerespectări de către stat a obligaţiei sale pozitive
60. Curtea consideră că, contrar afirmaţiilor Guvernului, susţinerile reclamantului, care constituie cea de-a treia parte a plângerii sale sub aspectul prevederilor art. 8, nu sunt lipsite de fundament. Mai multe scrisori ale reclamantului au sosit în plicuri ale altor deţinuţi şi reclamantul a informat în mod constant Curtea cu privire la acest subiect, cerându-i ajutorul (paragrafele 23-24 de mai sus).
61. Curtea aminteşte în această privinţă că art. 8 din Convenţie nu obligă statele să suporte taxele legate de întreaga corespondenţă a deţinuţilor şi nici să garanteze deţinuţilor dreptul de a-şi alege materialul de scris (Boyle împotriva Marii Britanii, Hotărârea nr. 9.659/82, Decizia Comisiei din 6 martie 1985, decizii şi rapoarte 41, p. 91 şi Farrant împotriva Marii Britanii, Hotărârea nr. 7.291/75, Decizia Comisiei din 18 octombrie 1985, D.R. 50, p. 5). Totuşi, ar putea apărea o problemă dacă, în lipsa unor mijloace financiare, corespondenţa unui deţinut a fost în mod grav împiedicată (Hotărârea Boyle împotriva Marii Britanii, citată mai sus). De asemenea, obligarea deţinuţilor de a utiliza pentru corespondenţa lor hârtia specială a închisorii nu constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea corespondenţei, cu condiţia ca această hârtie să fie imediat disponibilă (Hotărârea Farrant împotriva Marii Britanii, citată mai sus).
62. Curtea remarcă faptul că Guvernul, după ce s-a referit la o reglementare în virtutea căreia reclamantul putea să beneficieze de două plicuri gratuite în decurs de o lună, nu a fost în măsură să dovedească faptul că reclamantul ar fi beneficiat în mod efectiv de această reglementare.
63. În plus, Curtea subscrie la argumentul părţii reclamante, conform căruia plicurile nu sunt suficiente pentru a-şi putea exercita dreptul la corespondenţă. Or, Curtea notează că, după părerea reclamantului, toate cererile sale de a-i fi furnizate materiale, adresate oral comandantului închisorii, au fost respinse pe motiv că erau disponibile doar plicuri timbrate pentru România şi nu pentru străinătate, fapt pe care Guvernul nu îl contestă.
64. Curtea nu acceptă argumentul Guvernului, conform căruia reclamantul ar fi omis să facă o cerere scrisă, în măsura în care partea interesată urmărea tocmai obţinerea, printre altele, a hârtiei de scris.
65. În aceste condiţii Curtea consideră că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi că, prin urmare, există o violare a art. 8 din Convenţie sub acest aspect.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 34 din Convenţie
66. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un recurs individual garantat de art. 34 din Convenţie (fostul art. 25), care prevede că:
"Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept."
67. Reclamantul arată că introducerea unei cereri la Curte şi Comisie a determinat ostilitatea gardienilor împotriva sa, care l-au supus la presiuni pentru a-şi retrage plângerea. Arată apoi că refuzul administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie plicuri, timbre şi hârtie de scris pentru a se adresa Curţii, precum şi întârzierile în transmiterea corespondenţei şi deschiderea repetată a scrisorilor sale adresate Curţii şi Comisiei sau provenind de la acestea i-au cauzat reclamantului sentimente de angoasă şi frustrare, accentuate şi de faptul că acesta se găsea într-un spaţiu închis, fără a avea vreun contact cu familia sau cu lumea exterioară.
68. Guvernul subliniază că reclamantul nu a oferit, sub acest aspect, probe adecvate şi indubitabile şi consideră, prin urmare, că această cerere trebuie respinsă ca fiind nefondată.
69. Curtea reaminteşte că, pentru ca mecanismul recursului individual instaurat de art. 34 din Convenţie să fie eficace, este de cea mai mare importanţă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu Comisia, fără ca autorităţile să facă presiuni de vreun fel pentru a-şi retrage sau modifica cererile. Prin cuvântul presiuni trebuie să se înţeleagă nu doar reprimarea directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor declaraţi sau potenţiali, a familiilor lor sau a reprezentantului lor în justiţie, ci şi actele sau contactele indirecte şi aluziile care urmăresc să îi convingă pe aceştia, mai ales să îi descurajeze de a se folosi de o cale de atac pusă la dispoziţie de Convenţie. Pentru a determina dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant declarat sau potenţial constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 34 din Convenţie, trebuie să se ţină cont de circumstanţele particulare ale cazului. În această privinţă trebuie luate în considerare vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca autorităţile să îl influenţeze (Hotărârea Petra împotriva României, citată mai sus, § 43).
70. În scrisoarea sa adresată Curţii, din data de 11 noiembrie 2000, reclamantul şi-a exprimat temerea că va fi transferat într-un alt penitenciar sau că va avea "şi alte probleme" din cauza nemulţumirii gardienilor faţă de corespondenţa sa cu Curtea (§ 25 de mai sus), afirmaţii care nu au fost contestate de Guvernul pârât. De asemenea, reclamantul nu a dorit să dezvăluie numele deţinutului care l-a ajutat de teamă că acesta ar putea avea probleme cu cei din conducerea penitenciarului (§ 25 de mai sus).
71. După părerea Curţii, poate fi vorba despre acte de intimidare care, combinate, pe de o parte, cu omisiunea administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi, pe de altă parte, cu întârzierile în transmiterea corespondenţei şi deschiderea repetată a scrisorilor sale adresate Curţii şi Comisiei sau care provin de la acestea (§ 28-58 de mai sus) constituie în speţă o formă de presiune ilicită şi inacceptabilă, care a împiedicat dreptul la un recurs individual al reclamantului, cu încălcarea art. 34 din Convenţie. Această concluzie se impune cu atât mai mult în speţă, având în vedere vulnerabilitatea reclamantului închis într-un spaţiu limitat şi care avea, prin aceasta, foarte puţine contacte cu cei apropiaţi şi cu lumea exterioară.
72. În consecinţă, a avut loc o încălcare a art. 34 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 şi 34 din Convenţie, coroborate
73. Reclamantul invocă o încălcare a art. 8 şi 34 din Convenţie, coroborate, datorată întârzierilor în transmiterea corespondenţei provenite de la organismele Convenţiei şi refuzului autorităţilor de a-i pune la dispoziţie cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea.
74. Ţinând cont de concluzia la care a ajuns în § 59 şi 72 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe separat pe acest capăt de cerere a reclamantului.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
75. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciul
76. Reclamantul solicită suma de 200 euro cu titlu de daune materiale. El arată că a pictat în închisoare mai multe tablouri şi icoane, din care o parte a fost selecţionată şi trimisă la o expoziţie de pictură organizată în exteriorul închisorii. Or, văzându-şi în mod repetat respinse de către autorităţi cererile de hârtie, plicuri şi timbre, nu a avut nici o altă alternativă decât să cedeze 6 dintre tablourile sale altor deţinuţi, pentru ca aceştia să îi pună la dispoziţie cele necesare pentru corespondenţă sau pentru ca aceştia să accepte ca scrisorile sale destinate Curţii să plece în aceleaşi plicuri cu cele pe care aceştia le trimiteau, la rândul lor, Curţii. Reclamantul subliniază că îi era imposibil să încheie contracte de vânzare pentru tablourile sale cu alţi codeţinuţi, care să poată constitui probe pentru cererile sale pe baza art. 41 din Convenţie, ţinând cont de faptul că se afla în detenţie şi că nu avea hârtie la dispoziţie.
77. Solicită, de asemenea, suma de 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a comportamentului autorităţilor care au citit şi au expediat cu întârziere corespondenţa sa de la sau către organismele Convenţiei, care l-au privat de mijloacele necesare pentru a putea continua să corespondeze cu Curtea şi care au exercitat presiuni asupra lui pentru a-şi retrage cererea de la Strasbourg. El susţine că deschiderea repetată a scrisorilor sale şi întârzierile în sosirea sau în expedierea lor i-au cauzat sentimente de angoasă, frustrare, incertitudine şi descurajare, accentuate de faptul că se găsea într-un spaţiu închis, fără nici un contact cu lumea exterioară. Prin citirea şi expedierea cu întârziere a corespondenţei, autorităţile l-au supus la restricţii multiple ale dreptului său de a comunica cu Curtea şi cu Comisia. Acest fapt i-a cauzat suferinţe rezultate din faptul că s-a simţit izolat, umilit şi fără nici o apărare în faţa autorităţilor. Subliniază apoi că a fost obligat, în cele din urmă, să se umilească în faţa altor deţinuţi, menţionând situaţia sa financiară precară, în scopul de a le solicita plicuri sau timbre ori de a accepta să le folosească plicurile pentru a-şi trimite scrisorile. Sentimentele sale de incertitudine, descurajare şi abandon au fost foarte puternice, după cum o dovedeşte fraza conţinută în scrisoarea din 16 noiembrie 1995, adresată Comisiei, conform căreia Comisia era "ultima lui şansă".
78. Guvernul solicită Curţii să respingă cererea reclamantului cu privire la prejudiciul material. El arată că suma cerută este exagerată, deoarece costul unei scrisori către Franţa nu depăşeşte 3 euro. Arată apoi că reclamantul nu ar fi avut nevoie să îşi vândă tablourile, deoarece avea 592.000 lei în cont.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul nu contestă faptul că deţinuţii pot să aibă un sentiment de disconfort datorită faptului că scrisorile sunt citite de administraţia penitenciară. În acelaşi timp subliniază că citirea scrisorilor reclamantului a avut loc doar între 15 noiembrie 1995 şi 24 noiembrie 1997, deoarece, după această ultimă dată, autorităţile au remediat situaţia, adoptând un ordin ce garanta dreptul la corespondenţă nelimitată şi necenzurată. Guvernul consideră că susţinerile reclamantului, conform cărora s-ar fi umilit faţă de alţi prizonieri cerând plicuri şi timbre, nu sunt fondate, deoarece, pe de o parte, nu există nici o probă la dosar şi, pe de altă parte, nu era necesar să solicite susţinerea lor financiară, ţinând cont de faptul că el desfăşura o muncă remunerată în penitenciar, pictând în timpul detenţiei, printre altele, pereţii unei biserici.
79. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea arată că sumele cerute sunt în legătură directă cu încălcarea constatată de Curte la § 65 de mai sus şi care poartă asupra celei de-a treia părţi a cererii reclamantului, întemeiată pe art. 8 din Convenţie (§ 46-58 de mai sus). Curtea recunoaşte că partea interesată nu a prezentat probe pentru a-şi susţine afirmaţiile, conform cărora ar fi fost obligat să vândă sau să cedeze unele dintre tablouri altor codeţinuţi în schimbul materialelor necesare pentru corespondenţa cu Curtea sau pentru ca aceştia să accepte să îi expedieze scrisorile adresate Curţii. Totuşi, în această privinţă, ea acordă încredere afirmaţiilor reclamantului, conform cărora, având în vedere calitatea sa de deţinut şi lipsa materialelor, i-ar fi fost dificil să încheie cu alţi deţinuţi contracte scrise de vânzare pentru tablourile sale, care ar fi fost susceptibile să constituie elemente de probă pentru pretenţiile sale, sub aspectul art. 41 din Convenţie. Curtea remarcă în cele din urmă că elementele dosarului nu permit să se stabilească cu certitudine întinderea prejudiciului material efectiv suferit de reclamant.
80. În ceea ce priveşte cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că partea interesată a suferit cu siguranţă un prejudiciu moral datorită deschiderii şi întârzierilor în transmiterea corespondenţei sale cu Curtea, datorită omisiunii administraţiei penitenciare de a-i furniza cele necesare pentru a putea coresponda cu Curtea şi presiunilor exercitate asupra reclamantului, de natură să îi încalce acestuia dreptul la un recurs individual.
81. În aceste condiţii şi în considerarea tuturor elementelor care se găsesc în posesia sa, statuând în echitate, după cum se stabileşte în art. 41 din Convenţie, acordă reclamantului 2.500 euro pentru întregul prejudiciu suferit.

B. Cheltuieli de judecată (costuri şi cheltuieli)
82. Reclamantul solicită suma de 4.290 euro pentru cheltuieli de judecată, detaliată după cum urmează:
a) 180 euro pentru cheltuielile suportate de avocaţii săi pentru trimiteri de scrisori Curţii;
b) 4.110 euro pentru onorariile avocaţilor care l-au reprezentat în procedura desfăşurată în faţa Curţii.
83. Guvernul lasă la aprecierea Curţii problema sumei care ar trebui să fie acordată reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată, dar subliniază totuşi că ar trebui să se ţină cont şi de faptul că reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Curţii.
84. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care se desprind din jurisprudenţa sa (hotărârile Nikolova împotriva Bulgariei [GC], no 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II, Ozturk împotriva Turciei [GC], no 22.479/93, § 83, CEDO 1999-VI, şi Witold Litwa împotriva Poloniei, no 26.629/95, § 88, CEDO 2000-III).
85. Aplicând aceste criterii la speţa de faţă şi statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil să îi acorde reclamantului suma de 3.300 euro pentru cheltuieli de judecată, din care se vor scădea cei 920 euro care au fost deja plătiţi de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară şi care nu au fost luaţi în calcul în cererea reclamantului.

C. Majorări de întârziere
86 Curtea consideră adecvat să stabilească majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, datorită întârzierilor în sosirea şi în expedierea corespondenţei reclamantului destinate Comisiei;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, datorită deschiderii corespondenţei reclamantului destinate Curţii şi Comisiei sau provenind de la acestea;
3. hotărăşte că art. 8 din Convenţie a fost încălcat, datorită refuzului administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 34 din Convenţie;
5. hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe asupra pretinsei încălcări a drepturilor garantate de art. 8 şi 34 din Convenţie, coroborate;
6. hotărăşte că:
a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 2.500 euro (două mii cinci sute euro) cu titlu de daune materiale şi morale, precum şi 3.300 euro (trei mii trei sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, din care se vor scădea 920 euro, care au fost deja primiţi de reclamant pentru asistenţă judiciară;
b) această sumă va fi majorată, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 3 iunie 2003, cu aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Michael O'Boyle, Nicolas Bratza,
grefier preşedinte

(Cererea nr. 6.817/02)
In Cauza Iordache impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupančič, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 23 septembrie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 6.817/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Florian Iordache (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 iunie 2001 in temeiul art.34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul, caruia i-a fost acordat beneficiul asistentei judiciare, este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat prin agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul sustine in special o incalcare a dreptului sau de acces la instanta din cauza respingerii actiunii sale ca urmare a neachitarii taxelor de timbru, precum si o incalcare a dreptului sau la respectarea vietii de familie, in masura in care i s-au interzis drepturile parintesti in urma unei condamnari penale si instantele au refuzat sa ii acorde un drept de vizita. In fine, el sustine ca nu are nicio cale de atac efectiva pentru a se plange de interzicerea drepturilor sale parintesti.
4. La data de 18 ianuarie 2006, Curtea a hotarat sa ii comunice cererile de mai sus Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Conventie, aceasta a mai hotarat sa fie analizate in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei. In aceeasi zi, Curtea a hotarat sa acorde prioritate cererii, in aplicarea art. 41 din Regulamentul Curtii.

In Fapt

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut in anul 1966 si locuieste in Giurgiu.

A. Procedura penala impotriva reclamantului
6. La data de 9 septembrie 1998, printr-o ordonanta a parchetului de pe langa Tribunalul Giurgiu, reclamantul a fost invinuit pentru omucidere comisa asupra persoanei lui M.U., concubinul sotiei sale, V.I. In aceeasi zi, el a fost arestat
preventiv.
7. Prin rechizitoriul din 27 octombrie 1998, parchetul l-a trimis in judecata pe reclamant in fata Tribunalului Bucuresti pentru infractiunile mentionate in ordonanta de punere sub acuzare. Parchetul a retinut ca, la data de 8 septembrie 1998, insotit de alte persoane (martorii) si de fiul sau minor, reclamantul s-a dus cu masina la casa victimei; acolo a izbucnit o altercatie, iar partea interesata i-a aplicat cateva lovituri de cutit lui M.U., care i-au fost fatale acestuia. Apoi, reclamantul s-a urcat in masina si le-a aratat martorilor cutitul.
8. Prin Sentinta din 29 martie 1999, Tribunalul Giurgiu l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 20 de ani de inchisoare, insotita automat de pedeapsa accesorie prevazuta de art. 64 coroborat cu art. 71 din Codul penal, inclusiv interdictia de exercitare a autoritatii parintesti in timpul detentiei. Instanta a confirmat in mare parte constatarile parchetului.
9. Sentinta a fost confirmata de Curtea de Apel Bucuresti la data de 26 mai 1999, apoi de Curtea Suprema de Justitie, prin Decizia definitiva din 17 noiembrie 1999.
10. Prin Sentinta din 23 octombrie 2000, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de revizuire introdusa de reclamant. Sentinta a fost confirmata de Curtea de Apel Bucuresti la data de 8 ianuarie 2001, precum si de Curtea Suprema de Justitie, prin Decizia definitiva din 24 aprilie 2001.
11. La data de 29 mai 2007, comisia pentru individualizarea pedepselor a modificat regimul de executare a pedepsei reclamantului, care a trecut de la regimul semideschis la regimul de maxima securitate. Prin Incheierea din 21 iunie 2007, contestatia formulata de reclamant in temeiul Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal a fost respinsa de judecatorul-delegat, care a retinut ca nu erau intrunite conditiile prevazute de lege pentru executarea pedepsei in regim semideschis.
Prin Sentinta din 6 septembrie 2007, Judecatoria Giurgiu a confirmat incheierea judecatorului-delegat.
12. Prin Sentinta din 12 iulie 2007, Judecatoria Giurgiu a respins cererea reclamantului de intrerupere a executarii pedepsei. Intemeindu-se pe o expertiza medico-legala, instanta a hotarat ca starea de sanatate a reclamantului nu era incompatibila cu regimul de detentie cu executare.

B. Procedurile referitoare la M.I., fiul minor al reclamantului

1. Divortul parintilor
13. La data de 25 ianuarie 1999, Judecatoria Giurgiu a pronuntat divortul dintre reclamant si V.I.
14. Copilul minor, M.I., nascut la data de 15 decembrie 1993, a fost incredintat spre ingrijire de catre instanta fostei sotii a reclamantului. In plus, instanta l-a condamnat pe reclamant la plata unei pensii alimentare catre fiul sau.
2. Actiunea pentru stabilirea unui drept de vizita 15. In anul 2000, reclamantul a intentat o actiune impotriva fostei sale sotii in fata Judecatoriei Giurgiu pentru a obtine dreptul de a-si vizita fiul, pe care nu il mai vazuse de la incarcerarea sa din data de 9 septembrie 1998.
16. Prin Sentinta din 16 octombrie 2000, Judecatoria Giurgiu a respins cererea acestuia. Ea a statuat ca mama copilului nu putea fi constransa sa il aduca pe acesta la inchisoare.
17. Reclamantul a introdus apel impotriva acestei hotarari si a solicitat Tribunalului Giurgiu sa ii permita fratelui sau sa il insoteasca pe copil in timpul vizitelor. Cererea de apel a fost inregistrata de Tribunalul Giurgiu la data de 29 ianuarie 2001. La data de 19 februarie 2001, la primul termen de judecata, instanta a constatat ca reclamantul nu fusese citat corect. In continuare, ea a observat ca acesta trebuia sa plateasca o taxa judiciara de timbru in suma de 60.000 lei romanesti (ROL) pentru prima instanta si in suma de 30.000 ROL pentru apel, precum si timbrul judiciar in valoare de 4.500 ROL. Tribunalul a dispus ca reclamantul sa fie citat si ca citatia sa mentioneze obligatia de a achita aceste sume.
18. La data de 19 martie 2001, pentru a-i permite reclamantului sa achite cheltuielile de judecata, cauza a fost amanata, la cererea acestuia, pentru data de 2 aprilie 2001. Din cauza citarii incorecte, a fost stabilit un nou termen de judecata pentru data de 30 aprilie 2001. La aceasta data, reclamantul a solicitat un nou termen, pentru a intra in legatura cu familia sa in vederea obtinerii mijloacelor financiare necesare.
19. La data de 28 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a respins o noua cerere de amanare introdusa de reclamant pentru a i se permite sa isi contacteze familia si a declarat apelul nul din cauza neplatii taxelor de timbru.
20. La data de 29 iunie 2001, reclamantul a facut recurs impotriva acestei decizii. Curtea de Apel Bucuresti a fixat la suma de 30.000 ROL taxele de timbru si la suma de 1.500 ROL timbrul judiciar, sume pe care reclamantul nu le-a achitat.
Prin urmare, prin Decizia definitiva din 24 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a anulat recursul pentru neplata taxelor de timbru.
3. Cereri formulate la directia pentru protectia copilului 21. Reclamantul a trimis mai multe adrese la Directia Judeteana pentru Protectia Copilului Giurgiu (directia), pentru a atrage atentia acesteia asupra situatiei fiului sau. El sustinea ca fosta sa sotie plecase in Spania pentru a se prostitua si ca abandonase copilul.
22. Prin Adresa din 10 noiembrie 2003, directia l-a informat ca, inainte sa plece in Spania, fosta lui sotie solicitase la Primaria Giurgiu ca C.B., sora sa, sa fie numita curatorul copilului M.I., cerere ce fusese admisa la data de 24 iulie 2002.
Conform acestei adrese, M.I. locuia cu matusa sa la Velcea, judetul Giurgiu, si frecventa cursurile scolii locale; pe de alta parte, copilul ar fi declarat ca era multumit ca locuia cu matusa sa. Mai mult, mama acestuia contribuia la intretinerea fiului sau, trimitand regulat bani prin posta.
De asemenea, directia a respins cererea reclamantului ca C.B. sa fie inlocuita in calitatea sa de curator de catre fratele partii interesate. Aceasta a luat nota de o declaratie data de fratele reclamantului prin care acesta o informa ca nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l creste pe M.I., avand la randul sau 3 copii in ingrijire, si ca, in orice caz, copilul era bine tratat in familia matusii sale. Directia a considerat ca nu era necesar sa numeasca un alt curator pentru M.I., atat timp cat matusa sa ii oferea un mediu familial armonios.
23. La o data neprecizata, reclamantul a facut o plangere la politia orasului Giurgiu.
In Adresa din data de 18 noiembrie 2003, Politia Giurgiu a reluat informatiile ce figurau in Adresa directiei din data de10 noiembrie 2003.
24. Prin Adresa din 10 februarie 2004, directia i-a comunicat reclamantului ca nu putea sa se implice in cautarea unei solutii pentru situatia sa. Ea justifica neinterventia sa prin faptul ca, in virtutea Sentintei de condamnare din 29 martie 1999, reclamantul nu isi mai putea exercita autoritatea parinteasca in timpul detentiei sale. De asemenea, directia i-a reamintit ca mama i-l incredintase pe fiul sau spre ingrijire lui C.B., matusa acestuia.
25. La data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost informat de fratele sau ca C.B. parasise Romania si ca il luase pe copil cu ea in Spania. Fratele reclamantului sustinea ca acolo copilul era exploatat prin retele de trafic de fiinte umane.
4. Actiunea pentru incredintarea copilului
26. La data de 26 mai 2005, reclamantul a sesizat Judecatoria Giurgiu cu o actiune impotriva fostei sale sotii, a lui C.B. si a directiei pentru a i se incredinta copilul M.I. Partea interesata a solicitat ca acesta sa ii fie incredintat directiei pana la punerea sa in libertate. Prin Sentinta din 9 februarie 2006, instanta a constatat ca C.B. nu reusise sa ii ofere lui M.I. un mediu familial multumitor, ca mama copilului, care se afla tot in Spania, nu ii trimitea cu regularitate ajutor financiar si ca minorul fusese rau tratat cu ocazia sederii sale in Spania. Ea a constatat ca situatia retinuta de instanta ce incredintase copilul mamei sale se schimbase considerabil de la sentinta; prin urmare, ea a admis actiunea reclamantului si l-a incredintat pe M.I. directiei.
27. Informatiile aflate la dosar nu permit sa se stabileasca daca aceasta sentinta a ramas definitiva.

II. Dreptul intern pertinent
28. Prevederile legale relevante in materie de taxe de timbru sunt descrise in hotararile Weissman si altii impotriva Romaniei [nr. 63.945/00, §§ 20—21, CEDO 2006-VII (extrase)] si Iorga impotriva Romaniei (nr. 4.227/02, § 22—25, 25 ianuarie 2007).
29. Prevederile legale relevante din Codul penal referitoare la interzicerea drepturilor parintesti ca pedeapsa accesorie sunt descrise in Hotararea Sabou si Pircalab impotriva Romaniei (nr. 46.572/99, § 21, 28 septembrie 2004).

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie
30. Reclamantul denunta refuzul instantelor, intemeiat pe neplata taxelor de timbru, de a statua asupra cererii sale de obtinere a dreptului de a-si vizita copilul. In esenta, el invoca art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...), care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).”

A. Asupra admisibilitatii
31. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor
32. Sprijinindu-se pe jurisprudenta Curtii in materie de acces la instanta, in special pe hotararile Golder impotriva Regatului Unit (21 februarie 1975, seria A nr. 18), Z. si altii impotriva Regatului Unit [(MC), nr. 29.392/95, CEDO 2001-V], Airey impotriva Irlandei (9 octombrie 1979, seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky impotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B) si Kreuz impotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI), Guvernul arata ca stabilirea cheltuielilor de procedura in cadrul actiunilor civile nu poate constitui, in sine, o piedica in dreptul de acces la o instanta. El sustine ca reclamantul ar fi putut sa solicite din partea Ministerului Finantelor scutirea de taxa de timbru. In plus, el a avut mai mult de doua luni la dispozitie pentru a plati cheltuielile.
33. In fine, el argumenteaza ca, spre deosebire de cauza Weissman si altii mentionata mai sus, in care Ministerul Finantelor era atat partea parata, cat si autoritatea insarcinata sa analizeze cererea de scutire, in speta, litigiul ii privea exclusiv pe reclamant si pe fosta lui sotie.
34. Reclamantul sustine ca tribunalul judetean nu i-a comunicat valoarea taxei de timbru si ca, desi aceasta valoare ar putea parea derizorie pentru marele public, pentru el nu era deloc derizorie, deoarece era incarcerat si nu dispunea de niciun venit. De asemenea, el considera ca instanta nu i-a analizat situatia deosebita, si anume imposibilitatea in care se gasea de a-si procura banii necesari pentru a plati taxa de timbru in timpul detentiei sale.
In plus, el arata ca nicio autoritate nu l-a informat despre posibilitatea de a solicita o scutire si considera ca, din acest motiv, autoritatile si-au incalcat obligatiile pozitive decurgand din art. 6 din Conventie.
35. El afirma ca judecatoria a statuat pe fondul cererii sale fara sa ii solicite sa achite taxa de timbru.
36. In fine, reclamantul reaminteste miza importanta a procesului, care avea ca obiect dreptul sau de a-si vizita fiul, si considera ca instantele nu au tinut cont de interesul copilului de a pastra relatiile cu tatal sau.

