"nimeni nu e mai presus de lege"

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA

STRASBOURG
3 iunie 2003

Traducere din limba franceză *
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suferi retuşuri de formă.
În cauza Pantea c. România,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţia a doua), judecând într-o cameră compusă din:
Domnii : J.-P. Costa, preşedinte,
A.B. Baka
L. Loucaides,
C. Bîrsan,
K. Jungwiert,
M. Ugrekhelidze,

Doamna A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dollé, greffieră de secţie,

După ce au deliberat în camera consiliului pe 13 mai 2003, Pronunţă hotărârea următoare :

PROCEDURĂ
1. La originea cazei se găseşte cererea (nr. 33343/96) împotriva României şi al cărui cetăţean, dl. Alexandru Pantea («reclamantul»), a sesizat Comisia europeană a drepturilor omului («Comisia») pe 28 august 1995, în virtutea vechiului articol 25 al Convenţiei de respectare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. C.I. Tarcea, de la Ministerul Justiţiei.
3. Reclamantul invoca mai ales că arestarea şi detenţia sa provizorie erau contrare articolului 5 al Convenţiei şi că, în timpul acestei detenţii, suferise tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei.
4. Cererea a fost transmisă Curţii pe 1 nov. 1998, data intrării în vigoarea a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11).
5. Cererea a fost atribuită primei secţii a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.
6. Printr-o decizie din 6 martie 2001, camera a declarat cererea ca putând fi primită, parţial.
7. Atât reclamantul cât şi guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
8. Pe 1 nov. 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost ulterior atribuită celei de-a doua secţii astfel remaniate (articolul 52 § 1 al regulamentului).
9. Pe 16 aprilie 2002, camera a cerut părţilor să prezinte informaţii suplimentare.
10. Guvernul a răspuns prin scrisoarea din 29 aprilie 2002 şi reclamantul prin cea din 6 mai 2002.
11. Prin scrisoarea din 23 mai 2002, Grefa a atras atenţia Guvernului asupra faptului că omisese să ofere anumite informaţii şi documente. Grefa invita deci Guvernul să trimită în timpul cel mai scurt aceste elemente.
12. Această invitaţie a Grefei a rămas fără urmări din partea Guvernului pârât, a cărui ultimă scrisoare datează din 29 aprilie 2002.
13. Prin scrisoarea din 18 iunie 2002, Grefa a informat guvernul pârât că, în circumstanţele menţionate la paragrafele 9-11 de mai sus, Curtea va delibera asupra cauzei în starea actuală a dosarului.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
14. Reclamantul, născut în 1947, este un fost procuror care exercită la ora actuală meseria de avocat. El trăieşte la Timişoara.
A. Punerea în detenţie a reclamantului şi procedura penală instrumentată în privinţa sa
15. În noaptea din 20 spre 21 aprilie 1994, reclamantul a avut o altercaţie cu D.N., în timpul căreia D.N. a fost grav rănit. După cum reiese dintr-un raport de expertiză medicală efectuată după incidentul în cauză, D.N. ar fi suferit în noaptea cu pricina mai multe fracturi care au avut nevoie de 250 zile de îngrijiri medicale care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în pericol.
16. Prin rezoluţia din 7 iunie 1994, procurorul D. al parchetului de pe lângă tribunalul judeţean din Bihor a decis deschiderea urmăririi penale a reclamantului.
17. Pe 7, 14, 16, 23 şi 30 iunie şi pe 5 iulie 1994, victima D.N. şi douăzeci şi unu de martori au fost audiaţi de parchet asupra incidentului.
18. Pe 23 iunie 1994, reclamantul a fost interogat de către procurorul D.F. în privinţa altercaţiei sale cu D.N. În timpul acestui interogatoriu, reclamantul nu a fost asistat de un avocat.
19. Prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a declanşat acţiune penală împotriva reclamantului şi a decis punerea sa în arest preventiv. A eliberat contra reclamantului un mandat de reţinere pe o durată de treizeci de zile, începându-se numărătoarea din data la care acesta din urmă ar fi fost prins de poliţie. Invocând articolul 148 lit. c), e) şi h) al Codului de procedură penală, procurorul raporta în ordonanţa sa că reclamantul era căutat de poliţie, urmărire de la care se sustrăsese, şi că menţinerea sa în libertate constituia un pericol pentru ordinea publică.
20. Pe 13 iulie 1994, la rechizitoriul procurorului D.F., reclamantul a fost trimis în judecată la tribunalul judeţean din Bihor pentru tentativă de omicid, infracţiune interzisă prin articolul 174 § 2 al Codului penal. Procurorul arăta în rechizitoriu că ordonase arestarea reclamantului pe motiv că acesta se sustrăsese urmăririi penale declanşate împotriva sa. Procurorul preciza că reclamantul omisese să se prezinte atât la reconstituirea faptelor din noaptea de 20 spre 21 aprilie 1994, cât şi din faţa Parchetului, care îl convocase ca să aducă detalii la declaraţie.
21. Pe 20 iulie 1994, reclamantul a fost arestat şi închis la închisoarea din Oradea.
22. Pe fişa medicală stabilită în momentul închiderii sale, medicul a relevat că reclamantul cântărea 99 de kilograme şi că suferea de ulcer duodenal, de litiază biliară şi de psihopatie paranoidă.
23. Pe 21 iulie 1994, reclamantul, asistat de un avocat la alegerea sa, a fost condus, ca aplicare a articolului 152 al codului de procedură penală, în faţa judecătorului M.V., preşedintele secţiei de la tribunalul judeţean din Bihor, care, în cameră de consiliu, l-a informat că Parchetul decisese retrimiterea sa în judecată, citindu-i cuvânt cu cuvânt rechizitoriul parchetului. Cu această ocazie, interogat asupra unei declaraţii pe care o făcuse în faţa parchetului, reclamantul s-a plâns că procurorul nu îi permisese să o scrie el însuşi, pe motiv că era târziu şi că nu avea timp. Reclamantul s-a plâns de asemenea că fusese « terorizat » de procuror, care îl lăsase să aştepte timp de două zile pe culoarele Parchetului, ameninţându-l că nu îi va consemna declaraţia şi îl va aresta. A subliniat în sfârşit că răspunsese la convocările Parchetului şi că nu se sustrăsese de la urmărirea penală. Nu reiese din proceul-verbal al audierii că problema legalităţii arestului reclamantului să fii fost discutată sau că magistratul M.V. să o fii examinat pe 21 juillet 1994.
24. Reclamantul a compărut pentru prima dată pe 5 septembrie 1994 în faţa tribunalului judeţean din Bihor, în complet de doi judecători. În prezenţa procurorului K.L., şi a doi avocaţi aleşi de el, reclamantul a cerut ca faptele care îui erau reproşate să îi fie recalificate în atingere gravă la integritatea fizică şi a pledat legitimă apărare. Nu reiese din procesul-verbal al audierii ca problema legalităţii detenţiei reclamantului să fii fost discutată sau că a fost examinată de completul de judecată pe 5 septembrie 1994.
25. Alte audieri s-au derulat în faţa tribunalului judeţean din Bihor pe 3 şi 17 octombrie şi pe 14 nov. 1994, la care tribunalul, în acelaşi complet de judecată şi în prezenţa aceluiaşi procuror K.L., a reclamantului şi avocaţilor săi, a audiat vreo cincisprezece martori. Nu reiese din procesul-verbal al audierilor din 3 şi 17 oct. et 14 nov. 1994 ca problema legalităţii detenţiei reclamantului să fii fost examinată.
26. Tribunalul şi-a pronunţat hotărârea pe 28 nov. 1994. El a relevat că instrumentarea făcută de Parchet era incompletă şi a retrimis dosarul la Parchetul judeţean din Bihor pentru o anchetă suplimentară. În plus, tribunalul a decis să menţină reclamantul în arest preventiv, estimând că pe motivul gravităţii faptelor, exista riscul să comită alte crime.
27. Pe 9 dec. 1994, reclamantul a făcut apel la această hotărâre. El invoca absenţa de imparţialitate a procurorului D., care, de la începutul anchetei, l-ar fi privat de drepturile sale fundamentale de apărare şi ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie, tratându-l de « recidivist », deşi nu fusese condamnat niciodată înainte. Reclamantul îşi exprima temerile că, dacă era menţinut în arest preventiv, el risca să fie obiectul unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi să fie supus la rele tratamante din partea deţinuţilor. Invocând apoi ilagalitatea detenţiei sale, cerea punerea sa în libertate şi examinarea urgentă a apelului său şi, pe fond, recalificarea faptelor reproşate în atingere gravă la integritatea fizică şi achitarea sa.
28. Pe 16 febr. 1995, la o audiere publică în faţa Curţii de apel din Oradea, la care un avocat al reclamantului numit din oficiu era prezent , Parchetul a cerut amânarea procedurii pentru ca procedura de citaţie a reclamantului să fie îndeplinită. Această cerere a ost acceptată de Curtea de , care a fixat o următoarea audinere pe 6 aprilie 1995.
apel
29. Pe 6 aprilie 1995, Curtea de apel din Oradea a ridicat din oficiu şi a supus la discuţie părţilor problema legalităţii actelor de urmărire penală contra reclamantului, inclusiv rechizitoriul, ţinându-se cont de faptul că el nu beneficiase la interogarea sa de către Parchet cu asistenţa unui avocat şi că nu luase cunoştinţă de procesul-verbal de la terminarea instrumentării. Printr-o hotărâre definitivă pronunţată în aceeaşi zi, Curtea de apel a primit apelul reclamantului şi a casat judecata din 28 nov. 1994 în partea sa privind menţinerea în arest provizoriu pentru următoarele motive:
- Curtea de apel a judecat ca ilegală arestarea reclamantului pe 20 iulie 1994. Ea a subliniat în această privinţă că reclamantul nu se sustrăsese urmăririi penale, ci că se prezentase la toate convocările Parchetului, procurorul lăsându-l în realitate să aştepte degeaba pe culoare.
- Curtea de apel a considerat apoi că detenţia reclamantului după 19 aug. 1994 era ilegală. Ea a constatat în această privinţă că un mandat de arestare fusese eliberat împotriva reclamantului pe 5 iulie 1994 pe un termenn de 30 zile numărate de la data arestării sale şi că fusese închis pe 20 iulie 1994. De atunci curtea a relevat că termenul menţionat expirase de la 19 aug. 1994 şi că măsura de menţinere în arest preventiv a reclamantului nu a fost deci prelungită după practicile legale.
- Curtea de apel a constatat de asemenea că dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat nu fusese respectat de către procurorul însărcinat cu ancheta şi că Parchetul omisese să redacteze un proces-verbal la încheierea instrumentării, încălcând articolul 171 al Codului de procedură penală.
Ca urmare, curtea de apel a ordonat punerea în libertate a reclamantului şi a anulat toate actele de procedură îndeplinite de Parchet, inclusiv rechizitoriul, trimiţându-i dosarul cu scopul de a reface urmărirea penală.
30. Pe 7 aprilie 1995, reclamantul a fost repus în libertate.
31. Pe 18 aprilie 1995, a format un recurs împotriva deciziei din 6 aprilie 1995 a curţii de apel Oradea, pe baza faptului că restituirea dosarului la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, nu era necesară ţinându-se cont de probele existente din dosarul său care, după el, îi dovedeau nevinovăţia. El a solicitat achitarea.
32. Pe 26 nov.1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul său, pe motiv că decizia de retrimitere a dosarului la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, nesusceptibile de recurs, era definitivă.
33. Pe 25 şi 27 febr. 1997, un procuror al Parchetului militar din Oradea însărcinat cu ancheta a audiat nouă martori pe subiectul incidentului din noaptea de 20 spre 21 aprilie 1994.
34. Pe 11 martie 1997, Parchetul a ordonat, în cadrul anchetei, internarea reclamantului la spitalul judeţean din Oradea, la secţia de psihiatrie, în vederea unei expertize medico-legale psihiatrice, pentru a elucida cauzele incidentului din noaptea de 20 spre 21 aprilie 1994, pentru care fusese trimis în judecată.
35. Pe 24 martie 1997, procurorul însărcinat cu ancheta l-a audiat pe reclamant şi doi martori.
36. Pe 1 aprilie 1997, laboratorul medico-legal al judeţului Bihor şi-a prezentat raportul de expertiză, care releva că reclamantul suferea de tulburări de pesonalitate, dar a conchis că acesta din urmă comisese agresiune împotriva lui D.N. cu discernământ.
37. Pe 1 şi 3 aprilie 1997, Parchetul a audiat trei martori, a procedat la reconstituirea faptelor şi la confruntarea victimei şi a reclamantului cu un martor.
38. Prin rechizitoriul din 16 aprilie 1997, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa judcătoriei din Beiuş pentru atingere gravă a integrităţii fizice, infracţiune interzisă de articolul 182 § 1 al Codului penal. Parchetul a acordat reclamantului beneficiul circumstanţei atenuante prevăzută de articolul 73 b) al codului penal, adică comiterea faptelor sub imperiul unei emoţii puternice pe care i-ar fi provocat-o victima, lansând o cărămidă în direcţia sa.
39. Pe 16 iunie 1997, reclamantul a cerut tribunalului amânarea examinării cauzei.
40. Din 1 iulie până pe 1 sept. 1997, tribunalul nu s-a întrunit din cauza vacanţei judecătoreşti.
41. În 1997, la o dată neprecizată, reclamantul a cerut Curţii Supreme de Justiţie retrimiterea dosarului său pentru examinare la un alt departament, cu scopul de a asigura buna derulare a procesului.
42. Pe 22 sept. şi 17 nov. 1997, avocatul reclamantului a cerut amânarea cauzei pe motiv că ceruse retrimiterea dosarului său în alt judeţ.
43. Prin decizia din 12 dec. 1997, Curtea Supremă de Justiţie a dat dreptate cererii reclamantului şi a retrimis cauza la judecătoria din Craiova.
44. Pe 9 ian. 1998, reclamantul a informat judecătoria din Beiuş despre retrimiterea cauzei la o altă jurisdicţie şi, pe 19 ian. 1998, tribunalul s-a conformat deciziei Curţii Supreme, trimiţând cauza la judecătoria din Craiova.
45. Două audieri au fost fixate la această judecătorie pe 11 şi 25 martie 1998. Reclamantul neprezentându-se, tribunalul a ordonat să fie citat in vederea unei următoare audieri, pe 22 aprilie 1998.
46. Pe 22 aprilie 1998, reclamantul şi soţia sa a fost audiaţi de tribunal.
47. Mai multe audieri au avut loc pe 20 mai, 17 iunie şi 9 iulie 1998, la care reclamantul a fost absent. Tribunalul a ordonat amânarea cauzei.
48. Din 1 iulie până pe 1 sept. 1998, tribunalul nu s-a întrunit din cauza vacanţei judecătoreşti.
49. Pe 10 sept. şi 8 oct. 1998, tribunalul a audiat victima şi trei martori şi a ordonat examinarea medico-legală a victimei. Reclamantul a solicitat audirea unui martor prin intermediul unei comisii rogatorii.
50. Pe 5 nov. 1998, tribunalul a respins aceată ultimă cerere a reclamantului şi a ordonat victimei să se prezinte în faţa unui institut medico-legal.
51. Pe 3 dec. 1998, tribunalul a audiat partu martori.
52. Alte audieri au avut loc pe 10 şi 24 febr. şi 17 martie 1999, la care reclamantul nu s-a prezentat. Tribunalul a ordonat amânarea cauzei.
53. Pe 21 aprilie 1999, reclamantul a cerut în scris amânarea procedurii pe motiv că era spitalizat.
54. Pe 5 mai 1999, tribunalul a dat cuvântul reclamantului privind fondul cauzei.
55. Prin hotărârea din 12 mai 1999, tribunalul a condamnat reclamantul la o pedeapsă de 262 zile de închisoare pentru acte de violenţă gravă, comise sub imperiul emoţiei, infracţiune pedepsită prin articolul 181 § 1 al Codului penal.
56. Pe 18 mai şi 3 iunie 1999, reclamantul şi victima au introdus apel la această hotărâre.
57. Pe 22 oct. şi 5 nov. 1999, şi pe 10 ian. şi 21 febr. 2000, tribunalul judeţean din Dolj, jurisdicţia competentă pentru a hotărî apelurile introduse de către părţi, a ordonat, la cererea reclamantului, amânarea procedurii.
58. Pe 13 dec. 1999, reclamatul a cerut tribunalului să administreze probele suplimentare şi tribunalul a primit această cerere.
59. Pe 19 ian. 2000, reclamantul a recuzat un judecător care făcea parte din completul de judecată.
60. Pe 2 febr. 2000 tribunalul a audiat un martor şi, pe 6 martie 2000, a dat cuvântul reclamantului pentru a-şi susţine apelul.
61. Printr-o decizie din 13 martie 2000, tribunalul judeţean din Dolj a confirmat hotărârea pe care o pronunţase judecătoria din Craiova pe 12 mai 1999 (paragraful 55 de mai sus).
62. Pe 16 martie 2000, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei decizii şi, pe 24 mai şi 14 iunie 2000, a cerut, în faţa curţii de apel din Craiova, amânarea procedurii.
63. Pe 28 iunie 2000, reclamantul a făcut cunoscute motivele pe care avea intenţia să îşi fondeze recursul.
64. Pe 16 aug. 2000, partea lezată a cerut amânarea procedurii.
65. La audierea din 6 sept. 2000, tribunalul a dat cuvântul reclamantului pentru a-şi susţine recursul.
66. Prin hotărârea din 13 sept. 2000, Curtea de apel din Craiova a primit recursul format de reclamant şi a casat în totalitate hotărârea judecătoriei din Craiova din 12 mai 1999, cât şi decizia tribunalului judeţean din Dolj din 13 martie 2000. Curtea de apel a constatat că, ţinându-se seama de rechizitoriu şi de probele existente la dosar, jurisdicţiile inferioare condamnaseră reclamantul fără să stabilească legătura de cauzalitate între faptele acestuia faţă de victimă şi rănile acesteia din urmă. Ea a retrimis din acel moment cauza în faţa judecătoriei din Craiova, pentru o nouă examinare pe fond.
67. Pe 18 oct. 2000, curtea de apel a transmis dosarul la judecătoria din Craiova, în faţa căreia, pe 2 nov. 2000, reclamantul a cerut amânarea procedurii.
68. Pe 30 nov. 2000, tribunalul a acordat reclamantului o nouă amânare pe motiv că nu era asistat de avocatul său.
69. Pe 14 dec. 2001, reclamantul a recuzat judecătorii din completul de judecată şi, pe 1 şi 22 febr. 2001, a cerut amânarea procedurii cât şi administrarea, de către tribunal, a unor noi probe.
70. Pe 15 martie, 5 aprilie şi 26 aprilie 2001, tribunalul a amânat procedura în aşteptarea unui nou raport de expertiză medico-legală şi a stării de sănatate a victimei şi a ordonat acesteia să se prezinte cu acest scop la institutul medico-legal.
71. Pe 17 mai 2001, nici reclamantul şi nici victima nu s-au prezentat la audiere în faţa tribunalului.
72. După informaţiile de care dispune Curtea, cauza este încă pe rol la judecătoria din Craiova. Curtea nu dispune de nici o altă informaţie în privinţa unor eventuale acte de procedură îndeplinite după data de 17 mai 2001.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