2. Aprecierea Curtii
37. Curtea observa ca apelul si recursul introduse de reclamant impotriva Sentintei din data de 16 octombrie 2000 au fost respinse din cauza neplatii taxelor de timbru.
38. Curtea a avut de analizat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale spetei de fata si a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie (vezi, printre alte cauze, Weissman si altii, §§ 32—44, si Iorga, §§ 34—52, hotarari mentionate mai sus). Dupa analizarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o concluzie diferita in cauza de fata.
39. In concret, Curtea observa ca, in speta, valoarea taxei de timbru stabilita de instanta de apel se ridica la 94.500 ROL, suma care, desi nu pare foarte mare la prima vedere, reprezinta totusi o suma considerabila pentru o persoana aflata in situatia reclamantului, care la momentul respectiv era incarcerat si nu dispunea de niciun venit.
Desigur, tribunalul judetean i-a acordat in doua randuri o amanare pentru a putea procura banii necesari in vederea platii sumei respective. Totusi, Curtea trebuie sa observe ca reclamantul nu avea nicio posibilitate de a-si procura aceasta suma prin mijloace proprii si ca se afla la mila familiei sale, care nu avea nicio obligatie legala de a-i oferi bani.
40. Spre deosebire de Cauza Weissman, in care limitarea dreptului reclamantilor de acces la instanta a aparut in stadiul initial al procedurii (Weissman, mentionata mai sus, § 42), in speta, reclamantul a obtinut o sentinta pe fondul cauzei, pronuntata de judecatorie, inainte de a i se respinge apelurile din cauza neplatii taxei de timbru.
Totusi, Curtea reaminteste ca, desi Conventia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdictie, daca acestea hotarasc sa implementeze un astfel de sistem, ele au obligatia sa vegheze ca justitiabilii sa se bucure in fata instantelor de apel de garantiile fundamentale ale art. 6 § 1 din Conventie (Delcourt impotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanta trebuie sa fie respectat si de instanta de apel.
Curtea apreciaza ca aceasta abordare se aplica cu atat mai mult in speta cu cat obligatia de a plati taxa de timbru nu a fost impusa decat de instanta de apel, care a solicitat plata atat a cheltuielilor de judecata pentru procedura in fata ei, cat si a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura in fata instantei de fond.
41. In continuare, Curtea reaminteste ca in Cauza Iorga a statuat ca, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectiva pentru a solicita esalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru si ca, in orice caz, independenta justitiei putea
fi pusa la indoiala din cauza ca hotararea prin care instanta stabilea taxa de timbru trebuia sa fie contestata in fata unui minister (Cauza Iorga, mentionata mai sus, paragrafele 45—47 si 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de fata era inca valabila aceeasi procedura pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciaza ca faptul ca Ministerul Finantelor nu era, in speta, parte in procedura litigioasa nu influenteaza aplicabilitatea principiilor rezultand din cauzele Weissman si altii si Iorga, mentionate mai sus.
42. In fine, Curtea observa miza foarte importanta a actiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-si vizitafiul, si reaminteste ca judecatorul sesizat cu o astfel de cerere are obligatia, conform jurisprudentei constante a Curtii, de a apara intotdeauna interesul superior al copilului (vezi, printre altele, Sylvester impotriva Austriei, nr. 36.812/97 si 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, si Monory impotriva Romaniei si Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fara sa nege ca este in primul rand de datoria instantelor interne sa analizeze faptele, sa interpreteze si sa aplice dreptul intern si sa stabileasca astfel limitele rolului activ pe care legea romana i-l incredinteaza judecatorului national [(Brualla Gómez de la Torre impotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotarari si decizii 1997—VIII, si García Ruiz impotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I)], Curtea observa ca, in speta, Guvernul nu a putut sa dovedeasca faptul ca tribunalul judetean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecintele neplatii taxelor de timbru sau ca acesta ar fi putut solicita sa fie scutit de plata lor, dat fiind ca o astfel de cerere, oricat de incerta ar fi fost solutionarea sa la data respectiva, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-si vedea apelurile judecate pe fond.
43. Ținand cont de aceste elemente si dupa o apreciere globala a faptelor, Curtea constata ca a avut loc incalcarea art. 6§ 1 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 8 si 13 din Conventie, intemeiata pe retragerea autoritatii parintesti

44. Invocand, in esenta, art. 8 si 13 din Conventie, reclamantul sustine ca retragerea autoritatii parintesti, ca pedeapsa accesorie condamnarii sale penale, i-a incalcat dreptul la respectarea vietii sale de familie si ca nu a dispus de o cale de atac efectiva in fata unei instante nationale pentru a remedia aceasta situatie.
45. Art. 8 din Conventie prevede urmatoarele:
„1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”
46. Art. 13 din Conventie prevede urmatoarele:
„Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”

A. Asupra admisibilitatii
47. Intemeindu-se pe cauzele Posti si Rahko impotriva Finlandei (nr. 27.824/95, §§ 39—40, CEDO 2002—VII) si Rizki impotriva Frantei [(dec.), nr. 44.893/98, 3 octombrie 2000)], Guvernul invoca nerespectarea termenului de 6 luni, in masura in care situatia de care se plange reclamantul a provenit dintr-un act instantaneu, si anume Decizia din 17 noiembrie 1999. El considera ca faptul ca reclamantul continua sa sufere consecintele acestei masuri nu ii transforma cauza intr-o situatie continua, in sensul jurisprudentei mentionate mai sus.
48. Reclamantul se opune acestui argument, considera ca situatia de care se plange era continua si reaminteste ca interdictia respectiva l-a impiedicat sa participe activ la luarea deciziilor privind curatela si incredintarea fiului sau.
49. Curtea reaminteste ca o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor acesteia poate imbraca nu numai forma unui act instantaneu, ci si forma unei situatii continue. Conceptul de „situatie continua” desemneaza o stare de lucruri ce rezulta din actiuni continue indeplinite de stat sau in numele statului, actiuni ale caror victime sunt reclamantii. Faptul ca un eveniment are consecinte importante situate in timp nu inseamna ca el se afla la originea unei „situatii continue” [Posti si Rahko, mentionata mai sus, §§ 39—40; Petkov impotriva Bulgariei (dec.), nr. 77.568/01, 178/02 si 505/02, 4 decembrie 2007, si Meltex LTD impotriva Armeniei (dec.), nr. 37,780/02, 27 mai 2008].
50. Curtea subliniaza ca, atunci cand cererea se refera la o situatie continua impotriva careia nu exista nicio cale de atac, termenul de 6 luni incepe sa curga de la data incetarii acestei situatii. Atat timp cat situatia persista, regula celor 6 luni nu isi mai gaseste aplicare [vezi, mutatis mutandis, Hornsby impotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997—II; Marikanos impotriva Greciei (dec.), nr. 49.282/99, 29 martie 2001; Doğan si altii impotriva Turciei, nr. 8.803—8.811/02, 8.813/02 si 8.815—8.819/02, § 113, CEDO 2004—VI (extrase)].
Asadar, ramane de stabilit daca situatia de care se plange reclamantul constituie o „situatie continua” in sensul art. 35 din Conventie.
51. Totusi, Curtea apreciaza ca raspunsul dat acestei intrebari si, implicit, argumentul bazat pe nerespectarea termenului de 6 luni avansat de Guvern sunt strans legate de esenta capetelor de cerere enuntate de reclamant sub incidenta art. 8 si 13 din Conventie.
Prin urmare, exceptia trebuie unita cu fondul cauzei.
52. Pe de alta parte, Curtea constata ca aceste capete de cerere nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. In plus, ea constata ca acestea nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor
53. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 8 din Conventie, Guvernul considera ca ingerinta suferita de reclamant era prevazuta de lege si urmarea un scop legitim, si anume apararea intereselor superioare ale copilului. In opinia sa, spre deosebire de Cauza Sabou si Pircalab, mentionata mai sus, gravitatea infractiunii pentru care reclamantul a fost condamnat si faptul ca ea a fost comisa in prezenta copilului justifica masura luata de instante.
54. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 13 din Conventie, Guvernul argumenteaza ca reclamantul ar fi avut dreptul sa se opuna executarii pedepsei accesorii in temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedura penala, conform caruia o contestatie poate fi formulata impotriva executarii unei hotarari din cauza oricarui incident intervenit in timpul acestei executari. El considera ca hotararea Sabou si Pircalab, mentionata mai sus, poate constitui un astfel de „incident” si furnizeaza hotarari interne, ce dateaza din anul 2005, in care instantele au aplicat direct aceasta hotarare in cadrul unor cai de atac similare.
55. Reclamantul considera ca ingerinta in drepturile sale prevazute de art. 8 din Conventie nu urmarea un scop legitim si nu era proportionala. El sustine ca instantele interne nu au tinut cont nici de comportamentul sau fata de fiul sau, nici de interesul acestuia, ci au facut o aplicare automata a legii. El sustine, de asemenea, ca afirmatiile Guvernului in ceea ce priveste consecintele infractiunii de omor asupra copilului sunt pure speculatii, avand in vedere ca nicio instanta nu a constatat in mod definitiv faptul ca fiul sau ar fi fost martor la crima sau ca ar fi vazut cutitul care se pretinde a fi fost folosit de reclamant.
56. De asemenea, el considera, din perspectiva art. 13 din Conventie, ca nu a putut sa beneficieze, la data evenimentelor, de o cale de atac efectiva pentru a se plange de incalcarea drepturilor sale parintesti, hotararile furnizate de Guvern fiind toate ulterioare faptelor din cauza sa.

2. Aprecierea Curtii
57. Curtea reaminteste ca a statuat deja ca aplicarea interdictiei totale si absolute a exercitarii drepturilor parintesti, prin efectul legii, fara ca instantele sa verifice tipul de infractiune comisa si interesul minorilor, nu poate raspunde unei cerinte primordiale referitoare la interesele copiilor si, prin urmare, nu poate urmari un scop legitim, cum este protectia sanatatii, a moralei sau a educatiei minorilor. Astfel, ea a constatat incalcarea dreptului la respectarea vietii de familie garantat de art. 8 din Conventie (Cauza Sabou si Pircalab, mentionata mai sus, §§ 48—49). In plus, ea a apreciat ca o persoana aflata in situatia reclamantului nu avea niciun mijloc eficient pentru a-si apara drepturile rezultate din art. 8 in fata instantelor competente, ceea ce contravine art. 13 din Conventie (ibid., § 56).
58. Ținand cont de elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o concluzie diferita in cauza de fata. In mod special, ea apreciaza ca, chiar daca infractiunea pentru care a fost condamnat reclamantul era grava si presupunand ca ea a putut sa justifice retragerea drepturilor parintesti, instantele nu au facut decat sa aplice interdictia automat. Intr-adevar, ele nu au sustinut niciun moment ca reclamantul era raspunzator de lipsa de grija fata de copilul sau minor sau ca i-ar fi aplicat un tratament condamnabil si nici nu au folosit faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea masurii hotarate. Instantele nu au apreciat nici interesul copilului, nici presupusa nedemnitate a reclamantului pentru a-I interzice acestuia sa isi exercite drepturile parintesti.
59. De altfel, Curtea observa ca mai tarziu, chiar daca reclamantului ii era in continuare interzisa exercitarea drepturilor sale parintesti, prin Sentinta din 9 februarie 2006, Judecatoria Giurgiu i-a atribuit implicit partii interesate custodia copilului, fara a justifica aceasta masura printr-o schimbare oarecare la nivelul autoritatii morale exercitate de reclamant asupra copilului sau.
60. Curtea admite ca Sentinta din 9 februarie 2006, mentionata mai sus, poate fi consecinta aplicarii de catre instantele interne a hotararii Sabou si Pircalab, mentionata mai sus, care, in opinia Guvernului, ar fi modificat jurisprudenta instantelor in materie. Totusi, aceasta hotarare nu a fost adoptata de Curte decat la data de 28 septembrie 2004, adica dupa 5 ani de la data la care reclamantului i-a fost aplicata interdictia. Cel putin pana la aceasta data, acesta nu a avut nicio cale de atac efectiva impotriva interdictiei automate ce i-a fost aplicata.
Mai mult decat atat, daca se cuvine sa apreciem exemplele de jurisprudenta furnizate de Guvern, aceste elemente sunt ulterioare faptelor relevante. Asadar, in speta, Curtea nu se poate abate de la concluzia la care a ajuns pe fondul Cauzei Sabou si Pircalab, mentionata mai sus.
61. In ceea ce priveste intrebarea daca faptele de care se plange reclamantul pot constitui o „situatie continua”, Curtea reaminteste ca, in Cauza Vasilescu impotriva Romaniei (22 mai 1998, § 49, Culegere 1998—III), aceasta a hotarat ca sechestrul bunurilor reclamantei de catre autoritati constituia o astfel de situatie, deoarece sechestrul respectiv fiind ilegal, reclamanta isi pastra dreptul de proprietate asupra bunurilor sale.
62. Or, acelasi rationament se aplica mutatis mutandis in speta, in masura in care Curtea a stabilit deja ca decizia de a-l lipsi pe reclamant de drepturile sale parintesti contravenea Conventiei.
63. Desigur, in speta, autoritatile nu au luat masuri pentru a-l impiedica pe reclamant sa isi exercite drepturile parintesti, element retinut de Curte in vederea stabilirii existentei unei situatii continue. Curtea reaminteste totusi ca a stabilit deja ca omisiunile autoritatilor competente pot sa constituie si ele „actiuni continue indeplinite de stat”. Astfel, in cauza Vasilescu, mentionata mai sus, „actul” indeplinit de stat consta in a o impiedica pe reclamanta sa isi foloseasca bunurile netulburata. De asemenea, Curtea a considerat ca o situatie continua omisiunea autoritatilor de a se conforma hotararilor judecatoresti definitive (Sabin Popescu impotriva Romaniei, nr. 48.102/99, § 51, 2 martie 2004).
64. In speta, Curtea constata ca dupa adoptarea Deciziei din data de 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectiva de a-si exercita drepturile parintesti. Trebuie mentionat ca pentru copil a fost instituita o curatela fara ca reclamantul sa fi fost informat despre acest lucru. Desigur, la momentul respectiv, mama avea deja custodia copilului in baza sentintei de divort si ea era cea care solicitase curatela. Nu se
poate trece cu vederea totusi faptul ca reclamantul nu si-a putut exprima pozitia cu privire la instituirea acestei curatele.
Mai mult decat atat, in anul 2004, directia pentru protectia copilului a folosit interdictia drepturilor parintesti ca argumentpentru a-si justifica neinterventia in urma informatiilor date de reclamant cu privire la situatia dificila a copilului sau (paragrafele 24 si 25 de mai sus), in timp ce temerile partii interesate au fost confirmate, 2 ani mai tarziu, de catre instante, care au constatat ca situatia copilului s-a inrautatit din anul 1999. In fine, Curtea observa ca elementele din dosar sugereaza ca copilul a putut sa paraseasca teritoriul romanesc in anul 2005, plecand in Spania, fara acordul tatalui.
65. Dat fiind ca actiunea autoritatilor nu s-a limitat la decizia ce stabilea interdictia, prezenta cerere se distinge de cauzele in care Curtea a apreciat ca anularea, pe calea unui recurs extraordinar, a unei hotarari judecatoresti definitive constituia un act instantaneu ce nu crea o situatie continua, chiar daca anularea ducea la o redeschidere a procedurii [Sardin impotriva Rusiei (dec.), nr. 69.582/01, CEDO 2004—II].
66. Pentru aceste motive, Curtea apreciaza ca situatia reclamantului, care era lipsit de exercitarea drepturilor sale parintesti, reprezinta in speta o situatie continua.
67. Prin urmare, trebuie respinsa exceptia preliminara a Guvernului si constatata pe fond incalcarea art. 8 si 13 din Conventie in acest sens.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 8 din Conventie, intemeiata pe lipsa dreptului de vizitare

68. Invocand acelasi art. 8 din Conventie, reclamantul se plange de faptul ca nu beneficiaza de dreptul de a-si vizita fiul.
69. Avand in vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Conventie (paragraful 43 de mai sus), Curtea apreciaza ca acest capat de cerere trebuie considerat admisibil, insa ca nu este necesar sa analizeze daca in speta a avut loc incalcarea art. 8 in acest sens (vezi, printre altele, Iorga, mentionata mai sus, § 60).

IV. Asupra celorlalte pretinse incalcari

70. Invocand in esenta art. 6 din Conventie, reclamantul se plange de solutionarea procedurii penale intentate impotriva sa, precum si de modul in care parchetul a condus ancheta si in care instantele au apreciat probele ce le-au fost prezentate.
71. Or, Curtea constata ca procesul penal impotriva reclamantului s-a incheiat cu decizia Curtii Supreme de Justitie din data de 17 noiembrie 1999. Introducand prezenta cerere la data de 17 iunie 2001, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevazut de art. 35 § 1 din Conventie. Pe de alta parte, cererea de revizuire introdusa de reclamant nu poate fi luata in considerare pentru calculul termenului de 6 luni, in masura in care ea nu constituie in speta o cale de atac efectiva in sensul articolului respectiv.
Rezulta ca acest capat de cerere este tardiv si trebuie respins, in aplicarea art. 35 §§ 1 si 4 din Conventie.
72. Prin scrisoarea din 12 iunie 2007, reclamantul, invocand in esenta art. 3 din Conventie, sustine si ca a suferit tratamente condamnabile din partea anchetatorilor in timpul procesului penal impotriva sa. Or, Curtea observa ca ancheta impotriva reclamantului s-a incheiat cel tarziu la data de 17 noiembrie 1999, data deciziei definitive pronuntate impotriva sa, adica cu mai mult de 6 luni inaintea introducerii acestui capat de cerere.
Rezulta ca acest capat de cerere este, de asemenea, tardiv si trebuie respins, in aplicarea art. 35 §§ 1 si 4 din Conventie.
73. Prin aceeasi scrisoare din 12 iunie 2007, reclamantul se plange de lipsa ingrijirilor medicale si invoca in acest sens un episod ce dateaza din anul 2006. Curtea apreciaza ca acest capat de cerere se preteaza unei analize sub incidenta art. 3 mentionat mai sus, insa observa ca, incepand cu data de 27 iunie 2003, data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate in executarea pedepselor privative de libertate, reclamantul avea la dispozitie o cale de atac efectiva in fata instantelor pentru a se plange de conditiile detentiei sale, inclusiv de pretinsa lipsa a ingrijirilor medicale; or, conform informatiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a intreprins astfel de demersuri.
Rezulta ca acest capat de cerere trebuie respins din cauza neepuizarii cailor de atac interne, in aplicarea art. 35 §§ 1 si 4 din Conventie.
74. In fine, la data de 8 octombrie 2007, invocand in esenta art. 6 § 1 din Conventie, reclamantul se plange de respingerea cererii sale de modificare a conditiilor de executare a pedepsei sale. Or, presupunand chiar ca acest articol este aplicabil in speta [Stan impotriva Romaniei (dec.), nr. 6.936/03, 20 mai 2008], Curtea nu distinge nicio urma de arbitrar in modul in care instantele interne au statuat asupra cererii reclamantului. In definitiv, nimic nu ii permite Curtii sa se abata de la concluzia acestor instante privind executarea pedepsei reclamantului.
Rezulta ca acest capat de cerere este vadit neintemeiat si trebuie respins, in aplicarea art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

V. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

75. Conform art. 41 din Conventie,
„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
76. Reclamantul solicita suma de 30.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit.
77. Guvernul considera ca suma solicitata este excesiva si ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre incalcarile pretinse si pretentiile avansate.
78. Curtea, tinand cont de incalcarile constatate, considera ca trebuie sa ii acorde reclamantului 9.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecata
79. Reclamantul mai solicita si suma de 5.915 EUR pentru cheltuielile de judecata angajate de reprezentanta sa in fata instantelor interne si in fata Curtii, dintre care 5.715 EUR pentru onorarii avocatiale si 200 EUR pentru alte costuri (telefon si fotocopii). Onorariile avocatiale sunt defalcate astfel:
— 5.280 EUR pentru orele lucrate, dintre care 8 ore pentru analiza faptelor si a probelor din dosar, 12 ore pentru studierea jurisprudentei relevante, 10 ore pentru analiza observatiilor Guvernului, 12 ore pentru pregatirea observatiilor reclamantului si 2 ore pentru pregatirea cererii de reparatie echitabila;
— 405 EUR pentru 5 ore de discutii cu reclamantul si 4 ore pentru redactarea scrisorilor adresate Curtii;
— 30 EUR pentru redactarea si trimiterea scrisorilor si pentru fotocopierea documentelor.
O copie a contractului de asistenta incheiat intre reclamant si reprezentanta sa, precum si o cerere de plata directa a intregii sume catre avocata au fost atasate la dosar.
80. Prin scrisoarea din 8 octombrie 2007, reclamantul i-a transmis Curtii o serie de documente si a informat-o ca nu a putut sa ia legatura cu avocatul sau, acesta din urma neraspunzandu-i la scrisori.
81. Guvernul contesta suma solicitata cu titlu de cheltuieli de judecata. El pune in evidenta faptul ca avocatul nu a intervenit decat dupa comunicarea cererii si face referire la cauze in care reprezentantii au solicitat cheltuieli mai reduse pentru cereri de o complexitate mai mare decat cea din cauza de fata (Natchova si altii impotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 si 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004; Anguelova impotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002—IV, si Velikova impotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000—VI). Acesta mai apreciaza ca, dat fiind ca o parte din capetele de cerere au fost declarate inadmisibile, Curtea ar trebui sa reduca proportional suma acordata (Kehayov impotriva Bulgariei, nr. 41.035/98, § 94, 18 ianuarie 2005).
82. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea apreciaza ca cererile formulate pentru raspunsurile la observatiile Guvernului, precum si pentru comentariile reclamantului, care au fost integral pregatite si trimise de avocat, sunt justificate. In schimb, Curtea observa ca fotocopierea documentelor si pregatirea scrisorilor au fost clasificate in 3 categorii diferite si ca reclamantul s-a plans de lipsa raspunsurilor la scrisorile pe care i le-a trimis avocatului.
In fine, Curtea apreciaza ca argumentul Guvernului cu privire la sumele solicitate in perioada 2000—2004 de alti avocati, precum si argumentul referitor la complexitatea capetelor de cerere analizate nu sunt relevante in speta.
83. Prin urmare, Curtea ii acorda reprezentantei reclamantului suma de 5.500 EUR pentru procedura in fata Curtii, mai putin 850 EUR care i-au fost deja platiti de catre Consiliul Europei in cadrul asistentei judiciare. Suma finala, in valoare de 4.650 EUR, va fi platita direct in contul avocatului.

C. Dobanzi moratorii
84. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive, In unanimitate, CURTEA
1. uneste cu fondul exceptia preliminara a Guvernului intemeiata pe tardivitatea capetelor de cerere formulate in baza art. 8 si 13 din Conventie si o respinge;
2. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 (accesul la o instanta), art. 8 si 13 si inadmisibila in rest;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie;
4. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 8 § 1 din Conventie in ceea ce priveste interdictia drepturilor parintesti;
5. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 13 din Conventie;
6. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze capatul de cerere intemeiat pe art. 8 § 1 din Conventie referitor la dreptul de vizitare;
7. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 9.000 EUR (noua mii euro), ce va fi convertita in moneda statului parat, ca daune morale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca statul parat sa ii plateasca avocatului reclamantului suma de 4.650 EUR (patru mii sase sute cincizeci euro) pentru cheltuieli de judecata;
c) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, ulterior fiind comunicata in scris la data de 14 octombrie 2008, in conformitate cu art. 77 paragrafele 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A II-A

Strasbourg
(Cererea nr. 48.995/1999)

Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Surugiu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 9 septembrie 2003 şi la data de 23 martie 2004,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 48.995/1999, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Mitică Surugiu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 7 octombrie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar de stat.
3. Reclamantul se plânge de inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie. El invocă, de asemenea, faptul că imposibilitatea de a se bucura de domiciliul său constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11].
5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acesteia, Camera desemnată să examineze cauza [art. 27 alin. (1) din Convenţie] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată celei de a doua secţii, astfel reorganizată [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7. Prin Decizia din 9 septembrie 2003, Camera a declarat cererea admisibilă.
8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare parte a depus comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantul, domnul Mitică Surugiu, este cetăţean român, născut în 1958, şi are domiciliul în Fălticeni.
1. Originea cauzei şi controversa juridică privind dreptul de proprietate al reclamantului
10. La data de 7 noiembrie 1991, Societatea "Exdor" - S.R.L. (denumită în continuare societatea E.), al cărei unic acţionar era reclamantul, achiziţionează, prin vânzare la licitaţie publică, câteva imobile care au aparţinut Cooperativei agricole de producţie din Fălticeni (denumită în continuare C.A.P.). În procesul-verbal întocmit cu această ocazie se precizează că societatea E. ar fi trebuit să ceară primăriei să îi elibereze, în temeiul art. 28 din Legea nr. 18/1991, titlul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor achiziţionate.
11. La 1 martie 1994, reclamantul încheie cu societatea E. un contract de cumpărare a unuia dintre imobilele C.A.P. şi a terenului aferent de 1.000 m2. Acesta îşi stabileşte aici domiciliul, împreună cu soţia şi cu fiul său.
12. La o dată neprecizată, societatea E. îi cere comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 (denumite în continuare comisia şi legea) să îi atribuie dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P. Aceasta se întemeiază pe art. 28 din lege, în conformitate cu care cumpărătorii la licitaţii publice ale imobilelor fostei C.A.P. puteau primi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente.
13. Prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, comisia respinge cererea societăţii E., cu motivarea că preţul pe care îl plătise în 1991 nu acoperea decât imobilele C.A.P. şi nu terenurile aferente.
14. La 28 noiembrie 1994, societatea E. contestă hotărârea în faţa Curţii de Apel Suceava.
15. Prin Hotărârea din 17 februarie 1995, Curtea de Apel Suceava admite cererea, statuând că reclamantei ar fi trebuit să i se admită din partea comisiei dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P. Deşi susceptibilă de recurs, decizia nu a fost contestată, astfel încât ea a devenit definitivă, nemaiputând fi atacată prin intermediul căilor ordinare de recurs.
16. Societatea E. îi cere comisiei executarea acestei hotărâri, dar la 7 iunie 1995 aceasta este refuzată.
17. La 13 noiembrie 1995, comisia îi eliberează lui M.O. (persoană privată) titlul de proprietate asupra unui teren aferent imobilelor C.A.P., inclusiv asupra terenului pe care se aflau casa reclamantului şi curtea acestuia.
18. La 2 septembrie 1996, prefectura introduce o cerere de revizuire a Hotărârii Curţii de Apel Suceava din 17 februarie 1995, care este respinsă la 12 martie 1998.
19. La 22 noiembrie 1996, procurorul general al României formulează recurs în anulare împotriva Hotărârii Curţii de Apel Suceava din 17 februarie 1995. Acesta este respins la 9 iunie 1998 de către Curtea Supremă de Justiţie, care confirmă temeinicia Hotărârii din 17 februarie 1995, statuând că, la vânzarea prin licitaţie publică, din 1991, părţile au avut intenţia să transmită nu numai dreptul de proprietate asupra imobilelor C.A.P., dar şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent.
20. Prin Ordinul din 3 septembrie 1998, prefectul obligă comisia să pună societatea E. în posesia terenului de 11.559 m2.
21. Comisia contestă ordinul în faţa Judecătoriei Fălticeni, care respinge cererea prin Sentinţa din 29 martie 1999, confirmată, în urma apelului părţii reclamante, prin Decizia tribunalului din 27 ianuarie 2000.
22. În faţa refuzului comisiei de a executa Ordinul prefectului din 3 septembrie 1998, societatea E. o cheamă în judecată pe calea contenciosului administrativ. Acţiunea este admisă prin Sentinţa din 6 aprilie 2000, care obligă comisia să procedeze la punerea în posesie a societăţii E., sub sancţiunea amenzii. Sentinţa este confirmată, în urma recursului reclamantei, prin Decizia definitivă din 21 septembrie 2000.
23. La 19 noiembrie 1998, Judecătoria Fălticeni, la cererea societăţii E., anulează titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului ocupat de reclamant. Sentinţa a fost confirmată, în urma apelului lui M.O., prin Decizia definitivă din 6 octombrie 1999 şi a devenit irevocabilă la 5 mai 2000, dată la care Curtea de Apel Suceava a confirmat temeinicia hotărârilor primilor judecători.
24. La 2 octombrie 2000, comisia a procedat la punerea în posesie a societăţii E. asupra terenului său, inclusiv a celui pe care se aflau casa şi curtea reclamantului.
2. Conflictul între reclamant şi M.O. şi plângerile penale ale acestuia pentru violare de domiciliu
25. Relaţiile între familia reclamantului şi familia M.O. au devenit foarte încordate după data la care comisia i-a eliberat lui M.O., la 13 noiembrie 1995, un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului.
26. M.O. şi însoţitorul acesteia au pătruns ulterior, adeseori, în curtea casei care constituia domiciliul reclamantului, pentru a cosi sau a aduna iarba. Aducând injurii reclamantului, aceştia au refuzat să părăsească locul la cererea sa, pe motivul că terenul le aparţinea.

a) Prima plângere penală pentru violare de domiciliu
27. În 1996, reclamantul introduce la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni plângere penală împotriva lui M.O., pentru violare de domiciliu, infracţiune interzisă prin art. 192 din Codul penal.
28. La 2 iulie 1996, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni informează că s-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O., în temeiul art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, pe motivul că faptele reclamate nu fuseseră comise de aceasta.

b) Ordonanţa preşedinţială vizând reintegrarea reclamantului în domiciliul său
29. La o dată neprecizată, reclamantul şi soţia sa, dată fiind interdicţia accesului la domiciliul lor de către M.O. şi de membrii familiei sale, s-au mutat fiecare la părinţii săi. Conform reclamantului, acest lucru a deteriorat sensibil relaţiile între soţi, ceea ce a condus la divorţ, pronunţat de Judecătoria Suceava la 15 aprilie 1997. În sentinţă, instanţa sublinia că soţii erau separaţi în fapt din iulie 1996, ceea ce făcea imposibilă menţinerea vieţii conjugale.
30. La 22 mai 1997, reclamantul a introdus acţiune împotriva lui M.O. la Judecătoria Fălticeni, pe calea ordonanţei preşedinţiale, pentru a obţine reintegrarea în domiciliul său.
31. Prin Sentinţa din 15 iulie 1997, instanţa i-a admis cererea, obligând-o pe M.O. să îi permită reclamantului să îşi folosească domiciliul.
32. La 20 iulie 1998, reclamantul este reintegrat în domiciliu prin intermediul executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria Fălticeni. În procesul-verbal întocmit de executor se precizează că M.O. a fost somată să nu îi mai îngrădească reclamantului dreptul de a beneficia de domiciliu, ordin pe care aceasta se angajase să îl respecte.
33. Guvernul contestă faptul că soţii ar fi fost obligaţi să îşi părăsească domiciliul, în urma intervenţiilor M.O. şi ale familiei sale. Conform Guvernului, tulburările pe care aceştia din urmă le-ar fi cauzat domiciliului reclamantului aveau un caracter punctual şi nu priveau decât curtea imobilului.

c) A doua plângere penală a reclamantului
34. La 27 februarie 1997, în urma unei noi plângeri a reclamantului pentru violare de domiciliu, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a soţului acesteia, pe motivul că faptele indicate nu constituiau infracţiuni. Soluţia a fost confirmată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a considerat că nu există motive pentru redeschiderea anchetei.