B. Relele tratamente pe care reclamantul pretinde că le-a suferit în închisoarea de la Oradea şi în spitalul penitenciar de la Jilava

1. Tratamentele incriminate
a) teza reclamantului
73. Pe 27 dec. 1994, reclamantul, care făcea greva foamei, a fost transferat de către administraţia închisorii din celula pe care până atunci o împărţise cu un cetăţean turc, celula nr. 39. Paznicii au încercat să îl hrănească pe reclamant cu forţa, în prezenţa şefului de celulă, dar reclamantul a refuzat. Reclamantul a fost apoi transferat de către paznicul P.S. în celula nr. 42, al cărui şef era multirecidivist, cunoscut în închisoare cu demunirea de « Raj ». Reclamantul ar fi refuzat să intre în această celulă, ştiind că paznicii îl utilizau pentru a « elimina deţinuţii incomozi », dar paznicul P.S. « i-ar fi calmat vigilenţa», spunându-i că urma să fie eliberat după ce ar fi făcut baie, însoţit de deţinului « Raj ».
74. În noaptea de 10 spre 11 ian. 1995, «Raj » şi un alt camarad al reclamantului de la celula nr. 42, cunoscut sub numele de « Sisi », au pus la maxim radioul şi l-au lovit pe reclamant cu sălbăticie cu două bastoane. Paznicul S.A., avertizat de strigătele reclamantului, a refuzat să intervină. Deţinuţii au continuat să îl lovească, strigând că vor termina cu el. Ca urmare a numeroaselor lovituri primite, reclamantul, însângerat, a căzut într-o stare de semi-inconştineţă. Puţin mai târziu, l-a auzit intrând în celulă pe comandantul adjunct al închisorii V.P., care i-a spus lui « Sisi » şi « Raj » să nu se neliniştească, căci, orice s-ar întâmpla, ar fi din cauza reclamantului. L-a legat apoi pe reclamant sub pat cu ajutorul cătuşelor. Reclamantul ar fi rămas acolo timp de 48 de ore. Ca urmare a acestui incident, reclamantul a suferit de fracturi ale piramidei nazale, a unei coaste, a toracelui, sternului şi a coloanei vertebrale. A pierdut de asemenea câte o unghie de la un deget de la mână şi de la picior.
75. Pe 12 ian. 1995, reclamantul a fost condus la spitalul de neorologie şi psihiatrie de la Oradea, unde a fost examinat de un neuropsihiatru, care a stabilit că suferea de schizofrenie paranoidă (paragraful 102 de mai sus). După reclamant, la acest examen psihiatric, era incapabil să se exprime din cauza loviturilor şi rănilor pe care le suferise în noaptea de 10 spre 11 ian. 1995. Medicul ar fi constatat rănile, dar nu le-a indicat în certificatul său.
76. Pe 13 ian. 1995, reclamantul a fost condus la spitalul judeţean din Oradea, unde a fost examinat succesiv la serviciul de urgenţă, de chirurgie, de neurochirurgie, de radiologie şi de ORL. Nu a fost ospitalizat.
77. Pe 20 şi 23 ian. 1995, reclamantul a fost transportat la spitalul judeţean din Oradea (secţia de neuropsihiatrie), dar nu a putut fi ospitalizat, căci paznicii de închisoare care îl însoţeau au refuzat să se dezarmeze.
78. Pe 24 ian. 1995, la o propunere a medicului închisorii, comandantul închisorii Oradea a ordonat transferul reclamantului la secţia de neuropsihiatrie a spitalului penitenciar Jilava, situat lângă Bucureşti, la mai mult de 500 km de Oradea. După reclamant, transferul ar fi fost ordonat pentru ca familia sa să nu îi poată vedea multiplele leziuni ca urmare a agresiunii pe care o suferise în închisoare.
79. Reclamantul a fost transportat la spitalul penitenciar de la Jilava într-un vagon penitenciar. În timpul acestui transport, care a durat trei zile şi trei nopţi, de 24 pe 26 ian. 1995, reclamantul nu a primit nici un tratament medical, hrană sau apă. Nu a putut să se aşeze în timpul călătoriei din cauza numărului mare de deăţinuţi transportaţi, adică între 150 şi 200, şi din acest motiv nu mai era loc să se aşeze. În interiorul vagonului penitenciar nu era asigurată nici o pază.
80. Pe 26 ian. 1995, reclamantul a fost internat la spitalul Jilava la secţia de neuropsihiatrie, cu un diagnostic de psihopatie paranoidă.
81. În timpul spitalizării la Jilava, reclamatul ar fi împărţit patul cu un alt deţinut, purtător al virusului SIDA. El nu a fost tratat din punct de vedere chirurgical şi ar fi fort supus la torturi psihologice, prin anunţul că familia sa ar fi fost ucisă.
82. Pe 20 febr. 1995, reclamantul a fost recondus la închisoarea de la Oradea în acelaşi vagon penitenciar ca la dus.
83. La întoarcerea la închisoarea de la Oradea, reclamantul a fost spitalizat la infirmeria închisorii, cu un diagnostic de schizofrenie paranoidă. Timp de mai multe săptămâni, la spitalizarea sa la infirmierie, paznicii i-ar fi refuzat dreptul de a se plimba în curtea penitenciarului, ceea ce a avut consecinţe grave asupra stării sale de sănătate.
84. Când reclamantul a fost pus în libertate, pe 7 aprilie 1995, nu mai câtărea decât 54 de kg., în vreme ce el cântărea aproximativ 100 de kg. atunci când a fost pus în detenţie în iulie 1994 (paragraful 22 de mai sus).
85. Ca urmare a tratamentelor suferite în închisoare, el a fost spitalizat de mai multe ori în 1996 şi 1997 şi a suferit mai multe intervenţii chirurgicale pentru litiază şi ulcerul duodenal de care suferă, boli care s-au agravat în timpul detenţiei sale, din cauza lipsei unui tratament adecvat. În februarie 1997, a fost examinat de medicii Spitalului militar central din Bucureşti, care i-au recomandat să efectueze o tomografie şi o intervenţie chirurgicală la nivelul orbitei ochiului stâng şi a piramidei nazale. Nu a putut urma aceste prescripţii, din cauza insuficienţei mijloacelor financiare.
86. Din cauza loviturilor suferite în detenţie, reclamantul suferă de puternice dureri de cap şi ar fi pierdut parţial auzul şi vederea.
b) teza Guvernului
87. Pe 12 ian. 1995, reclamantul a fost examinat de un neuropsihiatru, care a considerat că suferea de o depresie nervoasă cu tulburări de comportament (paragraful 102 de mai sus). Pentru Guvern ar fi absolut imposibil de a bănui că medicul a constatat leziuni şi că nu le-a menţionat pe fişa de observaţie.
88. În aceeaşi zi, reclamantul a fost transferat în celula nr. 42, pentru a preveni declanşarea unor conflicte între el şi co-deţinuţi.
89. În noaptea de 12 spre 13 ian. 1995, şi nu cea de 10 spre 11 ian. 1995, către ora 1 a dimineţii, o altercaţie a survenit între reclamant şi co-deţinuţi. Reclamantul a fost legat apoi de pat aproximativ cinci ore, până la 5,30, ora la care a fost dus la infirmierie. După Guvern, este imposibil de identificat circumstanţele în care a avut loc incidentul în chestiune. Guvernul se lasă, din acel moment, pe seama concluziilor deciziei Parchetului din 20 oct. 1997 (paragraful 137 care urmează).
90. În dimineaţa de 13 ian. 1995, paznicul D.T. şi comandantul-adjunct P.V. au raportat la comandantul penitenciarului că în noaptea precedentă, un incident a avut loc în celula 42. Deţinuţii « Sisi » şi « Raj » au raportat de asemenea incidentul.
91. Reiese dintr-un proces verbal redactat de către funcţionarii penitenciarului de la Oradea şi din raportul comandantului-adjunct al penitenciarului, ale cărui copii au fost prezentate Curţii, că, în noaptea de 12 spre 13 ian., către miezul-nopţii, reclamantul a provocat acte de dezordine în celula sa, agresând ceilalţi deţinuţi, şi, în consecinţă, a fost imobilizat pe pat cu ajutorul a două cătuşe.
92. Pe 13 ian. 1995, reclamantul a fost transportat la spitalul judeţean din Oradea, unde a fost examinat în cadrul serviciilor de chirurgie, neurochirurgie, radiologie, orthopedie şi ORL. Radiografiile au relevat că avea o fractură a coastei nr. 7 şi o alta a piramidei nazale fără deplasare. Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi suferit şi alte fracturi în afara celor ale cutiei craniene, ale toracelui şi coloanei vertebrale. Reclamantul ar fi primit în aceeaşi zi un bandaj toracic.
93. La întoarcerea la închisoarea de la Oradea, reclamantul a fost internat la spitalul penitenciar Oradea din 13 până pe 23 ian. 1998, cu un diagnostic la internare de « traumatism al feţei şi tulburări de comportament ». Reclamantul a primit în timpul perioadei în chestiune tratamente cu antibiotice, calmante şi sedative.
94. Pe 20 şi 23 ian. 1995, reclamantul a fost examinat la spitalul judeţean Oradea la secţia de psihiatrie. Medicul, consultând reclamantul, după ce a diognosticat că suferea de « sindrom paranoid », a recomandat să fie internat, pentru ca acest diagnostic să fie stabilit mai cu precizie.
95. Pe 23 ian. 1995, şi nu pe 24, reclamantul a fost transferat la spitalul penitenciar de la Jilava cu diagnostic de « psihopatie paranoidă ». Transportul a fost efectuat într-un vagon aparţinând penitenciarului. Înainte de a fi transportat, reclamantul a fost examinat de un medic, care a conchis că starea sa de sănătate nu prezenta un caracter de urgenţă şi nu avea nevoie de o asistenţă specială în timpul transportului.
96. Reclamantul a fost internat la spitalul penitenciar Jilava pe 26 ian. 1995, la secţia de neuropsihiatrie, cu diagnostic de psihopatie paranoidă.
97. Reclamantul a fost internat în serviciul de psihiatrie al spitalului timp de douăzeci şi cinci de zile. Nu a fost supus, în această perioadă, la torturi psihologice. Regulamentul spitalului prevede separarea deţinuţilor purtători ai virusului SIDA de ceilalţi deţinuţi, deci reclamantul nu avea cum să împartă patul cu astfel de persoane.
98. Pe 20 febr. 1995, reclamantul a ieşit din spital cu acelaşi diagnostic ca la intrare. Medicii au notat o ameliorare a stării sale de sănătate.
99. În timpul întregii durate a spitalizării reclamantului la infirmerie penitenciarului Oradea, el a beneficiat de plimbări zilnice, care aveau loc în două curţi amenajate în acest scop, durata fiecărei plimbări fiind cuprinsă între treizeci de minute şi o oră.
100. Faptele descrise de Guvern la paragrafele 93-99 de mai sus sunt confirmate de două scrisori din 15 şi 17 mai 2001, de la Direcţia generală a instituţiilor penitenciare adresate agentului Guvernului român, a căror copie a fost dată Curţii.
2. Certificate medicale
101.Pe 3 aug. 1992, reclamantul a fost internat într-o clinică psihiatrică din Timişoara cu diagnosticul « episod psihotic paranoid ». Reiese din fişa medicală de observaţie completată de medicii clinicii, a cărei copie a fost prezentată de Guvern, că internarea a avut loc la cererea familiei reclamantului, pe motiv că acesta din urmă era periculos pentru cei din jur şi că perturba constant calmul familiei sale şi al vecinilor. Medicii au relevat că în plus reclamantul exprima idei de persecuţie şi de grandomanie, că era agitat, insomniac şi avea un comportament agresiv. Reclamantul a ieşit din clinică pe 13 aug. 1992, cu diagnosticul următor: «episod psihotic atipic într-un context reactiv şi toxic exogen» şi «structură particulară a personalităţii de model impulsiv».
102. Pe 12 ian. 1995, reclamantul a fost condus la spitalul de neurologie şi de psihiatrie din Oradea, unde a fost examinat de un neuropsihoiatru K.E. În atestarea medicală pe care i-a eliberat-o, medicul a menţionat că reclamantul suferea de o depresie nervoasă cu tulburări de comportament. El a relevat că reclamantul avea impresia că suferă o presiune magnetică în tot corpul, şi că refuza să se apropie de radiator, a cărui apropiere îl făcea să simtă o mărire a presiunii sanguine. Medicul a conchis că reclamantul suferea de schizofrenie paranoică şi a recomandat punerea sa sub observaţie.
103. Printr-o scrisoare datată cu 12 ian. 1994, comandantul închisorii din Oradea a informat curtea de apel din Oradea că reclamantul a fost consultat pe 12 ian. 1995 de un medic specialist, care a stabilit diagnosticul de « schizofrenie paranoidă» şi care recomandase spitalizarea de urgenţă într-un spital. În consecinţă, comandantul ruga Curtea de apel să ordone spitalizarea de urgenţă a reclamantului la spitalul penitenciar Jilava, punând în evidenţă că, pe plan local, nu putea fi spitalizat, din cauză că nu putea fi supravegheat. Comandantul a precizat în această privinţă că nu era uşor pentru supraveghetori să intre cu armele în secţia de neuropsihiatrie a spitalului.
104. Fişa medicală pentru deţinuţi a reclamantului completată la examinarea sa din 13 ian. 1995 la spitalul judeţean Oradea indică la reclamant o fractură a celei de-a 7-a coaste, iar la piramida nazală fractură a oaselor fără deplasare. Medicii secţiei de chirurgie şi ortopedie au recomandat un bandaj toracic şi calmante în caz de nevoie. La secţia ORL, medicii au recomandat ca reclamantul să evite traumatismele nasale timp de o lună.
105. Registrul aceluiaşi spital din 13 ian. 1995 indică faptul că reclamantului i s-a făcut un examen radiologic al toracelui şi plămânilor, ce pune în evidenţă o fractură a celei de-a 7-a coaste, pentru care s-a prescris un bandaj toracic şi odihnă.
106. Din fişa medicală a reclamantului, aşa cum este înregistrată de infirmeria închisorii Oradea, şi prezentată Curţii de către Guvernul pârât, reiese că reclamantul a rămas la infirmerie din 13 ian. până pe 23 ian. 1995, cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, fractura celei de-a 7-a coaste şi traumatism facial cu echimoze la ochi, pe care şi le-ar fi produs prin autoagresiune. Reclamantului i s-au administrat la infirmerie calmante, antibiotice şi sedative.
107. Reclamantul a fost din nou examinat de un medic la infirmeria închisorii pe 14, 16 şi 18 ian. 1995. Medicul a consemnat în raportul său că reclamantul prezenta o stare generală bună.
108. Pe 17 ian., un medic de la infirmeria închisorii a recomandat spitalizarea reclamantului, considerând că schizofrenia de care suferea nu putea fi tratată altfel. În raportul său, medicul a scris că reclamantul suferea de schizofrenie şi că, în noaptea de 12 ian. 1995, avusese tulburări de comportament, lovindu-se singur. El a indicat de semenea că reclamantul fusese examinat pe 13 ian. 1995 în serviciile de chirurgie, oftalmologie şi ORL, care diagnosticaseră o fractură de coastă şi a piramidei nazale.
109. Pe 23 ian. 1995, un medic de la infirmeria închisorii a consemnat în fişa medicală a reclamantului că acesta din urmă fusese internat la infirmerie pentru schizofrenie şi pentru a-şi fi produs singur leziuni, dar că la ieşirea sa din tratamentul medical, starea sa de sănătate înregistrase o evoluţie favorabilă. A consemnat de asemenea că reclamantul urma să fie transferat la Jilava pentru tratament şi expertiză medico-legală.
110. Din fişa medicală a reclamantului, aşa cum este înregistrată la spitalul penitenciar Jilava, reiese că a fost spitalizat pe 26 ian. 1995 la secţia de psihiatrie a spitalului cu un diagnostic de schizofrenie paranoidă şi traumatism cranian facial « prin autoagresiune ». Reclamantul a fost supus unui control medical de către medici psihiatri, de la sosirea sa, care a pus în evidenţă echimoze la ochi şi endeme bilaterale la nivelul membrelor inferioare. Medicii au relevat că reclamantul suferea de dureri gastrice şi de o încetinire a tranzitului intestinal. Ei au notat de asemenea că avea antecedente psihiatrice, fiind internat la secţia de psihiatrie a spitalului Timişoara şi Jilava.
111. În timpul spitalizării sale la Jilava, care s-a prelungit până la 20 febr. 1995, reclamantul a fsot îngrijit de schizofrenie paranoidă cu tranchilizante. Un regim alimentar a fost de asemenea prescris. Nu reiese din documentele prezentate că a beneficiat de îngrijiri pentru traumatismul facial sau fractura coastei.
112. Din foaia de observaţie completată de medicii secţiei de psihiatrie a spitalului Jilava rezultă că el era «liniştit, cooperant, revendicativ, (...) că prezenta echimoze la ochi de culoare violacee şi că acuza dureri în regiunea testiculelor, unde afirma că fusese lovit ». Pe o altă coloană figurează, în paranteze, cuvintele « refuză » şi « traumatisme testiculare » şi, pe o altă linie, o abreviere desemnând cuvintele « examen chirurgical ».
113. O scrisoare adresată pe 5 mai 2001 de Direcţia generală a instituţiilor penitenciare către agentul Guvernului român, ca răspuns la cererea sa de informaţii, fapt era că, în timpul spitalizării la spitalul penitenciar Jilava, reclamantul a fost tratat cu tranchilizante, că a urmat un regim alimentar şi că nu a fost văzut în consultaţie la secţia de chirurgie căci refuzase acest examen, aşa cum reieşea din foaia de observaţie completată de medicii secţiei de psihiatrie a spitalului (paragraful 112 de mai sus in fine).
114. Reiese din certificatele medicale prezentate de reclamant că, după ce a fost repus în libertate, a fost spitalizat de la 1 la 17 nov . 1995 şi din 19 până pe 28 febr.1997 în spitalele judeţene din Oradea şi Alexandia, în secţia de chirurgie, unde a fost tratat prin intervenţie chirurgicală pentru litiază, stenoză papilară şi pentru afecţiuni ale colonului şi pancreasului. Medicii i-au prescris treizeci şi una zile de concediu şi au recomandat să efectueze un control tomografic la spitalul militar central din Bucureşti. Nu rezultă din documentele prezentate că reclamantul şi-ar fi pierdut auzul sau vederea.
3. Plângerile reclamntului pentru rele tratamente
115. În ianuarie 1995, după incidentul din noaptea de 10 spre 11 ian. cu « Sisi » şi « Raj », reclamantul s-ar fi plâns verbal la comandantul închisorii pentru a fi fost maltratat de co-deţinuţi. În acel moment, ţinându-se cont de rănile sale, nu ar fi putut redacta el însuşi o plângere penală ca să invoce relele tratamente la care a fost supus.
116. Pe 24 iulie 1995, reclamantul a trimis la parchet o plângere împotriva deţinuţilor « Sisi » şi « Raj », acuzându-i de tentativă de omicid sau de atingere gravă a integrităţii sale corporale, infracţiuni interzise de articolele 174 şi 182 ale Codului penal. El a cerut în plus dechiderea unei instrumentări împotriva paznicuului S.P., care l-a mutat special în celula nr. 42, în care se găseau recidivişti, pentru a fi maltratat, şi împotriva paznicului S.A., care era de gardă în noaptea când a fost batut şi care nu a intervenit pentru a opri agresiunea co-deţinuţilor săi. S-a plâns de asemenea de comandantul-adjunct al închisorii Oradea, V.P., care ordonase să fie ataşat cu cătuşe şi care l-ar fi lăsat astfel «să moară cu spatele pe ciment ».
El s-a plâns de asemenea că soţia sa nu a fost autorizată să îl viziteze în închisoare după ce a fost bătut, pentru a nu putea să îşi dea seama de urmele rănilor, paznicii motivând acest refuz prin faptul că ar fi suferit un şoc psihic.
El s-a plâns apoi că, în ciuda stării critice în care se găsea după agresiune, pe când era « între viaţă şi moarte», a fost îmbarcat într-un vagon penitenciar cu destinaţia Jilava, la secţia de psihiatrie, atunci când ar fi trebuit să fie dus pentru tratament la secţia de chirurgie. El se exprima în termenii următori:
« probabil ei [paznicii] au contat pe faptul că voi muri pe drum, şi că responsabilitatea va cădea pe alţii. La Jilava, la secţia de psihiatrie, medicii au văzut că eram bătut şi că aveam fracturi şi au fost surprinşi că am fost trimis acolo. La acea dată, pierdusem mult sânge, aveam tensiunea între 7 şi 12, dar totuşi m-au trimis oricum la Oradea (...) cu degetul mic de la mâna dreaptă strivit, cu unghii de la piciorul stâng şi de la mâna dreaptă zmulse (...) ».
Reclamantul a cerut în sfârşit ca o expertiză medicală să fie ordonată de către Parchet pentru a se stabili starea actuală a sănătăţii sale. Sublinia în această privinţă că simţea dureri puternice la nivelul capului, că nu îşi mai simţea partea stângă a capului, sinusul stâng fiind fracturat şi înfundat şi că avea mai ales probleme respiratorii, ţinându-se cont că fracturile toracice nu erau bine vindecate din cauza lipsei unui tratament adecvat.
117. După Guvern, reclamantul nu a depus nici o plângere penală în ianuarie 1995 împotriva paznicilor S.P. şi S.A. sau contra co-deţinuţilor care îl agresaseră în ianuarie 1995. Reclamantul s-ar fi plâns pentru prima oară de incidentul cu « Sisi » şi « Raj » în plângerea sa adresată Parchetului pe 24 iulie 1995 (paragraful 116 de mai sus).
118. Pe 27 dec.1995, în absenţa unui răspuns la plângerea sa, reclamantul a scris la parchetul militar de la Oradea şi la Parchetul general. El a solicitat din nou o expertiză medicală care să constate starea sa de sănătate şi invaliditatea sa.
A subliniat în plus că, fiind în arest preventiv, ar fi trebuit să beneficieze de prezumpţia de nevinovăţie şi deci ar fi trebuit să îşi execute detenţia în celule cu alţi deţinuţi aflaţi în arest provizoriu, în virtutea dispoziţiilor legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Ori, contrar acestei reglementări, el a fost transferat de paznicul P.S. într-o celulă cu deţinuţi condamnaţi definitiv şi recidivişti, ca să fie bătut de moarte. El a cerut Parchetului general din Bucureşti să ancheteze aceste aspecte şi să conchidă că a fost supus de paznicii de la închisoarea Oradea la rele tratamente, infracţiune interzisă de articolul 267 al Codului penal.
Reclamantul se plângea de asemenea că la infirmeria închisorii, i s-a refuzat dreptul de a ieşi să se plimbe, deşi a solicitat în scris ca acest drept să îi fie respectat. Se plângea în sfârşit că nu a fost adus la anumite audieri în faţa tribunalului care statua în privinţa apelului său în procedura necesară, pentru a nu fi văzut în public cu faţa şi capul strivite şi umflate şi cu unghiile de la mâna stângă zmulse.
119. Pe 29 aprilie 1996, reclamantul s-a plâns la Parchetul militar din Oradea că procurorii care se ocupau de plângerea sa îi întârziau ieşirea, pentru ca nici o legătură de cauzalitate să nu poată fi stabilită între eventualele operaţii chirurgicale suferite de el şi leziunile sale la terminarea incidentului cu « Sisi » şi « Raj ».
El sublinia de asemenea că, deşi a fost torturat în noaptea de 11 spre 12 ian. 1995, abia pe 13 ian. 1995 a fost condus la secţia de chirurgie. Adăuga că paznicii l-au dus întâi, maltratat cum era, la secţia de neuropsihiatrie, cu scopul de a avea o probă că s-ar fi rănit singur, şi invita parchetul să analizeze motivul pentru care direcţia închisorii Oradea încercase să acopere agresiunea pe care o suferise din partea co-deţinuţilor săi cu concursul comandantului-adjunct P.V.
Reclamantul informa de asemenea că după incidentul cu « Sisi » şi « Raj » a fost condus la comandantul R., cu faţa desfigurată, « mai mult decât viu», dar că, ţinând cont de starea sa, el nu a reuşit să vorbească.
El solicita din nou o expertiză medicală pentru ca agravarea stării sale de sănătatea să poată fi confirmată.
4. Procedura penală privind relele tratamente invocate de reclamant
120. Pe 11 aug. 1995, Parchetul general, (secţia parchetelor militare) a informat reclamantul că plângerea sa pentru rele tratamente împotriva funcţionarilor S.P., S.A. şi V.P. de la închisoarea Oradea a fost trimisă spre anchetă la Parchetul militar din Oradea.
121. Pe 17 aug. 1995, plângerea reclamantului a fost înregistrată la Parchetul militar din Oradea.
122. Pe 8 sept. 1995, reclamantul şi soţia sa au fost audiaţi de procurorul însărcinat cu ancheta. Reclamantul a sublimait mai ales că agresiunea la care a fost supus de cei doi co-deţinuţi « Sisi » şi « Raj » avusese loc la instigarea sau cu complicitatea paznicilor P.S. et S.A. şi că P. V., comandantul-adjunct al închisorii, în loc să ia măsurile potrivite, dăduse ordin să fie imobilizat cu cătuşe.
Soţia reclamantului a declarat că i s-a refuzat dreptul de a-şi vizita soţul de pe 5 pe 8 ian. 1995 pe motiv că acesta ar fi suferit un şoc psihic şi că era sub tratament. Ea pune în evidenţă că putuse să îl viziteze la Spitalul Jilava, între 18 şi 20 ian. 1995, şi că şi-a dat seama în acel moment că era slăbit, că avea echimoze sub ochi şi unghia de la degetul mic zmulsă.
123. Pe 14 febr. 1996, parchetul l-a interogat pe comandantul-adjunct al închisorii P.V. şi pe paznicii P.S. şi S.A. în privinţa relelor tratamente pe care le-a suferit reclamantul în noaptea de 12 spre 13 ian. 1995.
124. P.V. a declarat că în acea noapte, după ce a fost informat de ofiţerul de gardă că reclamantul se bătuse cu alţi co-deţinuţi şi că provocase un scandal, s-a dus la celula nr. 42 unde a putut constata că reclamantul era rănit la nas şi că avea sânge pe mâini. După ce a încercat să discute cu el despre ceea ce s-a întâmplat, ordonase – ţinând cont de starea reclamantului şi de faptul că era noapte – să fie imobilizat la pat cu două cătuşe în celula sa, cu grilajul închis. El a declarat că a instalat de asemenea un paznic în faţa grilajului celulei pentru a asigura supravegherea. P.V. a menţionat apoi că, deşi regulamentul penitenciar prevede ca deţinuţii în arest provizoriu, precum reclamantul, să fie închişi în celule separate de deţinuţii condamnaţi prin decizie definitivă, această regulă comporta câteodată excepţii din cauza suprapopulării închisorii şi a diverselor situaţii specifice. A adăugat că din cauza comportamentului reclamantului faţă de alţi deţinuţi aceasta a fost plasat în celulă cu deţinuţi condamnaţi definitiv.
125. Paznicul P.S., care transferase reclamantul în celula 42, a declarat că nu l-a pus în această celulă pentru a fi bătut de ceilalţi deţinuţi. El a afirmat că era « un bolnav psihic », că, ţinându-se cont de comportamentul său, a fost succesiv transferat în diverse celule. A subliniat că, atunci când reclamantul făcea o criză, sărea din pat şi se dădea cu capul de grilajul celulei.
126. Paznicul S.A. a declarat că, la incidentul reclamantului cu « Sisi » şi « Raj », el era de gardă. El a afirmat că nu avea dreptul să îl scoată pe reclamant din celulă atunci când acesta i-a cerut-o în noaptea incidentului, dar că, în revanşă, a raportat faptele constatate la comandantul-adjunct al închisorii, care apoi a calmat reclamantul.
127. Pe 27 febr. 1996, parchetul a audiat ca martor pe H.L., unul din co-deţinuţii din celula nr. 42 în momentul incidentului cu « Sisi » şi « Raj ». El a declarat că în ianuarie 1995, pe când împărţea celula cu « Sisi » şi « Raj », reclamantul a început într-o noapte să se roage în patul lui după ritul musulman. « Sisi » a luat atunci un baston din lemn şi s-a pornit să-l lovească peste tot până ce bastonul s-a rupt în două. Apoi, reclamantul a cerut paznicului S.A. să îl transfere în altă celulă, dar acesta i-a răspuns că nu putea să o facă fără acordul superiorilor. Apoi, « Raj » şi « Sisi », enervaţi că reclamantul cobora în permananţă din pat, au început să-l lovească din nou cu un baston. În celulă era deschis un post de radio. Apoi, « Sisi » şi « Raj » au lovit reclamantul cu pumnii şi picioarele. Reclamantul a ripostat şi a început să strige. Supraveghetorul S.A. a sosit după un timp şi a întrebat ce se întâmpla. « Sisi » a răspuns că se ocupau « sa-l moaie » pe reclamant ca să nu mai facă în celula nr. 42 ceea ce făcuse în celelate celule. Paznicul S.A. i-a dat apoi lui « Sisi » o pereche de cătuşe şi, cu ajutorul lui « Raj », l-au imobilizat pe reclamant în pat, cu mâinile prinse în cătuşe.
Sublinind că reclamantul era în acel moment bătut foarte tare, el şi-a continuat depoziţia arătând că reclamantul a fost apoi detaşat, la ordinul comandantului-adjunct P.V., şi că acesta a ordonat să îi fie din nou puse cătuşele dacă mai făcea zgomot. El a declarat în sfârşit că din câte ştie, nici o măsură nu a fost luată împotriva lui « Sisi » şi a lui « Raj », şi că aceştia nu au acţionat, după părerea lui, la instigarea paznicilor de închisoare.
128. În februarie 1996, Parchetul militar din Oradea a cerut dosarul reclamantului de la închisoarea Oradea şi informaţii privind diagnosticul medical al cărui subiect l-a constituit de la spitalul penitenciar Jilava.
129. Pe 14 martie, 15 mai şi 26 iunie 1996, patru martori au fost audiaţi de Parchet în privinţa incidentului din noaptea de 12-13 ian. 1995.