d) A treia plângere penală a reclamantului
35. La 12 iunie 1997, M.O., soţul său şi cei doi fii au intrat din nou în curtea reclamantului. În timp ce coseau iarba care crescuse în faţa casei reclamantului, acesta i-a somat să părăsească locul. În faţa refuzului acestora, reclamantul a cerut ajutorul poliţiei din Fălticeni. Mai mulţi poliţişti s-au dus la faţa locului şi, fără să intervină, au întocmit un proces-verbal.
36. La 1 august 1997, Poliţia Fălticeni, într-un raport adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Fălticeni, a confirmat că M.O. şi familia sa pătrunseseră în curtea reclamantului. Ea a apreciat totuşi că aceştia nu ar trebui consideraţi responsabili pentru acest lucru, dat fiind că M.O. avea un titlu de proprietate asupra terenului respectiv.
37. La 22 septembrie 1998, reclamantul este informat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale la 9 decembrie 1997, pe motivul că M.O. şi O.D., având titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilului reclamantului, nu acţionaseră cu intenţia de a-i viola domiciliul.

e) A patra plângere penală a reclamantului
38. La 15 decembrie 1998, reclamantul a fost informat de parchet despre soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în urma plângerii sale împotriva lui M.O. pentru nerespectarea Ordonanţei preşedinţiale din 15 iulie 1997. Parchetul reţine că faptele indicate nu constituiau infracţiune, dat fiind titlul său de proprietate asupra terenului în litigiu.

f) A cincea plângere penală a reclamantului
39. La 5 martie 1999, părinţii lui M.O. au pătruns în curtea reclamantului şi au răsturnat câteva căruţe cu gunoi în faţa uşii acestuia şi sub ferestre. Conform Guvernului, era vorba despre îngrăşăminte destinate unei mai bune fertilizări a terenului. Reclamantul a depus o nouă plângere la postul de poliţie din Fălticeni.
40. La 12 noiembrie 1999 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce priveşte autorii, în conformitate cu art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, care prevede că acţiunea penală nu poate fi exercitată în absenţa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Procurorul a întemeiat ordonanţa pe absenţa intenţiei autorilor faptelor reclamate de a comite o infracţiune, având în vedere titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului în litigiu.

g) A şasea plângere penală a reclamantului
41. La 22 şi 29 mai 2000, în timp ce reclamantul era plecat la Bucureşti pentru a efectua un control medical, M.O. şi câţiva membri ai familiei sale au pătruns în curtea casei sale cu bâte în mâini.
42. La 16 şi 23 mai 2000, reclamantul a depus o plângere în această privinţă la postul de poliţie din Fălticeni. Acesta a subliniat că titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent casei sale fusese anulat prin Sentinţa din 19 noiembrie 1998. El a solicitat ca M.O. şi complicii săi să fie puşi sub urmărire, în caz contrar aceştia fiind încurajaţi să continue să intre pe terenul său şi să îl ameninţe.
43. Poliţia din Fălticeni şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni au început o anchetă. Au fost audiaţi mai mulţi martori, care au confirmat că, la 22 şi 29 mai 2000, M.O., înarmată cu o bâtă, însoţită de fiul şi de nepotul său, bătuse la uşa reclamantului, care nu era acasă. Din declaraţiile lor a reieşit că M.O. afirmase că avea să îi lovească cu bâta pe reclamant sau pe soţia sa, când avea să îi prindă, şi că ameninţase de asemenea că intenţiona să le distrugă casa, pe motivul că se afla pe terenul ei.
44. Prin scrisoarea din 19 martie 2001, reclamantul a informat Curtea că nu se dăduse sub nici o formă curs plângerilor sale şi că autorităţile nu luaseră nici o măsură pentru ca el şi familia sa să se bucure de domiciliu. Conform reclamantului, pasivitatea autorităţilor i-ar fi încurajat pe membrii familiei M.O. să pătrundă în fiecare zi în curtea sa. Aceştia ar fi săpat grădina şi ar fi semănat porumb şi legume, fără ca el să se poată opune, întrucât era în convalescenţă, după extirparea unei tumori cerebrale.
45. La 18 mai 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a condamnat-o la o sancţiune administrativă, respectiv la o amendă de 100.000 ROL, adică aproximativ 4 EUR la data faptelor. În ordonanţă, procurorul a reţinut că faptele comise de M.O. nu atingeau gradul de pericol social al unei infracţiuni. El s-a întemeiat pe art. 11 alin. 1 lit. b) combinat cu art. 10 lit. b) 1 din Codul de procedură penală, conform cărora procurorul pronunţă scoaterea de sub urmărire penală dacă faptele incriminate nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni. În ceea ce priveşte fiul şi nepotul lui M.O., parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul că aceştia nu făcuseră decât s-o însoţească pe M.O., fără să aibă intenţia de a comite infracţiunea de violare de domiciliu, interzisă de art. 192 din Codul penal.
46. Din elementele furnizate de părţi reiese că, după 18 mai 2001, reclamantul nu a mai formulat alte plângeri penale împotriva lui M.O. şi că nu i s-a mai îngrădit dreptul de a beneficia de domiciliul său.
47. Prin scrisoarea din 28 aprilie 2003, reclamantul a informat Curtea că starea sănătăţii sale s-a agravat din cauza tumorii cerebrale care recidivase şi a solicitat ca, în caz de deces, acţiunea să fie continuată de actuala soţie.

II. Dreptul intern pertinent
48. Dispoziţia pertinentă din Codul penal este formulată după cum urmează:

"Articolul 192. Violarea de domiciliu
Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Pentru fapta prevăzută în alin. 1, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
49. Dispoziţiile pertinente privind autorităţile competente pentru a executa deciziile statuând asupra drepturilor care decurg din legea fondului funciar sunt formulate după cum urmează:
1. Legea nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991:

"Articolul 11

(4) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate.
(5) Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria în raza căreia este situat terenul, în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană.
[...]
(10) Hotărârea judecătoriei este definitivă. În baza hotărârii judecătoreşti, comisia judeţeană care a emis titlul îl va modifica, înlocui sau desfiinţa, după caz."
2. Legea nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998:

"Articolul 64

(1) În cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul.
(2) Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţă."
3. Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991:

"Articolul 4

Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale au următoarele atribuţii principale: [...]
f) întocmesc situaţia definitivă privind persoanele îndreptăţite să li se atribuie teren, cu suprafeţele stabilite a fi atribuite fiecăreia;"

ÎN DREPT

I. Cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie
50. Reclamantul se plânge de inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie, ale cărui pasaje pertinente prevăd următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
[...]
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
51. Subliniind că această cauză se referă la un litigiu civil între particulari, respectiv reclamantul şi M.O., care pretind amândoi că au un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, Guvernul precizează că, în fapt, este vorba despre o controversă juridică provenind din interpretarea divergentă dată, pe de o parte, de instanţe şi, pe de altă parte, de autorităţile administrative locale efectelor vânzării la licitaţie publică, în 1991, a imobilelor C.A.P.
Guvernul a reţinut că, dacă autorităţile s-au abţinut să ia măsuri împotriva lui M.O., atât timp cât aceasta acţiona în temeiul titlului său de proprietate asupra terenului ocupat de reclamant, după data la care litigiul civil a fost soluţionat de instanţele naţionale în favoarea reclamantului, parchetul a intervenit şi a dispus o sancţiune administrativă. În opinia Guvernului, acest fapt dovedeşte că autorităţile şi-au respectat obligaţia de a proteja dreptul reclamantului la respectarea domiciliului.
52. Invocând hotărârea în Cauza X şi Y împotriva Olandei (Hotărârea din 26 martie 1985, seria A nr. 9), Guvernul consideră că obligaţiile pozitive în sarcina statului, în temeiul art. 8 din Convenţie, nu merg până la a impune autorităţilor să adopte sancţiuni penale împotriva unei părţi într-un litigiu civil care se întemeiază, cu bună-credinţă, pe un titlu de proprietate valabil în dreptul intern. Asupra acestui punct, Guvernul subliniază că atingerile aduse de către M.O. şi familia sa dreptului reclamantului la respectarea domiciliului nu ating pragul de gravitate al violenţelor sexuale asupra unei persoane handicapate, care au justificat necesitatea unei sancţiuni penale în Cauza X şi Y împotriva Olandei, citată anterior. Dispunerea de către parchet a unei sancţiuni administrative pentru a-i pedepsi pe autorii faptelor reclamate de reclamant trebuie considerată, conform Guvernului, ca făcând parte din marja de apreciere de care beneficiază statele pentru a decide care sunt mijloacele potrivite pentru a descuraja viitoare atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului reclamantului.
53. Reclamantul subliniază că legea română, în special art. 192 din Codul penal, protejează dreptul la respectarea vieţii private şi familiale a oricărei persoane care utilizează un imobil ca domiciliu, un astfel de drept nefiind supus nici unei restricţii, nici măcar din partea proprietarului imobilului respectiv. În plus, acesta subliniază că, în temeiul aceleiaşi dispoziţii, o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului comisă de către o persoană înarmată sau de mai multe persoane împreună este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Aşadar, acesta consideră că sancţiunea aplicată de parchet lui M.O., respectiv o amendă de 100.000 ROL, echivalentă, conform reclamantului, cu 0,15 dolari americani (USD), este insuficientă, contrar declaraţiilor Guvernului.
54. Acesta aminteşte, în această privinţă, că M.O. şi membrii familiei sale au venit de mai multe ori la domiciliul său, înarmaţi cu bâte, au bătut la uşa de la intrare şi l-au ameninţat cu moartea, fapte consemnate în declaraţiile martorilor, în timpul anchetei desfăşurate de poliţie. În opinia sa, interpretarea dată de Guvern dispoziţiilor pertinente din Codul penal este eronată şi de rea-credinţă, întrucât aceasta ar însemna că proprietarului i-ar fi permis, în orice moment, să încalce domiciliul eventualului chiriaş, împiedicându-l să aibă o viaţă privată şi familială.
55. În observaţiile sale complementare, Guvernul precizează că nu a existat nici o ingerinţă din partea autorităţilor în dreptul la respectarea domiciliului reclamantului, nici prin acţiune directă, nici prin ancheta penală pe care au desfăşurat-o împotriva lui M.O. pentru violare de domiciliu.
56. Admiţând că dreptul la respectarea domiciliului nu era condiţionat de existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului ales ca domiciliu, Guvernul subliniază că un terţ nu ar trebui să-şi stabilească domiciliul într-un imobil asupra căruia nu ar avea nici măcar dreptul de folosinţă. Or, conform Guvernului, reclamantul avea drept de proprietate doar asupra clădirii fostei C.A.P., şi nu asupra terenului aferent. În această privinţă, el precizează că numai începând cu 3 septembrie 1998 reclamantul se putea prevala de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, drept care, totuşi, avea un caracter incert, date fiind litigiile aflate pe rol între societatea E. şi M.O.
57. În sfârşit, Guvernul subliniază că valoarea sancţiunii administrative care i-a fost aplicată lui M.O. se ridica, contrar invocărilor reclamantului, la aproximativ 4 EUR. Acesta consideră că sancţiunea a fost adecvată şi suficientă pentru a repara încălcarea invocată în speţă a dreptului garantat prin art. 8 citat anterior.
58. Reclamantul a susţinut că avea drept de proprietate asupra fostului sediu al C.A.P. şi asupra terenului aferent pe care-şi stabilise domiciliul şi aceasta în temeiul contractului încheiat în 1994 cu societatea E., al cărei acţionar unic era, societate care achiziţionase legal imobilul în litigiu prin licitaţie publică, în 1991. El a adăugat că plăteşte, din 1994, nu numai impozitele pentru clădirea fostei C.A.P., ci şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent acesteia.
59. Curtea observă că prezenta cauză nu se referă, având în vedere situaţia de fapt, la o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat prin art. 8 din Constituţie, ci la inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţe persoane dreptului reclamantului prevăzut de dispoziţia citată anterior. Or, Curtea aminteşte că, dacă art. 8 are, în principal, ca obiect protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta implică, de asemenea, adoptarea de către acestea a măsurilor menite să asigure respectarea drepturilor garantate prin acest articol, mergând până la relaţiile între particulari (a se vedea, între altele, hotărârile Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit din 22 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.502-1.503, paragraful 62, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/1996, paragraful 94, 25 ianuarie 2000, X şi Y împotriva Olandei, hotărâre citată anterior, paragraful 23).
60. Curtea subliniază că îngrădirea dreptului la respectarea domiciliului invocată de reclamant se referă la o perioadă de aproximativ 5 ani şi jumătate, începând din 13 noiembrie 1995, dată la care autorităţile administrative desemnate să aplice legea privind fondul funciar i-au eliberat lui M.O. un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, şi până în 18 mai 2001, dată de la care, aşa cum reiese din situaţia de fapt, respectivele ingerinţe au încetat şi reclamantului nu i s-a mai îngrădit dreptul la respectarea domiciliului (conform paragrafelor 25-46 anterioare).
61. Curtea observă că, în timpul perioadei luate în considerare, toate plângerile penale ale reclamantului privind violarea de domiciliu s-au încheiat cu ordonanţe succesive de neîncepere a urmăririi penale, în ciuda declaraţiilor mai multor martori care informaseră organele de anchetă cu privire la intenţia lui M.O. şi a membrilor familiei sale de a demola casa reclamantului (paragraful 43 anterior), şi deciziile definitive din 17 februarie 1995, 9 iunie 1998, 5 mai şi 21 decembrie 2000, confirmând dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului în litigiu (paragrafele 15, 19, 22 şi 23 anterioare).
62. Curtea consideră ca deosebit de frapant faptul că poliţiştii, alertaţi de reclamant în urma incidentului din 12 iunie 1997, s-au dus la faţa locului şi, fără să intervină, s-au mărginit pur şi simplu să redacteze un proces-verbal, fapte pe care Guvernul nu le contestă (conform paragrafului 35 anterior).
63. În opinia Curţii, faptul că o controversă juridică a avut loc privind validitatea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului aferent imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu poate exonera autorităţile de orice responsabilitate în ceea ce priveşte îngrădirile repetate, din partea unor terţi, ale dreptului garantat de art. 8.
64. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât faptele evidenţiază clar că autorităţile administrative locale din Fălticeni sunt cele care au creat şi întreţinut controversa, în special eliberând unui terţ un al doilea titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilelor C.A.P. după o hotărâre definitivă care confirma dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului respectiv şi contestând neîncetat dreptul de proprietate al societăţii respective asupra terenului în litigiu, în pofida deciziilor definitive succesive pe care erau obligate să le execute, în temeiul art. 11 alin. 10 din Legea nr. 18/1991 şi a Hotărârii Guvernului nr. 13/1991 (a se vedea dreptul intern pertinent, paragraful 49 anterior).
65. Cu privire la acest ultim punct, Curtea aminteşte că administraţia constituie un element al statului de drept, al cărui interes se identifică cu cel al unei bune administrări a justiţiei, şi că, dacă administraţia refuză sau omite să execute ori întârzie să o facă, garanţiile de care a beneficiat justiţiabilul în faza judecătorească a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (mutatis mutandis, Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, paragraful 41). În opinia Curţii, executarea imediată, de către autorităţile administrative competente, a hotărârilor judecătoreşti definitive confirmând dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului pe care se află casa reclamantului ar fi clarificat situaţia juridică a imobilului în litigiu şi ar fi antrenat astfel, în termen, repercusiunile asupra dreptului reclamantului de a beneficia, în linişte, de domiciliul său.
66. În plus, Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu a fost niciodată contestat de autorităţile naţionale, de terţi sau de Guvernul pârât. Or, în pofida declaraţiilor mai multor martori care confirmaseră, în cursul anchetei penale începute ca urmare a plângerii reclamantului, în 2000, că M.O. şi membrii familiei sale, înarmaţi cu bâte, bătuseră la uşa casei reclamantului, ameninţând să o distrugă, autorităţile nu au luat nici o măsură, înainte de 18 mai 2001, pentru a-i asigura reclamantului respectarea domiciliului său.
67. Presupunând că, într-o primă etapă, inacţiunea autorităţilor s-ar fi putut explica prin faptul că unuia dintre terţii respectivi i se acordase un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, faptele speţei evidenţiază clar că, chiar după data la care acest titlu de proprietate a fost anulat prin hotărâre definitivă, autorităţile nu au reacţionat suficient de rapid pentru a-l pune pe reclamant în posesia terenului şi a pune capăt ingerinţelor repetate ale terţilor în exercitarea dreptului său garantat prin art. 8.
Sub acest aspect, Curtea consideră deosebit de frapant faptul că, după Hotărârea definitivă din 6 octombrie 1999, prin care titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului reclamantului a fost anulat, abia la 18 mai 2001, adică după un an şi jumătate, o sancţiune administrativă i-a fost aplicată lui M.O., în timp ce încălcările dreptului reclamantului la respectarea domiciliului se pare că se repetau zilnic, fapt pe care Guvernul nu l-a contestat (conform paragrafului 44 anterior).
68. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile competente nu au depus eforturile la care se putea aştepta în mod normal, pentru a determina încetarea atingerilor aduse de către terţi, timp de câţiva ani, dreptului reclamantului la respectarea domiciliului.
69. În consecinţă, s-a încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei
70. Reclamantul invocă faptul că imposibilitatea de a se bucura de domiciliul său constituie, de asemenea, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente prevăd următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale [...]."
71. Guvernul consideră că, dat fiind faptul că nici o ingerinţă nu se poate reţine în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, nu poate fi vorba, a fortiori, de vreo atingere adusă dreptului de proprietate asupra imobilului în care îşi avea domiciliul. Subliniind că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului pe care îl ocupa nu a fost niciodată contestat, Guvernul precizează că reclamantul nu a obţinut, în urma contractului încheiat la 1 martie 1994 cu societatea E., un drept de proprietate şi nici o speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei Curţii, asupra vreunei suprafeţe aferente imobilului respectiv. El subliniază în această privinţă că respectivul contract nu a fost încheiat în formă autentică, condiţie cerută de dreptul român pentru validitatea vânzării terenurilor.
72. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 9 septembrie 2003, dată la care Camera a declarat cererea admisibilă, Guvernul subliniază că reclamantul nu se poate considera victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dat fiind faptul că dreptul său de proprietate privea exclusiv imobilul fostei C.A.P. şi nu terenul aferent. Acesta repetă că respectivul contract de vânzare privind terenul în chestiune nu fusese încheiat în formă autentică, condiţie cerută de lege pentru validitatea vânzărilor de terenuri.
73. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului, subliniind că plăteşte, din 1994, impozite atât pentru imobilul fostei C.A.P., în care şi-a stabilit domiciliul, cât şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent imobilului respectiv. El se întemeiază pe un document eliberat în acest sens de către Departamentul pentru taxe şi impozite de pe lângă Primăria Fălticeni, care precizează că domnul Surugiu este proprietarul unei case şi a terenului aferent de 1.000 m2, în temeiul unui contract de vânzare din 1 martie 1994 (conform paragrafului 11 anterior).
74. Curtea subliniază că problemele ridicate de Guvern în observaţiile sale complementare se aseamănă mai degrabă cu o excepţie preliminară întemeiată pe incompatibilitatea ratione personae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Ridicată prima dată după adoptarea deciziei asupra admisibilităţii cererii, o asemenea excepţie va fi respinsă (vezi, între altele, mutatis mutandis, Cauza Ceteroni împotriva Italiei, Hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.755-1.756, paragraful 19).
75. În orice caz, Curtea consideră, având în vedere concluziile care figurează în paragrafele 67-69 anterioare, că nu este cazul să se pronunţe asupra fondului plângerii [vezi, mutatis mutandis, între altele, hotărârile în cauzele Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33.158/1998, paragraful 25, CEDO 1999-I; Zanghi împotriva Italiei din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23; Biserica catolică de la Caaneea împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
76. În temeiul art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciul material şi moral
77. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, 61.367,90 EUR, reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut încasa dacă ar fi închiriat, cu 1.000 ROL/m2/zi, terenul aferent casei, începând de la 1 martie 1994 şi până la 2 octombrie 2000. El solicită în plus un milion de EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de refuzul autorităţilor, timp de mai mulţi ani, de a lua măsuri împotriva terţilor care îi îngrădiseră constant dreptul la respectarea domiciliului, ceea ce ar fi cauzat destrămarea primei sale căsătorii şi i-ar fi afectat grav starea sănătăţii. Cerând ca guvernul pârât să fie sever sancţionat, acesta subliniază că stresul pe care l-a trăit din cauza situaţiei litigioase a condus la apariţia unei tumori maligne şi precizează că are nevoie de bani pentru a se supune unei intervenţii chirurgicale în străinătate şi pentru a ajuta alte persoane bolnave, asemeni lui, de cancer. Nu solicită acordarea de cheltuieli de judecată.
78. Guvernul se opune acordării sumelor cerute de reclamant, subliniind că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul pe care reclamantul a încercat să îl evidenţieze, pe de o parte, şi modul de a acţiona al autorităţilor, pe de altă parte. El subliniază că reclamantul nu se poate pretinde victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că, în consecinţă, nu poate pretinde despăgubiri cu titlu de prejudiciu material.
79. Cu titlu subsidiar, Guvernul precizează că ar putea admite existenţa, în speţă, a unui prejudiciu moral. Subliniind, în această privinţă, că suma cerută de reclamant este absolut exagerată, atrage atenţia asupra unor elemente susceptibile de a fi relevante în stabilirea sumei, printre care cele ce urmează: reclamantul nu şi-a pierdut niciodată posesia imobilului; încălcarea invocată a dreptului la respectarea domiciliului, pentru care parchetul i-a pedepsit pe terţii responsabili cu o amendă administrativă, nu a atins, conform autorităţilor naţionale, gravitatea unei infracţiuni; divorţul reclamantului, astfel cum a fost pronunţat de instanţa naţională competentă, nu se întemeia pe îngrădiri de către terţi a dreptului soţilor la respectarea domiciliului, care ar fi dăunat vieţii de cuplu, ci era motivat prin vina comună a soţilor, legată de separarea lor în fapt, în iulie 1996; boala reclamantului are o cauză patologică.
80. Curtea susţine că singura bază ce se cuvine reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că autorităţile competente nu au depus eforturile scontate, în mod normal, pentru a pune capăt atingerilor aduse de terţi dreptului reclamantului la respectarea domiciliului. Or, în măsura în care sumele cerute de reclamant cu titlu de prejudiciu material nu sunt nicidecum în raport direct cu încălcarea constatată de Curte în paragraful 69 anterior, aceasta decide să respingă cererea formulată de cel interesat în această privinţă.
81. În legătură cu cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că acesta a fost victima unei suferinţe morale indubitabile, dată fiind inacţiunea autorităţilor, timp de mai mulţi ani, în a-i asigura respectarea dreptului garantat prin art. 8 din Convenţie. Statuând în echitate, astfel cum este garantat în art. 41, Curtea îi acordă domnului Surugiu suma de 4.000 EUR cu acest titlu.
B. Majorări de întârziere
82. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

1. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
2. hotărăşte că nu se impune o analiză a capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 4.000 (patru mii) EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile în momentul plăţii;
b) începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma menţionată va fi majorată cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii marginale pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 20 aprilie 2004, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

J.-P. Costa, T.L. Early,
preşedintegrefier adjunct

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Cameră formată din următorii judecători:
domnul L. Wildhaber, preşedinte;
doamna E. Palm;
domnii A. Pastor Ridruejo;
G. Bonello;
J. Makarczyk;
R. Turmen;
J.-P. Costa;
doamna F. Tulkens;
doamna V. Straznicka;
domnii P. Lorenzen;
M. Fischbach;
V. Butkevych;
J. Casadevall;
A.B. Baka;
R. Maruste;
doamna S. Botoucharova;
doamna R. Weber, judecător ad-hoc;
şi domnul M. De Salvia, grefier,
deliberând în Camera de Consiliu, la 19 ianuarie şi la 29 martie 2000,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la data de 29 martie 2000:

PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată, conform dispoziţiilor aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia)*1), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de către un cetăţean român, domnul Aurel Rotaru (reclamantul), la 3 iunie şi, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 şi fostele articole 47 şi 48 din convenţie).
2. La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 28.341/95) îndreptată împotriva României, Comisia fiind sesizată la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din convenţie.
Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, datorată faptului că Serviciul Român de Informaţii deţine şi foloseşte un fişier conţinând date personale. A mai invocat şi o încălcare a dreptului de acces la instanţă şi a dreptului de a beneficia de un remediu în faţa unei instanţe naţionale, competentă să se pronunţe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fişierului.
La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibilă. Prin raportul din 1 martie 1999 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat că a existat o încălcare a art. 8 şi 13 din convenţie.*1)
3. În procedura desfăşurată la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti (România) şi de fiul său, domnul F. Rotaru. Guvernul a fost reprezentat de doamna R. Rizoiu, agent.
4. La data de 7 iulie 1999 Marea Cameră a hotărât că această cauză ar trebui examinată chiar de către Marea Cameră (art. 100 alin. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii). În locul domnului Bârsan, judecător ales din partea României şi care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28), Guvernul a desemnat-o în calitate de judecător ad-hoc pe doamna R. Weber (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus câte un memoriu.
6. Audierea publică a avut loc la data de 19 ianuarie 2000, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Au participat:
- din partea Guvernului:
- doamna R. Rizoiu,
agent;
- domnul M. Selegean, consilier juridic în Ministerul Justiţiei;
- domnul T. Corlăţean, ataşat pe lângă Reprezentanţa Permanentă a României la Consiliul Europei,
consilieri;
- din partea reclamantului:
- domnul I. Olteanu,
avocat,
- domnul F. Rotaru, reprezentant şi fiu al reclamantului.
Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu, domnul Selegean, domnul Olteanu şi de domnul F. Rotaru.

Nota grefei:
*1) Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

1. Condamnarea reclamantului din 1948

7. Reclamantul s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bârlad.
8. În anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de către prefectul judeţului Vaslui publicarea a două broşuri, "Suflet de student" şi "Proteste", cu motivarea că aveau un caracter antiguvernamental.
9. Nemulţumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului două scrisori în care protesta împotriva faptului că noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. În urma acestor scrisori, la data de 7 iulie 1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

2. Procedura declanşată conform Decretului-lege nr. 118/1990

10. După răsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist şi care nu au avut activitate fascistă (alin. 30 de mai jos).
11. În temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecătoria Bârlad cu o cerere prin care chema în judecată Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi Direcţia muncii din judeţul Vaslui, solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse prin hotărârea penală din anul 1948 să fie luată în considerare la calcularea anilor de vechime în muncă. A cerut, de asemenea, restituirea drepturilor băneşti corespunzătoare.
12. Judecătoria Bârlad a pronunţat o sentinţă la data de 11 ianuarie 1993. Având în vedere, printre altele, declaraţiile martorilor propuşi de reclamant, P.P. şi G.D., sentinţa de condamnare din anul 1948 şi adeverinţele de la Universitatea din Iaşi, instanţa a constatat că în perioada 1946 - 1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului şi a acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
13. În susţinerea apărării sale Ministerul de Interne a prezentat instanţei o scrisoare din 19 decembrie 1990, primită de la Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.). Această scrisoare avea următorul cuprins:
"La adresa dumneavoastră nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din Bârlad, vă facem cunoscut că în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele:
- sus-numitul, pe perioada efectuării studiilor la <<Facultatea de Ştiinţe>> din Iaşi a activat ca membru legionar în Asociaţia Studenţilor Creştini;
- în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui două broşuri intitulate <<Suflet de student>> şi <<Proteste>>, solicitând publicarea lor, dar nu a obţinut acest lucru, deoarece aveau conţinut antiguvernamental;
- dintr-o declaraţie dată în anul 1948 rezultă că a făcut parte din organizaţia P.N.Ţ. - tineret;
- sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionată de el;
- între anii 1946 - 1948, datorită concepţiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către organele de siguranţă şi audiat în legătură cu atitudinea sa. (...)."

3. Procedura declanşată împotriva S.R.I.

14. Reclamantul a chemat în judecată S.R.I., arătând că nu a fost niciodată membru al mişcării legionare române, că nu a fost nici student la Facultatea de Ştiinţe, ci la Facultatea de Drept din Iaşi şi că şi alte informaţii furnizate de S.R.I. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false şi defăimătoare.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând obligarea S.R.I. de a plăti unele despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fără a invoca un anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. să fie obligat să modifice sau să distrugă fişierul conţinând informaţiile cu privire la presupusul său trecut legionar.
15. Prin sentinţa pronunţată la 6 ianuarie 1993 Judecătoria Bucureşti a respins cererea, invocând dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale.
16. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs.
17. La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că informaţia privind trecutul legionar al reclamantului era falsă. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, arătând că nu există o culpă a S.R.I. din moment ce acesta nu era decât depozitarul datelor contestate, iar în lipsa culpei, nu se poate vorbi de o răspundere civilă delictuală.
Instanţa a constatat că informaţiile au fost culese de fostele servicii de siguranţă ale statului. În anul 1949, în urma desfiinţării acestor servicii arhivele au fost transmise Securităţii, iar în anul 1990 S.R.I. a preluat arhivele fostei Securităţi.
18. La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului declarat împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, cu următoarea motivare:
"(...) Curtea constată că recursul nu este fondat. În virtutea competenţei legale pe care o are Serviciul Român de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare, aşa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioadă de către organele de siguranţă. Rezultă deci că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului. Respingându-i acţiunea, instanţele judecătoreşti nu au încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competenţei prevăzute de Codul de procedură civilă."

4. Cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea judecătorilor de a plăti daunele morale

19. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicita obligarea la despăgubiri a tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicita anularea sau distrugerea fişierului. A invocat dispoziţiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art. 6 din convenţie. Reclamantul a afirmat că atât Tribunalul Judeţean Vaslui, cât şi Curtea de Apel au refuzat să îi înregistreze cererea.
Cu privire la acest aspect, la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o nouă cerere, înregistrată sub numărul 46.597/1998 şi aflată în prezent pe rolul Curţii.

5. Cererea de revizuire

20. În luna iunie 1997 ministrul justiţiei a comunicat directorului S.R.I. că plângerea reclamantului a fost declarată admisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului. În consecinţă, ministrul justiţiei a solicitat directorului S.R.I. să verifice încă o dată dacă reclamantul aparţinuse mişcării legionare şi, dacă această informaţie se va dovedi falsă, să înştiinţeze reclamantul despre acest fapt, pentru ca acesta să-l poată folosi ulterior într-o eventuală cerere de revizuire.
21. La data de 6 iulie 1997 directorul S.R.I. l-a informat pe ministrul justiţiei că datele privind trecutul legionar al reclamantului, menţionate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, au fost obţinute în urma studierii arhivelor S.R.I.
A fost găsit astfel un tabel întocmit de Biroul Siguranţei din Iaşi, în care la numărul 165 era menţionat un anume Aurel Rotaru, "element de masă, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini". Directorul S.R.I. a arătat că tabelul purta data de 15 februarie 1937 şi a apreciat că, deoarece la acea dată domnul Rotaru, "în vârstă de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, credem că ne aflăm în prezenţa unei regretabile erori care a făcut să considerăm că domnul Rotaru Aurel din Bârlad este aceeaşi persoană cu cea înscrisă în tabelul respectiv ca membru legionar. De altfel, din verificările amănunţite efectuate de către instituţia noastră pe raza judeţelor Iaşi şi Vaslui nu au apărut date care să confirme identitatea între cele două nume (...)."
22. O copie de pe această scrisoare a fost trimisă reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat Curţii de Apel Bucureşti revizuirea hotărârii pronunţate la 15 decembrie 1994. În cererea de revizuire acesta a solicitat anularea documentelor defăimătoare, un leu cu titlu de despăgubiri morale, precum şi rambursarea, la valoarea actuală, a tuturor taxelor şi cheltuielilor suportate de la începutul procedurii.
23. S.R.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind că, faţă de scrisoarea directorului S.R.I. din 6 iulie 1997, cererea a rămas fără obiect.
24. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare:
"Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberată de Serviciul Român de Informaţii (...), rezultă că în fondul de arhivă nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare <<Rotaru Aurel - Student ştiinţe, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini, legionar, element de masă>>. Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937 - revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din verificările efectuate ulterior în evidenţele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Bârlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Român de Informaţii consideră că se află în faţa unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant.
Văzând conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, se constată că acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauză prin caracterul său hotărâtor în a schimba total situaţia de fapt reţinută anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent.
Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanţă în cauză datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului, ori din ce structură făceau parte fostele organe de siguranţă, după cum în speţă nu are relevanţă aspectul - de altfel real - că Serviciul Român de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Important în cauză este numai că adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 <<S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucureşti>> cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana reclamantului-revizuent, datele din această adresă devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia şi care, dacă ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale. Faţă de cele ce precedă şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovată de reclamant se apreciază ca fondată şi va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauză, şi, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă aşa cum a fost formulată."
25. Curtea nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea la despăgubiri şi nici cu privire la cheltuielile de judecată.

II. Dreptul intern aplicabil

A. Constituţia

26. Dispoziţiile aplicabile din Constituţie sunt următoarele:

ART. 20
"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."

ART. 21
"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

B. Codul civil

27. Dispoziţiile aplicabile din Codul civil sunt următoarele:

ART. 3
"Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate."

ART. 998
"Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."

ART. 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."

C. Codul de procedură civilă

28. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură civilă sunt:

ART. 322 (alin. 5)
"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive (...) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (...)."

D. Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice

29. Dispoziţiile aplicabile ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice sunt:

ART. 54
"1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (...) la onoare, la reputaţie (...) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate.
2) Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins."

ART. 55
"Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus (...)."

E. Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945

30. La acea dată dispoziţiile aplicabile din Decretul-lege nr. 118/1990 prevedeau:

ART. 1
"(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
(...)."

ART. 5
"Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se înfiinţează în fiecare judeţ (...) câte o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult şase membri.
Preşedintele trebuie să fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de muncă şi ocrotiri sociale şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţilor foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii.
(...)."

ART. 6
"Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, (...) prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
(...)."

ART. 11
"Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor care s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel, pe baza procedurii prevăzute la art. 5 şi 6."

F. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii

31. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, sunt redactate după cum urmează:

ART. 2
"Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României."

ART. 8
"Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiile legii."

ART. 45
"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.
Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.
Serviciul Român de Informaţii preia spre conservare şi folosinţă fondurile de arhivă ce privesc siguranţa naţională ale fostelor organe de informaţii cu competenţă pe teritoriul României. Fondurile de arhivă ale fostului Departament al Securităţii Statului, ce privesc siguranţa naţională, nu pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi."

G. Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesul cetăţenilor la propriul dosar deţinut de Securitate şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică

32. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 187 din 20 octombrie 1999, intrată în vigoare la data de 9 decembrie 1999, sunt următoarele:

ART. 1
"(1) Orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii (...). Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului.
(2) Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar.
(3) De drepturile prevăzute de alin. (1) şi (2) beneficiază soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul al doilea inclusiv ale persoanei decedate, în afară de cazul în care aceasta a dispus altfel."

ART. 2
"Pentru a asigura dreptul de acces la informaţiile de interes public, orice cetăţean român (...), precum şi presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice (...) au dreptul de a fi informate (...) în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securităţii (...) a persoanelor care ocupă sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnităţi sau funcţii:
a) Preşedintele României;
b) deputat sau senator;
(...)."

ART. 7
"(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înfiinţează Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (...) cu sediul în municipiul Bucureşti, denumit în continuare Consiliu.
(2) Consiliul este un organism autonom cu personalitate juridică, supus controlului Parlamentului (...)."

ART. 8
"(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri.
(2) Membrii Colegiului Consiliului sunt numiţi de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare, potrivit configuraţiei politice a celor două Camere (...) pentru un mandat de 6 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată."

ART. 13
"(1) Persoanele îndreptăţite pot solicita Consiliului, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), în condiţiile prezentei legi, următoarele:
a) consultarea dosarelor (...) întocmite până la data de 22 decembrie 1989 de organele de securitate;
b) eliberarea unor copii de pe (...) aceste dosare (...);
c) eliberarea unor adeverinţe privind apartenenţa sau neapartenenţa, colaborarea sau necolaborarea cu organele de securitate;
(...)."

ART. 14
"(1) Conţinutul adeverinţelor eliberate potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) poate fi contestat la Colegiul Consiliului (...)."

ART. 15
"(1) Dreptul de acces la informaţiile de interes public (...) se exercită de către persoana fizică sau persoana juridică îndreptăţită printr-o cerere adresată Consiliului.
(...)
(4) Pe baza cererilor primite potrivit alin. (1) Consiliul verifică probele deţinute, indiferent de forma lor, şi înştiinţează de îndată persoana (...)."

ART. 16
"(1) Împotriva comunicării eliberate potrivit art. 15 alin. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care s-a cerut verificarea se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestaţie (...). Decizia Colegiului Consiliului poate fi atacată (...) la Curtea de Apel (...)."

ÎN DREPT

I. Excepţii preliminare ridicate de Guvern

A. Cu privire la calitatea de victimă

33. În primul rând, menţinându-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei, Guvernul a arătat că reclamantul nu se mai poate pretinde "victimă" a unei încălcări a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat că reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din această scrisoare.
În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale.
34. Reclamantul a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei, arătând că Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. În primul rând, simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparaţie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul nu are încă acces la dosarul său secret, care nu este doar păstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din această cauză, chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul său nu poate fi exclusă.
35. În ceea ce priveşte noţiunea de victimă Curtea reaminteşte că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34).
De altfel, "o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a pierde calitatea de <<victimă>>, decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei" (Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).
36. În speţă Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei.
Curtea mai arată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând că nu erau conforme realităţii - probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume.
Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său, Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de victimă. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea unui fişier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante.
Se pare că informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R.I. fără să fi fost făcută vreo menţiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale.
În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată.
37. În ceea ce priveşte Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, că această lege nu este aplicabilă (alin. 71 de mai jos).
38. Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde "victimă" în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinţă, respinge excepţia invocată de Guvern.

B. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

39. Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizării căilor de atac interne. S-a arătat că reclamantul putea invoca dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, în baza cărora instanţa poate dispune orice măsură pentru a face să înceteze atingerea reputaţiei unei persoane.
40. Curtea arată că există o strânsă legătură de cauzalitate între această susţinere a Guvernului şi temeinicia cererii privind art. 13 din convenţie. Prin urmare, Curtea reuneşte această excepţie cu fondul (alin. 70 de mai jos).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

41. Reclamantul se plânge că S.R.I. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viaţa sa particulară, dintre care unele sunt false şi defăimătoare. El invocă încălcarea art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8

42. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 8, arătând că informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului, ci de viaţa sa publică. Hotărând să se implice în activitatea politică şi să publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la "anonimatul inerent vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul său judiciar, este vorba de informaţii publice.
43. Curtea reaminteşte că art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind "viaţa privată" a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48).
Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de "viaţă privată" (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015 - 1016, alin. 42 - 46).
Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop "protejarea (...) oricărei persoane fizice (...), respectarea (...) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal" (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca "orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă" [Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000-...].
În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.
44. În speţă Curtea constată că scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităţilor politice şi cazierului său judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de "viaţă privată", în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele informaţii au fost declarate nereale, ca în prezenta cauză, riscând să aducă atingere reputaţiei reclamantului.
În consecinţă, art. 8 din convenţie este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8

1. Cu privire la existenţa unei încălcări

45. În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private:
- înregistrarea să intereseze persoana în discuţie;
- informaţiile să fi fost folosite;
- imposibilitatea persoanei respective de a le contesta.
Or, în speţă atât înregistrarea, cât şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificării convenţiei de către România. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta informaţiile, Guvernul susţine că, dimpotrivă, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realităţii, dar că el nu a folosit căi de atac adecvate.
46. Curtea reaminteşte că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotărârile Leander împotriva Suediei citată mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei citată mai sus, alin. 69 şi 80).
În speţă, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o îndoială că acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Dacă este adevărat că această scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994, dată la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susţinut că începând cu această dată S.R.I. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii private a reclamantului. Curtea subliniază, de asemenea, că aceste date au fost folosite şi ulterior, de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997.
Atât înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.

2. Justificarea încălcării

47. Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementând o excepţie la un drept garantat de convenţie, acest alineat este de strictă interpretare. Recunoscând că într-o societate democratică existenţa unor servicii de informaţii se poate dovedi legitimă, Curtea reaminteşte că supravegherea secretă a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 21, alin. 42).
48. Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie "prevăzută de lege", să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.
49. Guvernul a considerat că măsurile în discuţie erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care dă posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist să primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menţionat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascistă.
50. Conform susţinerilor reclamantului, păstrarea şi folosirea fişierului nu sunt măsuri prevăzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii să cunoască în ce împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor privată. Mai mult decât atât, legea internă nu defineşte cu suficientă precizie modalitatea de exercitare a acestor competenţe şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor.
51. Comisia a considerat că dreptul intern nu definea cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. putea să arhiveze, să comunice şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.
52. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 50).
53. În cauza de faţă Curtea constată că art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente, fie prin orice element cu valoare de probă. Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român de Informaţii de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată.
Curtea trebuie deci să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., invocată de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menţionată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteşte că în primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată, pag. 541, alin. 59) şi constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.
Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.
54. Curtea apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.
55. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea reaminteşte că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 56):
"Curtea reaminteşte că sintagma <<prevăzută de lege>> nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea <<legii>>; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (...). Înseamnă - şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 - că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (...).
(...) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, <<legea>> contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului."
56. Pentru a se determina "calitatea" dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.
57. Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională.
Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.
Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.
Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.
58. Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.
59. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49 - 50).
Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat - cel puţin şi în ultimă instanţă - de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 25 - 26, alin. 55).
60. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.
61. Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.
62. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri "prevăzute de lege", ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau "necesare într-o societate democratică".
63. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

64. Reclamantul a arătat că absenţa oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună anularea fişierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte, este contrară art. 13.
Conform art. 13:
"Oricare persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
65. Guvernul a susţinut că reclamantul a obţinut satisfacţie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fişierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază că reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954, care împuterniceşte instanţa să dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, în speţă dreptul la propria onoare şi reputaţie.
Pe de altă parte, subliniază Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunoştinţă de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16 din această lege, reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul său.
66. În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit să demonstreze că în dreptul român exista o cale de atac eficientă, în practică sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se plângă de o încălcare a art. 8 din convenţie.
67. Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudenţe, Curtea a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi considerate "întemeiate" din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. 75, CEDO 1999-III).
68. Curtea constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără îndoială un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. 13 din convenţie.
69. "Autoritatea" la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag. 30, alin. 67).
În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la îndemână o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag. 31, alin. 70 - 71).
70. În cauză Guvernul a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută.
În primul rând, Curtea constată că art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii.
În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenţă în materie. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă.
71. În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunând că s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut, Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii.
72. Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea veridicităţii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii.
73. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie

74. Reclamantul a susţinut că nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a "dreptului la instanţă", încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
75. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.
76. Comisia a decis să examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind încălcările convenţiei.
77. Curtea observă că, pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plânge şi de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.
78. Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29).
Prin urmare, Curtea apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).
79. A existat deci şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 41 din convenţie, care prevede următoarele:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Despăgubiri

81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defăimătoare în legătură cu persoana sa, precum şi prin refuzul autorităţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o îndrepta.
82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, apreciind că nu sunt rezonabile, mai ales datorită faptului că în faţa instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri.
83. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii [Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20]. Mai mult, în cazul de faţă Curtea constată, contrar susţinerilor Guvernului, că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere nesoluţionată de instanţe.
Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.
Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.

B. Cheltuieli de judecată

84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând:
a) 30 milioane ROL, cheltuielile de judecată achitate în procedura internă, din care 20 milioane ROL, cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de timbru, telefon, fotocopii etc.);
b) 8 milioane ROL, taxele necesare în faţa instituţiilor convenţiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli de traducere şi secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de călătorie Bârlad - Bucureşti şi 1 milion ROL, cheltuieli pentru viza franceză a fiului reclamantului.
85. Guvernul consideră această sumă exorbitantă, cu atât mai mult cu cât reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsă în toate procedurile interne.
86. Curtea reaminteşte că în temeiul art. 41 din convenţie ea rambursează cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv şi neapărat necesare şi au fost calculate la o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei [GC] nr. 31.195/96, alin. 79, CEDO 1999-II). În această privinţă trebuie reamintit că reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor în faţa organelor convenţiei, ci şi plata celor suportate în faţa instanţelor naţionale, pentru ca acestea din urmă să prevină sau să corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei [GC] nr. 26103/95, alin. 45, CEDO 1999-I).
87. Curtea observă că reclamantul nu a fost reprezentat în faţa instanţelor interne. Ea arată, de asemenea, că reclamantul şi-a apărat singur cauza în faţa Comisiei şi că în faţa Curţii a fost reprezentat în şedinţa publică. Curtea constată, de asemenea, că a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistenţă judiciară.
Curtea acordă integral reclamantului suma solicitată de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară. Suma este convertibilă în lei româneşti la rata de schimb de la data când vor fi făcute plăţile.

C. Dobânzi

88. Curtea consideră potrivit să se reţină nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,74% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de pierdere a calităţii de victimă;
2. uneşte cu fondul, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge în unanimitate după examinarea pe fond;
3. decide, cu 16 voturi contra 1, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;
4. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 13 din convenţie;
5. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie;
6. decide, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci francezi cu titlu de daune morale şi 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli, minus 9.759,72 (nouă mii şapte sute cincizeci şi nouă) franci francezi şi 72 (şaptezeci şi două) centime, sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plătite;
b) că aceste sume vor trebui majorate cu o dobândă simplă de 2,74% pe an, începând cu data expirării termenului menţionat şi până la data la care reclamantul îşi va încasa banii;
7. respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 4 mai 2000.

Luzius Wildhaber,
preşedinte

Michele De Salvia,
grefier

La prezenta hotărâre se anexează, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii:
- opinia concordantă a domnului Wildhaber, la care s-au alăturat domnii Makarczyk, Turmen, Costa, doamna Tulkens, domnul Casadevall şi doamna Weber;
- opinia concordantă a domnului Lorenzen;
- opinia parţial separată a domnului Bonello.

OPINIA CONCORDANTĂ
a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens, domnului Casadevall şi doamnei Weber

În cauza de faţă reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, cauzată de deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a unui fişier conţinând informaţii, cele mai multe din perioada 1946 - 1948. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937, în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani), fusese membru al unei mişcări de tip "legionar", adică o organizaţie paramilitară de extremă dreaptă, naţionalistă şi antisemită. Această informaţie, dezvăluită într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990, expediată de Ministerul de Interne, a fost declarată inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, s-ar părea că informaţia încă mai este consemnată în fişierele S.R.I., fără ca hotărârea din anul 1997 să fie şi ea menţionată în acel fişier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. O acţiune în despăgubire împotriva S.R.I. a fost respinsă în 1994. Aparent, dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului să conteste deţinerea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa sa privată, să respingă veridicitatea acestora din urmă sau să solicite distrugerea lor.
În acest context Curtea din Strasbourg decide că a existat o încălcare a art. 8, 13 şi a art. 6 alin. 1. Conform jurisprudenţei sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, pag. 36 - 38, alin. 87 - 88; Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 24 - 25, alin. 36 - 37, şi 176-B, pag. 56 - 57, alin. 35 - 36; Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75 - 76; şi Hotărârea Amann împotriva Elveţiei [GC] nr. 27798/95, alin. 61 - 62 şi 77 - 81, CEDO 2000-...), Curtea apreciază că normele de drept intern care permit strângerea, consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând securitatea naţională nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii cu privire la viaţa privată a reclamantului nu erau "prevăzute de lege", motiv pentru care a existat o încălcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii.
Cu toate acestea - fie că baza legală este sau nu este suficientă -, aş dori să adaug că în speţă am serioase îndoieli cu privire la faptul că încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat că restrângerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratică.
În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite că acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8 - 11. Totuşi, fiind vorba de securitatea naţională, apreciez că trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabilă şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării securităţii naţionale este de natură să ridice probleme serioase.
În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenţă şi în timpul studiilor, în urmă cu mai mult de 50 de ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului, sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficientă împotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curţii să se pronunţe că aceste informaţii trebuie distruse, că trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea naţională poate justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. Prin urmare, consider că onorata Curte ar fi trebuit să constate că măsura în discuţie nu urmărea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2.
Această concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară într-o societate democratică, deoarece aceasta depinde de existenţa unui scop legitim. Dacă totuşi Curtea ar fi preferat să accepte existenţa unui scop legat de siguranţa naţională, ar fi trebuit să reamintească că statele nu dispun de puteri discreţionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secretă. Astfel, trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate rânduri că "un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără" (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi şi Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21 - 23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis mutandis, Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, şi Hotărârea Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea că supravegherea secretă a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi că există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.
Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideraţiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie să tragem concluzia că în speţă nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată într-o societate democratică, pentru atingerea unui scop legat de securitatea naţională.
Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul că nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fişiere secrete, fie pentru că această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratică.

OPINIA CONCORDANTĂ
a domnului judecător Lorenzen

Am votat în speţă în favoarea concluziilor majorităţii, având în vedere aceleaşi motive. Aceasta nu înseamnă că aş fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecător Wilhaber în opinia sa concordantă cu privire la celelalte cerinţe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului său de vedere constă doar în faptul că în jurisprudenţa sa Curtea a decis în mod constant că atunci când o măsură ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. 8 nu este "prevăzută de lege", nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art. 8 alin. 2. Mi se pare esenţială menţinerea acestei jurisprudenţe.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
a domnului judecător Bonello

1. Majoritatea a decis că a existat o încălcare a art. 8, după ce a constatat că dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări ale convenţiei, dar nu pot să reţin aplicabilitatea art. 8.
2. Art. 8 protejează viaţa privată a individului. În centrul acestei protecţii se află dreptul oricărei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Există anumite elemente, în persoana noastră, în modul nostru de a gândi, care, din punct de vedere al convenţiei, trebuie să rămână inaccesibile. Nu este legitimă disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientării sau convingerii unui individ, adăpostite în spatele zidurilor confidenţialităţii.
3. În schimb, activităţi care sunt, prin însăşi natura lor, publice şi care se hrănesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art. 8.
4. Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le consulte, erau în principal legate de: a) participarea activă a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politică; b) cererea sa pentru publicarea a două pamflete politice; c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic; d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13).
5. Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice, eminamente publice aş spune eu, în măsura în care activitatea politică şi publicistică implică noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului său. Documentele nu arătau că reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic - ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o pătrundere în zona interzisă de confidenţialitate -, ci făceau dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice.
6. În ce măsură păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viaţă privată? Până acum, în mod corect după aprecierea mea, Curtea a decis că protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea mea, nimic de-a face cu principiul care ridică protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental.
7. Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fişierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o notă în care se arată că acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi această informaţie atrage o încălcare a dreptului la viaţă privată al reclamantului. Curtea a subliniat că observaţiile serviciilor române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat că "astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fişier păstrat de agenţi ai statului, vizează <<viaţa privată>> în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie" (alin. 44).
8. Aceasta, mi se pare mie, depăşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speţa de faţă, că individul în cauză nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii, valori pe care art. 8 le protejează în mod expres.
9. Aş fi acceptat, deşi nu cu toată convingerea, că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată, dar m-aş fi grăbit să adaug că o asemenea ingerinţă se justifică prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale. Curtea nu a considerat util să facă aceasta.
10. Bineînţeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informaţii de natură penală. Este absolut de înţeles că divulgarea gratuită şi nelegitimă a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8.
11. Curtea pare să acorde o importanţă deosebită faptului că "unele informaţii au fost declarate false şi riscă să aducă atingere reputaţiei reclamantului" (alin. 4). Aceste preocupări pun două probleme distincte: cea a inexactităţii informaţiilor şi cea a caracterului lor defăimător.
12. Unele dintre datele păstrate în fişierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană care avea acelaşi nume. Fără îndoială, aceasta înseamnă informaţii "false" din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea "unor informaţii intrate în domeniul public" le transformă oare în date cu caracter privat? Logica acestui raţionament îmi scapă.
13. Încă o dată recunosc fără nici o dificultate că informaţiile "false" stocate erau de natură să îi afecteze reputaţia. S-ar părea că în ultimul timp Curtea încearcă să acrediteze ideea că "reputaţia" ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 8*1). Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adăuga protecţiei dreptului omului o nouă dimensiune incitantă. În opinia mea însă Curtea ar trebui să atace frontal această reformă şi nu să o abordeze aproape pe furiş, ca o problemă marginală a dreptului la viaţă privată.
14. Dacă aş fi împărtăşit teza majorităţii, conform căreia dreptul la viaţă privată protejează şi informaţii eminamente publice, aş fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încălcarea art. 8, deoarece nu am nici o rezervă referitor la concluzia Curţii, conform căreia păstrarea şi folosirea de către forţele de ordine a informaţiilor privitoare la reclamant nu erau "prevăzute de lege" (alin. 57 - 63).
------------
*1) Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50 - 51; Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.

În cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
domnii J-P. Costa, preşedinte; A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamna W. Thomassen, judecători şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la datele de 25 noiembrie 2003, 10 februarie, 6 aprilie şi 25 mai 2004, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 78028/01 şi 78030/01) îndreptate împotriva României, prin care patru cetăţeni italieni, domnul Carlo Pini şi doamna Annalisa Bertani (numiţi în continuare primii reclamanţi) şi domnul Salvatore Manera şi doamna Rosalba Atripaldi (numiţi în continuare al doilea cuplu de reclamanţi), au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la datele de 10 martie şi 20 aprilie 2001, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul S. Papa, avocat din Reggio Emilia. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii au susţinut, în principal, invocând articolul 8 din Convenţie, încălcarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie, pe motivul neexecutării hotărârilor pronunţate de Tribunalul Judeţean Braşov privitor la adopţia a două minore românce, care i-ar fi privat pe aceştia de orice contact cu copiii lor. Ei au susţinut, în plus, că autorităţile române au refuzat să permită fiicelor lor adoptive să părăsească România, încălcând astfel articolul 2 alineatul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
4. Cererile au fost repartizate primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament), în cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cauza (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererile au fost repartizate celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizată astfel (art. 52 alin. 1).
6. La 25 iunie 2002, camera a decis că aceste cereri vor fi tratate cu prioritate (articolul 41 din Regulament) şi, la 16 septembrie 2003, a decis să le conexeze (art. 42 alin. 1 din Regulament).
7. La 2 octombrie 2002 şi 7 octombrie 2003, preşedintele camerei a autorizat următorii terţi să intervină în cadrul procedurii scrise şi orale (articolele 36 alineatul 2 din Convenţie şi 44 alineatul 2 din Regulament): Complexul educaţional Poiana Soarelui din Braşov, prin reprezentantul său, domnul N. Mîndrilă; Doamna Baroană Nicholson de Winterbourne, cetăţean britanic, raportor al Parlamentului european; domnul I. Ţiriac, membru fondator al centrului educaţional Poiana Soarelui; domnul V. Arhire, avocat în Baroul Bucureşti, în calitate de reprezentant al minorelor Florentina Goroh (numită în continuare Florentina) şi Mariana Estoica (numită în continuare Mariana). Terţii intervenienţi au depus observaţii scrise, la care părţile au răspuns (conform art. 44 alin. 5 din Regulament).
Guvernul italian, invitat la 18 septembrie 2003 să participe la audiere şi/sau să prezinte observaţii scrise, nu şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita acest drept (art. 36 alin. 1 din Convenţie şi art. 61 din Regulament).
8. Audierea dedicată atât problemelor privind admisibilitatea cât şi celor privind fondul a avut loc în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 25 noiembrie 2003 (art. 59 alin. 3 şi art. 54 alin. 3 din Regulament).

S-au prezentat:
- din partea Guvernului
dl. Bogdan Aurescu, Subsecretar de stat, agent, dna. Roxana Rizoiu, Director, Direcţia Agentului Guvernamental, co-agent, dl. Răzvan Rotundu, co-agent;
- din partea reclamanţilor
dl. Stefano Papa, avocat, dl. Carlo Pini, dna. Annalisa Bertani, dl. Salvatore Manera, dna. Rosalba Atripaldi, reclamanţi;
- din partea terţilor intervenienţi
dl. Nicolai Mîndrilă, dna. Baroană Emma Nicholson de Winterbourne, dl. Ioan Ţiriac, dl. Vasile Arhire, avocat.

9. Prin decizia din 25 noiembrie 2003, camera a declarat cererile parţial admisibile (art. 54 alin. 3 din Regulament). Ea a unit cu fondul problemele ridicate de Guvern referitor la aplicabilitatea articolul 8 din Convenţie şi să se sesizeze din oficiu cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie în privinţa neexecutării hotărârilor definitive privind adopţia, invocate de reclamanţi exclusiv din perspectiva articolului 8 din Convenţie.
10. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament). Fiecare dintre părţi a prezentat comentarii scrise asupra observaţiilor celeilalte părţi.

ÎN FAPT
1. Circumstanţele cauzei
11. Reclamanţii s-au născut, respectiv, în 1957, 1952, 1951 şi 1953 şi au domiciliul la Reggio Emilia (primii reclamanţi) şi la Mantova (al doilea cuplu de reclamanţi). La data introducerii cererii, ei aveau calitatea de părinţi adoptivi ai Florentinei şi Marianei, cetăţene române, născute la 31 martie, respectiv 17 aprilie 1991, având domiciliul la Braşov, în cadrul Complexului educaţional Poiana Soarelui din Braşov (numit în continuare CEPSB).