130. Pe 26 iunie 1996, Parchetul militar Oradea a cerut laboratorului medico-legal al judeţului Bihor să efectueze o expertiză medico-legală, pentru a preciza natura rănilor pe care le prezenta reclamantul ca urmare a agresării sale, numărul de zile necesare pentru restabilirea sa şi consecinţele pe care acest incident le-a avut asupra stării sale de sănătate, mai ales dacă relele tratamente suferite au condus la pierderea unui sens sau a unui organ al reclamantului sau la o infirmitate fizică sau psihică permanentă.
131. Pe 27 iunie 1996, un medic legist al laboratorului medico-legal al judeţului Bihor a examinat reclamantul şi i-a prescris examene medicale pe lângă serviciile de ortopedie, urologie, ORL şi oftalmologie. Nu reiese din documentele de care dispune Curtea dacă aceste examene au fost efectuate sau nu.
132. Pe 11 iulie 1997, reclamantul fost din nou interogat de Parchetul militar din Oradea. În declaraţia sa, a spus ca a efectuat controale a stării sale de sănătate pe care i le-a prescris medicul la serviciile de urologie, ORL şi de oftalmologie şi că a depus rezultatele la laboratorul de medicină legală.
133. Pe 27 aug. 1997, laboratorul medico-legal al judeţului Bihor şi-a prezentat raportul de expertiză, fondat pe examinarea reclamantului din 27 iunie 1996 şi pe fişa sa medicală stabilită de medicii penitenciarului Oradea. În raportul menţionat, medicul legist şef S.I., după ce a făcut menţiune că reclamantul nu a efectuat examenele care i-au fost prescrise pe 27 iunie 1996 la serviciile de urologie, ORL şi oftalmologie, conchide că, pe 12/13 ian. 1995, reclamantul a suferit o fractură a coastei nr. 7 şi un traumatism a piramidei nazale ca urmare a loviturilor primite cu un instrument dur. El a estimat că aceste leziuni au dus la o incapacitate temporară totală de optsprezece zile. Menţiona că nici o stare de invaliditate permanentă nu a fost observată la reclamant.
134. Pe 12 febr., 19 martie, 21 aprilie, 23 iulie, 15 şi 18 aug. 1997 respectiv, parchetul a audiat opt martori, printre care « Sisi » şi « Raj ».
135. Deţinutul « Sisi » confirmă că, în noaptea incidentului, reclamantul a fost lovit de un alt deţinut cu un baston şi că paznicul, după ce a privit prin fereastră nu a spus nimic şi a plecat să-l caute pe comandantul-adjunct PV. Acesta l-a legat pe reclamant cu o pereche de cătuşe, cu mâinile la spate, şi « l-a lasat jos pâna dimineaţa», când l-a dus la infirmerie. El a declarat că deţinutul H. îl lovise la cap pe reclamant cu mânerul din lemn al măturii şi că a sărit cu picioarele pe stomacul lui. A afirmat de asemenea că, după el, reclamantul simula nebunia şi a adăugat că culpabilitatea comandantului-adjunct P.V. decurgea, după el, din faptul că transferase reclamantul în celula lui « Raj », căruia îi ceruse să aibă grijă de reclamant. Ori « Sisi » sublinia că celula lui « Raj » era cunoscută în închisoarea Oradea ca fiind o celulă de deţinuţi primejdioşi, « Raj fiind omul lui P.V. ».
El a negat că reclamantul ar fi petrecut o zi şi o noapte pe sol, într-o baltă de sânge, că cei care lucrau în penitenciar ar fi sugerat deţinuţilor să îl lovească sau că radioul ar fi fost deschis în timp ce reclamantul era agresat.
136. Deţinutul « Raj » a declarat că ceruse comandantului-adjunct P.V. să nu trasfere reclamantul în celula sa, căci erau acolo doi deţinuţi periculoşi şi că reclamantul parea nebun. A subliniat ca a cerut ca reclamantul să fie transferat din celula sa de teamă că ceilalţi deţinuţi nu îi vor suporta prostiile, dar a afirmat că P.V. i-a răspuns că, orice s-ar întâmpla, nu ar fi din vina sa. El a povestit că, în seara incidentului, reclamatul s-a pus pe urlat şi să îi lovească pe ceilalţi co-deţinuţi, care au ripostat şi au încercat să îl imobilizeze. Ei au cerut apoi o pereche de cătuşe paznicului şi l-au legat de pat până dimineaţa. El a declarat că nimeni nu a lovit reclamantul cu un corp dur şi că dimineaţa, atunci când comandantul-adjunct P.V. a venit în celula sa, reclamantul i-a cerut să îl scoată de acolo. P.V. l-a supus apoi unui test psihologic pentru a vedea dacă reclamantul era cu adevărat nebun.
El a negat că comandantul P.V. a dat ordin ca reclamantul să fie ataşat pe ciment pentru ca să moară şi ca să rămână într-o baltă de sânge timp de 24 de ore. El a negat de asemenea că a fost influenţat de către paznici ca să-l lovească şi a confirmat că P. V., comandantul-adjunct, i-a spus în dimineaţa de după incident să nu-şi facă griji pentru că, oricum, responsibilitatea incombă reclamantului.
137. Printr-o decizie din 20 oct. 1997, parchetul militar din Oradea a respins plângerea reclamantului împotriva paznicilor şi deţinuţilor « Sisi » şi « Raj ». Reiese din această decizie că între lunile septembrie şi decembrie 1994, reclamantul avusese un comportament exemplar în închisoare ; atunci a fost numit şef de celulă şi recompensat de autorităţile penitenciare. Totuşi, din luna decembrie, a devenit agresiv, motiv pentru care administraţia penitenciară a trebuit să îl transfere în mai multe celule. Astfel, pe 12 ian. 1995, a fost transferat în celula 42 cu deţinuţii « Sisi » şi « Raj ». În noaptea de 12-13 ian. 1995, paznicul S.A., constatând dezordine în celula reclamantului, a alertat direcţia închisorii. Comandantul-adjunct V.P. a venit la închisoare unde a constatat că reclamantul îl agresase pe « Raj » şi că, de atunci « Raj », « Sisi » şi un al treilea tovarăş de celulă L.H., au răspuns lovindu-l la rândul lor pe reclamant. V.P. a restabilit ordinea şi a ordonat ca reclamantul să fie culcat în patul lui şi supravegheat până a doua zi dimineaţa, când a fost dus la infirmerie şi rănile i-au fost îngrijite. Parchetul a conchis că acuzaţiile reclamantului împotriva celor care lucrau la închisoare nu erau fondate.
Cât despre co-deţinuţii reclamantului, Parchetul a confirmat că ei erau autorii leziunilor suferite de el. Pe baza raportului de expertiză de pe 27 aug. 1997 (paragraf 133 de mai sus), Parchetul a subliniat că rănile făcute reclamantului nu i-au provocat nici o infirmitate, că nu i-au pus viaţa în pericol şi că au antrenat o incapacitate temporară de 18 zile. A respins totuşi plângerea reclamantului, pe motiv că nu a fost introdusă într-un termen de două luni impus de articolul 284 al Codului de procedură penală, citit în combinaţie cu articoulul 180 al Codului penal privind infracţiunea de lovituri şi alte violenţe.
138. Pe 29 mai 1998, reclamantul a contestat decizia în faţa Parchetului general (Secţia parchetelor militare), solicitând redeschiderea urmării penale şi stabilirea responsabilităţii penale a autorilor relelor tratamente la care a fost supus. El a subliniat mai ales că în privinţa complicităţii direcţiei închisorii rezulta clar din actele medicale stabilite de medici pe 12 şi 17 ian. 1995, care prezentau că, în noaptea de 12-13 ian. 1995 şi-ar fi auto-provocat traumatisme la nivelul capului şi toracelui. El a relevat că documentele în chestiune erau false şi că au fost redactate cu scopul de a crea impresia că decesul său eventual este o sinucidere.
Apoi s-a plâns că nu a primit tratamente medicale pe 11 ian. 1995, dată la care a fost rănit, până pe 13 ian. 1995, dată la care a fost dus la infirmerie şi că, în plus, în acest interval, a fost mobilizat cu cătuşe în celula în care se găseau agresorii săi. El invoca în plus că nu a primit un tratament adecvat chiar şi după ce a fost dus la infirmerie, pe 13 ian 1995, dar sublinind că nu o putea demonstra.
El se plângea din nou că a fost transportat într-un vagon de marfă la spitalul penitenciar Jilava, în ciuda gravităţii stării sale de sănătate, la secţia de psihiatrie şi nicidecum la cea de chirurgie, aşa cum cereau rănile sale. Punea în evidenţă că nu a beneficiat nici acolo de un tratament medical adecvat, nefiind internat la secţia de chirurgie şi fiind trimis, după câteva zile de internare, la închisoarea Oradea, în acelaşi vagon penitenciar ca la dus.
El solicita din nou o expertiză medicală din partea institutului de medicină legală din Bucureşti şi cerea mai ales un examen tomografic.
139. Curtea nu a fost informată în privinţa emiterii acestei plângeri şi nici de eventuale acte de procedură la care Parchetul general ar fi procedat după 29 mai 1998 (paragrafele 9-12 de mai sus).
5. Vizitele făcute reclamantului în închisoare de către soţia sa
140. După spusele reclamantului, între 13 şi 17 ian. 1995, administraţia închisorii Oradea, invocând faptul că reclamantul ar fi suferit o depresie nervoasă, a interzis soţiei să îi facă vizite, pentru a fi ascunse rănile pe care « Sisi » şi « Raj » i le-au făcut cu concursul paznicilor. Reclamantul nu a primit de asemena nici coletul pe care soţia le-ar fi depus la închisoare în acea perioadă, conţinând 200 mărci germane şi medicamente pentru a-şi îngriji afecţiunile stomacului şi litiaza biliară.
141. Reiese dintr-o scrisoare datată 31 mai 2001, adresată de Direcţia instituţiilor penitenciare către agentul Guvernului român ca răspuns la o cerere pentru informaţii a acestuia, că registrele închisorii Oradea arată că reclamantul a primit vizita soţiei sale pe 4 ian. 1995, dată la care i s-a înmânat un colet cu alimente de 5 kg. şi că a primit un alt colet al aceluiaşi expeditor pe 21 ian. 1995.
C. Acţiune în daune-interese pentru detenţie ilegală
142. Pe 18 nov. 1999, reclamantul a citat Statul, reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice, în faţa tribunalului judeţean Timiş. Pe baza articolelor 504 şi 505 combinate ale Codului de procedură penală (« C.P.P. »), aşa cum sunt interpretate de o decizie a Curţii Constituţionale din 10 martie 1998, şi pe art. 5 §§ 1-5 al Convenţiei, el cerea două miliarde de lei de daune pentru arestarea sa preventivă din 5 iulie 1994 – 6 aprilie 1995, considerată abuzivă şi ilegală prin decizia definitivă din 6 aprilie 1995 (paragraf 29 de mai sus). El punea în evidenţă mai ales că, în perioada incriminată, a suferit agresiuni care i-au cauzat multiple fracturi craniene şi costale.
143. Prin hotărârea din 7 iulie 2000, tribunalul a respins acţiunea sa ca prematură, pe motiv că procedura angajată era încă pe rol în faţa jurisdicţiilor interne.
144. Printr-o hotărâre din 23 nov. 2000, Curtea de apel Timişoara a primit apelul reclamantului şi, anulând hotărârea din 7 iulie 2000, a retrimis dosarul la acelaşi tribunal pentru o nouă judecată. Curtea de apel a judecat că daunele interese pe care reclamantul le solicitse derivau din detenţia sa, considerată ilegală şi că, atunci, circumstanţa prin care urmărirea penală împotriva reclamantului este încă în curs nu era pertinentă în speţă. Curtea de apel a conchis că pe nedrept judecătoria respinsese acţiunea reclamantului ca fiind prematură.
145. La o dată neprecizată, procedura a fost reluată în faţa tribunalului Timiş. La audierea din 30 martie 2001, Statul a cerut tribunalului să respingă acţiunea reclamantului ca fiind prescrisă. El a subliniat că pe baza articolului 504 § 2 al C.P.P., acţiunea în reparaţie a prejudiciilor putea fi introdusă într-un termen de un an de la data deciziei definitive de achitare sau de neurmărire. El estima apoi că în speţă, numitul termen a început să se scurgă din 26 nov. 1996, data la care decizia curţii de apel Oradea din 6 aprilie 1995, constatând ilegalitatea arestului preventiv al reclamantului, devenise definitivă. Ori, se punea în evidenţă faptul că reclamantul introdusese acţiunea pe 18 nov. 1999, adică la trei ani după data acestei decizii care îi fusese favorabilă.
Reclamantul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 504 § 2 şi 505 § 2 al C.P.P. şi a cerut retrimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale.
146. Prin hotărârea din 27 aprilie 2001, tribunalul a retrimis dosarul la Curtea Constituţională pentru ca aceasta să se pronunţe pe excepţia ridicată de reclamant.
147. Pe 20 sept. 2001 Curtea Constituţională a primit partea de excepţie pusă în chestiune în privinţa articolului 504 § 2 al C.P.P., judecând că acestă dispoziţie era neconstituţională în măsura în care ea limita cazurile care permit să fie angajată responsabilitatea Statului pentru erori judiciare comise în procesele penale.
Curtea Constituţională a respins totuşi excepţia de neconstituţionalitate a art. 505 § 2 al C.P.P., în termenii următori:
« nici normele constituţionale în vigoare, nici tratatele internaţinale la care România este parte nu garantează imprescribilitatea dreptului persoanelor lezate printr-o detenţie ilegală de a introduce o acţiune în reparaţie a prejudiciilor lor, nici un termen limită în care acest drept să poată fi exercitat. (...) Termenul de un an, prevăzut de art. 505 § 2 al C.P.P., este un termen rezonabil de prescriere a dreptului de a acţiona, care asigură persoanei condiţii optime pentru a exercita o acţiune în justiţie, pentru a obţine o reparaţie integrală».
148. Prin hotărârea din 18 ian. 2002, judecătoria Timiş a respins acţiunea reclamantului ca fiind prescrisă. S-a decis că termenul de prescriere de un an prevăzut de art. 505 § 2 al C.P.P. s-a derulat în speţă din 26 nov. 1996, dată la care decizia Curţii de apel din Oradea, constatând ilegalitatea arestării preventive a reclamantului, a devenit definitivă. Ori, acţiunea reclamantului fiind introdusă pe 18 nov. 1999, tribunalul a considerat-o tardivă.
149. Deşi această hotărâre este susceptibilă de apel, reclamantul nu a exercitat această cale de recurs, considerând că, ţinându-se cont de deciziile contradictorii ale tribunalelor naţionale, nu avea nici o şansă să obţină câştig de cauză. Hotărârea din18 ian. 2002 a devenit astfel definitivă, înainte chiar de a fi atacată pe caile recursului ordinar.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Dispoziţii pertinente în materie de arestare preventivă şi de prelungire a acesteia

150.Articolele pertinente din Codul de procedură penală (C.P.P.) sunt următoarele :

Articolul 136 privind scopul şi categoriile măsurilor preventive
„În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,(...) se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive(...) 1c) arestarea preventivă(...). Măsura prevăzută de articolulu 136 § 1c) poate fi adoptată de procuror sau de un tribunal”.

Articolul 137 privind cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă
„Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive”.

Articolul 143 privind reţinerea
„Organul de cercetare penală poate lua măsura reţinerii dacă sunt probe sau indicii temeinice că ea a comis o faptă prevăzută de legea penală(...).Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta”.

Articolul 146 privind arestarea învinuitului
„Când sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 143 şi există în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în articolul 148 din Codul penal, procurorul poate ordona, din oficiu sau la cererea organului de urmărire penală, măsura arestării suspectului, printr-o ordonanţă motivată, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării ce nu poate depăşi 5 zile”.

Articolul 148 privind arestarea preventivă a inculpatului
„Măsura arestării inculpatului poate fi ordonată de procuror dacă condiţiile prevăzute de articolul 143 sunt îndeplinite şi într-unul din următoarele cazuri(...) :
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică”

Articolul 149 privind durata arestării inculpatului
„Durata arestării preventive a inculpatului (ordonată de parchet) nu poate să depăşească o lună, cu excepţia cazurilor în care ea se prelungeşte conform căilor legale”.

Articolul 152 privind executarea mandatului de arestare
„Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului, mandatul de arestare este remis(...) organului de poliţie pentru ca el să fie executat.
Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat (...) şi o conduce în faţa autorităţii care a emis mandatul.
Dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta menţionează pe mandat data prezentării inculpatului şi procedează îndată la ascultarea acestuia şi se pronunţă apoi prin rezoluţiei asupra arestării inculpatului. Dacă între timp, cauza a juns în faţa instanţei de judecată, procurorul va trimite pe arestat în faţa instanţei.
Preşedintele instanţei procedează la ascultarea inculpatului şi, dacă acesta din urmă ridică obiecţii care necesită o soluţie rapidă, fixează de îndată un termen de judecată”.

Articolul 155 privind prelungirea duratei arestării
„Durata arestării preventive a inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate numai motivată. Prelungirea duratei arestării provizorii poate fi ordonată de o instanţă care este competentă să judece pe motivaţia acuzaţiilor(...)”

Articolul 159 privind procedura prelungirii arestării provizorii de către instanţă
„Completul de judecată va fi prezidat de preşedintele instanţei sau de un judecător desemnat de acesta iar participarea procurorului este obligatorie.
Dosarul cauzei va fi depus de către procuror ( la instanţă) cu cel puţin 2 zile înainte de termen şi va putea fi consultat de avocat la cerere. Inculpatul este adus în faţa instanţei, asistat de un avocat (...). Dacă instanţa acordă prelungirea (duratei arestării) ea nu va depăşi 30 de zile.
Procurorul sau inculpatul pot să introducă un recurs împotriva hotărârii. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare ăentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei care nu au fost prezenţi. Recursul împotriva unei decizii de prelungire a duratei arestării provizorii nu este suspensiv de executare (...) Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile”.

Articolul 300 privind controlul legalităţii arestării inculpatului
„ În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa este obligată să verifice din oficiu, la prima înfăţişare,regularitatea actului de sesizare şi a menţinerii măsurii arestării inculpatului”.

B. Dispoziţii şi practici pertinente privind obţinerea unei reparaţii în caz de arestare ilegală

151.Articolele pertinente din C.P.P. sunt :

Articolul 504
„1.Orice persoană care a fost condamnată printr-o decizie definitivă are dreptul la repararea de către stat a pagubeisuferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că ea nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există
2.Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată”.

Articolul 505
„(...) 2. Acţiunea pentru reparaţie poate fi pornită într-un termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire”.

Articolul 506
„Pentru obţinerea reparaţiei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul (...)”
152. Într-o decizie din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a României, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate pe articolul 504 § 1 din C.P.P., s-a pronunţat după cum urmează :
„Conform articolului 48 din Constituţie statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Rezultă că principiul responsabilităţii statului cu privire la persoanele care sunt victime ale unei erori judiciare într-un proces penal trebuie să fie aplicat la toate victimele ale unei astfel de erori(...). Curtea constată că organul legislativ nu a pus în concordanţă dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedură penală cu cele ale articolului 48 paragraful 3 din Constituţie(...) Ca urmare ţinând cont de ceea ce articolulu 504 din C.P.P. nu instituie decât două cazuri care permit angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare comise în procesele penale, rezultă că această limitare este neconstituţională, deoarece articolul 3 din Constituţie nu permite o astfel de limitare”.
153. Articolul 1000 din Codul civil este redactată după cum urmează în părţile pertinente :
„(...)Stăpânii şi cometenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii lor şi prepuşi în exerciţiul funcţiunilor cu care aceştia din urmă au fost ănsărcinaţi”.

C. Dispoziţii privind rele tratamente suferite în detenţie

154. Articolele pertinente din Codul penal sunt redactate după cum urmează:

Capitolul I : Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătate

Articolul 180 Lovirea sau alte violenţe
„Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sunt pedepsite cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă(...)
Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 20 de zile sunt pasibile cu o pedeapsă cu închisoarea între 3 luni şi doi ani de închisoare sau cu amendă (...)”
Acţiunea penală este declanşată de o plângere prealabilă d făcută de partea vătămată(...)”

Articolul 182 Vătămare corporală gravă
„Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a pricinuit vreuna dintre următoarele consecinţe : : pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică (...) este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.

Articolul 174 Omorul voluntar
„Omorul se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte”.

Capitolul II : Infracţiuni care împiedică exercitarea justiţiei

Articolul 267 Supunerea la rele tratamente
„Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere sau executare (...) este pasibilă de o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani de închisoare”.

Articolul 267 Tortura
„Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, în scopul obţinerii(...) unor informaţii sau a unor mărturisiri, de a fi pedepsită pentru o fapră pe care a comis-o sau este bănuită că ar fi comis-o, să o intimideze sau să se facă presiuni asupra ei pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, când o astfel de durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un reprezentant al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează în virtutea unui titlu oficial , la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unei astfel de persoane este pasibilă de o pedeapsă de la 2 la 7 ani de închisoare(...) Tentativa se pedepseşte(..)”.

155. Articolele pertinente din C.P.P. sunt redactate după cum urmează :

Articolul 279 privind procedura plângerii prealabile
„Punerea în mişcare a acţiunii penale se face pe baza plângerii prealabile a unei persoane vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Plângerea prealabilă trebuie adresată : a)instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de articolul 180 (...) din Codul penal, dacă este cu autor cunoscut (...)”.

Articolul 284 privind termenul de introducere a plângerii
„În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă într-un termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul”.
156. Dispoziţiile pertinente privind posibilitatea pentru parte de a cere o expertiză medico-legală a stării sale de sănătate sunt redactate astfel :

1.Decret nr.446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi a serviciilor medico-legale

Articolul 2
„Instituţiile medico-legale sunt Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale „Prof.dr Mina Minovici”, în subordinea Ministerului sănătăţii şi filialele acestui institut. O comisie superioară medico-legală ca şi comisii de control şi de avizare a actelor medico-legale acţionează în cadrul Institutului şi a filialelor sale”.

Articolul 6
„Insitutul de cercetări ştiinţifice „Prof.dr.Mina Minovici” şi filialele sale efectuează (...) expertize medico-legale la cererea organelor de drept abilitate, în caz de omor, de lovituri şi răni (...), de deficienţe în asistenţa medicală ca şi pentru orice alte lucrpri medico-legale prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret”.

2. Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 446 din 25 mai 1996

Articolul 12
„Serviciile medico-legale au atribuţiile următoare : (...) c) efectuează la cererea persoanelor interesate expertize medico-legale(...)”.

ÎN DREPT

I. ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 3 DIN CONVENŢIE
157. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 3 din Convenţie care spune astfel :
„Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”
158. Curtea arată că această cerere a reclamantului arată, pe de o parte, relele tratamente suportate de el în timpul detenţie în închisoarea din Oradea şi la spitalul din Jilava şi, pe de altă parte, caracterul anchetei făcute de autorităţi pe subiectul acestor aşa zise tratamente.
I.Invocarea relelor tratamente suportate de reclamant la închisoarea din Oradea şi la spitalul penitenciar din Jilava

A. Argumentele părţilor

a)Reclamantul
159. Reclamantul arată că invocarea de către Guvern a episodului internării sale în 1992, la spitalul de psihiatrie din Timişoara constituie mai degrabă un pretext folosit pentru discreditarea sa în faţa Curţii şi că, în orice situaţie, acest lucru nu dovedea că el suferea de o boală psihică în timpul agresiunii sale de colegii de celulă.
160.Reiterând invocările pe care le-a formulat în faţa Parchetului militar din Oradea ( paragraful 116 de mai sus), reclamantul estimează că a fost torturat de „Sisi” şi de „Raj” şi subliniază că rezultă clar complicitatea conducerii penitenciarului din Oradea din actele medicale stabilite de medicii din data de 12 şi 17 ianuarie 1995 ( paragrafele 102 şi 198 de mai sus) care demonstrează că, în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995 el şi-ar fi făcut singur traumatisme la cap şi la torace.După părerea reclamantului, documentele despre care se face vorbire ar fi false şi ar fi fost redactate în scopul ascunderii eventualei sale morţi.Reclamantul invită deci Curtea să examineze motivul pentru care Guvernul român nu a făcut nici un comentariu privind subiectul asupra acestor documente medicale, care dovedesc în mod clar complicitatea medicilor din închisoare.
161.Referindu-se mai ales la condiţiile internării sale la infirmeria închisorii şi a spitalului penitenciarului Jilava, reclamantul estimează că faptul de a fi fost obligat să împartă acelaşi pat cu un deţinut bolnav de HIV şi de a fi împiedicat, de-a lungul a mai multor luni, atunci când se găsea la infirmerie să-şi facă plimbările în curtea închisorii, constituie, de asemenea, tratamente în contradicţie cu articolul 3 din Convenţie.
162.Reclamantul subliniază, în sfârşit, că urmare a agresiunii sale în închisoare şi de lipsa unui tratament medical potrivit pentru rănile sale, el a rămas cu sechele de tulburări de vedere şi de auz şi dureri de cap, şi de la punerea sa în libertate a suportat mai multe intervenţii chirurgicale.

b)Guvernul
163. Guvernul subliniază importanţa în cauză, ca invocările reclamantului să fie analizate de Curte în contextul foarte delicat legat de starea de sănătate psihică a sa. Guvernul relevă că, în această privinţă, reclamantul a fost internat din 3 până la 13 august 1992 la clinica de psihiatrie din Timişoara cu diagnosticul de „episod psihotic atipic” şi că, în fişa de observaţie medicală medicii au consemnat că el „avea idei de persecuţie „ (paragraful 101 de mai sus).Guvernul este de părere că doar afirmaţiile reclamantului care au fost dovedite sau care nu au fost contrazise de alte mijloace de probe pot fi luate în considerare.

i) Asupra naturii leziunilor suportate de reclamant şi imputabilitatea personalului din penitenciar
164. Guvernul reclamat contestă faptul că reclamantul a fost supus unor tratamente în contradicţie cu articolul 3 din Convenţie de către autorităţi. În mod subsidiar, el invocă că tratamentele suportate de reclamant nu pot fi în nici un caz interpretate ca acte de tortură.
165.Fiind vorba de răni suferite de reclamant la capătul incidentului cu colegii de celulă, Guvernul subliniază că, contrar celor invocate de reclamant şi aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, acesta din urmă nu a suferit decât o fractură a coastei nr.7 şi a piramidei nazale şi echimoze la ochi. Guvernul consideră că, dacă reclamantul ar fi suferit mai multe traumatisme care nu rezultă din actele medicale prezentate, ar fi putut să le dovedească prin intermediul unei expertize medicale a stării sale de sănătate în condiţiile decretului nr. 446/1996 şi a regulamentului său de aplicare, aprobate de decizia nr.1085/1996 a Consiliului de miniştri, în virtutea cărora are posibilitatea să aleagă să ceară o astfel de expertiză ( paragraful 156 de mai sus).
166. Pe de altă parte, Guvernul subliniază că rezultă cu ceritudine din actele din dosar că gardienii nu au fost implicaţi în declanşarea conflictului, nici în loviturile date reclamantului. Invocând hotărârea Assenov c. Bulgariei din 28 octombrie 1998 (Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p.3290 § 100 ), Guvernul relevă că reclamantul nu a probat nici faptul că gardienii l-au supus la rele tratamente, nici că ei au încurajat în vreun fel acte de violenţă a co-deţinuţilor împotriva sa.
167.Fiind vorba despre invocarea reclamantului conform căreia el ar fi fost imobilizat pe ciment de comandantul-adjunct P.V. timp de aproape 48 de ore, este imposibil, după părerea Guvernului, ca reclamantul să fi fost legat cu cătuşe într-o astfel de perioadă de timp, deoarece incidentul a avut loc în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995 şi reclamantul a fost examinat de un medic la data de 13 ianuarie 1995, dimineaţa. Guvernul subliniază că este vorba în realitate, conform probelor din dosar, de o perioadă de doar 5 ore, care se întind în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995 – de la ora 1 dimineaţa, când reclamantul a fost imobilizat, până la ora 5,30 când acesta a fost transportat la infirmerie.
168.După părerea Guvernului, faptul de a ataşa o persoană de pat cu cătuşe pentru o perioadă atât de lungă ca cea invocată de reclamant, să fie 48 de ore, ar fi trebuit să producă persoanei în cauză leziuni specifice. Ori, Guvernul relevă că la examinarea medicală din 13 ianuarie 1995, nici o leziune caracterizând imobilizarea cu cătuşe nu a fost depistată la reclamant.
169.Faptul că în noaptea respectivă însuşi comandantul-adjunct al închisorii s-a deplasat la închisoare din pricina incidentului în cauză care s-a produs în celula reclamantului dovedeşte, după părerea Guvernului intenţia personalului penitenciarului să acţioneze în vederea restabilirii ordinii în închisoare.
170. Mai mult, Guvernul subliniază că autorităţile penitenciarului au luat toate măsurile necesare pentru împiedicarea unui astfel de conflict, reclamantul fiind transferat, în mai multe rânduri, dintr-o celulă în alta în vederea precisă, de a preveni incidentele dintre reclamant şi co-deţinuţii.

ii.Tratamentul medical acordat reclamantului
171.Guvernul estimează ca fiind adecvat tratamentul medical de care reclamantul a beneficiat în timpul detenţiei sale.. Trebuie apreciat că după incidentul din noaptea dinspre 12 spre 13 ianuarie 1995 reclamantul a fost condus chiar din dimineaţa zilei de 13 ianuarie la spitalul departamental din Oradea pentru investigaţii medicale specializate şi a fost dus din nou în data de 20 şi 23 ianuarie pentru a putea beneficia de îngrijiri medicale adecvate pe care nu le-ar fi putut primi la infirmeria închisorii
172.Guvernul adaugă că numai în acest scop, şi anume a da reclamantului îngrijiri medicale adecvate pe care nu le-ar fi putut primi pe plan local în scopul precis ca accesul gardienilor în serviciile de psihiatrie nu este permis cu arme, că reclamantul a fost transferat la spitalul penitenciarului de la Jilava. Printre altele, acest transport a fost făcut la zece zile după incident, când nu a mai fost vorba de a-i pune viaţa în pericol.
173.Guvernul subliniază apoi că îngrijirile medicale de care reclamantul a beneficiat la spitalul penitenciarului au avut ca efect ameliorarea stării sale de sănătate şi că, odată reîntors la Oradea, el a fost din spitalizat la infirmeria închisorii.
174.Guvernul relevă că în orice caz ar fi fost uşor reclamantului de a dovedi, pe baza unei expertize medico-legale de tipul celei menţionate la paragraful 164 de mai sus, că problemele sale de sănătate actuale decurg din tratamentul pretins inadecvat din timpul detenţiei.

iii.Condiţiile de internare la infirmeria şi la spitalul din Jilava
175.Guvernul subliniază că pe timpul întregii durate de spitalizare a reclamantului la infirmeria închisorii el a beneficiat de plimbări zilnice, în condiţiile descrise la paragraful 99 de mai sus.
176.El relevă, printre altele că, în timpul cât a stat reclamantul la Jilava, spitalul nu era suprapopulat, astfel încât reclamantul nu a trebuir să împartă un pat cu un alt deţinut. Subliniază, de asemenea, că registrele cu persoanele care au fost internate în aceeaşi perioadă ca reclamantul nu conţin persoane internate contaminate cu HIV.