A. Procedurile de adopţie
1. Adopţia Florentinei
12. Prin sentinţa definitivă din 17 iunie 1994, Tribunalul Judeţean Iaşi a constatat abandonul Florentinei, atunci în vârstă de trei ani. Cu acest prilej, drepturile părinteşti au fost delegate instituţiei de asistenţă socială L.
13. La 6 septembrie 1994, prin decizia Comisiei pentru protecţia copilului din Iaşi, minora a fost plasată la CEPSB.
14. La 15 mai 2000, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (numită în continuare O.U.G. nr. 25/1997), Guvernul român a însărcinat asociaţia privată C. cu găsirea unei familii sau unei persoane care să o adopte pe Florentina. Acesta a însărcinat şi Comitetul român pentru adopţii să susţină asociaţia C. în efectuarea unui raport psihosocial asupra minorei.
15. Primii reclamanţi au informat asociaţia C. în legătură cu dorinţa lor de a adopta un copil român, iar aceasta le-a trimis o fotografie a Florentinei. Ei au întâlnit minora pentru prima dată la 3 august 2000, la CEPSB. Prin intermediul asociaţiei C., ei au aflat ulterior de dorinţa minorei de a li se alătura şi de pasiunea ei pentru muzică.
16. La 30 august 2000, la propunerea asociaţiei C., Comitetul român pentru adopţii a avizat favorabil adopţia Florentinei de către primii reclamanţi, iar, la 21 septembrie 2000, ca urmare a cererii de adopţie a acestora din urmă, a trimis dosarul Tribunalului Judeţean Braşov, în conformitate cu art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 25/1997.
17. La 28 septembrie 2000, instanţa a admis cererea. Aceasta a constatat că numita Comisie pentru protecţia copilului Braşov avizase favorabil adopţia şi îşi confirmase consimţământul în faţa instanţei. Arătând şi faptul că minora se afla la CEPSB, a solicitat serviciului de stare civilă să modifice certificatul de naştere al Florentinei şi să îi elibereze acesteia un nou certificat de naştere.
18. Comitetul român pentru adopţii a introdus apel împotriva acestei sentinţe. La 13 decembrie 2000, Curtea de Apel Braşov a respins acest apel ca tardiv. Această decizie a rămas definitivă.
19. La 5 februarie 2001, Comitetul român pentru adopţii a certificat faptul că adopţia Florentinei s-a făcut în conformitate cu prevederile legale interne, precum şi cu Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, şi a eliberat reclamanţilor un certificat de conformitate în acest sens.
20. La 14 februarie 2001, Comisia pentru adopţii internaţionale a autorizat intrarea şi şederea permanentă a minorei în Italia, şi a dispus comunicarea acestei decizii, între altele, Ambasadei Italiei la Bucureşti.
21. La o dată neprecizată, Procurorul General al României a introdus recurs în anulare împotriva sentinţei Tribunalului Judeţean Braşov şi împotriva deciziei Curţii de Apel Braşov. La data de 5 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ca inadmisibil.

2. Adopţia Marianei
22. La 28 septembrie 2000, în urma unei proceduri similare celei descrise la alineatele 16-18 anterioare, Tribunalul Judeţean Braşov a admis cererea făcută de cel de-al doilea cuplu de reclamanţi în vederea adopţiei Marianei. Instanţa a constatat că minora, declarată abandonată prin decizia definitivă din 22 octombrie 1998, se afla la CEPSB şi a solicitat serviciului de stare civilă să modifice certificatul de naştere al acesteia, şi să-i elibereze un nou certificat.
23. Comitetul român pentru adopţii a introdus apel împotriva acestei sentinţe. La 28 decembrie 2000, Curtea de Apel Braşov a respins acest apel ca tardiv. Această decizie a rămas definitivă.
24. La 28 decembrie 2000, Comitetul român pentru adopţii a certificat faptul că adopţia Florentinei s-a făcut în conformitate cu prevederile legale interne, precum şi cu Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, şi a eliberat reclamanţilor un certificat de conformitate în acest sens.

B. Încercări de executare a hotărârilor de încuviinţare a adopţiei

1. Decizia în cazul Florentinei
a) Cererea de predare a certificatului de naştere pe calea ordonanţei preşedinţiale
25. La o dată neprecizată, primii reclamanţi au sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere de predare a certificatului de naştere al minorei şi încredinţarea acesteia pe calea ordonanţei preşedinţiale, în contradictoriu cu CEPSB. La 24 octombrie, instanţa a soluţionat favorabil această cerere.
26. CEPSB a introdus apel împotriva acestei sentinţe şi a solicitat suspendarea executării, susţinând că în speţă nu sunt întrunite condiţiile necesare unei cereri de ordonanţă preşedinţială, că hotărârea de adopţie nu este definitivă şi că aceasta fusese pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale.
27. La 7 martie 2001, instanţa a respins apelul, cu motivarea că interesul copilului şi faptul că părinţii adoptivi îşi aveau domiciliul în străinătate justifică examinarea de urgenţă a cererii şi că cererea reclamanţilor putea fi soluţionată pe calea unei ordonanţe preşedinţiale. Instanţa a constatat, de asemenea, că, potrivit documentelor din dosar, hotărârea de adopţie este definitivă şi a dobândit autoritate de lucru judecat, în consecinţă, instanţa a apreciat că problemele de fond referitoare la adopţie nu mai puteau fi reexaminate în cadrul ordonanţei preşedinţiale. Instanţa a respins cererea de suspendare a executării, pe motiv că aceasta nu se justifică, având în vedere hotărârea sa de a respinge apelul.
28. Recursul introdus de CEPSB a fost, de asemenea, respins prin decizia definitivă a din 7 iunie 2001 a Curţii de Apel Braşov.

b) Procedura de executare a ordonanţelor preşedinţiale
29. Primii reclamanţi au solicitat executarea hotărârilor din 28 septembrie 2000 şi 7 iunie 2001 de către executori judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov. La 22 februarie 2001, aceştia din urmă au somat CEPSB cu privire la obligaţia de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al minorei şi de a transfera părinţilor adoptivi drepturile părinteşti până la data de 2 martie 2001. Prin urmare, preşedintele instanţei a dispus suspendarea executării pe durata procedurii de contestaţie la executare introduse de CEPSB (alin. 30-32 anterioare).

c) Prima contestaţie la executare
30. La 23 februarie 2001, CEPSB a introdus contestaţie la executare în privinţa deciziei din 28 septembrie 2000, motivând aceasta prin lipsa de claritate a dispozitivului şi prin faptul că hotărârea de încuviinţare a adopţiei a fost pronunţată fără respectarea dispoziţiilor legale în materie. CEPSB a solicitat, de asemenea, suspendarea executării.
31. La 30 martie 2001, instanţa a respins contestaţia, cu motivarea că dispozitivul hotărârii este clar şi nu pune nici o problemă de executare. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a decis că hotărârea contestată dobândise autoritate de lucru judecat şi că, prin urmare, fondul cauzei nu putea fi examinat din nou în cadrul unei contestaţii la executare. Instanţa a respins, de asemenea, cererea de suspendare a executării introdusă de CEPSB.
32. CEPSB a introdus apel la Tribunalul Judeţean Braşov, care, la data de 2 iulie 2001, l-a respins ca neîntemeiat.

d) Reluarea executării
33. La 12 iunie 2001, primii reclamanţi au solicitat executorilor judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov să reia executarea, având în vedere şi respingerea, între timp, a recursului în anulare introdus de Procurorul General.
34. La 13 iunie 2001, executorii judecătoreşti au somat CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al minorei şi de a o încredinţa părinţilor adoptivi până la 15 iunie 2001.
35. La 19 iulie 2001, aceştia au somat din nou CEPSB, cerându-i să se conformeze până la 8 august 2001.

e) A doua contestaţie la executare
36. CEPSB a introdus contestaţie la executare împotriva reclamanţilor la Judecătoria Braşov, arătând că ordonanţa preşedinţială reglementează situaţii provizorii, în vreme ce, în prezenta cauză, executarea ordonanţei preşedinţiale ar avea, din contră, consecinţe permanente. Pârâţii s-au opus cererii şi au solicitat obligarea la plata unei amenzi pentru neexecutarea unei hotărâri definitive, precum şi la daune.
37. La 8 august 2001, instanţa a admis cererea de suspendare provizorie a executării, până la termenul din 22 august 2001. La această ultimă dată, instanţa a prelungit suspendarea executării până la termenul următor, fixat pentru 11 septembrie 2001. La data stabilită, instanţa a acordat o nouă prelungire a suspendării până la termenul din 25 septembrie 2001, dată la care a respins cererile CEPSB şi ale reclamanţilor ca neîntemeiate. Instanţa a considerat că problema ridicată de CEPSB privea fondul cauzei, în care se pronunţase deja o hotărâre ce dobândise autoritate de lucru judecat. Aceasta a respins cererea primilor reclamanţi, cu motivarea că reaua credinţă a CEPSB şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite.

f) Reluarea executării
38. La 5 noiembrie 2001, executorii judecătoreşti au somat CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda primilor reclamanţi certificatul de naştere al Florentinei şi de a o încredinţa acestora şi l-au avertizat că, în caz contrar, vor proceda la executare silită.

g) A treia contestaţie la executare
39. La o dată neprecizată, CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o contestaţie la executare potrivit unei proceduri de urgenţă, în contradictoriu cu primii reclamanţi, pe motiv că pe rolul Tribunalului Judeţean Braşov se află o acţiune în desfiinţarea adopţiei, precum şi o cerere de revizuire a hotărârii de încuviinţare a adopţiei şi că a fost depusă o plângere penală referitoare la procesul de adopţie. CEPSB a solicitat şi suspendarea executării.
40. La 14 decembrie 2001, instanţa a respins contestaţia, pe motiv că o contestaţie la executare a fost deja respinsă, prin urmare, nu se justifică examinarea în regim de urgenţă a unei acţiuni similare. Pe fond, instanţa a constatat că, atât hotărârea de încuviinţare a adopţiei, cât şi hotărârea pronunţată pe calea ordonanţei preşedinţiale formulate de reclamanţi erau definitive şi executorii, iar faptul că o acţiune în anularea sau revizuirea acestora este pe rol nu este relevant.

h) Cererea de suspendare a executării
41. La o dată neprecizată, CEPSB a solicitat preşedintelui Judecătoriei Braşov suspendarea executării. La 25 ianuarie 2002, această cerere a fost respinsă.

i) Reluarea executării
42. La 30 ianuarie 2002, ora 14, executorii judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov s-au prezentat la sediul CEPSB, însoţiţi de reprezentanţi ai forţei publice. Paznicul nu le-a permis accesul şi a încuiat uşa cu cheia. După o jumătate de oră, directorul CEPSB şi adjunctul acestuia s-au prezentat la intrarea clădirii şi au informat executorii şi forţele de ordine că minora nu se află în instituţie, ci este plecată într-o excursie, în afara oraşului, în urma verificărilor, Florentina nu a fost găsită în clădire.
43. Executorii i-au atras atenţia directorului CEPSB asupra obligaţiei sale de a-i permite Florentinei să plece împreună cu reclamanţii.
44. La 27 martie 2002, executorii au somat CEPSB să restituie certificatul de naştere al minorei şi să îi permită acesteia să se alăture reclamanţilor în termen de zece zile. Ei au informat instituţia şi că, în cazul unui refuz, vor proceda la executarea silită.
45. La 3 septembrie 2002, ora 10:45, un executor judecătoresc, însoţit de primii reclamanţi şi de avocatul acestora, s-a deplasat la CEPSB. În procesul-verbal întocmit cu acest prilej, executorul a menţionat că paznicii instituţiei i-au sechestrat pe toţi cei prezenţi în interiorul clădirii. El a adăugat că a telefonat la secţia de poliţie şi că, după ce i-a explicat incidentul comisarului D., acesta i-a răspuns că ar fi trebuit să telefoneze la secţia de poliţie înainte de a proceda la executare. Executorul a notat, în final, că a fost imposibil de acordat ajutorul legal necesar executării şi că a întâmpinat opoziţie la executare. El a consemnat că încercarea de executare s-a încheiat la ora 13.

j) Cererea de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale
46. CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv că a sesizat instanţa cu o nouă contestaţie la executare. La 8 aprilie 2002, instanţa a respins cererea ca neîntemeiată.

k) A patra contestaţie la executare
47. CEPSB a introdus contestaţie la executare la Judecătoria Braşov împotriva primilor reclamanţi, pe motiv că o acţiune în anularea adopţiei se află pe rolul Curţii de Apel Braşov. Rezultatul acestei proceduri nu a fost comunicat Curţii.

l) Cererea de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale
48. CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere în suspendarea executării pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv că sesizase instanţa cu o nouă contestaţie la executare. Prin hotărârea din 4 septembrie 2002, instanţa a admis cererea şi a dispus provizoriu suspendarea executării.
49. Din documentele depuse la dosar reiese că termenul pentru care a fost acordată această suspendare a expirat la 3 aprilie 2003. O nouă suspendare la executare a fost dispusă în continuare, din 23 august până la 12 septembrie 2003.

2. Decizia în cazul Marianei
a) Cererea de predare a certificatului de naştere al minorei pe calea ordonanţei preşedinţiale
50. La o dată neprecizată, al doilea cuplu de reclamanţi a sesizat Judecătoria Braşov cu o cerere de Cererea de predare a certificatului de naştere al minorei şi de încredinţare a acesteia pe calea ordonanţei preşedinţiale, în contradictoriu cu CEPSB. La 24 octombrie 2000, instanţa a admis această cerere.
51. Această sentinţă a fost menţinută în apelul introdus de pârât, prin decizia definitivă a Tribunalului Judeţean Braşov, pronunţată la 22 august 2001.

b) Prima contestaţie la executare
52. La 1 februarie 2001, CEPSB a introdus la Judecătoria Braşov o contestaţie la executarea deciziei din 28 septembrie 2000, motivând aceasta prin lipsa de claritate a dispozitivului şi prin faptul că hotărârea de adopţie a fost pronunţată fără respectarea dispoziţiilor legale în materie. CEPSB a solicitat, de asemenea, suspendarea executării.
53. Instanţa a admis această ultimă cerere şi a suspendat executarea până la 30 martie 2001, dată la care a respins contestaţia, cu motivarea că dispozitivul hotărârii este clar şi că nu pune nici o problemă de executare. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a decis că hotărârea contestată dobândise autoritate de lucru judecat şi că, prin urmare, fondul cauzei nu putea fi examinat din nou în cadrul unei contestaţii la executare.
54. Această sentinţă a fost menţinută în apelul introdus de CEPSB, prin decizia definitivă a Tribunalului Judeţean Braşov, pronunţată la 2 iulie 2001.

c) Procedura de executare
55. Cel de-al doilea cuplu de reclamanţi a solicitat executarea hotărârilor din 28 septembrie 2000 şi 24 octombrie 2000 de către executori judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Braşov. Aceştia din urmă au somat CEPSB la datele de 22 februarie, 13 iunie şi 19 iulie 2001 cu privire la obligaţia de a preda reclamanţilor certificatul de naştere al Marianei şi de a transfera către aceştia drepturile părinteşti.

d) A doua contestaţie la executare
56. La 15 iunie 2001, CEPSB a introdus contestaţie la executare împotriva celui de-al doilea cuplu de reclamanţi. Această instituţie a cerut în mai multe rânduri Judecătoriei Braşov suspendarea executării, arătând că ordonanţa preşedinţială reglementează situaţii provizorii, în vreme ce, în prezenta cauză, executarea ordonanţei preşedinţiale ar avea, din contră, consecinţe permanente. Cel de-al doilea cuplu de reclamanţi s-a opus cererii şi a solicitat obligarea la plata unei amenzi pentru neexecutarea unei hotărâri definitive, precum şi la daune.
57. Instanţa a dispus suspendarea executării din 15 iunie până la 11 iulie 2001, din 8 august până la 11 septembrie 2001 şi din 14 până la 25 septembrie 2001, dată la care a respins atât contestaţia CEPSB, cât şi cererea celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, ca neîntemeiate. Instanţa a considerat că problema ridicată de CEPSB privea fondul cauzei, care fusese deja soluţionat prin hotărârea din 28 septembrie 2000, care dobândise autoritate de lucru judecat. Aceasta a respins cererea părinţilor adoptivi, cu motivarea că reaua credinţă a CEPSB şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite.

e) Reluarea executării
58. La 5 noiembrie şi 5 decembrie 2001, executorii judecătoreşti au somat CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda celui de-al doilea cuplu de reclamanţi certificatul de naştere al Marianei şi de a o încredinţa acestora, şi i-au avertizat că, în caz contrar, vor proceda la executare silită.

f) A treia contestaţie la executare
59. La o dată neprecizată, CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o contestaţie la executare potrivit unei proceduri de urgenţă, în contradictoriu cel de-al doilea cuplu de reclamanţi, pe motiv că o acţiune în desfiinţarea adopţiei se află pe rolul Tribunalului Judeţean Braşov, precum şi o cerere de revizuire a hotărârii de încuviinţare a adopţiei şi că a fost depusă o plângere penală referitoare la procesul de adopţie. CEPSB a solicitat şi suspendarea executării.
60. La 14 decembrie 2001, instanţa a respins cererea, pe motiv că o contestaţie în executare a fost deja respinsă, prin urmare, nu se justifică introducerea unei cereri similare. Pe fond, instanţa a constatat că, atât hotărârea de adopţie, cât şi ordonanţa preşedinţială în cazul cererii formulate de cel deal doilea cuplu de reclamanţi erau definitive şi executorii, iar faptul că o acţiune în anularea sau revizuirea acestora este pe rol nu este relevant.

g) Reluarea executării
61. La 25 martie 2002, executorii judecătoreşti au somat din nou CEPSB în legătură cu obligaţia sa de a preda celui de-al doilea cuplu de reclamanţi certificatul de naştere al minorei şi de a o încredinţa acestora.
62. La datele de 30 ianuarie şi 9 aprilie 2002, un executor s-a deplasat la CEPSB, însoţit de ce deal doilea cuplu de reclamanţi şi de organe de poliţie. Acesta a constatat că Mariana nu se afla în clădire.

h) A patra contestaţie la executare
63. CEPSB a introdus contestaţie la executare la Judecătoria Braşov în contradictoriu cu cel de-al doilea cuplu de reclamanţi, pe motiv că o acţiune în desfiinţarea adopţiei se află pe rolul Curţii de Apel Braşov. Rezultatul acestei proceduri nu a fost comunicat Curţii.

i) Cererea de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale
64. CEPSB a sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în suspendarea executării hotărârii de încuviinţare a adopţiei calea ordonanţei preşedinţiale, pe motiv că sesizase instanţa cu o nouă contestaţie la executare. Prin sentinţa din 4 septembrie 2002, instanţa a admis cererea şi a dispus provizoriu suspendarea executării.
65. Din documentele aflate la dosar reiese că termenul pentru care a fost acordată această suspendare a expirat la 3 aprilie 2003. O nouă suspendare la executare a fost dispusă în continuare, din 23 august până la 12 septembrie 2003.

C. Cererile de desfiinţare a adopţiei Florentinei şi Marianei introduse de CEPSB
66. La o dată neprecizată, CEPSB a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov două cereri de desfiinţare a adopţiei fiecăreia dintre minore în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetul român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului din Braşov, susţinând că adopţiile nu sunt legale fără acordul său prealabil.
67. La 14 februarie 2002, instanţa a respins cererea, cu motivarea că pentru adopţie este necesar numai acordul Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercită, în temeiul art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (numită în continuare O.U.G. nr. 25/1997), drepturi părinteşti asupra celor adoptaţi. Or, instanţa a arătat că respectiva Comisie a avizat favorabil adopţia şi şi-a exprimat acordul în faţa instanţei sesizate cu cererea reclamanţilor de încuviinţare a adopţiei.
68. CEPSB a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, în cursul şedinţei din 2 aprilie 2002 la Curtea de Apel, Comitetul român pentru adopţii a evidenţiat faptul că numeroasele cereri introduse de partea adversă pe rolul instanţelor interne reprezintă un abuz de drept, întrucât acestea nu urmăresc interesul superior al copilului, şi anume, integrarea sa în sânul unei familii, ci au rolul de a întârzia şi de a împiedica procesul de adopţie, prelungind astfel situaţia actuală de instituţionalizare a minorelor.
69. CEPSB a solicitat transmiterea cauzelor în faţa Curţii Constituţionale, pentru ca această instanţă să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 7 alineatele 1 a) şi 2 din O.U.G. nr. 25/1997, referitor la consimţământul cu privire la adopţie. La 10 decembrie 2002, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată, cu motivarea că se pronunţase deja, prin decizia din 12 noiembrie 2002, asupra constituţionalităţii prevederilor legale invocate de CEPSB.
70. Prin decizia definitivă din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a anulat, pentru neîndeplinirea unor condiţii de formă, recursul introdus de CEPSB împotriva sentinţei din 14 februarie 2002. Instanţa a constatat că CEPSB a omis să motiveze cererea de recurs în termenul prevăzut de lege şi a decis, în această privinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a anumitor prevederi ale O.U.G. nr. 25/1997, ridicată în cadrul şedinţei din 2 aprilie 2002, nu exonera CEPSB de obligaţia îndeplinirii condiţiilor de formă prevăzute de lege. Hotărârea din 14 februarie 2002 a devenit definitivă, nemaiputând fi atacată printr-o cale ordinară de atac.

D. Plângerea penală pentru lipsirea de libertate a minorelor
71. La o dată neprecizată, reclamanţii au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov printr-o plângere penală împotriva directorului CEPSB pentru lipsirea de libertate a minorelor.
72. La 6 august 2001, Parchetul i-a informat pe reclamanţi cu privire la rezoluţia sa din 9 iulie 2001 de neîncepere a urmăririi penale în cauză.
73. La 18 februarie 2002, reclamanţii au depus o nouă plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Braşov împotriva conducerii CEPSB, acuzându-o în principal de lipsirea de libertate, în mod ilegal, a fiicelor lor adoptive, cu încălcarea art. 189 din Codul penal. Ei şi-au exprimat şi dezacordul cu privire la rezoluţia din 9 iulie 2001 de neîncepere a urmăririi penale.
74. Un raport întocmit de Poliţia Braşov la 15 iulie 2002 menţionează faptul că, în cadrul anchetei începute ca urmare a plângerii penale a reclamanţilor, organe de poliţie s-au deplasat la CEPSB, unde au procedat la audierea Florentinei şi a directorului instituţiei. Poliţiştii au consemnat în raport că minora, în vârstă de peste 10 ani la data audierii, şi-a exprimat dorinţa de a rămâne la centrul educaţional, refuzând să se alăture familiei părinţilor adoptivi, pe care nici nu a cunoscut-o.
75. La 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Braşov a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea directorului CEPSB.

E. Acţiunile introduse de minore în revocarea adopţiei lor
1. Acţiunea introdusă de Florentina
76. La 4 noiembrie 2002, Florentina, reprezentată de un avocat şi de S.G., directorul CEPSB, în calitate de tutore, a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov, în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetului român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului Braşov, o acţiune în desfacerea adopţiei îndreptată împotriva reclamanţilor, în temeiul art. 22 din O.U.G. nr. 25/1997. Ea a solicitat, în subsidiar şi în caz de menţinere a hotărârii de încuviinţare a adopţiei, trei miliarde de lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Arătând că ea nu şi-a văzut părinţii adoptivi, nici înainte, nici după pronunţarea hotărârii de adopţie, a menţionat că singura dată când i-a văzut pe reclamanţi a fost la 3 septembrie 2002, data la care aceştia au venit pentru a o lua de la CEPSB, împotriva voinţei sale, însoţiţi de avocatul lor şi de executorul judecătoresc.
77. Prin sentinţa din 9 iunie 2003, Tribunalul Judeţean Prahova, căruia cauza îi fusese transmisă spre judecare ca urmare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie, a respins cererea Florentinei ca neîntemeiată. Bazându-se pe probele scrise depuse de părţi la dosar, instanţa a decis că este în interesul reclamantei ca hotărârea de adopţie să nu fie desfăcută. Tribunalul a reţinut că ea nu a reuşit să dovedească, prin intermediul tutorelui, că părinţii săi adoptivi au manifestat dezinteres în privinţa sa, ci, dimpotrivă, din documentele prezente la dosar, reiese că aceştia au făcut numeroase demersuri pentru ca ea să îi poată însoţi în Italia. Tribunalul a înlăturat, în consecinţă, declaraţiile lui C.V. şi D.M., care susţinuseră cererea minorei cu titlu de "mamă socială", respectiv, "mătuşă socială" a minorei din cadrul CEPSB.
78. În continuare, instanţa a constatat că adopţia îndeplineşte cerinţele legale, şi a subliniat faptul că respectiva Comisie pentru protecţia copilului Braşov, care, în temeiul art. 8 din O.U.G. nr. 25/1997, exercita drepturi părinteşti asupra minorei la data la care instanţa a fost sesizată prin cererea de încuviinţare a adopţiei, a stabilit că aceasta ar fi în interesul minorei şi a avizat favorabil adopţia.
79. Această sentinţă a fost menţinută, în recurs, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Ploieşti din 22 septembrie 2003, pronunţată în şedinţă publică, la care Florentina a fost prezentă şi asistată de un avocat şi de tutorele său.
80. Prin decizia definitivă din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia în anulare depusă de Florentina împotriva hotărârii definitive a aceleiaşi instanţe din 22 septembrie 2003.

2. Acţiunea introdusă de Mariana
81. La 4 septembrie 2002, Mariana a introdus la Tribunalul Judeţean Braşov o acţiune în desfacerea adopţiei în contradictoriu cu reclamanţii, cu Comitetului român pentru adopţii şi cu Comisia pentru protecţia copilului Braşov, în temeiul art. 22 din O.U.G. nr. 25/1997.
82. În cadrul şedinţei din 31 octombrie 2003, în sala de consiliu, Mariana a declarat, în prezenţa tutorelui său, că ea nu îşi cunoaşte părinţii adoptivi şi că nu doreşte să plece în altă ţară, deoarece e mulţumită de regimul de viaţă de la CEPSB, unde beneficiază de condiţii bune.
83. Prin sentinţa din 31 octombrie 2003, instanţa i-a admis cererea, bazându-se, în special, pe declaraţiile "mamelor şi mătuşilor" Marianei din cadrul CEPSB, care au confirmat că ea se află aici din 1994 sau 1995 şi beneficiază de o educaţie adecvată şi de condiţii de viaţă bune. Constatând lipsa legăturilor afective, care ar fi trebuit să se stabilească între adoptatori şi adoptată după pronunţarea deciziei definitive din 28 septembrie 2000, tribunalul a desfăcut adopţia Marianei de către cel de-al doilea cuplu de reclamanţi şi a decis că minora îşi va redobândi numele pe care îl purta înainte de 28 septembrie 2000.
84. Cu toate că hotărârea era susceptibilă de recurs, reclamanţii nu s-au folosit de această cale de atac, astfel încât hotărârea a rămas definitivă.