B. Aprecieri ale Curţii
177.Curtea notează că această ramură a plângerii pe care reclamantul o extrage din articolul 3 din Convenţie pune, în cauză, două întrebări distincte, strâns legate între ele : cea, mai întîi, a realităţii şi a gravităţii tratamentelor incriminate ; cea, apoi,a imputabilităţii autorităţilor statului reclamat.

a. Faptele invocate şi gravitatea tratamentelor incriminate
178.Curtea notează că faptele în cauză sunt disputate de părţi. Conform reclamantului, doi co-deţinuţi l-au bătut cu sălbăticie, la ordinul gardienilor, în noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1995, apoi un gardian l-a legat sub pat cu cătuşe timp de 48 de ore. Reclamantul pretinde că a suferit mai multe fracturi ale cutiei craniene, ale toracelui şi coloanei vertebrale.
179. Conform Guvernului incidentul cu „Sisi” şi „Raj” a avut loc în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995. Reclamantul a fost apoi imobilizat la ordinul comandantului-adjunct al închisorii până în zori, când spre ora 5 dimineaţa el a fost transportat la infirmerie unde a beneficiat de îngrijiri adecvate. Singurele răni descoperite de specialişti pe reclamant au fost echimoze la ochi, o fractură a vertebrei nr.7 şi o alta la piramida nazală.
180.Curtea reaminteşte mai întîi că pentru a intra sub incidenţa articolului 3 de rele tratamente trebuie atins un nivel de gravitate. Aprecierea acestui minim de gravitate este relativ prin însăşi esenţa ei ; ea depinde de ansamblul circumstanţelor proprii cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice sau psihologice şi,într-o oarecare măsură, de sexul, de vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ se găseşte arestat, folosirea forţei fizice faţă de el atunci când comportamentul său nu necesită acest lucru aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat fundamental de articolul 3 (Tekin c Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegerea 1998-IV, pp.1517-1518, § 52 şi 53 şi Labita c. Italiei).
181. Invocările privind relele tratamente trebuie să fie prezentate în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate ( a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Klaas c. Germaniei din 22 septembrie 1993, seria A ). Pentru stabilirea faptelor invocate Curtea se serveşte de criteriul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil” ; o astfel de probă poate rezulta intr-un fascicol de indicii sau de presupuneri care nu sunt de înlăturat, destul de grave, precise şi concordante ( Irlanda c. Marea Britanie, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A, Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997 şi Selmouni c. Franţei).
182. Fiind vorba despre invocările reclamantului conform cărora a fost obligat în timpul spitalizării la Jilava să împartă acelaşi pat cu un deţinut bolnav de HIV şi că a fost îmnpiedicat, pe parcursul a mai multor luni, atunci când se găsea la infirmerie să efectueze plimbările în curtea închisorii, contestate de Guvern, Curtea estimează că, în lipsa oricărui element de probă care să susţină aceste invocări nu s-a dovedit că reclamantul a fost supus la astfel de tratamente.
183.Curtea relevă că nici un element nu s-a produs în plus, că reclamantul a suferit fracturi de craniu, ale toracelui şi a coloanei vertebrale la sfârşitul incidentului cu co-deţinuţii din celula sa, că el a pierdut cu acestă ocazie o unghie de la deget şi de la degetul mare de la picior sau că relele tratamente a căror victimă a fost sau acestea au avut efecte durabile asupra stării sale de sănătate, aşa cum pretinde.
184. În consecinţă, Curtea judecă că, în cadrul prezentei plângeri reclamantul a suferit lovituri şi răni în timpul detenţiei sale provizorii, atunci când se găsea sub controlul gardienilor şi a administraţiei penitenciarului. Rapoartele medicale stabilite de practicieni atestă multitudinea şi intensitatea loviturilor aduse reclamantului în timpul incidentului cu co-deţinuţii din celulă care au condus la echimoze bilaterale la ochi, o fractură a piramidei nazale şi o alta la coasta nr.7 a reclamantului.
Ori, după părerea Curţii este vorba de elemente de fapte clare care, ele singure, sunt destul de serioase pentru a conferi faptelor incriminate caracterul de tratament inuman şi degradant interzise de articolul 3 din Convenţie.
186. Curtea relevă printre altele că tratamentul în cauză este agravat de mai multe circumstanţe.
Mai întîi, Curtea notează că nu a fost contestat faptul că reclamantul a fost imobilizat la ordinul comandantului-adjunct al închisorii cu cătuşe, după incidentul cu „Sisi” şi „Raj” şi în aceeaşi celulă cu persoanele care l-au agresat pe reclamant. Curtea observă printre altele, că reclamantului i s-ar fi aplicat un bandaj toracic pentru tratarea fracturii sale ( paragraful 105 de mai sus), nu rezultă nici o probă că un astfel de bandaj i-a fost efectiv aplicat (paragraful 106 şi 111 de mai sus). Mai mult Curtea relevă că doar la circa 10 zile după incidentul care i-a cauzat reclamantului fracturile de coastă şi a piramidei nazale, acesta din urmă a fost transportat într-un vagon penitenciar, pe durata a mai multor zile şi câteva sute de kilometri de la locul detenţiei, în condiţii pe care Guvernul nu le-a contestat, şi toate acestea deşi reclamantului i s-au prescris medicamente pentru a se odihni ( paragraful 105 in fine). Curtea notează, că rezultă din probele furnizate de reclamant că nu i s-a făcut un consult chirurgicalşi a fost tratat după spitalizare la spitalul penitenciarului de la Jilava (paragraful 111 şi 112 de mai sus).
187. În lumina celor care urmează şi ţinând cont de ansamblul elementelor supuse examinrăii Curtea concluzionează că aceste tratamente suportate de reclamant pe durata detenţiei sale, aşa cum au fost ele stabilite la paragraful 185 şi 186 de mai sus sunt în contradictoriu cu articolul 3 din Convenţie. Rămâne a se şti dacă autorităţile statului reclamat pot fi trase la răspundere.

b.Responsabilitatea autorităţilor : supravegherea deţinutului
188. Curtea notează că Guvernul respinge orice responsabilitate fie că este sub forma unei greşeli de serviciu sau orice fel de neglijenţă. Bazându-se pe mai multe mărturii Guvernul conchide că autoritpţile nu au fost implicate în declanşarea conflictului dintre deţinuţi şi că acestea au luat măsurile necesare pentru împiedicarea ca ele să nu se producă.
189. În această privinţă, Curtea reaminteşte în primul rând că articolul 3 din Convenţie consacrată uneia din valorile fundamentale ale societăţilor democratice şi cu acest titlu, interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele ca şi tratamenetele inumane şi degradante (Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegerea 1997-IV, 81). El constrânge autorităţile statelor contractante nu numai să se abţină să provoace astfel de tratamente dar şi să ia măsuri preventive de ordin practic necesare protecţiei integrităţii fizice şi a sănătăţii persoanelor private de libertate (Mouisel c.Franţei ; Keenan c. Marii Britanii). În acest timp trebuie interpretată această obligaţie într-un mod de a nu impune autorităţilor o povară insuportabilă sau excesivă (cf.mutatis mutandis, Tanribilir c.Turciei, nepublicată).
190. Pentru Curte având în vedere natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient unui reclamant de a arăta că autorităţile nu au făcut totul pentru a putea aştepta de la ele că pot împiedica materializarea unui risc anumit şi imediat pentru integritatea fizică şi nu pot spune că nu au avut cunoştiinţă sau ar putea avea cunoştiinţă de aceasta. Este vorba aici de o problemă al cărui răspuns depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei (mutatis mutandis, Keenan, mai sus citată). Incumbă de acum înainte Curţii să determine dacă în circumstanţele speţei autorităţile a ar fi putut şti că reclamantul risca să fie supus unor rele tratamente din partea altor deţinuţi şi în cazul afirmativ, dacă ele au luat în interioul puterii lor, măsurile care, dintr-un punct de vedere rezonabil, ar fi putut evita un astfel de risc.
191.În cauză Curtea observă că în fişa medicală a reclamantului făcută în momentul încarcerării sale la penitenciarul din Oradea, medicul închisorii a relşatat că el suferea de „psihopatie paranoică2 ( paragraful 22 de ma sus ). La fel, se desprinde din faptele speţei că în mai multe rănduri reclamantul a intrat în conflict cu colegii de celulă, motiv pentru care el a fost succesiv transferat de la o celulă la alta ( paragraful 88, 125 şi 137 de mai sus).Mai mult Curtea notează că în ajunul incidentului cu „Sisi” şi „Raj” reclamantul a fost examinat la spitalul de neurologie şi de psihiatrie din Oradea de un neuropsihiatru care setima că acesta suferea de o depresie nervoasă cu utlburări de comportament şi recomanda punerea sa sub observaţie (paragraful 102 de mai sus in fine ).
192.Curtea concluzionează că autotirăţile interne ar fi putut să prevadă într-un mod rezonabil, pe de o parte că detenţia putea să accentueze într-o oarecare măsură sentimentul său de descurajare, inerent tuturor măsurilor privative de libertate ca şi irascibilitatea pe care a manifestat-o mai înainte cu privire la unul din deţinuţii din celulă. Totuşi Curtea estimează că o supraveghere crescută a reclamantului era necesară.
193. Ori, Curtea subscrie, în primul rând, la argumentul ridicat de reclamant în faţa parchetului militar Oradea, după care transferarea sa în celula 42, cu recidivişti şi deţinuţi condamnaţi prin decizie definitivă, pe când era încă în arest preventiv, era contrară legislaţiei naţionale în materie de executare a pedepselor. În această privinţă, Curtea relevă de altfel că reclamantul a fost agresat imediat după transferarea sa în celula 42 care, după elementele din dosar,parea să fie cunoscută în închisoarea din Oradea ca fiind « celulă de deţinuţi periculoşi » (paragrafele 135 primul alineat in fine şi 136 de mai sus).
194. În al doilea rând, Curtea notează că elementele dosarului arată că paznicul S.A. nu a intervenit prompt pentru a-l scoate pe reclamant din celula în chestiune la incidentul cu « Sisi » şi « Raj », sau pentru a face să înceteze faptele deţinuţilor împotriva acestuia. Curtea relevă declarţia pe care paznicul a făcut-o în faţa Parchetului, după care nu avea dreptul să intervină astfel (paragraful 126 de mai sus). Curtea notează de asemenea că mai multe depoziţii adunate de Parchet arătau de asemenea, într-un mod deosebit de frapant, refuzul paznicului de a interveni imediat pentru a apăra reclamantul (paragrafele 127 şi 135 de mai sus). Curtea reţine că, în sfârşit, chiar după incidentul cu cei doi co-deţinuţi, reclamantul a fost lăsat de paznici în aceeaşi celulă cu agresorii lui, imobilizat în plus.
195. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja integritatea fizică a reclamantului în cadrul datoriei lor de a supraveghea persoanele private de libertate şi a împiedica să fie aduse atingeri integrităţii lor fizice.
196. Ca urmare, a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei la acest cap de acuzare.

2. Privind caracterul adecvat sau nu al investigaţiilor conduse de autorităţile interne

A. Argumentele părţilor
197. Reclamantul a subliniat că la încheierea procedurii angajate pentru rele tratamente, nici o responsabilitate nu a fost recunoscută de Parchet înpotriva paznicilor de închisoare care au încercat să-l « lichideze » cu concursul lui « Sisi » şi « Raj ».
198. Guvernul notează că la 24 iulie 1995 reclamantul a făcut o plângere pentru prima oară pentru rele tratamente împotriva co-deţinuţilor din celulalsa şi gardienii închisorii. Trebuie să reamintim apoi că această plângere penală a condus la o anchetă penală completă în faţa Parchetului militar din Oradea, cu care ocazie s-au identificat autorii faptelor reproşate de reclamant, responsabilităţile neputând totuşi să fie asumate ţinând cont că reclamantul nu a sesizat tribunalul competent în termenul de două luni aşa cum cere artricolul 180 din Codul penal combinat cu articolul 284 din C.P.P.
Mai ales, Guvernul relevă că procurorul însărcinat cu ancheta a interogat toate persoanele implicate în incident sau care ar fi putut furniza informaţii privind faptele care au condus la rănirea reclamantului. Menţionează de asemenea că procurorul a ordonat, la cererea reclamantului, o expertiză medicală a stării de sănătate a acestuia şi a anexat la dosarul de anchetă toate extrasele de registre medicale ale închisorii privind reclamantul.

B. Aprecierea Curţii
199. Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă, într-un mod care poate fi apărat, ă a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii comparabile ale Statului, tratamente contrare art. 3 al Convenţiei, această dispoziţie, combinată cu datoria generală impusă de stat prin art. 1 de « a recunoaşte oricărei persone care ţine de jurisdicţia sa drepturi şi libertăţi definite (...) [în] Convenţie », cere, implicit, să aibă loc o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul celei cerute de art. 2., trebuie să poată duce la identificarea şi pedepsirea responsabililor. Dacă nu se face astfel, în ciuda importanţei sale fundamentale, interzicerea legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficientă în practică, şi ar fi posibil în anumite cazuri ca agenţi ai Statului să încalce, bucurându-se de imunitate, drepturile celor supuşi controlului lor (Labita, citată, § 131; Assenov, citat, § 102).
În materie, Curtea aminteşte de asemenea că a declarat în hotărârea sa Ilhan c. Turciei din 27 iunie 2000 : « (...) exigenţa, care decurge din art. 13 al Convenţiei şi în virtutea căreia orice persoană care are o plângere ce poate fi apărată împotriva încălcării art. 3 trebuie să dispună de un recurs efectiv, furnizează în general reclamantului o reabilitare şi garanţiile procedurale necesare împotriva abuzurilor ce pot fi comise de agenţii Statului. (...) problema de a şti dacă este potrivit sau necesar, într-o cauză dată, să se constate o încălcare procedurală a art. 3 va depinde de circumstanţele particulare ale speţei» ([GC], no 22277/93, § 92, CEDO2000-VII).
200. Curtea observă că o anchetă a avut într-adevăr loc în prezenta cauză ca urmare a plângerii formale depuse de reclamant pe 24 iulie 1995. Este vorba deci despre aprecierea Curţii în privinţa grijii cu care ancheta s-a desfăşurat şi despe caracterul « efectiv » al acesteia.
201. În această privinţă, Curtea observă că ancheta privind faptele denunţate de reclamant a început pe 17 aug. 1995, dată la care plângerea reclamantului împotriva co-deţinuţilor săi şi a paznicilor de închisoare a fost întregistrată la parchetul militar de la Oradea.

a) Privind felul în care a fost condusă ancheta instrumentată împotriva co-deţinuţilor
202. Curtea observă că, prin decizia din 20 oct. 1997, Parchetul a respins plângerea împotriva co-deţinuţilor, pe motiv că nu a fost introdusă într-un termen de două luni, stabilit de art. 180 al Codului penal şi 284 al C.P.P. combinate. În această privinţă ea relevă în primul rând că, în speţă, calificarea faptelor reproşate de către reclamant era esenţială, în măsura în care de ea depindea posibilitatea de a şti dacă şi-a introdus sau nu plângerea în termenul stabilit de lege.
203. Într-adevăr, Curtea notează că reclamantul, în plângerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la care a fost supus de către co-deţinuţi, ca « tentativă de omicid » sau « atingere gravă la integritatea corporală ». Infracţiuni respectiv interzise de art. 174 şi 182 ale Codului penal, aceste dispoziţii nu pun în sarcina victimei introducerea plângerii într-un termen de două luni ca prealabil la declanşarea acţiunii penale.
În schimb, Parchetul a considerat că faptele acuzate de reclamant constituiau elementul material al infracţiunii de « lovituri şi alte violenţe », interzise de al doilea alineat al art. 180 al Codului penal, dispoziţie care, combinată cu art. 284 al C.P.P., dispune ca acţiunea penală să înceapă pe plângere prealabilă, pe care persoana lezată trebuie să o introducă într-un termen de două luni.
204. Curtea notează apoi că ceea ce distinge elementele materiale ale infracţiunii de « lovituri şi alte violenţe » este mai ales numărul de zile necesare părţii lezate pentru vindecarea rănilor sale şi faptul de a şti dacă aceasta din urmă a suferit sau nu, din cauza faptelor reproşate, pierderea unui organ sau a unui sens sau o infirmitate permanantă fizică sau psihică (a se vedea partea « drept intern pertinent », paragraful 154 de mai sus). Curtea consideră că, din acel moment, un rol decisiv revenea în speţă stabilirii de către Parchet a consecinţelor pe care incidentul cu co-deţinuţii l-a avut asupra stării sănătăţii reclamantului.
205. Ori, Curtea relevă că, numai un an după depunerea de către reclamantul a plângerii, Parchetul a ordonat o expertiză (paragraful130 de mai sus). În plus, raportul de expertiză nu a fost eliberat decât pe 27 aug. 1997, adică la doi ani şi şapte luni după faptele reproşate.
206. Fiind vorba despre decizia de încheiere de urmărire din 20 oct. 1997, Curtea deploră mai ales faptul că procurorul a fost atât de prompt în a conchide că rănile suferite de reclamant i-au produs o incapacitate de 18 zile, fondându-se pe un raport de expertiză care menţiona că reclamantul nu s-a prezentat la examinările care îi fuseseră prescrise. Ori, ea a judecat deosebit de frapant faptul că, deşi reclamantul a declarat în faţa Parchetului pe 11 iulie 1997 că a efectuat toate examinările prescrise şi a depus rezultatele la laboratorul de medicină legală (paragraful 132 de mai sus), Parchetul nu a sesizat această contradicţie, cu atât mai mult cu cât era vorba de o problemă esenţială, de care depindea calificarea faptelor denunţate de către reclamant, şi, ca urmare, posibilitatea pentru el de a vedea că este angajată responsabilitatea autorilor relelor tratamente pe care le-a suferit.
207. Curtea relevă, în sfârşit, că nu reiese din elementele dosarului că Parchetul ar fi dat curs cererii reclamantului de a fi supus unui examen tomografic (paragraful 138 de mai sus in fine), care ar fi putut permite stabilirea precisă şi în totală independenţă a faptului dacă reclamantul a suferit sau nu o infirmitate, în sensul art. 182 al C.P.P. În această privinţă, Curtea menţionează că un astfel de examen medical a fost chiar recomandat reclamantului de către medicii care l-au tratat după ieşirea sa din închisoare (paragraful 114 de mai sus) şi aceasta cu scopul de a stabili un diagnostic al stării sale de sănătate.

b) Privind felul în care a fost condusă ancheta instrumentată împotriva gardienilor
208. Fiind vorba despre paznicii P.S. şi S.A. şi a comandantului-adjunct al închisorii, Curtea menţionează că Parchetul a respins plângerea pe care reclamantul o formulase împotriva lor, pe motiv că era nemotivată.
209. În această privinţă, Curtea aminteşte că obligaţia care incumbă autorităţilor interne în virtutea Convenţiei de a da posibilitatea unui recurs efectiv pentru a pune în evidenţă plângerile ca e pot fi appărare fondate pe art. 3 nu semnifică neapărat sancţionarea cu orice preţ a funcţionarilor implicaţi în relele tratamente invocate. Convenţia cere numai « investigaţii care să conducă la pedepsirea celor responsabili » (Egmez c. Chypre, no 30873/96, § 70, CEDO2000-XII).
210. Desigur, precum indică Guvernul, autorităţile interne nu au rămas inactive în faţa afirmaţiilor privind relele tratamente ale reclamantului. Totuşi, în avizul Curţii, acest lucru nu ar fi îndeajuns pentru a le elibera de orice responsabilitate pe terenul art. 3 al Convenţiei în capitolul referitor la procedură. Curtea aminteşte în această privinţă că autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl trimit tuturor persoanelor implicate, cât şi publicului, atunci când decid să angajeze sau nu urmăriri penale împotriva funcţionarilor bănuiţi de tratamente contrare art. 3 al Convenţiei. Mai ales, Curtea estimează că ele nu trebuie în nici un caz să dea impresia că ele sunt dispuse să lase astfel de tratamente nepedepsite. (Egmez citat, § 71).
211. În speţă, Curtea notează că în ordonanţa de la sfârşitul instrumentării, parchetul s-a încăpăţânat să afirme că afirmaţiile reclamantului împotriva paznicilor P.S. et S.A. şi a comandantului-adjunct P.V. erau lipsite de motivare.
212. Ori, în absenţa motivelor convingătoare care să permită justificarea numeroaselor divergenţe între mărturiile deţinuţilor, cele ale paznicilor şi cele ale reclamantului, şi menţiunile registrului penitenciar, o astfel de concluzie nu ar putea fi acceptată. Mai ales Curtea estimează ca fiind deosebit de frapant faptul că Parchetul nu a fost deloc tentat, în ordonanţa sa de încheiere a urmăririi, să elucideze motivul pentru care, după incidentul cu « Sisi » şi « Raj », registrele penitenciare şi fişele medicale ale reclamantului completate la infermeria închisorii, documente a căror prezentare a fost ordonată de Parchet şi care au fost depuse la dosarul de anchetă, menţionau că reclamantul s-ar fi automutilat şi s-ar fi lovit singur (paragrafele 106, 110 şi 128 de mai sus).
213. Curtea deploră de asemenea că în ciuda declaraţiilor concordante ale mai multor martori, care menţionau refuzul paznicului S.A. de a interveni imediat pentru a-l apăra pe reclamant şi despre imobilizarea acestui din urmă, la ordinul comandantului-adjunct al închisorii, cu cătuşe, în aceeaşi celulă cu agresorii săi, Parchetul nu a menţionat deloc şi nici motivat aceste fapte în ordonanţa sa de încheiere a urmăririi.
214. Reiese, în sfârşit, din elementele dosarului că reclamantul a introdus pe lângă Parchetul general un recurs împotriva deciziei de încheiere a urmăririi a parchetului militar Oradea. Este vorba aici despre singurele informaţii de care dispune Curtea şi este regratabil că Guvernul nu a fost în măsură să ofere explicaţii asupra demersurilor întreprinse de către autorităţile competente în a statua asupra acestui recurs.
215. În lumina celor ce preced, Curtea consideră că autorităţile nu au condus o anchetă aprofundată şi efectivă privind afirmaţiile ce pot fi apărate ale reclamantului, care susţine că a fost supus la rele tratamente în timpul detenţiei şi, deci, ea conchide la încălcarea art. 3 al Convenţiei în această privinţă.

2. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
216. Reclamantul se plânge apoi că a fost arestat şi reţinut ilegal, în absenţa unor motive plauzibile de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni. El invocă 5 § 1 al Convenţiei, care dispune astfel în părţile pertinente :
« Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare şi urmând căile legale : (...)

c) dacă a fost arestat şi reţinut pentru a fi condus în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a bănui că a comis o infracţiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracţiune sau de a fugi după săvârşirea acesteia. »
217. Curtea relevă că plângerea reclamantului comportă două părţi distincte: prima despre arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni; a doua cuprinde afirmaţia reclamantului că a fost reţinut ilegal în arest preventiv după expirarea mandatului de reţinere.

1. Privind arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni
218. Reclamantul estimează că a fost arestat în lipsa unor motive plauzibile.
219. Guvernul admite că arestarea reclamantului nu a fost conformă cu exigenţele dreptului intern. Invocând concluzia la care a ajuns curtea de apel din Oradea în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, Guvernul subliniază că, după părerea sa, nu existau motive pentru ca procurorul să elibereze un mandat de arestare împotriva reclamantului, căci, în realitate, acesta nu s-a sustras urmăririi penale. Guvernul constată în plus că procurorul, contrar exigenţelor articolului 146 al C.P.P., nu a menţionat în ordonanţa sa faptele pentru care el estima că menţinerea în libertate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.
220. Curtea aminteşte că termenii « în mod reglementar » şi « pe căile legale » care figurează la articolul 5 § 1 citat mai sus trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură. (Assenov, citat, § 139). Deşi incumbă la primul cap autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).
221. În această privinţă, Curtea relevă că, prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a pus reclamantul sub mandat de arest, în aplicarea articolelor 146 şi 148 c), e) şi h) al C.P.P., invocând faptul că se sustrăsese urmăririi penale şi că menţinerea sa în libertate punea în pericol ordinea publică. Ori, în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, curtea de apel Oradea a judecat ilegală punerea în detenţie a reclamantului, pe motiv că acesta nu s-a sustras nicidecum urmăririi penale, ci s-a prezentat la toate convocările parchetului dar că fusese lăsat să aştepte degeaba pe coridoare.
222. Curtea relevă în plus că Guvernul pârât admite că punerea în detenţie a reclamantului nu era conformă exigenţelor dreptului intern în vigoare, pe de o parte, exigenţelor de absenţă a justificării pe baza căreia procurorul a eliberat un mandat de arestare împotriva lui, şi ţinându-se cont, pe de altă parte, de omisiunea procurorului de a enunţa, conform articolului 146 al C.P.P., faptele pentru care el considera că menţinerea în liberatate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.
223. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nerespectarea « căilor legale » în momentul arestării reclamantului, recunoscută de către jurisdicţiile interne şi admisă de Guvern, se găseşte clar stabilită în speţă şi constituie o încălcare a articolului 5 § 1 c) al Convenţiei.

2. Privind menţinerea în detenţie a reclamantului după expirarea mandatului de arest
224. Reclamantul invocă faptul că a fost ilegal reţinut în detenţie după expirarea mandatului de arest.
225. Guvernul nu contestă această afirmaţie. El relevă că mandatul de arest eliberat împotriva reclamantului pe 5 iulie 1994, pe o durată de 30 de zile a fost pus în execuţie pe 20 iulie 1994 şi că a expirat pe 19 august 1994. Guvernul subliniază că, după exigenţele dreptului intern, reclamantul ar fi trebuit apoi să fie eliberat în lipsa unei confirmări, din partea tribunalului judeţean Bihor, a necesităţii menţinerii sale în detenţie.
226. Referindu-se la principiile generale ale jurisprudenţei sale enunţate la paragraful 220 de mai sus, Curtea observă că menţinerea în detenţie a reclamantului după 19 august 1994, dată la care durata mandatului său de arest a expirat, a fost judecată ilegală de către curtea de apel Oradea, în lipsa unei prelungiri, prin tribunalul competent, a duratei sale de detenţie, fapt pe care guvernul nu-l contestă.
227. Ca urmare, Curtea estimează că detenţia reclamantului după 19 august 1994 nu era regulamentară, în sensul articolului 5 § 1 c) al Convenţiei şi că este vorba despre o încălcare a acestei dispoziţii.

3. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 5 PAR. 3 DIN CONVENŢIE
228. Reclamantul se plânge de asemenea de a nu fi fost adus imediat în faţa unui judecător, în urma arestării sale. El invocă art. 5 par. 3, care este redactat astfel:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 c) din prezentul articol, trebuie să fie imediat tradusă în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat de lege să exercite funcţii juridice (…)”
229. În observaţiile iniţiale asupra admisibilităţii şi motivării cererii, Guvernul admite că legislaţia română aplicabilă la data evenimentelor nu răspundea exigenţelor art. 5 par. 3 al Convenţiei, ţinând cont că procurorul competent de a reţine cu mandat de arestare nu oferea garanţiile cerute prin noţiunea de „magistrat”, în sensul articolului 5 par. 3 precitat. Or, în speţă, reclamantul s-a văzut în detenţie provizorie prin ordonanţa procurorului din 20 iulie 1994 pentru o durată de 30 zile de la data arestării sale, adică 20 iulie 1994.
230. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 6 martie 2001, data deciziei asupra admisibilităţii cererii, Guvernul precizează că Instanţa nu ar şti să examineze in abstracto o lege care poate antrena, în anumite cazuri, o violare a drepturilor convenţionale şi, în alte cazuri, o constatare a non-violării acestora. În această privinţă, Guvernul subliniază că, la 21 iulie 1994, adică în ziua următoare arestării sale, reclamantul a fosttradus, în virtutea art. 152 paragrafele 2, 4 şi 5 din C.P.P. înaintea unui judecător al tribunalului Bihor, pentru a fi interogat. Or, din avizul Guvernului, era vorba de un magistrat care, în mod evident, prezenta garanţiile impuse de art. 5 par. 3 al Convenţiei. De aici, Guvernul a concluzionat că nu s-a comis nici o violare a acestui articol în cazul în speţă.
231. Curtea consideră necesar să examineze, mai întâi, argumentul ridicat de către Guvern în observaţiile complementare. În această privinţă, ea reaminteşte că a judecat în nenumărate rânduri că primele cuvinte din art. 5 par. 3 nu se rezumă doar la a prevedea accesul deţinutului la o autoritate judiciară; ele vizează să impună magistratului în faţa căruia persoana arestată compare obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru sau contra detenţiei, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei raţiunilor care o justifică şi, în absenţa lor, de a ordona eliberarea (a se vedea, între altele, Assenov precitat, par. 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink vs. Olanda, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, pag. 21-24, par. 44, 47 şi 51). În alţi termeni, art. 5 par. 3 reclamă ca magistratul să se aplece pe motivarea detenţiei.
232. În speţă, Curtea notează, împeună cu Guvernul, că reclamantul a fost adus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecătorului M.V., preşedinte de secţie al tribunalului judeţean Bihor, care l-a informat că Parchetul a hotărât trimiterea sa în judecată, i-a adus la cunoştinţă conţinutul rechizitoriului şi l-a interogat asupra unei declaraţii pe care a făcut-o la Parchet.
233. Or, Curtea subliniază că nimic nu indică, cum că magistratul în chestiune s-ar fi aplecat asupra motivării deţinerii reclamantului. Într-adevăr, rezultă din referatul audierii din 21 iulie 1994 că problema legalităţii deţinerii reclamantului nu a fost abordată (par. 23 in fine de mai sus).
234. Curtea estimează din acel moment că, compararea reclamantului în faţa judecătorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natură să asigure respectarea art. 5 par. 3 din Convenţie. De aici, acest argument al Guvernului nu poate fi reţinut.
235. Curtea estimează că plângerea pe care reclamantul o trage din art. 5 par. 3 din Convenţie pune în speţă două întrebări distincte: aceea de a şti, mai întâi, dacă procurorul care a ordonat punerea în detenţie a reclamantului era un „magistrat”, în sensul art. 5 par. 3; aceea de a şti, apoi, dacă controlul juridic al deţinerii reclamantului a avut loc „imediat”, în sensul aceleiaşi dispoziţii ale Convenţiei.