F. Alte demersuri, plângeri şi petiţii ale reclamanţilor în vederea executării hotărârilor de adopţie
85. La 27 februarie 2001, asociaţia C. a solicitat Comisiei pentru protecţia copilului Braşov anularea deciziei de plasare a minorelor la CEPSB. La 2 martie 2001, Comisia a informat asociaţia C. că, urmare a hotărârilor definitive de încuviinţare a adopţiei minorelor de către reclamanţi, pronunţate la 28 septembrie 2000, măsura de plasare este implicit anulată şi că o cerere formulată în acest sens ar fi fără obiect.
86. La 16 iulie 2001, Direcţia generală pentru protecţia copilului şi pentru adopţii i-a informat pe reclamanţi, la cererea acestora, că nu este competentă să facă demersurile necesare pentru predarea minorelor. Aceasta a explicat că atribuţiile sale în materie au încetat la data eliberării certificatului de conformitate a adopţiei cu normele naţionale şi internaţionale în domeniu.
87. La 27 august 2001, reclamanţii au depus o plângere pentru neexecutarea hotărârilor definitive de către autorităţile române la Comisia pentru cercetarea abuzurilor din cadrul Senatului însărcinată cu examinarea abuzurilor din administraţie. Ei au arătat cu acelaşi prilej că aceiaşi procurori care avizaseră favorabil adopţia au propus, apoi, Procurorului General al României să introducă recurs în anulare împotriva hotărârii definitive.
88. La 6 septembrie 2001, ei au solicitat sprijinul Ambasadei Italiei la Bucureşti în cauză, iar, la 12 septembrie 2001, pe cel al Comisiei pentru adopţii internaţionale.
89. La 13 septembrie 2001, reclamanţii au depus o petiţie adresată Preşedintelui României, Primului ministru şi ministrului justiţiei.
90. La 23 februarie, 5 martie, 19 aprilie, 6 august, 12 septembrie şi 15 noiembrie 2001, ei s-au plâns Ministerului Justiţiei în legătură cu situaţia creată de neexecutarea hotărârilor de adopţie.
91. La 27 octombrie 2000, 19 februarie, 5 iunie şi 15 aprilie 2001, ei s-au deplasat în România, în speranţa de a-şi revedea fiicele adoptive, dar fără rezultat.
92. Reclamanţii le-au trimis constant scrisori în limba română şi cadouri, încurajând minorele să le răspundă în română, limbă pe care ei au învăţat-o în aşteptarea revederii, şi comunicându-le că dorinţa lor cea mai mare este să le vadă lângă ei, pentru a le putea dovedi dragostea şi afecţiunea lor.
G. CEPSB şi situaţia actuală a minorelor
93. Din observaţiile transmise de părţi reiese că CEPSB unde locuiesc minorele, este o instituţie privată, autorizată de Direcţia generală pentru protecţia copilului Braşov, ale cărui scopuri sunt creşterea copiilor orfani sau abandonaţi, îngrijirea şi asigurarea educaţiei lor.
94. Rapoartele întocmite de autoritatea naţională însărcinată cu supravegherea activităţii instituţiilor sociale atestă că: CEPSB beneficiază de bune condiţii materiale şi de igienă; asistenţa medicală este asigurată prin controale regulate, efectuate de către medici, şi prin supravegherea permanentă a personalului medical; instituţia desfăşoară programe specifice, care includ activităţi educative, sport şi joc pentru copiii instituţionalizaţi; aceştia frecventează şcoli situate în apropierea instituţiei şi sunt integraţi în sistemul naţional de educaţie; minorii plasaţi care fac dovada unor aptitudini speciale în domeniile sportiv sau artistic sunt încurajaţi să şi le dezvolte; sunt organizate numeroase activităţi cu caracter practic; centrul e structurat sub formă de grupuri de 7-8 copii, sub supravegherea directă a unor angajaţi care îndeplinesc funcţia de "părinţi sociali"; instituţia are un psiholog angajat cu titlu permanent.
95. La 7 septembrie 2000 şi 4 februarie 2002, un angajat al CEPSB care lucra ca brutar, a fost condamnat de Judecătoria Braşov la pedeapsa cu închisoarea pentru abuz sexual asupra mai multor minori plasaţi la CEPSB, cu vârste de 9, 11 şi 12 ani. Minorele Florentina şi Mariana nu au fost implicate în aceste incidente.
96. Dintr-o serie de articole apărute în ziarul local "M." din Braşov rezultă că, urmare a vizitei sale la CEPSB, la 9 ianuarie 2001, doamna Baroană Nicholson de Winterbourne, raportor al Parlamentului european, ar fi apreciat că minorii plasaţi în această instituţie nu ar trebui să plece în străinătate pentru a se alătura familiilor adoptive, având în vedere că la CEPSB s-a creat o adevărată familie, în care copiii sunt bine crescuţi şi educaţi. Aceste articole evidenţiau şi faptul că domnul Ioan Ţiriac, fondatorul centrului, ar fi afirmat că nici unul dintre copiii plasaţi la CEPSB nu va părăsi instituţia, căci toţi cei de aici formează o familie şi că ar fi timpul să se pună capăt "exportului" de copii români.
97. Din datele puse la dispoziţie de către părţi rezultă că minorele Florentina şi Mariana merg în mod regulat la şcoală, vizitează persoanele apropiate lor şi participă la deplasări în străinătate organizate de CEPSB. În plus, Florentina este elevă la un liceu de artă, unde ia lecţii de vioară şi de pian, iar Mariana este încurajată de personalul CEPSB să îşi dezvolte aptitudinile în domeniul dansului şi sportului.
98. Fotocopii după paşaportul Florentinei atestă că aceasta a efectuat în iulie 2003 o călătorie în Ungaria şi Austria.
99. O înregistrare filmată pusă la dispoziţie de Guvern şi realizată cu ajutorul unui psiholog, în interiorul instituţiei unde locuiesc minorele, arată că fetele nu au primit informaţii concrete şi exacte referitoare la procedura de adopţie în curs sau la identitatea părinţilor adoptivi. Nu rezultă că ele ar fi fost pregătite pentru o eventuală plecare din centru cu scopul de a se alătura familiei reclamanţilor. Florentina, mai ales, şi-a exprimat, pe parcursul înregistrării, dorinţa de a face parte dintr-o familie tradiţională, dând, totuşi, dovadă de ezitare în legătură cu adoptarea sa de către reclamanţi, pe care a declarat că a dorit-o, la început.
Nu este sigur dacă minorele au primit, înaintea venirii reclamanţilor la CEPSB, în septembrie 2002, scrisorile adresate lor de aceştia, în limba română, timp de mai mulţi ani.
Din înregistrarea respectivă rezultă că fetele nu doresc, în prezent, să plece în Italia pentru a fi alături de reclamanţi, despre care nu au decât informaţii vagi, şi că ele preferă să rămână la CEPSB, unde par să fi stabilit legături sociale şi afective cu ceilalţi copii plasaţi şi cu "mamele sociale" şi "mătuşile sociale".

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ APLICABILE

A. Dreptul şi practica internaţională aplicabile
100. Prevederile legale şi practica internaţională aplicabile dispun după cum urmează:
1. Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, ratificată de România la 18 octombrie 1994

Articolul 4
"Adopţiile vizate prin convenţie nu pot avea loc decât dacă autorităţile competente ale statului de origine:
a) au stabilit că copilul este adoptabil;
b) au constatat, după luarea în considerare a posibilităţilor plasamentului copilului în statul său de origine, că o adopţie internaţională corespunde interesului superior al copilului;
c) s-au asigurat că: 1. persoanele, instituţiile şi autorităţile al căror consimţământ este cerut pentru adopţie au primit sfaturile necesare şi au fost corespunzător informate asupra consecinţelor consimţământului lor, în special asupra menţinerii sau ruperii, ca urmare a unei adopţii, a legăturilor de drept între copil şi familia sa de origine; 2. şi-au dat în mod liber consimţământul în formele legale cerute şi că acest consimţământ a fost dat sau constatat în scris; 3. consimţămintele nu au fost obţinute prin contraplată sau contraprestaţie de orice fel şi că au fost retrase; şi 4. consimţământul mamei, dacă este cerut, nu a fost dat decât după naşterea copilului; şi
d) s-au asigurat, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea copilului, că: 1. acesta s-a bucurat de sfaturi şi a fost bine informat asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie, dacă acesta este cerut; 2. dorinţele şi părerile copilului au fost luate în considerare; 3. consimţământul copilului la adopţie, când este cerut, s-a dat în mod liber, în formele legal cerute şi că acest consimţământ a fost dat sau constatat în scris; şi 4. acest consimţământ nu a fost obţinut prin contra-plată sau contraprestaţie de orice fel."

Articolul 9
"Autorităţile centrale vor lua, fie direct fie cu concursul autorităţilor publice sau al unor organisme agreate corespunzător în statul lor, toate măsurile cuvenite, în special pentru: (...) b) a înlesni, a urmări şi a activiza procedura în vederea adopţiei; c) a promova în statele lor dezvoltarea unor servicii de îndrumare şi de urmărire în continuare a adopţiei; (...)"

Articolul 10
"Pot beneficia de agrement şi îl pot păstra numai organismele care demonstrează aptitudinile lor de a înlesni în mod corect misiunile ce li s-ar putea încredinţa."

Articolul 17
"Orice hotărâre de încredinţare a unui copil unor viitori părinţi adoptivi nu se poate lua în statul de origine decât: a) dacă autoritatea centrală a acestui stat s-a asigurat de acordul viitorilor părinţi adoptivi; b) dacă autoritatea centrală a statului primitor a încuviinţat această hotărâre, atunci când legea acestui stat sau autoritatea centrală a statului de origine o cere; c) dacă autorităţile centrale ale celor două state au încuviinţat ca procedura în vederea adopţiei să urmeze mai departe; şi d) dacă s-a constatat, conform art. 5, că viitorii părinţi adoptivi sunt calificaţi şi apţi să adopte şi că copilul este sau va fi autorizat să intre şi să locuiască permanent în statul primitor."

Articolul 18
"Autorităţile centrale ale celor două state vor lua toate măsurile necesare astfel încât copilul să primească încuviinţarea de ieşire din statul de origine, precum şi pe cea de intrare şi de a locui permanent în statul primitor."

Articolul 19
"1. Deplasarea copilului spre statul primitor nu poate avea loc în cazul în care au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 17.
2. Autorităţile centrale ale celor două state veghează ca deplasarea să se efectueze în deplină siguranţă, în condiţii corespunzătoare şi, dacă este cu putinţă, în compania părinţilor adoptivi sau a viitorilor părinţi adoptivi.
3. Dacă această deplasare nu va avea loc, rapoartele prevăzute la art. 15 şi 16 se vor restitui autorităţilor expeditoare."
2. Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989, ratificată de România la 28 septembrie 1990

Articolul 21
"Statele părţi care recunosc şi/sau autorizează adopţia vor veghea ca interesele supreme ale copilului să primeze şi: a) vor veghea ca adopţia unui copil să fie autorizată numai de autorităţile competente care verifică, în conformitate cu legea şi cu procedurile aplicabile, precum şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi credibile, că adopţia se poate realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu părinţii, cu rudele şi cu reprezentanţii săi legali şi, dacă este cazul, că persoanele interesate şi-au dat consimţământul cu privire la adopţie în cunoştinţă de cauză în urma unei consilieri corespunzătoare; b) recunosc că adopţia în străinătate poate fi considerată ca un mijloc alternativ de asigurare a îngrijirii necesare copilului, dacă acesta, în ţara de origine, nu poate fi încredinţat spre plasament familial sau spre adopţie ori nu poate fi îngrijit în mod corespunzător (...)"
Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, şi ratificată de România la 25 martie 1993

Articolul 4
"Adopţia nu este valabilă decât dacă este pronunţată de o autoritate judiciară sau administrativă, denumită în continuare autoritate competentă."

Articolul 5
"1. Adopţia nu este pronunţată decât dacă cel puţin consimţămintele următoare au fost acordate şi nu au fost retrase: a) consimţământul mamei şi, în cazul în care copilul este legitim, cel al tatălui său, dacă nu există nici tată, nici mamă care să poată consimţi, consimţământul oricărei persoane sau al oricărui organism care ar fi abilitat să exercite drepturile părinteşti în această privinţă; b) consimţământul soţului adoptatorului.
2. Nu este permis autorităţii competente: a) de a renunţa să ia consimţământul uneia dintre persoanele vizate la paragraful 1 de mai sus; sau b) de a trece peste refuzul consimţământului uneia dintre persoanele sau organismele vizate la menţionatul paragraf 1, decât pentru motive excepţionale determinate prin legislaţie."

Articolul 10
"1. Adopţia conferă adoptatorului, cu privire la copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle de orice natură care sunt cele ale unui tată sau ale unei mame cu privire la copilul său legitim.
Adopţia conferă adoptatului, faţă de adoptator, drepturile şi îndatoririle de orice natură ale unui copil legitim faţă de tatăl sau de mama sa.
2. De îndată ce se nasc drepturile şi îndatoririle vizate la paragraful 1 al prezentului articol, drepturile şi îndatoririle de aceeaşi natură dintre adoptat şi tatăl sau mama sa sau orice altă persoană sau organisme încetează să existe."
3. Raportul către Parlamentul european, din data de 24 iulie 2001, asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană
101. În Raportul său către Parlamentul european, doamna Baroană Nicholson de Winterbourne, după ce a constatat cu satisfacţie progresele înregistrate de România pe calea consolidării statului de drept şi respectării drepturilor omului, a subliniat, în calitatea sa de raportor, că situaţia copiilor din România necesită noi ameliorări. Aceasta a arătat că situaţia copiilor instituţionalizaţi rămâne o cauză majoră de îngrijorare şi o problemă legată de drepturile fundamentale care influenţează procesul de aderare.

B. Dreptul şi practica internă aplicabile
102. Prevederile legale şi practica internă aplicabile sunt următoarele:
1. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie (publicată în Monitorul Oficial din 12 iunie 1997), aprobată prin Legea nr. 87 din 25 aprilie 1998

Articolul 1
"1. Adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului. (...)
3. Adopţia îşi produce efectele de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti."

Articolul 7
"1. Pentru încuviinţarea adopţiei sunt necesare: a) consimţământul, exprimat în formă autentică, al părinţilor sau, după caz, al părintelui la adopţia copilului (...); b) avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul copilului; c) consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani; d) consimţământul persoanei sau al familiei care adoptă.
2. (...) în cazul în care copilul este declarat judecătoreşte abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, consimţământul prevăzut la alin. (1) lit. a) nu este necesar."

Articolul 18
"1. Instanţa soluţionează cererea pentru încuviinţarea adopţiei, în camera de consiliu, în complet constituit din doi judecători. (...) 2. Judecarea cererii se face cu citarea Comisiei pentru protecţia copilului, care a avizat favorabil încuviinţarea adopţiei, care îl reprezintă pe copil, a persoanei sau a familiei care doreşte să adopte, a Comitetului Român pentru Adopţii şi cu participarea procurorului.(...) 3. Instanţa poate administra orice probă admisă de lege. 4. Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţă."

Articolul 21
"1. Copilul dobândeşte prin adopţie numele celui care adoptă. (...) Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act. (...)"

Articolul 22
"1. Adopţia este supusă, potrivit legii, nulităţii sau desfacerii.
2. Adopţia poate fi desfăcută la cererea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia, dacă desfacerea este în interesul superior al copilului.
3. Instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele copilului după desfacerea adopţiei."
2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate (publicată în Monitorul Oficial la 12 iunie 1997)

Articolul 7
"În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, comisia poate stabili următoarele măsuri: (...) e) plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat."

Articolul 8
"În cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă (...) drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, prin Comisia pentru protecţia copilului."
3. Hotărârea Guvernului nr. 502 din 12 septembrie 1997 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului român pentru adopţii

Articolul 1
"1. Comitetul Român pentru Adopţii se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, în scopul supravegherii şi sprijinirii acţiunilor de protecţie a drepturilor copilului prin adopţie şi al realizării cooperării internaţionale în acest domeniu.
2. Comitetul Român pentru Adopţii este autoritatea centrală română însărcinată să aducă la îndeplinire obligaţiile prevăzute de Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 (...)"
4. Hotărârea Guvernului nr. 770 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie

Articolul 1
"Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, denumită în continuare Autoritatea, se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei."

Articolul 7
"Autoritatea îndeplineşte următoarele atribuţii principale: (...) f) propune autorităţilor competente suspendarea sau încetarea activităţilor care pun în pericol grav şi iminent sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice responsabile;
g) acţionează pentru prevenirea sau, după caz, înlăturarea efectelor oricăror acte sau fapte care încalcă principiile şi normele convenţiilor internaţionale la care România este parte, în domeniul drepturilor copilului şi al adopţiei (...)"
5. Codul familiei

Articolul 75
"De la data la care decizia prin care s-a pronunţat adopţia a devenit definitivă, drepturile şi obligaţiile celui adoptat faţă de cel care a adoptat sunt aceleaşi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi (...)"

Articolul 100
"Copilul minor locuieşte la părinţii săi."

Articolul 103
"Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept. Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vârsta de 10 ani."
103. Aceste dispoziţii au fost abrogate şi înlocuite de Ordonanţa de urgenţă nr. 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie (a se vedea anterior alin. 102, nr. 1).
6. Codul penal

Articolul 189
"1. Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
2. În cazul (...) în care victima este minoră, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani."
7. Codul de procedură penală

Articolul 275
"1. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime."

Articolul 278
"Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului."
8. Decizia nr. 308 din 12 noiembrie 2002 a Curţii Constituţionale
104. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. a) şi alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei sunt neconstituţionale în măsura în care, fiind vorba de un copil declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, acestea nu prevăd luarea consimţământului prealabil al persoanei sau al organismului abilitat să exercite drepturile părinteşti asupra minorului.
9. Constituţia

Articolul 11
"2. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

Articolul 20
"1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
2. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
10. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121 din 8 octombrie 2001 pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopţiile internaţionale

Articolul 1
"Se suspendă, pe o perioadă de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, toate procedurile având ca obiect adopţia copiilor români de către o persoană sau o familie cu cetăţenie străină ori de către o persoană sau o familie cu cetăţenie română şi cu domiciliul sau cu reşedinţa în străinătate."

Articolul 2
"În perioada prevăzută la articolul 1, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi Ministerul Justiţiei vor reanaliza regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu."

ÎN DREPT
1. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenţie
105. Reclamanţii se plâng în legătură cu neexecutarea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele interne cu privire la adopţia Florentinei şi Marianei, şi consideră aceasta o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie, ale cărui prevederi aplicabile dispun:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale (...) de familie (...)
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru (...) protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii
a) Asupra existenţei unei legături care caracterizează o "viaţă de familie", în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
106. Reclamanţii consideră că relaţia stabilită între ei şi fiicele lor adoptive constituie o legătură de familie, protejată de art. 8 din Convenţie, care se aplică, prin urmare, în speţă. Aceştia fac referire la hotărârile Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii (hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94), Eriksson împotriva Suediei, (hotărârea din 22 iunie 1989, seria A nr. 156), Marckx împotriva Belgiei (hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31) şi Ignaccolo-Zenide împotriva României (nr. 31679/96, C.ED.O. 2000-I).
107. În opinia lor, Curtea a stabilit deja că prin "familie" se înţelege relaţia dintre două persoane care se consideră căsătorite şi care doresc sincer să locuiască împreună şi să ducă o viaţă familială normală, motivând că legătura astfel creată este suficient de solidă pentru a determina aplicarea art. 8 (hotărârea în cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii, sus-menţionată, alin. 63). Or, în baza hotărârilor definitive de încuviinţare a adopţiei, reclamanţii arată că relaţia stabilită între ei şi copiii adoptivi constituie a fortiori o legătură de familie.
108. În plus, aceştia arată că le-au cunoscut pe minorele Florentina şi Mariana şi că, în ciuda faptului că CEPSB le-a interzis dreptul de a le mai vizita, ei au continuat să se gândească la fete, dovedindu-le afecţiunea lor şi trimiţându-le frecvent scrisori şi cadouri.
109. Făcând referire în mod special la vizita lor din 3 august 2000, ei contestată afirmaţiile Florentinei şi Marianei şi se îndoiesc că acestea ar fi fost făcute de cele două minore, având în vedere climatul de ostilitate şi opoziţie întreţinut de CEPSB. Reclamanţii arată că o înregistrare video dovedeşte că fetele au fost încântate de vizita lor şi că şi-au exprimat dorinţa să plece cu ei, având în vedere că le-a făcut plăcere timpul petrecut împreună cu aceştia.
110. Admiţând că minorele au putut dezvolta în cadrul CEPSB legături afective cu ceilalţi copii sau cu "mamele sociale", ei arată că un minor are nevoie de sprijin atunci când trebuie să părăsească un mediu pe care l-a considerat, vreme de mai mulţi ani, ca mediul său de viaţă, pentru a se alătura noii sale familii, fapt ce nu s-a petrecut în speţă. Or, în opinia reclamanţilor, natura însăşi a instituţiei adopţiei implică sprijinirea copilului în această etapă delicată a vieţii sale.
b) Cu privire la respectarea vieţii de familie
111. Reclamanţii subliniază că toate convenţiile internaţionale cu privire la drepturile copilului au afirmat, fără echivoc, faptul că familia reprezintă cel mai bun cadru pentru dezvoltarea personalităţii copilului. Referindu-se, în continuare, la un raport al Parlamentului european (a se vedea "Dreptul internaţional aplicabil", alin. 101 anterior), ei arată că una din priorităţile asumate de Guvernul României în vederea aderării la Uniunea Europeană este rezolvarea problemei copiilor instituţionalizaţi. Or, indiferent de calităţile CEPSB, reclamanţii sunt de părere că această instituţie nu poate, în orice caz, să ţină locul unei familii, având în vedere că nu le oferă copiilor decât "părinţi-substitut cu contract", care nu sunt decât simpli angajaţi, şi e posibil oricând să fie concediaţi sau să demisioneze.
112. Oricum, reclamanţii evidenţiază faptul că rolul unei astfel de instituţii nu este acela de a împiedica procesul de adopţie şi că ea nu ar trebui să se implice într-o campanie de defăimare, făcând afirmaţii neverificate despre părinţii adoptivi, reluate de presă, care i-a calificat drept "traficanţi de copii."
113. Dorinţa de a discredita cu orice preţ cetăţenii străini care vor să adopte copii români dă naştere, după părerea reclamanţilor, la îndoieli cu privire la calitatea acestei instituţii, cu atât mai mult cu cât aceasta are suficiente posibilităţi de a găsi alţi minori în locul celor care părăsesc CEPSB în temeiul hotărârilor de încuviinţare a adopţiei pronunţate de autorităţile competente. Ei apreciază că astfel de îndoieli sunt cu atât mai justificate dacă se ia în considerare recenta condamnare a unui angajat al instituţiei pentru abuz sexual împotriva a trei dintre minorii instituţionalizaţi (a se vedea alin. 95 anterior).
114. Ei subliniază, în final, că, dacă minorele nu au aflat de hotărârile de încuviinţare a adopţiei decât la data de 3 septembrie 2002 şi atunci, "din întâmplare", cum susţin ele, aceasta dovedeşte că CEPSB nu le-a informat niciodată în legătură cu acest fapt.
115. Referitor la pretinsa lipsă a consimţământului CEPSB cu privire la adopţie, reclamanţii arată că procedurile de adopţie a Florentinei şi Marianei au fost conforme cu legislaţia română şi cu prevederile internaţionale în materie, având în vedere că, în temeiul art. 8 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, drepturile părinteşti asupra copiilor declaraţi abandonaţi prin hotărâre judecătorească, cum a fost cazul în speţă, sunt exercitate de Comisia pentru protecţia copilului Braşov, care a avizat favorabil adopţia minorelor şi şi-a exprimat consimţământul în faţa instanţei care s-a pronunţat cu privire la cererile de adopţie.

2. Guvernul
a) Asupra existenţei unei legături care caracterizează o "viaţă de familie", în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
116. Guvernul consideră, în principal, că articolul 8 din Convenţie nu poate fi aplicat situaţiei reclamanţilor, care nu se pot prevala de existenţa unei "vieţi de familie", susceptibile de a fi protejată prin dispoziţia sus-menţionată. El arată că, în ciuda faptului că reclamanţii au fost recunoscuţi drept părinţi adoptivi ai Florentinei şi Marianei prin hotărâri judecătoreşti definitive, acest fapt nu atrage după sine aplicabilitatea art. 8 în speţă, în măsura în care nu a existat o viaţă de familie concretă. Guvernul subliniază, în această privinţă, că reclamanţii nu şi-au întâlnit niciodată fiicele adoptive în calitate de părinţi şi nu au întreţinut niciodată relaţii concrete de viaţă familială cu acestea.
117. Chiar dacă au vizitat CEPSB la data de 3 august 2000, nu se poate considera, în opinia Guvernului, că această vizită a dat naştere unei legături suficient de puternice pentru a da naştere unei vieţi de familie. Acesta menţionează că adopţiile s-au făcut prin intermediul asociaţiei C. şi că minorele nu au locuit niciodată împreună cu reclamanţii şi nu i-au considerat niciodată părinţii lor.
118. Guvernul consideră că, în realitate, reclamanţii nu au dovedit un interes real de a le cunoaşte pe fete şi de a se asigura, în primul rând, de binele acestora, şi subliniază în această privinţă că, în cadrul procesului de adopţie a copiilor români, primii reclamanţi nu s-au deplasat în România decât de cinci ori, iar cel de-al doilea cuplu de reclamanţi de trei ori, dintre care, o singură dată înaintea pronunţării hotărârii de adopţie din 28 septembrie 2000.
119. Guvernul arată că reclamanţii se găsesc încă în poziţia de părinţi "potenţiali", având în vedere că nici o legătură de sânge şi nici o viaţă de familie nu îi leagă de facto pe reclamanţi de copilul lor. În cazul de faţă, existenţa unei legături de rudenie formale, stabilite printr-o hotărâre judecătorească nu ar trebui să antreneze, după părerea Guvernului, protecţia garantată de art. 8 din Convenţie, ţinând cont de faptul că practica organelor Convenţiei a favorizat întotdeauna o abordare bazată pe elemente de substanţă, şi nu una formală, întemeiată pe definiţia noţiunii de familie în dreptul intern.
120. Invocând în special hotărârile în cauzele Frette împotriva Franţei (cererea nr. 36515/97, C.E.D.O. 2002-I) şi Salgueiro da Silva Mouta împotriva Portugaliei (cererea nr. 33290/96, C.E.D.O. 1999-IX), Guvernul consideră că un părinte adoptiv care încearcă să stabilească legături efective cu cel adoptat nu poate fi, din perspectiva articolului 8, pus pe acelaşi plan cu o persoană care invocă existenţa unor relaţii familiale bazate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente. El e de părere că, în primul caz, viitorul părinte se luptă să obţină un drept, în timp ce părintele natural încearcă să păstreze acest drept.
121. Concluzia Guvernului este că nu poate fi vorba de o viaţă de familie, în sensul articolului 8, în cadrul unei relaţii bazate pe adopţie, concepută ca fiind o familie doar pentru părinţii adoptivi, într-un mod unilateral, câtă vreme copilul refuză să aibă o viaţă de familie cu părinţii adoptivi.
b) Cu privire la respectarea "vieţii de familie" a reclamanţilor
122. În subsidiar, Guvernul e de părere că particularităţile situaţiei de fapt din aceste cauze au ca efect modificarea întinderii obligaţiilor pozitive ce revin statului cu privire la conceptul de "respectare a vieţii de familie". El subliniază, mai întâi, că legăturile familiale stabilite între minorele Florentina şi Mariana şi personalul instituţiei nu se rezumă doar la o simplă relaţie între asistentul social şi pacienţii săi, ci că acestea ating nivelul de profunzime al celor stabilite în cadrul unei relaţii clasice. "Mama" şi "mătuşa" pe care fiecare dintre fete le are în cadrul centrului sunt "martorii" evoluţiei lor, care au participat la momentele cele mai importante din copilăria lor, factor extrem de important, în opinia Guvernului, pentru evoluţia lor.
123. El arată că sentimentele minorelor faţă de aceste persoane, ca şi faţă de ceilalţi copii din instituţie, sunt dintre cele mai calde, sincere şi solide. Or, ruperea, într-o manieră brutală şi deliberată, a unor astfel de legături consolidate în timp, ar putea avea consecinţe devastatoare pentru psihismul unui copil.
124. Subliniind faptul că factorii responsabili din centru fac eforturi pentru găsirea părinţilor biologici ai minorelor, Guvernul consideră că miza este foarte mare în prezenta cauză, fiind vorba de o adopţie internaţională. El arată, în această privinţă, că posibilitatea ca minorele să îşi mai revadă părinţii naturali sau persoanele apropiate de la CEPSB este diminuată considerabil în cazul unei adopţii urmate de plecarea lor în Italia, şi că suferinţa provocată de despărţirea de aceştia din urmă se va accentua într-un mediu străin, având în vedere diferenţele de ordin cultural şi religios şi absenţa unui reper care să îi fie familiar copilului.
125. Guvernul arată şi faptul că minorele nu sunt tratate la CEPSB într-un mod "instituţionalizat" sau aritmetic, ci, dimpotrivă, ele trăiesc acolo ca într-o familie, fără teama că vor fi date afară la împlinirea vârstei adulte, din moment ce ştiu că vor găsi adăpost aici până când vor putea să se descurce singure. În plus, el subliniază că minorele beneficiază acolo de toate condiţiile necesare pentru a-şi dezvolta înclinaţiile. Mai precis, Guvernul arată că Florentina este elevă la un liceu de artă, unde ia lecţii de vioară şi de pian, iar Mariana este încurajată să îşi dezvolte aptitudinile în domeniul dansului şi sportului.
126. Or, toate aceste elemente, la care se adaugă atitudinea constantă a minorelor faţă de adopţie, influenţează considerabil, potrivit Guvernului, oportunitatea măsurilor ce trebuie luate de autorităţi pentru a asigura respectarea vieţii de familie a reclamanţilor. El arată că minorele s-au opus întotdeauna plecării în Italia, după cum reiese, mai ales, din cererile lor de desfacere a adopţiei şi din declaraţia făcută de Florentina în cadrul procedurii penale declanşate de reclamanţi împotriva directorului CEPSB pentru lipsirea de libertate a minorelor (alin. 74 anterior).
127. Guvernul apreciază, în final, că nu se poate stabili că în cauză a fost încălcat art. 8, această clauză convenţională neputând fi interpretată ca obligând statul să ia măsuri radicale pentru a executa manu militari o hotărâre de adopţie sau să recurgă, prin alte mijloace de pregătire psihologică, la crearea unei legături de rudenie, cât timp analizarea interesului copilului face încă obiectul procedurilor judiciare.

B. Argumentele terţilor intervenienţi
a) Asupra existenţei unei legături care caracterizează o "viaţă de familie", între reclamanţi şi minore, în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie
128. Toţi terţii intervenienţi sunt de părere că art. 8 din Convenţie nu este aplicabil în speţă, în lipsa unei vieţi de familie reale între Florentina şi Mariana, pe de o parte, şi reclamanţi, pe de altă parte. Ei arată, în această privinţă, că echilibrul de interese în joc trebuie să ţină cont de interesul copiilor, căci ei sunt cei care trebuie să accepte familia care îi adoptă, şi nu invers. Or, potrivit terţilor intervenienţi, singura familie acceptată de minore este CEPSB.
129. Florentina şi Mariana subliniază, în special, că abia la 3 septembrie 2002 au aflat, absolut din întâmplare, de existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, în baza căreia părinţii lor adoptivi voiau să le forţeze să îşi părăsească ţara şi familia pe care o aveau în cadrul CEPSB, şi în mijlocul căreia trăiau de 8, respectiv, 4 ani. Ele susţin că nu sunt legate de reclamanţi printr-o legătură de sânge sau printr-o viaţă de familie de facto, şi afirmă că vizita ce le-a fost făcută la centru la 3 august 2000 şi de care nu îşi mai amintesc, nu poate fi considerată o legătură destul de puternică pentru a le implica într-o nouă viaţă de familie.
b) Cu privire la respectarea "vieţii de familie" a reclamanţilor
130. Terţii intervenienţi scot în evidenţă faptul că CEPSB este organizat într-o manieră care asigură copiilor condiţii similare celor oferite de familiile tradiţionale. Ei arată că Florentina şi Mariana locuiesc acolo într-o casă modernă împreună cu familiile lor, formate dintr-o "mamă şi o mătuşă sociale" şi alţi 8 minori. La CEPSB există 11 astfel de familii, care locuiesc fiecare într-o casă modernă şi le oferă copiilor tot ceea ce au nevoie. Ei subliniază că Florentina şi Mariana, la fel ca şi ceilalţi copii, locuiesc acolo fără a fi constrânşi.
131. Susţinând că, la 3 septembrie 2002, Florentina ar fi fost agresată fizic de părinţii săi adoptivi, prin avocatul lor şi forţele de ordine venite pentru a o scoate din centru, ei apreciază că acest incident a fost traumatizant atât pentru Florentina, cât şi pentru Mariana.
132. Ei se îndoiesc de legalitatea adoptării minorelor, arătând, în primul rând, că, la data adoptării lor, ele erau deja integrate într-una din familiile din centru. Or, ei reamintesc că adopţiile internaţionale nu sunt permise, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989 şi Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, încheiate la Strasbourg la 24 aprilie 1967, decât în cazul în care minorul nu poate fi adoptat în ţara de origine sau dacă nu poate fi îngrijit în mod adecvat în propria sa ţară (conform alin. 100 anterior).
133. Ei subliniază, apoi, că adopţia minorelor, în lipsa consimţământului lor şi al celui al CEPSB, a încălcat art. 5 alin. 1 lit. a) din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii.
134. Invocând şi prevederile Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copilului şi cooperării în materie de adopţii internaţionale, terţii intervenienţi subliniază faptul că hotărârile de adopţie trebuie luate ţinând cont de dorinţele şi părerile celor adoptaţi, acesta nefiind cazul în speţă.
135. Florentina şi Mariana arată, în special, că vor să aibă o viaţă de familie în România, la CEPSB, unde practică sportul şi muzica, şi unde şi-au făcut prieteni. Ele susţin că nu concep un alt fel de viaţă de familie şi că părerile şi dorinţele lor ar trebui respectate, cu atât mai mult cu cât ele au acum peste 11 ani. Ele consideră că încredinţarea lor CEPSB este cea mai bună soluţie şi se opun executării silite a hotărârilor referitoare la adopţia lor.

C. Aprecierea Curţii
1. Aplicabilitatea articolului 8 din Convenţie
136. Curtea arată că aplicabilitate este un aspect disputat de părţi, având în vedere că reclamanţii, invocând legalitatea hotărârii de adopţie şi contactele concrete pe care le-au putut avea cu fiicele adoptive, pledează existenţa unei legături familiale, protejată de art. 8 din Convenţie, care s-ar aplica, prin urmare, în speţă, în vreme ce Guvernul contestă această teză, din motive legate, mai ales, de absenţa relaţiilor familiale de facto între părinţii adoptivi şi minore, la care au subscris şi terţii intervenienţi.
137. Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a stabili dacă faptele cauzei intră în câmpul de aplicare al art. 8 din Convenţie.
138. Astfel cum reaminteşte Curtea, Convenţia trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internaţional, în special cele referitoare la protecţia internaţională a drepturilor omului (a se vedea hotărârile în cauzele Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, cererile nr. 34044/96 şi 35532/97, alin. 90, C.E.D.O. 2001-II, şi Al-Adsani împotriva Marii Britanii, cererea nr. 35763/97, alin. 55, C.E.D.O. 2001).
139. Fiind vorba, mai precis, de obligaţii impuse prin articolul 8 din Convenţie statelor contractante cu privire la adopţie şi la efectele adopţiei asupra relaţiilor dintre adoptator şi cel adoptat, aceste obligaţii trebuie interpretate din perspectiva Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, a Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, semnată la Strasbourg la 24 aprilie 1967.
140. Curtea reiterează jurisprudenţa sa mai veche în materie, conform căreia, chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile familiale, protejate de articolul 8 din Convenţie (a se vedea cauzele X împotriva Franţei, decizia Comisiei din 5 octombrie 1982, cererea nr. 9993/82, Decizii şi rapoarte 31, p. 241, şi X împotriva Belgiei, cererea nr. 6482/74, decizia Comisiei din 10 iulie 1975, Decizii şi rapoarte 7, p. 75).
141. În speţă, Curtea arată că reclamanţii se pot prevala de deciziile definitive şi irevocabile ale instanţelor interne, care, prin încuviinţarea cererii lor de adopţie, le-au recunoscut acestora calitatea de părinţi ai Florentinei şi Marianei.
142. Este de remarcat că această adopţie le-a conferit reclamanţilor aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de minorele adoptate cu cele ale unui tată sau ale unei mame faţă de copilul său legitim, în acelaşi timp, făcând să înceteze drepturile şi obligaţiile existente între adoptat şi tatăl sau mama sa biologică sau orice altă persoană sau instituţie, astfel cum reiese din articolul 10 al Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, ratificată de România la 18 mai 1993. Curtea arată, pe de altă parte, că nici legislaţia română în materie, în special art. 1 din O.U.G. nr. 25/1997, aprobată prin Legea nr. 87 din 25 aprilie 1998, care a înlocuit fostul art. 75 din Codul familiei, nu face distincţie între părinţii biologici şi cei adoptivi (alin. 100 şi 102 anterioare).
143. Fără îndoială, garantând dreptul la respectarea vieţii de familie, art. 8 presupune existenţa unei familii (a se vedea cauzele Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, alin. 31, şi Johnson împotriva Marii Britanii, hotărârea din 24 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, alin. 62), condiţie care nu pare a fi îndeplinită în speţă, în absenţa coabitării sau a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei. Cu toate acestea, în opinia Curţii, nu este evident că noţiunea de viaţă de familie potenţială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a articolului 8. Curtea s-a pronunţat deja în acest sens, arătând că această dispoziţie s-ar putea extinde şi la relaţia potenţială ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara căsătoriei (decizia în cauza Nylund împotriva Finlandei, cererea nr. 27110/95, C.E.D.O. 1999-VI), sau la relaţia care se creează într-o căsătorie reală, chiar dacă nu este vorba de o viaţă de familie pe deplin stabilită (a se vedea cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii, hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, alin. 62).
144. Or, nu există elemente în speţă care să pună la îndoială conformitatea adopţiei cu legislaţia naţională sau cu convenţiile internaţionale în materie: autorităţile naţionale au stabilit că minorele, declarate abandonate prin hotărâre judecătorească, puteau fi adoptate şi au apreciat că adopţia lor internaţională răspundea interesului superior al acestora, după ce s-au asigurat de existenţa consimţământului adoptatorilor şi cel al Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercita drepturi părinteşti asupra copiilor, în temeiul art. 8 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate (alin. 100-104 anterioare).
145. Este adevărat că instanţele care au admis cererea de adopţie a reclamanţilor nu au cerut consimţământul minorelor la adopţie. Curtea arată totuşi că nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani şi jumătate la data la care instanţele naţionale s-au pronunţat cu privire la cererea de adopţie a reclamanţilor, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimţământul lor la adopţie este obligatoriu pentru ca adopţia să fie valabilă, această limită fiind de 10 ani conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convenţiile internaţionale în domeniu lăsând autorităţilor o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorinţele sale să poată fi luate în seamă [alin. 100 nr. 1 art. 4 lit. d) anterior].
146. Curtea constată, în final, că, deşi nu poate fi vorba în speţă de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român.
147. În plus, aşa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanţii s-au considerat tot timpul părinţii minorelor şi s-au comportat mereu ca atare faţă de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, şi anume, trimiţându-le scrisori, scrise în limba română (a se vedea alin. 92 anterior).
148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea consideră că o astfel de relaţie, având la bază o adopţie legală şi reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de articolul 8 din Convenţie.

2. Respectarea articolului 8 din Convenţie
149. Curtea aminteşte că articolul 8 din Convenţie urmăreşte protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice; acest articol determină, în plus, obligaţii pozitive inerente "respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie respectat justul echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii, în ansamblul său; de asemenea, în cele două ipoteze menţionate, statul se bucură de o anume marjă de apreciere (a se vedea hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, p. 19, alin. 49).
150. Fiind vorba despre obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna - atunci când a constatat existenţa relaţiilor de familie întemeiate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente - că articolul 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile în cauzele Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 20, alin. 55).
151. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută - chiar atunci când este vorba despre relaţii de familie având la bază filiaţia naturală - mai ales atunci când persoanele în cauză nu se cunosc încă (a se vedea hotărârea Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, CEDO 2000-VIII, alin. 128). Natura şi întinderea acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la forţă nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acestor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie, în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporţionalitate între ele (hotărârea Hokkanen anterior citată, pag. 22, alin. 58, Nuutinen, anterior citată; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, alin. 221, CEDO 2000-VIII).
152. Lucrul cel mai important în speţă este de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotărâre ce a obligat CEPSB la încredinţarea copilului, să stabilească relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate.
153. După cum susţine şi Guvernul, în speţă sunt puse în discuţie interesele (concurente) ale reclamanţilor şi cele ale copiilor adoptaţi. Este evident că, din punctul de vedere al celor din urmă, nu este justificată crearea, împotriva voinţei lor, de relaţii afective cu persoane cu care ei nu sunt uniţi printr-o legătură biologică şi pe care le percep ca străine. Aşa cum rezultă din faptele cauzei, minorele Florentina şi Mariana preferă, la momentul actual, să rămână în mediul socio-familial în care au crescut în centrul CEPSB, în care ele se consideră pe deplin integrate şi care este în măsură să le asigure posibilitatea de a se dezvolta (din punct de vedere) fizic, afectiv, educativ şi social, decât să fie mutate într-un mediu diferit, într-o ţară străină.
154. Din punctul de vedere al părinţilor adoptivi, interesul acestora provine din dorinţa ce a crea o nouă relaţie de familie, prin dezvoltarea de legături cu minorele Florentina şi Mariana pe care le-au adoptat.
155. Deşi această dorinţă a reclamanţilor este legitimă, ea nu se poate bucura, în opinia Curţii, de o protecţie absolută în virtutea articolului 8, în măsura în care ea intră în conflict cu refuzul minorelor de a fi adoptate de către o familie de străini, într-adevăr, aşa cum a afirmat în mod constant Curtea, când analizează dacă autorităţile naţionale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinţii săi, o importanţă deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului. În această privinţă, Curtea a statuat, în special, că interesul sus-menţionat poate, în funcţie de natura şi de importanţa sa, să prevaleze faţă de cel al părintelui (a se vedea hotărârile în cauzele E.P. împotriva Italiei din 16 noiembrie 1999, nr. 31127/96, alin. 62 şi Johansen împotriva Norvegiei din 7 august 1996, Culegere 1996-111, p. 1008, alin. 78).
156. Curtea apreciază că importanţa de a privilegia interesele copilului faţă de cele ale părinţilor este sporită în cazul unei relaţii care are la bază adopţia, întrucât, după cum a statuat (deja) în jurisprudenţa sa, adopţia însemnă "găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie" (a se vedea hotărârea în cauza Frette împotriva Franţei, nr. 36515/97, alin. 42, CEDO 2002-I).
157. Or, aşa cum reiese din speţă, minorele au respins ideea de a se alătura părinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstă începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, că personalitatea lor era suficient de structurată şi că ele dobândiseră maturitatea necesară pentru a-şi exprima părerea cu privire la mediul în care doresc să fie crescute (a se vedea paragrafele 74, 76, 82, 99 şi 135 anterioare). Curtea constată, de altfel, că dreptul român le recunoaşte expres posibilitatea de a-şi exprima o astfel de părere, întrucât, pe de o parte, copilul în privinţa căruia procedura de adopţie este în curs trebuie, în mod obligatoriu, să-şi dea consimţământul la aceasta începând cu vârsta de 10 ani şi, pe de altă parte, copiii deja adoptaţi care au atins această vârstă au posibilitatea de a cere desfacerea adopţiei.
158. Cu siguranţă, interesul minorelor a fost analizat de către autorităţile competente pe parcursul procedurii de adopţie. Acest lucru nu exclude, în opinia Curţii, o nouă examinare a tuturor elementelor pertinente la o dată ulterioară, atunci când acest lucru este cerut de împrejurări specifice şi când interesul superior al copilului este pus în discuţie (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98, alin. 63).
159. În această privinţă, Curtea constată, aşa cum a subliniat şi Guvernul, că reclamanţii beneficiau, după 28 septembrie 2000, de o recunoaştere pur formală a relaţiei lor de rudenie cu minorele, care nu era însoţită de o legătură afectivă, într-adevăr, ei nu le-au cunoscut cu adevărat pe minore, adopţia realizându-se prin intermediul asociaţiei C., fără ca fetele să fi locuit în prealabil cu ei sau să îi fi considerat părinţii lor. Or, în vârstă de 9 ani şi jumătate la momentul adopţiei, adică la o vârstă foarte apropiată de cea la care consimţământul lor la adopţie ar fi trebuit obţinut în mod obligatoriu, minorele nu au acceptat această relaţie de rudenie şi i s-au opus.
160. În plus, ele au introdus în nume propriu cereri de desfacere a adopţiei, pe motivul că nu doresc să părăsească ţara şi mediul în care fuseseră crescute şi în care se simţeau pe deplin integrate. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de importanţă faptul că, în urma acţiunii introduse de către Mariana, ea a obţinut câştig de cauză şi că adopţia sa a fost, din acel moment, desfăcută, printr-o decizie definitivă cu efecte ex nunc (a se vedea paragraful 83 de mai sus).
161. Curtea arată şi faptul că, timp de mai mulţi ani după pronunţarea deciziilor din 28 septembrie 2000 în favoarea reclamanţilor, pe rolul instanţelor interne s-au aflat alte proceduri, care urmăreau desfiinţarea adopţiilor, în special pe motivul încălcării prevederilor convenţiilor internaţionale în materie. Or, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că autorităţile au aşteptat terminarea acestor proceduri, al căror rezultat nu putea fi prevăzut, înainte de a proceda la luarea de măsuri cu caracter definitiv, în măsură să asigure crearea unei noi vieţi de familie pentru reclamanţi.
162. Într-adevăr, cât timp legalitatea adopţiilor era contestată în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanţelor competente, autorităţilor le revenea sarcina de a se asigura că orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlăturată. Această concluzie se impune cu atât mai mult deoarece în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţată sau desfăcută adopţia ar fi fost dificilă şi dăunătoare interesului lor.
163. Curtea dezaprobă felul în care s-au desfăşurat procedurile de adopţie, mai ales în ceea ce priveşte lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauză anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internă la momentul faptelor. Ea regretă în special faptul că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţă psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituţia în care locuiseră mai mulţi ani şi în care stabiliseră relaţii în plan social şi afectiv. Astfel de măsuri ar fi putut conduce la o convergenţă a intereselor reclamanţilor cu cele ale copiilor adoptaţi, iar nu la contrarietatea lor, ca în cazul de faţă.
164. Aşadar, în speţă, importanţa mai mică a interesului reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai copiilor în vârstă de aproape 10 ani, în lipsa oricărei legături concrete preexistente, nu poate justifica impunerea unei obligaţii absolute autorităţilor române de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei, care se aflau pe rolul instanţelor. Interesul copiilor impunea să se ţină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.
Refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinţii lor adoptivi, exprimat în mod constant de către minore după împlinirea vârstei de 10 ani, prezintă o importanţă deosebită. Or, împotrivirea conştientă a copiilor cu privire la adopţie face improbabilă integrarea lor, într-un mod armonios, în noua familie adoptivă.
165. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale au putut aprecia, în mod legal şi temeinic, că, în ciuda aspiraţiilor legitime ale reclamanţilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relaţii cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor.
166. În concluzie, articolul 8 din Convenţie nu a fost încălcat.

II. Cu privire la încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie
167. Curtea a considerat necesară, date fiind împrejurările cauzei, examinarea capătului de cerere al reclamanţilor privind neexecutarea hotărârilor definitive referitoare la adopţia Florentinei şi a Marianei prin prisma articolului 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a acuzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, (...) care va hotărî (...) asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...)."

A. Argumentele părţilor
168. Reclamanţii susţin că, timp de mai mulţi ani, statul român nu şi-a respectat obligaţia de a executa hotărârile definitive şi irevocabile. Ei menţionează, în special, procesul-verbal întocmit de către executorul judecătoresc la data de 3 septembrie 2002, în care se constată că încercarea de a pune în executare hotărârile definitive s-a transformat, cu participarea paznicilor instituţiei, într-o lipsire de libertate în mod ilegal a lor, a executorului judecătoresc, precum şi a avocatului lor (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
169. Guvernul pârât evidenţiază caracterul sensibil al problemelor la care fac referire deciziile definitive din cauză şi subliniază că, în speţă, nu se poate constata o încălcare a articolului 6 alin. 1, întrucât acest articol nu poate fi interpretat în sensul obligării statului la luarea de măsuri radicale pentru a executa manu militari hotărâri care pot zdruncina echilibrul unui copil.
170. Admiţând că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, dreptul la executarea hotărârilor constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiţie, garantat de articolul 6 anterior menţionat şi făcând trimitere la opiniile dizidente exprimate de către judecătorii Thomassen şi Maruste în hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Ruianu (nr. 34647/97 din 17 iunie 2003) şi Ignaccolo-Zenide (nr. 31679/96, CEDO 2000-I), Guvernul este de părere că pot exista situaţii excepţionale care îndreptăţesc autorităţile să nu execute o hotărâre, cum ar fi, de exemplu, o schimbare produsă în situaţia de fapt (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98).
171. Or, în opinia Guvernului, prezentele cauze constituie astfel de situaţii excepţionale, care justifică neexecutarea hotărârilor litigioase de către autorităţi. Sub acest aspect, Guvernul susţine că dreptul copiilor adoptaţi la păstrarea familiei şi domiciliului lor în cadrul CEPSB trebuie să aibă prioritate asupra dreptului procesual al părinţilor adoptivi la executarea unei hotărâri care poate cauza prejudicii semnificative în ceea ce priveşte viitorul şi echilibrul minorelor.
172. Amintind faptul că executorii judecătoreşti început executarea hotărârilor judecătoreşti privitoare la adopţie, Guvernul arată că nu au existat perioade lungi de inactivitate a autorităţilor pe timpul cât executarea nu a fost suspendată prin hotărârea instanţelor interne şi că, în orice caz, nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul manifestat de către instituţia privată CEPSB de a încredinţa reclamanţilor minorele.
173. În final, el subliniază că problema ar trebui analizată ţinând cont de eforturile depuse de către Guvern şi de către societatea românească, în ansamblul său, de a se adapta la acquis-ul comunitar, inclusiv în domeniul protecţiei copilului şi al adopţiei internaţionale. Or, Guvernul arată că, la cererea Comisiei Europene, în România a fost instituit moratoriul în privinţa adopţiilor internaţionale, până la data la care legislaţia română va fi în măsură să protejeze pe deplin drepturile copiilor.

B. Aprecierea Curţii
174. Curtea constată că deciziile pronunţate la 28 septembrie 2000 de către Tribunalul Judeţean Braşov - prin care se statua în privinţa unui drept cu caracter civil al reclamanţilor şi anume recunoaşterea calităţii lor de părinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana - precum şi hotărârile ulterioare ale aceleiaşi instanţe, care obligau instituţia CEPSB la încredinţarea către reclamanţi a minorelor, sunt şi acum neexecutate, în ciuda caracterului lor definitiv şi irevocabil.
175. Ea aminteşte că executarea unor astfel de hotărâri necesită tratarea lor în regim de urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu acesta (mutatis mutandis, hotărârea în cauza Maire împotriva Portugaliei din 26 iunie 2003, nr. 48206/99, alin. 73).
176. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia articolul 6 protejează şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată în mod excesiv (a se vedea, între altele, hotărârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere 1997-11, p. 510-511, alin. 40; Burdov împotriva Rusiei din 7 mai 2002, nr. 59498/00, alin. 34; Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, nr. 41510/98, alin. 27; Ruianu împotriva României, din 17 iunie 2003, nr. 34647/97, alin. 65).
177. În speţă, Curtea constată că procedura de executare a deciziilor pronunţate în favoarea reclamanţilor este pendinte din septembrie 2000. Or, ea arată că această situaţie nu poate fi imputată reclamanţilor, care au depus diligenţe pe lângă autorităţile naţionale competente, în scopul executării ei şi au întreprins constant demersuri pentru a li se încredinţa minorele şi certificatele de naştere ale acestora.
178. Curtea constată, de asemenea, aşa cum susţine şi Guvernul, că nici executorii judecătoreşti nu au fost inactivi. Într-adevăr, exceptând perioadele în care executarea a fost suspendată de către instanţele interne, aceştia au procedat la somarea CEPSB, comunicându-i obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate în favoarea reclamanţilor (a se vedea paragrafele 29, 34, 35, 38, 42, 42, 44, 55, 61 şi 62 de mai sus).
179. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că toate încercările executorilor judecătoreşti în vederea executării silite a deciziilor de încuviinţare a adopţiei s-au lovit de opoziţia manifestă a instituţiei private CEPSB, unde locuiesc minorele şi au rămas fără rezultat.
180. Aşadar, date fiind circumstanţele cauzei, se pare că neexecutarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei a fost în exclusivitate rezultatul comportamentului angajaţilor CEPSB şi al membrilor săi fondatori, care s-au opus în mod constant plecării minorelor în Italia, introducând numeroase contestaţii la executare sau făcând ineficiente demersurile întreprinse de către executorii judecătoreşti.
181. Cu toate că Guvernul susţine că nu i se poate reproşa comportamentul acestei instituţii private, este necesar a verifica dacă, dincolo de aparenţe, statul poate fi considerat responsabil pentru această situaţie. În această privinţă, câteva fapte sunt deosebit de revelatoare.
182. Curtea reţine, mai întâi că, în ciuda eforturilor întreprinse de către executorii judecătoreşti pentru a asigura executarea deciziilor în cauză, acţiunile acestora au rămas fără efect. În acest sens, faptele consemnate de către executor în procesul-verbal din data de 3 septembrie 2002 constituie un exemplu important, încercarea de executare transformându-se într-o adevărată lipsire de libertate, în interiorul CEPSB, a executorului însuşi, a reclamanţilor, precum şi a avocatului acestora (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
183. În opinia Curţii, o astfel de atitudine în ceea ce priveşte executorii judecătoreşti care acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, ceea ce face din ei un element esenţial al statului de drept - este incompatibilă cu calitatea lor de depozitari ai forţei publice în materia executării şi nu poate rămâne fără consecinţe pentru cei responsabili. În această privinţă, statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autorităţi care pot impune prin forţă executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanţiile de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd raţiunea de a fi.
184. În speţă, Curtea constată că situaţia dificilă în care a fost pus, la data de 3 septembrie 2002, executorul judecătoresc însărcinat cu punerea în executare a deciziilor pronunţate în favoarea reclamanţilor şi anume lipsirea de libertate în interiorul CEPSB, a fost o consecinţă directă a lipsei sprijinului poliţiei la executare care a rămas, de atunci, fără urmări.
185. Asupra acestui ultim aspect, Curtea arată că Guvernul pârât a iniţiat măsuri legislative pentru a asigura conformitatea legislaţiei interne cu convenţiile europene şi internaţionale în materia adopţiei. Acesta a pus accent mai ales pe Hotărârile de Guvern nr. 502 şi 770 privind organizarea şi funcţionarea "Comitetului român pentru adopţii" şi a "Autorităţii naţionale pentru protecţia copilului", între competenţele cărora se numără posibilitatea de a suspenda sau de a pune capăt activităţilor care pun în pericol sănătatea sau dezvoltarea fizică sau psihică a copilului, prin retragerea autorizaţiei de funcţionare a celor responsabili.
186. Or, Curtea arată că, în ciuda acestor prevederi existente pe plan intern, nu a fost luată nici o măsură pentru a sancţiona lipsa de cooperare a acestei instituţii private cu autorităţile învestite cu executarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei în cauză. Ea constată, de asemenea, că refuzul directorului CEPSB de a coopera cu executorii judecătoreşti nu a avut pentru acesta, timp de aproape 3 ani, nici o consecinţă.
187. Curtea este de acord cu argumentul Guvernului că folosirea forţei pentru a pune în executare deciziile definitive anterior menţionate ar fi fost, în speţă, foarte delicată. Totuşi, datorită neexecutării lor, deciziile de încuviinţare a adopţiei a celor două minore, devenite definitive, au fost lipsite de forţa lor obligatorie şi au fost, astfel, transformate din acel moment în simple recomandări. Or, o asemenea situaţie aduce atingere statului de drept, întemeiat pe preeminenţa dreptului şi pe securitatea raporturilor juridice, în ciuda existenţei anumitor motive în măsură a o justifica, invocate de către Guvern prin prisma obligaţiei ce revine statului român în vederea viitoarei sale apartenenţe la ordinea juridică comunitară.
188. Prin omisiunea, timp de 3 ani, de a lua măsuri eficiente, necesare pentru a sigura respectarea hotărârilor definitive şi executorii, autorităţile naţionale au lipsit, în speţă, prevederile articolului 6 alin. 1 de orice efect util.
Această concluzie se impune cu atât mai mult în speţă, având în vedere consecinţele - fără îndoială ireversibile - ale trecerii timpului asupra eventualei relaţii între reclamanţi şi fiicele lor adoptive. Sub acest aspect, Curtea constată, cu regret, că şansele de a dezvolta această relaţie par a fi, dacă nu compromise în mod serios, cel puţin improbabile, dată fiind puternica împotrivire manifestată recent de către minore - în prezent în vârstă de 13 ani - cu privire la adopţie şi la plecarea lor în Italia.
189. În consecinţă, acest articol a fost încălcat.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei
190. Reclamanţii se plâng de refuzul autorităţilor române de a le permite fiicelor lor adoptive să părăsească România şi invocă articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei, care prevede următoarele:
"(...) Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa."
191. Guvernul apreciază că această afirmaţie a reclamanţilor trebuie analizată exclusiv din punctul de vedere al articolului 8 menţionat anterior. Punând la îndoială calitatea de victimă a reclamanţilor, în special din cauza caracterului personal şi netransmisibil al dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 anterior menţionat, el susţine că, în orice caz, nici o atingere a libertăţii de circulaţie a minorelor nu poate fi invocată în speţă, având în vedere faptul că acestea călătoresc liber, atât în România, cât şi în străinătate.
192. Considerându-se direct şi personal afectaţi de ingerinţele aduse dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 menţionat anterior, suferite de către fiicele lor adoptive, reclamanţii sunt de părere că deplasările efectuate de ele în străinătate fără autorizaţia lor constituie, în sine, o probă suplimentară a încălcării dreptului acestora la libertatea de circulaţie, prevăzut de articolul de mai sus.
193. Terţii intervenienţi susţin că Florentina şi Mariana nu au fost niciodată împiedicate să părăsească România şi că au rămas la CEPSB din proprie voinţă, refuzând categoric să părăsească instituţia sau să plece în Italia. Ei subliniază că, în acest caz, nici statul român, nici CEPSB nu pot fi obligaţi să execute deciziile privitoare la adopţia lor.
194. Curtea constată că reclamanţii afirmă că au existat restricţii în ceea ce priveşte dreptul la libertatea de circulaţie a fiicelor lor adoptive, dar invocă, de fapt, o încălcare a propriului lor drept la libertatea de circulaţie, aşa cum este garantat articolul de mai sus. Or, având în vedere că încălcarea invocată de reclamanţi prin prisma articolului 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 îi priveşte în mod indirect, ei nu au prezentat motivele pentru care apreciază că sunt direct afectaţi de limitările pretinse sub aspectul prevederii anterior menţionate.
195. În orice caz, chiar dacă presupunem că reclamanţii se pot considera "victime", conform articolului 34 din Convenţie, având în vedere împrejurările cauzei, care permit prezumarea, pe de o parte, a existenţei unei legături deosebite între ei şi victimele directe şi, pe de altă parte, interesul lor personal de a asigura bunăstarea fiicelor lor minore prin încetarea încălcării pretinse (mutatis mutandis, Becker împotriva Danemarcei, decizia Comisie din 3 octombrie 1975, nr. 7011/75, Decizii şi rapoarte 4, p. 215), Curtea nu constată, în faptele cauzei, nici o aparenţă a vreunei încălcări a dreptului garantat de articolul sus-menţionat.
196. Într-adevăr, aşa cum rezultă din informaţiile transmise de părţi, Florentina şi Mariana circulă liber, din proprie voinţă, atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării, ele se duc în mod regulat la şcoală, vizitează persoanele apropiate, participă la şedinţele la care au fost convocate pe parcursul judecării cererilor lor de desfacere a adopţiei şi călătoresc şi în străinătate (a se vedea paragrafele 79, 82, 97 şi 98 de mai sus). Aspectul că deplasările menţionate au fost organizate de către CEPSB în lipsa consimţământului reclamanţilor nu poate schimba această constatare de natură faptică şi nu poate determina, în sine, o încălcare a dreptului reclamanţilor de a circula în mod liber.
197. În plus, Curtea arată faptul că Florentina şi Mariana contestă, în calitate de persoane interesate în mod direct, că a existat vreo ingerinţă în libertatea lor de circulaţie.
198. În concluzie, Curtea apreciază că nu se poate constata, în speţă, vreo atingere adusă dreptului garantat de articolul 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 şi că, prin urmare acest articol nu a fost încălcat.

IV. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie
199. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu
200. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicită restituirea cheltuielilor legate de deplasarea lor în România, în valoare de 5.708 euro (în cazul primilor reclamanţi) şi de 2.348,48 euro (în cazului celui de-al doilea cuplu de reclamanţi). Primii reclamanţi solicită, de asemenea, acordarea sumei de 2.360 euro, reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat în perioada şederii lor în România.
201. Ei solicită, de asemenea, acordarea unei sume pentru prejudiciul moral suferit atât de ei, cât şi de fiicele lor adoptive, datorat neexecutării hotărârilor de încuviinţare a adopţiei. Ei susţin că rezistenţa întâmpinată de-a lungul anilor a determinat suferinţe şi frustrări, precum şi o pierdere de şansă pentru ei şi pentru copiii lor adoptivi şi a afectat, în plus, motivarea lor iniţială şi dorinţa lor legitimă de a întemeia o familie prin intermediul adopţiei.
Lăsând la latitudinea Curţii aprecierea sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, ei susţin că valoarea acestora nu trebuie să fie inferioară a 750.000 euro pentru fiecare cuplu de reclamanţi.
202. Guvernul consideră că sumele prezentate de reclamanţi, anterioare deciziilor asupra adopţiei, în special cele referitoare la călătoria pe care au făcut-o în România în luna august 2000, nu sunt legate de încălcările pretinse în cadrul procedurii în faţa Curţii, care au în vedere neexecutarea deciziilor menţionate, adică fapte posterioare acestei călătorii. În consecinţă, Guvernul solicită Curţii să nu acorde daune cu acest titlu.
203. El arată, de asemenea, că suma solicitată de către reclamanţi cu titlu de daune morale este exagerată şi, în opinia sa, faptul că reclamanţii au solicitat o sumă exorbitantă constituie o deturnare gravă a scopului procedurii în faţa Curţii. Guvernul susţine, în final, că nu trebuie acordată nici o sumă cu titlu de prejudiciu pretins suferit de copii, având în vedere că aceştia nu au calitatea de reclamante în prezenta cauză şi că nu există temei în baza căruia reclamanţii să primească bani în numele minorelor.
204. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea arată că doar o parte din sumele solicitate cu acest titlu prezintă legătură directă de cauzalitate cu încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie, constatată de Curte la paragraful 189 anterior.
205. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, ea consideră că este rezonabil a aprecia că reclamanţii au încercat o suferinţă psihică certă ca urmare mai ales a frustrării provocate de neexecutarea, mai mulţi ani, a deciziilor definive şi executorii pronunţate în favoarea lor şi a consecinţelor, după toate aparenţele ireversibile, ale unei asemenea situaţii, care nu ar putea fi reparate, prin simpla constatare a încălcării. Sumele solicitate sunt însă exagerate.
206. În aceste circumstanţe, având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea acordă suma de 12.000 EUR primilor reclamanţi şi suma de 10.000 EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru totalitatea prejudiciilor suferite.

B. Cheltuieli de judecată
207. Reclamanţii solicită plata totalităţii cheltuielilor din cadrul procedurilor desfăşurate în faţa autorităţilor române, cheltuieli pe care le justifică după cum urmează, prin prezentarea unui decont detaliat:
a) 868 EUR (primii reclamanţi) şi 868,36 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru cheltuieli în vederea traducerii;
b) 8754 EUR (primii reclamanţi) şi 7133,28 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru onorariul avocatului care i-a reprezentat în cadrul procedurii în faţa Curţii;
c) 5002 EUR (primii reclamanţi) şi 652,18 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) pentru onorariile avocaţilor care i-au reprezentat în cadrul procedurilor interne;
De asemenea, reclamanţii solicită plata sumei de 35.107 EUR (primii reclamanţi) şi 36.825,63 EUR (al doilea cuplu de reclamanţi) cu titlul de "cheltuieli anticipate în legătură cu desfăşurarea procedurii", fără însă a oferi detalii în privinţa acestora.
208. Guvernul se opune la acordarea de către Curte a sumelor solicitate de reclamanţi cu titlul de "cheltuieli anticipate în legătură cu desfăşurarea procedurii", arătând că această denumire a cheltuielilor nu este concludentă. Guvernul contestă realitatea acestor sume şi subliniază ce acestea nu au fost justificate, în conformitate cu cerinţele jurisprudenţei Curţii referitoare la articolul 41 din Convenţie.
209. Curtea a examinat aceste cereri în lumina principiilor care se degajă din jurisprudenţa sa (a se vedea hotărârile în cauzele Nikolova împotriva Bulgariei [MC], n. 31195-96, § 79, CEDH 1999-11; Ozturk împotriva Turciei [MC], n. 22479-93, § 83, CEDH 1999-VI; Witold Litwa împotriva Poloniei, n. 26629-95, § 88, CEDH 2000-III).
210. Aplicând aceste criterii prezentei cauze, şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil să acorde 7.000 EUR primilor reclamanţi şi 6.000 EUR celui deal doilea cuplu de reclamanţi pentru totalitatea cheltuielilor ocazionate.
C. Majorări de întârziere
211. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:
1. hotărăşte, cu 5 voturi contra 2, că între reclamanţi şi minorele adoptate de aceştia există o legătură care caracterizează o viaţă de familie, aşa cum prevede articolul 8 alineatul 1 din Convenţie, care este aplicabil în cauză;
2. hotărăşte, cu 6 voturi contra 1, că nu a fost încălcat articolul 8 din Convenţie;
3. hotărăşte, cu 4 voturi contra 3 că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;
4. hotărăşte, cu 5 voturi contra 2,
a) că statul pârât va plăti, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume:
i. 12.000 (douăsprezece mii) EUR primilor reclamanţi şi 10.000 (zece mii) EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru prejudiciul material şi moral,
ii. 7.000 (şapte mii) EUR primilor reclamanţi şi 6000 (şase mii) EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru cheltuielile de judecată,
iii. orice altă sumă ce ar putea fi percepută cu titlu de impozite aplicat sumelor sus menţionate.
b) că de la expirarea termenului sus menţionat şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;
5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 22 iunie 2004, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
La prezenta hotărâre se găsesc anexate, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 45 alineatul 2 din Convenţie şi 74 alineatul 2 din Regulament expunerile următoarelor opinii:
- opinia concordantă a domnului judecător Costa;
- opinia parţial separată a domnului judecător Loucaides;
- opinia parţial separată a domnului judecător Bîrsan;
- opinia separată a doamnei judecător Thomassen, la care se alătură şi judecătorul Jungwiert.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR COSTA

Subscriu la concluziile hotărârii. Cu toate acestea, am ezitat îndelung înainte de a vota în sensul inexistenţei încălcării articolului 8 din Convenţie. Cele două fetiţe, Florentina şi Mariana, declarate abandonate la vârsta de trei şi respectiv şapte ani, au fost adoptate de către cele două cupluri de reclamanţi în temeiul unor hotărâri definitive într-un moment în care împliniseră amândouă vârsta de nouă ani. Centrul educativ în care fuseseră plasate din momentul abandonării lor a împiedicat executarea hotărârilor şi nu a facilitat, pentru a utiliza un eufemism, contactele şi întâlnirile dintre copiii şi părinţii adoptivi care domiciliază în Italia. În ceea ce le priveşte, Florentina şi Mariana, care au în acest moment 13 ani, nu au manifestat niciodată dorinţa de a pleca să locuiască cu părinţii lor, a căror limbă nu o vorbesc, şi par să aibă o existenţă fericită în cadrul centrului educativ, unde îşi dezvoltă personalitatea şi aptitudinile în mod satisfăcător. Mai mult, ele au solicitat desfiinţarea hotărârilor de încuviinţare a adopţiilor, astfel că ne aflăm în acest moment în situaţia stranie în care adopţia Florentinei nu a fost revocată - deşi procedura se află încă în recurs în faţa Curţii de Apel - iar cea a Marianei a fost revocată printr-o hotărâre definitivă.
Sentimentele pe care oricine le încearcă într-o asemenea situaţie sunt contradictorii. Guvernul român nu are nici o putere de constrângere în faţa unei instituţii private care de altfel funcţionează în condiţii bune şi prezintă garanţii pentru o educaţie de calitate. Dacă în mod clar răspunderea Guvernului este angajată în temeiul articolului 6 în măsura în care nu a reuşit să determine executarea hotărârilor şi/sau nu a dorit să o facă, răspunderea sa prin raportare la dispoziţiile articolului 8 este mult mai puţin evidentă. Ea se analizează mai degrabă din punct de vedere al obligaţiilor pozitive decât din punct de vedere al ingerinţei în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii familiale; mai ales, este dificil să conteşti faptul că interesul superior al copiilor (căruia jurisprudenţa noastră îi conferă pe bună dreptate o mare importanţă), adoptaţi cu întârziere (poate prea târziu) şi care nu au dezvoltat nici o legătură cu părinţii adoptivi, este mai degrabă acela de a rămâne în centrul educativ în cadrul căruia aceste fetiţe trăiesc de mulţi ani decât să îşi schimbe complet viaţa, mediul, limba, cultura. Este fără îndoială supărător că încăpăţânarea instituţiei şi ineficienţa autorităţilor publice au condus, în condiţiile în care timpul nu este reversibil, la situaţia în care adolescentele au la ora actuală puţine posibilităţi de a dezvolta o relaţie armonioasă în cadrul familiilor lor adoptive. Dar enervarea nu este un sfetnic bun. La o analiză mai aprofundată, mi se pare, ca de altfel şi majorităţii colegilor mei, că încălcarea Convenţiei de către statul pârât este de constatat sub aspectul respectării articolului 6 mai curând decât sub aspectul respectării articolului 8.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR LOUCAIDES

În concordanţă cu majoritatea colegilor mei, am ajuns la concluzia că a fost încălcat articolului 6 alineatul 1 din Convenţie pentru motivele arătate în cuprinsul hotărârii, dar nu subscriu constatării inexistenţei încălcării articolului 8 din Convenţie în prezenta cauză. Pentru a mă pronunţa asupra acestei probleme, mă voi referi la următoarea argumentare, redată în paragraful 152 din hotărâre:
"Lucrul cel mai important în speţă este de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotărâre ce a obligat CEPSB la încredinţarea copilului, să stabilească relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate."
Având în vedere faptele şi circumstanţele cauzei, consider că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi reveneau în temeiul articolului 8 din Convenţie, lucru confirmat, în esenţă, şi de constatarea făcută de majoritate în paragraful 163 din hotărâre, unde se admite că:
"(...) lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauză anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internă la momentul faptelor."
şi
"(...) că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţă psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituţia în care locuiseră mai mulţi ani şi în care stabiliseră relaţii în plan social şi afectiv."
În ciuda acestor constatări, majoritatea a concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a articolului 8 al Convenţiei, ca urmare a luării în considerare a "refuzului minorelor, exprimat în mod constant din momentul în care au împlinit vârsta de zece ani, de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinţii lor adoptivi" (paragraful 164 din hotărâre) şi a faptului că "o împotrivirea conştientă a copiilor cu privire la adopţie face improbabilă integrarea, într-un mod armonios în noua familie adoptivă" cu atât mai mult în absenţa unei "legături preexistente" cu părinţii adoptivi (ibidem). Majoritatea consideră că nu este justificată o "obligaţie absolută" "de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei" în sarcina autorităţilor statului pârât (ibidem).
Or, toate aceste probleme, care sunt invocate de către majoritate (împotrivirea copiilor după ce au împlinit vârsta de zece ani, absenţa unor legături anterioare cu părinţii adoptivi şi faptul că proceduri judiciare erau în curs) au fost create de către autorităţile statului pârât. După cum şi Curtea subliniază în constatarea încălcării în cauză a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, "(...) executarea acestui tip de hotărâri [în materie de adopţii] reclamă o soluţie urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte cu acesta" (paragraful 175 din hotărâre).
Neexecutarea hotărârilor referitoare la procedurile de adopţie în cauză, întârzierile care au survenit şi consecinţele negative asupra punerii în executare a acestor hotărâri sunt imputabile autorităţilor statului pârât.
Domnul judecător Costa subliniază în opinia sa concordantă că "Este fără îndoială supărător că încăpăţânarea instituţiei şi ineficienţa autorităţilor publice au condus, în condiţiile în care timpul nu este reversibil, la situaţia în care adolescentele au la ora actuală puţine posibilităţi de a dezvolta o relaţie armonioasă în cadrul familiilor lor adoptive".
În consecinţă, nu înţeleg cum se poate ca, în temeiul propriului comportament culpabil, să fie înlăturată răspunderea statului pârât de a adopta la timp măsurile pozitive necesare pentru a permite adopţia. Nimeni nu poate să invoce propria vinovăţie pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor sale ("Nullus commodum capere potest de injuria sua propria").
În cauză, obligaţiile pozitive ale statului pârât nu se limitau la a veghea ca minorii să poată să îşi urmeze părinţii adoptivi. Ele cuprindeau şi totalitatea măsurilor pregătitoare pentru a ajunge la acest rezultat (a se vedea hotărârea în cauza Kosmopoulou împotriva Greciei, din data de 5 februarie 2004, cererea n. 60457/00, § 45). În opinia mea, neîndeplinirea acestor măsuri reprezintă prin ea însăşi o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii familiale, şi, în consecinţă, o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR BÎRSAN

Regret că nu pot împărtăşi concluzia majorităţii, potrivit cu care a avut loc, în cauză, o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie. În opinia mea, majoritatea a adoptat, sub aspectul respectării articolului 6 alineatul 1 din Convenţie a abordare prea formalistă, la care nu pot subscrie pentru motivele expuse în continuare.
Trebuie să constatăm că hotărârea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul 1 din Convenţie pentru motivul că autorităţile s-au abţinut, timp de mai bine de trei ani, de la adoptarea de măsuri eficace şi necesare pentru a respecta hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii (a se vedea paragrafele 187 şi 188 din hotărâre). În ceea ce mă priveşte, o asemenea concluzie este greu conciliabilă cu aceea la care majoritatea a ajuns în privinţa articolului 8 din Convenţie (a se vedea paragraful 166 din hotărâre) şi la care am aderat fără rezerve, după o matură chibzuinţă.
Recunosc că argumentele utilizate de majoritate pentru a ajunge la o concluzie de încălcare a articolului 6 alineatul 1 - bazate, îndeosebi, pe absenţa sprijinului organelor de poliţie la executare -, sunt temeinice şi nu intră în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii noastre (a se vedea, printre altele, hotărârile: Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-11, p. 510-511; Burdov împotriva Rusiei, n. 59498/00, § 34, CEDH 2002-III; Ruianu împotriva României, n. 34647/97, § 65, din 17 iunie 2003; Jasiuniene împotriva Lituaniei, n. 41510/98, § 27, 6 martie 2003).
Exprimându-mi profundul ataşament faţă de principiile consacrate de jurisprudenţa noastră constantă citată mai sus, potrivit cu care "dreptul de acces la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat parte ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia din părţi" şi "executarea unei decizii sau a unei hotărâri, pronunţate de orice tip de jurisdicţie, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul articolului 6", consider totuşi că o abordare mai puţin formalistă se impunea în cauză, faţă de circumstanţele speciale ale afacerii.
Cu tot respectul datorat colegilor mei, consider că ar fi trebuit să se aibă în vedere într-o mai mare măsură faptul că hotărârile judecătoreşti în cauză aveau ca obiect probleme extrem de sensibile şi delicate, deoarece, în opinia mea, din cuprinsul acestei hotărâri se degajă un paradox. Majoritatea a acordat o importanţă determinantă, sub aspectul respectării articolului 8, interesului predominant al minorelor de a rămâne în centrul CEPSB, interes care cerea luarea în considerare a părerilor lor, de vreme ce atinseseră o maturitate suficientă pentru a putea să se exprime cu privire la această chestiune (paragraful 164 in fine). Subscriu la această concluzie fără nici o ezitare, într-adevăr, din lectura hotărârii, se înţelege cu uşurinţă de ce un asemenea interes a fost considerat suficient pentru a justifica lipsa de sprijin din partea autorităţilor pentru a permite reclamanţilor să dezvolte legături cu copii.
Or, acelaşi interes preeminent al copilului nu putea fi invocat, în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură, şi sub aspectul respectării articolului 6 alineatul 1 din Convenţie? Cum să acorzi preferinţă, în circumstanţele excepţionale ale cauzei, unei abordări pur teoretice - oricât ar fi ea de corectă în plan dogmatic sau procedural - fără a se ţine seama de importanţa consecinţelor în privinţa interesului superior al copilului?
Consider că această speţă s-ar fi potrivit unei abordări mai nuanţate, şi, în această privinţă, constat cu satisfacţie că jurisprudenţa recentă a Curţii în materie de executare de hotărâri judecătoreşti este mai puţin impregnată de formalism ca înainte. Mă refer la hotărârea în cauza Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, în care Curtea a reţinut, în paragraful 63, că "o schimbare în situaţia de fapt poate în mod excepţional să justifice neexecutarea unei hotărâri definitive care dispune înapoierea copiilor". Sunt de părere că această hotărâre marchează o schimbare importantă prin raportare la abordarea altădată strict teoretică a Curţii în această chestiune.
Nu aş putea să ignor nici părerile exprimate recent, în acelaşi sens, în cadrul opiniilor separate la hotărârile în materie de executare a hotărârilor judecătoreşti, unde am arătat că "accesul la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre în materie civilă, oricare ar fi circumstanţele" (a se vedea opinia divergentă a Doamnei judecător Thomassen la hotărârea în cauza Ruianu împotriva României, loc. cit.). Menţionez că, în această ultimă cauză, se punea problema demolării unei construcţii învecinate cu imobilul reclamantului, construcţie pe care vecinii începuseră să o construiască, şi care ocupa o mică parte din terenul reclamantului, ceea ce m-a determinat să votez, alături de majoritate, pentru constatarea unei încălcări a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.
În prezenta cauză, situaţia este cu totul alta, mult mai sensibilă şi mai complicată în acelaşi timp: să determini plecarea a două fetiţe către o ţară străină pentru a se reuni cu familiile adoptive pe care abia le cunosc. Dacă se poate reproşa ceva autorităţilor naţionale, acesta ar fi, după părerea mea, faptul că nu au luat toate măsurile necesare pentru a asigura dezvoltarea de legături între fetiţe şi familiile reclamanţilor înaintea adopţiei, ceea ce constituie de altfel, se pare, o problemă pentru orice adopţie internaţională, în oricare stat membru al Convenţiei.
În orice caz, sunt convins că, în această cauză, există o situaţie excepţională care justifică neexecutarea hotărârilor de încuviinţare a adopţiei Florentinei şi Marianei.
Pronunţându-se în sensul unei violări a articolului 6 alineatul 1, majoritatea a înclinat balanţa intereselor în cauză în favoarea dreptului procedural al părinţilor adoptivi de a obţine executarea unei hotărâri judecătoreşti, părând să facă abstracţie de considerentele care au determinat-o să constate că nu a existat încălcarea articolului 8. Asemenea considerente, subliniate pe drept cuvânt în paragrafele 159 şi 160 din hotărâre, erau, în opinia mea, perfect aplicabile în această împrejurare şi din punct de vedere al articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, şi constituiau argumente pertinente şi suficiente pentru a conduce la o constatare a nerespectării dreptului pe care acest articol îl garantează.
Nu trebuie să uităm ca în paragraful 162 din hotărâre, majoritatea însăşi a considerat că "în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţată sau desfăcută adopţia ar fi fost dificilă şi dăunătoare interesului lor."
Mai mult, argumentul guvernului pârât, aşa cum este el rezumat în paragraful 172 al hotărârii, potrivit cu care nu au existat, în cauză, lungi perioade în care deciziile litigioase referitoare la adopţie nu au fost puse în executare, nu mi se pare netemeinic, dacă luăm în calcul suspendările repetate ale executării dispuse de către instanţele naţionale în aşteptarea finalizării procedurilor judiciare în curs în faţa instanţelor interne. Într-adevăr, consider că aceste proceduri erau de natură să îndepărteze orice incertitudine în privinţa legalităţii adopţiilor şi în mod justificat autorităţile au aşteptat finalizarea lor înainte de a recurge la măsuri de executare cu caracter definitiv.
Nu este lipsit de importanţă să subliniem, în acest context, că una dintre procedurile în cauză s-a finalizat, recent, prin desfacerea adopţiei Marianei (paragraful 83 al hotărârii).
Pentru toate aceste considerente, consider regretabil faptul că instanţa europeană nu a profitat de ocazia oferită de această cauză sensibilă şi delicată în materie de adopţie internaţională pentru a confirma noua abordare, mai nuanţată şi mai puţin formalistă, în domeniul executării hotărârilor judecătoreşti.

OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR THOMASSEN, LA CARE SE ALĂTURĂ DOMNUL JUDECĂTOR JUNGWIERT

Mă raliez concluziei majorităţii potrivit cu care nu a avut loc, în cauză, o încălcare a articolului 8 din Convenţie. În schimb, contrar majorităţii, consider că nu a existat niciodată între reclamanţi şi copiii lor adoptivi o viaţă de familie în sensul articolului 8. Nu împărtăşesc nici opinia majorităţii conform cu care neexecutarea de către autorităţile române a hotărârilor de încuviinţare a adopţiilor constituie o încălcare a drepturilor reclamanţilor potrivit articolului 6 al Convenţiei.
Reclamanţii sunt două cupluri de cetăţeni italieni care, în conformitate cu dreptul român, au adoptat fiecare câte un copil în România, respectiv Florentina şi Mariana, care la momentul pronunţării hotărârilor de încuviinţare a adopţiei aveau nouă ani şi jumătate şi nu îşi văzuseră niciodată părinţii adoptivi. Copiii nu au vrut să plece în Italia împreună cu aceştia din urmă şi între timp adopţia Marianei a fost desfăcută la cererea sa, în timp ce o acţiune de aceeaşi natură era în curs de judecată în privinţa Florentinei. Hotărârile care dispuneau adopţia nu au fost executate de către autorităţile române din cauza ezitărilor în privinţa legalităţii procedurii (a se vedea opinia majorităţii în paragrafele 161 şi 162 din hotărâre).
Reclamanţii se plâng pentru neexecutarea acestor hotărâri, pe care o consideră o atingere adusă dreptului lor la respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie.
Prima problemă la care Curtea a fost nevoită să răspundă este aceea de a şti dacă exista o legătură de familie între reclamanţi şi copii.
În opinia mea, răspunsul este negativ. Jurisprudenţa Curţii în materie de relaţii între adulţi şi copii, relaţii protejate de articolul 8 a pus întotdeauna accentul pe existenţa reală a unei vieţi de familie, în general întemeiată pe legături biologice. Relaţiile între părinţi şi copii adoptivi merită aceeaşi protecţie, tocmai în considerarea existenţei acestei vieţi de familie reale. Deciziile Comisiei care sunt citate în paragraful 140 privesc, spre deosebire de relaţiile dintre reclamanţi şi cei doi copii, legături reale de acest tip. În cauza X, împotriva Franţei, tatăl adoptiv locuise împreună cu copilul timp de şapte ani, În cauza X, împotriva Belgiei, reclamantul avusese timp de mai mulţi ani în grijă copilul pe care dorea să îl adopte.
Nu este, în opinia mea, hotărârea care dispune adopţia cea care, prin ea însăşi, merită protecţia articolului 8, ci ceea ce ea reprezintă în termeni de realitate socială. O interpretare diferită a conduce la o concluzie şocantă - şi în opinia mea inacceptabilă -, aceea că o legătură naturală între un tată biologic şi un copil, în lipsa altor elemente complementare, nu creează în mod automat o viaţă familială (a se vedea hotărârea în cauza Lebbink împotriva Olandei din 1 iunie 2004), în timp ce, dimpotrivă, viaţa de familie ar putea fi creată printr-o hotărâre care dispune adopţia, independent de modul în care aceasta s-a realizat şi de relaţiile între cei interesaţi.
Consider că în această cauză, circumstanţele complementare care ar trebui să conducă la acordarea protecţiei articolului 8 legăturii juridice dintre reclamanţi şi copii lipsesc. În momentul pronunţării hotărârilor de încuviinţare a adopţiei, copiii nu îi văzuseră încă pe reclamanţi şi nici avuseseră nici cel mai mic contact cu aceştia. Nu reiese, din dosarul cauzei, că li s-ar fi cerut vreodată părerea, fie în mod direct într-o întâlnire cu un judecător sau consilier, fie în mod indirect, prin intermediul expertizelor care ar fi oferit posibilitatea de a li se afla părerea şi sentimentele în legătură cu această adopţie concretă. Căminul în care, în momentul pronunţării hotărârilor, copiii trăiau de aproximativ cinci şi respectiv şase ani, şi unde fetiţele fuseseră îngrijite şi educate, nu a putut în nici un mod, în timpul procedurii, să îşi facă cunoscută poziţia, întemeiată pe cunoaşterea copiilor. De îndată ce a devenit posibil, copiii înşişi au iniţiat o procedură în vederea desfacerii adopţiei, putând în sfârşit să îşi facă înţeleasă dorinţa de a nu pleca în Italia pentru a locui cu reclamanţii. Pe scurt, nu există nici o legătură afectivă sau de fapt prin care copiii să se simtă apropiaţi de reclamanţi şi care ar fi conferit ficţiunii juridice a hotărârii care încuviinţa adopţia un conţinut care să poată fi considerat drept viaţă de familie.
Recunosc că modul în care procedurile de adopţie s-au desfăşurat pentru reclamanţi a fost dificil de suportat. Dar faptul că procedura nu a fost echitabilă faţă de reclamanţi nu poate fi, în opinia mea, un element decisiv pentru a răspunde la întrebarea dacă a existat viaţă de familie între ei şi copii. Mai mult, după părerea mea, nu este suficient, pentru a admite existenţa unei vieţi de familie, faptul că reclamanţii sau considerat întotdeauna părinţii minorelor şi s-au comportat în această calitate faţă de copii în unica modalitate avută la dispoziţie, şi anume trimiţându-le scrisori, scrise în limba română, într-adevăr, aceasta ar însemna ca, în context, poziţia unor copii în vârstă de aproape zece ani să nu fie luată în considerare.
Este adevărat, chiar adopţiile internaţionale care s-au desfăşurat în mod evident într-o manieră riguroasă, şi chiar atunci când privesc copii adoptaţi la vârste foarte mici, ridică adesea probleme delicate, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. În această privinţă, plecarea copilului în ţara de reşedinţă a părinţilor poate juca un rol important. Nu vreau să afirm că acest element constituie prin el însuşi un motiv pentru a renunţa la încercarea de a găsi o familie pentru un copil astfel ca el să crească într-un mediu plin de afecţiune, chiar dacă acest mediu este în altă ţară. Totuşi, poziţia extrem de delicată în care se găsesc aceşti copii necesită o protecţie specială, în Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperarea în materie de adopţie internaţională, această protecţie se acordă în special prin stabilirea obligaţiei statelor de a analiza aşa cum se cuvine posibilităţile de stabilire ale copilului în statul de origine (articolul 4 b) şi de a se asigura, având în vedere vârsta şi maturitatea copilului, că acesta beneficiază de consiliere şi este informat aşa cum se cuvine asupra consecinţelor adopţiei, şi că dorinţele şi părerea copilului au fost luate în considerare (articolul 4 d).
Mi se pare că aceasta cauză dă naştere unor serioase incertitudini în privinţa respectării acestor condiţii.
A admite în circumstanţele prezentei cauze existenţa unei vieţi de familie ar oferi o protecţie insuficientă copiilor adoptaţi internaţional şi care au atins o vârstă la care dorinţele şi părerile lor trebuie luate în serios înainte de adoptarea deciziei finale care încuviinţează adopţia, în considerarea consecinţelor care derivă din aceasta (a se vedea, de exemplu, paragraful 152 din hotărâre).
Curtea a examinat din oficiu dacă neexecutarea hotărârilor de încuviinţare a adopţiei constituie o încălcare a articolului 6. Majoritatea consideră că "Or, o asemenea situaţie aduce atingere statului de drept, întemeiat pe preeminenţa dreptului şi pe securitatea raporturilor juridice, în ciuda existenţei anumitor motive în măsură a o justifica" (paragraful 187 din hotărâre). Nu pot fi de acord cu a asemenea interpretare a articolului 6, interpretare care să se limiteze la a recunoaşte preeminenţa fiecărei reguli de drept. Or, în opinia mea, articolul 6 nu ar putea justifica executarea unei hotărâri judecătoreşti care, în aplicarea sa, încalcă drepturi fundamentale ale altuia. În prezenta cauză, executarea hotărârilor ar fi obligat copiii să îşi părăsească ţara împotriva voinţei lor pentru a locui cu părinţi pe care nu îi întâlniseră niciodată. Nu consider că autorităţile române ar fi trebuit să execute asemenea hotărâri. Aceasta ar fi reprezentat după părerea mea un act al statului care ridică probleme grave cu privire la respectarea drepturilor copiilor în conformitate cu articolul 8. De aceea, consider că nu a fost încălcat articolul 6.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.