1. Asupra calităţii de magistrat a procurorului care a ordonat deţinerea reclamantului
236. Urmând principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii, controlul juridic al atingerilor aduse de către executiv dreptului la libertatea unui individ constituie un element esenţial al garanţiei art. 5 par. 3 (Aksoy vs. Turcia, decizia din 18 decembrie 1996, Culegerea 1996-VI, P. 2282, PAR. 76). Pentru ca un „magistrat” să poată exercita „funcţii juridice”, în sensul acestei dispoziţii, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii reprezentând, pentru persoana, deţinută, garanţii împotriva arbitrarului sau al privării nejustificate de libertate (Schiesser vs. Elveţia, decizia din 4 decembrie 1979, seria A no. 34, p. 13, par. 31). Astfel, „magistratul” trebuie să fie independent de executiv şi de părţi (Schiesser precitat, par. 31). În această privinţă, aparenţele obiective în perioada deciziei de deţinere sunt pertinente: dacă apare, în acest stadiu, că magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte reclamantă, independenţa şi imparţialitatea pot apărea supuse cauţiunii (Huber vs. Elveţia, decizia din 23 octombrie 1990, seria A no. 188, par. 43, şi Brincat vs. Italia, decizia din 26 noiembrie 1992, seria A no. 249-A, p. 12, par. 21).
237. Curtea relevă mai întâi că în speţă, procurorul D.F. de pe lângă tribunalul judeţean Bihor a intervenit mai întâi în stadiul de informare, cercetând dacă ar trebui să-l pună sub acuzare pe reclamant, precedând deschiderea urmăririi penale şi luând hotărârea de a-l trimite în închisoare provizoriu. Într-o a doua fază, el a acţionat ca organ de urmărire, punându-l formal pe reclamant sub acuzare şi eliberând actul de acuzare prin care acesta din urmă a fost trimis în faţa tribunalului judeţean Bihor, fără a ocupa totuşi locul ministerului public în faţa acestui tribunal, deşi ar fi putut, deoarece nici o dispoziţie a legii asupra organizării juridice nu i-ar fi interzis acest lucru în mod expres. Din acel moment trebuie să se examineze dacă, în circumstanţele speţei, el îndeplinea garanţiile de independenţă şi imparţialitate inerente noţiunii de „magistrat”, în sensul art. 5 par. 3 precitat.
238. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în afacerea Vasilescu vs. România (decizia din 22 mai 1998, Culegerea 1998-III, p. 1075, par. 40, 41) a constatat deja – în conţinutul art. 6 par. 1 din Convenţie – că în România, procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, subordonaţi mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc exigenţa de independenţă în privinţa executivului. Curtea nu găseşte nici un motiv care ar justifica o concluzie diferită în speţă, de această dată asupra conţinutului art. 5 par. 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv se numără de asemenea printre garanţiile inerente noţiunii de „magistrat”, în sensul art. 5 par. 3 (Schiesser precitat, par. 31).
239. Referitor la ceea ce urmează, Curtea concluzionează că procurorul care a ordonat punerea sub detenţie a reclamantului nu era un „magistrat”, în sensul par. 3 din articolul 5 precitat. Rămâne de văzut din acel moment dacă un control juridic al deţinerii reclamantului a avut loc „imediat”, în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.

2. Asupra respectării exigenţei de celeritate impuse prin al treilea paragraf din art. 5 din Convenţie
240. Curtea reaminteşte că art. 5 par. 3 din Convenţie ordonă intervenţia unui control jurisdicţional rapid, celeritatea unei asemenea proceduri fiind apreciată în fiecare caz urmând circumstanţelor cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink, precitat, pag. 24 şi 25, par. 51 şi 52). În acelaşi timp, interpretând şi aplicând noţiunea de promptitudine, nu se poate dovedi flexibilitate decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii vs. Regatul Unit, decizia din 29 noiembrie 1988, seria A no. 145-B, pp. 33-34, par. 61), un control juridic rapid al deţinerii constituind de asemenea pentru individul în cauză o garanţie importantă împotriva unor rele tratamente (Aksoy precitat, par. 76).
241. În speţă, Curtea relevă că reclamantul a fost trimis în detenţie provizorie prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de treizeci de zile începând cu data arestării sale, şi a fost încarcerat în ziua de 20 iulie 1994. Or, abia în 28 noiembrie 1994 a fost examinată problema motivării deţinerii sale de către tribunalul judeţean Bihor care, nimeni nu contestă, prezenta garanţiile impuse de art. 5 par. 3 din Convenţie (par. 26 de mai sus). Durata globală a deţinerii reclamantului înainte de a fi tradus în faţa unui judecător sau magistrat în sensul art. 5 par. 3 se ridică deci la mai mult de patru luni.
242. Curtea reaminteşte că în decizia Brogan, a judecat că o perioadă de arest preventiv de patru zile şi şase ore fără control juridic depăşeşte limitele stricte de timp fixate de art. 5 par. 3, chiar când această perioadă are drept scop de a înarma colectivitatea în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan precitat, par. 62). A fortiori, Curtea nu ar şti deci să admită în prezenta speţă că ar fi necesar de a-l deţine pe reclamant timp de mai mult de patru luni înainte ca el să fie tradus în faţa unui judecător sau a unui magistrat care să îndeplinească exigenţele par. 3 din art. 5 precitat.
243. De aici, s-a produs violarea art. 5 par. 3 din Convenţie.

4. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 5 PAR. 4 DIN CONVENŢIE
244. Reclamantul se plânge la urmă că, Curtea de apel Craiova nu a statuat rapid asupra cererii sale de punere în libertate. El invocă art. 5 par. 4 din Convenţie, care este redactat astfel:
„Orice persoană privată de libertate, prin arestare sau deţinere, are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze în scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi să ordone eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
245. În observaţiile sale asupra admisibilităţii şi motivaţiei cererii, Guvernul admite că cerinţele dreptului intern, punând în sarcina autorităţilor obligaţia de a confirma, în termen de 30 zile, menţinerea în detenţie a unei persoane, şi de aa examina într-un termen de trei zile recursul celui interesat împotriva unei decizii de menţinere a sa în detenţie provizorie, nu au fost respectate în speţă.
246. În observaţiile complementare, Guvernul se scuză pentru eroarea care s-a produs în observaţiile sale iniţiale. El evidenţiază în această privinţă că termenul de trei zile la care se referea în afara observaţiilor asupra admisibilităţii cererii, este termenul în timpul căruia cel interesat alege să facă recurs împotriva deciziei care statuează menţinerea sa în detenţie provizorie, şi nu termenul în cursul căruia tribunalul este statuat pentru acest recurs.
247. Invocând apoi deciziile Rehbock vs. Slovenia (no. 29462/95, par. 84, CEDH 2000-XII) şi Jablonski vs. Polonia (no. 33492/96, nepublicat), Guvernul admite că incumbă Statului să introducă o procedură juridică rapidă, permiţând exercitarea unui control al legalităţii deţinerii celui interesat, şi subliniază că îndeplinirea acestor exigenţe trebuie să fie apreciată de la caz la caz. În speţă, el subilinază că în problema apelului introdus de către reclamant la data de 9 decembrie 1994 împotriva menţinerii sale în detenţie, Curtea de apel Oradea a fixat o primă audiere publică pe 16 februarie 1995. Or, la această dată, curtea a trimis cazul, pe 6 aprilie 1994, ţinând cont de faptul că singurul avocat al reclamantului era prezent şi că a fost informată că reclamantul urmează să fie internat în Spitalul Penitenciar Jilava.
248. Din avizul Guvernului, acea perioadă de timp între cele două audieri în faţa curţii de apel decurge din faptul că, completul de judecată nu era în măsură să cunoască perioada în care reclamantul a fost internat în spital. Guvernul relevă, în sfârşit, că în timpul audierii din 6 aprilie 1995, Curtea de apel Oradea a supus de altfel, din oficiu, discuţiei părţilor problema legalităţii arestării şi deţinerii reclamantului, şi, admiţând apelul acestuia din urmă, o ordonat punerea sa în libertate.
249. Curtea reaminteşte că prin garantarea unui recurs persoanelor arestate sau deţinute, art. 5 par. 4 consacră de asemenea dreptul pentru acestea de a obţine, într-un scurt timp de la introducerea recursului, o decizie juridică privind justeţea deţinerii lor şi punând capăt privării lor de libertate dacă se dovedeşte ilegală (Van der Leer vs. Olanda, decizia din 21 februarie 1990, seria A no. 170-A, p. 14, par. 35). Procedura care reiese din art. 5 par. 4 nu trebuie să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice celor din art. 6 par. 1 prescris pentru litigii civile sau penale, dar ea trebuie să îmbrace un caracter juridic şi să ofere individului în cauză garanţii adaptate naturii privării de libertate de care el se plânge (vezi, între altele, Megyeri vs. Germania, decizia din 12 mai 1992, seria A no. 237-A, pag. 11-12, par. 22).

1. Perioada de luat în considerare
250. Curtea observă că perioada considerată a debutat cu cererea de punere în libertate prezentată de către reclamant la 9 decembrie 1994 în cadrul apelului său împotriva deciziei din 28 noiembrie 1994, prin care el a cerut printre altele examinarea rapidă a cererii sale, menţionând absenţa imparţialităţii procurorului însărcinat cu ancheta şi riscul de abuz în cazul menţinerii sale în detenţie.
251. Curtea relevă că abia în 6 aprilie 1995 Curtea de apel Oradea a dat curs cererii reclamantului de a pune în examinare legalitatea arestării şi deţinerii sale provizorii, ordonând punerea sa în libertate.
252. Or, Curtea estimează că în principiu, în asemenea interval – fie trei luni şi douăzeci şi opt de zile mai exact – este incompatibil cu noţiunea de „termen scurt” în sensul art. 5 par. 4 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea va examina, în lumina argumentelor avansate de către Guvern, dacă există circumstanţe de natură excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la acest principiu.

2. Constatare asupra „termenului scurt”
253. Curtea subliniază mai întâi că asemenea noţiune nu se poate defini in abstracto dar trebuie – ca şi pentru „termenul rezonabil” din articolele 5 par. 3 şi 6 par. 1 din Convenţie – să se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărui caz. În această privinţă, ea notează că Guvernul invocă diverse elemente care, înfăţişate global, i se par potrivite pentru a explica şi scuza durata constatată: el evidenţiază că motivul pentru care curtea de apel a fixat, pe 16 februarie 1995, un termen atât de lung pentru o nouă audiere decurgea, pe de o parte, din absenţa reclamantului la această audiere şi, pe de altă parte, din imposibilitatea sa de a cunoaşte perioada în care reclamantul a fost internat în spital. Curtea notează că Guvernul invocă de asemenea ca argument faptul că, la audierea din 6 aprilie 1995, curtea de apel a ridicat din oficiu problema legalităţii deţinerii reclamantului.
254. Deşi Curtea ar putea să admită că, compararea în persoană a reclamantului la audierea în cursul căreia legalitatea deţinerii sale provizorii va fi dezbătută constituie una din garanţiile de procedură cerute în materie de control al privării de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul avea dreptul să obţină „într-un termen scurt” o decizie pozitivă sau negativă – asupra legalităţii privării sale de libertate.
255. Or, Curtea nu vede cum ar putea problemele legate de spitalizarea reclamantului în Spitalul Penitenciar Jilava şi absenţa sa la audierea din 16 februarie 1995 să fi jucat un rol astfel încât, Curtea de apel Oradea să considere necesar ca, la 16 februarie 1995, să trimită cazul pentru o nouă examinare la 6 aprilie 1995, adică o lună şi optsprezece zile mai târziu. În această privinţă, Curtea notează că reclamantul a fost de altfel readus la închisoarea din Oradea la 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi 98 de mai sus).
256. În plus, Curtea reaminteşte că un control juridic rapid al legalităţii deţinerii, aşa cum cere art. 5 par. 4 din Convenţie, se aşteaptă a constitui pentru individul care face obiectul măsurii în cauză o garanţie importantă împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, precitat, par. 76). Or, Curtea relevă că nu se contestă că, în speţă, între 9 decembrie 1994, dată la care reclamantul a cerut eliberarea sa, afirmând ilegalitatea punerii sale în detenţie şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, dată la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a suportat în închisoare tratamente pe care Curtea le-a constatat a fi contrare art. 3 din Convenţie (par. 185 de mai sus).
257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate, prescrisă de art. 5 par. 4 din Convenţie, nu a fost respectat în speţă şi, deci, că s-a comis violarea dispoziţiei citate.

5. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ARTICOLUL 5 PAR. 5 DIN CONVENŢIE
258. Reclamantul se plânge de a nu fi putut obţine o reparaţie pentru deţinerea sa ilegală. El invocă art. 5 par. 5 din Convenţie, care dispune:
„Orice persoană victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţie”.
259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi motivaţiei cererii, parvenite Curţii la 13 iulie 1998, Guvernul evidenţia că reclamantulului i s-ar fi putut acorda o reparaţie a prejudiciilor prevăzute introducând o acţiune în daune şi interese bazată pe art. 504 din codul de procedură penală. El sublinia că reclamantul poate oricând să aleagă să introducă o asemenea acţiune, ţinând cont că termenul general de prescriere de trei ani care, din avizul Guvernului, se consideră decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996, nu ajunsese la scadenţă.
260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilităţii şi fondulului cererii, parvenite Curţii la 5 iunie 2001, Guvernul concede că dispoziţia prevăzută de art. 504 din codul de procedură penală are un caracter special şi este aplicabilă situaţiilor strict prevăzute întextul său. Or, din avizul Guvernului, această lege nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, să facă uz de alte căi legale care i-ar permite să obţină o reparaţie a prejudiciului afirmat.
În particular, Guvernul subliniază că în dreptul român, şefii şi făptuitorii sunt ţinuţi răspunzători, în virtutea art. 1000 par. 3 din codul civil, pentru prejudiciile cauzate de către angajaţii lor care acţionează în virtutea funcţiilor care le-au fost încredinţate (par. 153 de mai sus). Guvernul furnizează, cu titlu de exemplu, o copie nedatată şi nesemnată a unei acţiuni civile bazată pe art. 1000 par. 3 din codul civil, prin care o persoană fizică (D.V.) a chemat în justiţie Curtea de apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei pentru a fi obligaţi, în calitatea lor de făptuitori, să-i plătească daune şi interese pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a arestării sale, pe care a considerat-o injustă.
261. Reclamantul răspunde că la data introducerii cererii sale, nu i s-a deschis nici o posibilitate din dreptul român pentru acordarea unei despăgubiri pentru injusteţea deţinerii sale. Mai mult, el relevă că în 1999, el s-a conformat recomandărilor formulate de Guvern în observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi fondului cererii, şi a introdus o acţiune pentru daune şi interese, bazată pe art. 504 din codul de procedură penală. Totodată, jurisdicţiile naţionale au respins cererea sa, şi aceasta cu toate că a făcut-o în termenul general de prescriere de trei ani, aşa cum i-a indicat Guvernul.
262. Curtea reaminteşte că par. 5 din art. 5 este respectat atunci când se poate cere reparaţia unui capăt de acuzare de privare de libertate efectuată în condiţii contrare paragrafelor de la 1 la 4 (Wassink vs. Olanda, decizia din 27 septembrie 1990, seria A no. 185-A, p. 14, par. 38). Dreptul la reparaţie enunţat la par. 5 presupune deci că o violare a unuia din celelalte paragrafe a fost stabilită de către o autoritate naţională sau de către instituţiile Convenţiei. Ţinând cont de concluzia la care Curtea a ajuns la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultă că art. 5 par. 5 este aplicabil în această împrejurare.
263. Curtea relevă că Guvernul invocă două căi legale care ar fi permis reclamantului acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul prevăzut, adică, în primul rând, o acţiune pentru daune şi interese bazată pe art. 504 din codul de procedură penală şi, în al doilea rând, o acţiune în responsabilitate civilă delictuală, bazată pe art. 1000 par. 3 din codul civil.
264. Fiind vorba de prima cale indicată de către Guvern, Curtea reaminteşte că nu i se incumbă să examineze in abstracto legislaţiei şi practicii pertinente, ci să cerceteze dacă modul în care ele au lezat reclamantul a încălcat Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani vs. Italia, decizia din 26 februarie 1993, seria A no. 257-B, p. 20, par. 24). În această privinţă Curtea notează că reclamantul a introdus pe 18 noiembrie 1999 o acţiune pentru daune şi interese în baza art. 504 din codul de procedură penală, aşa cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul general de prescriere de trei ani de la decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996.
265. Or. Curtea relevă că judecătoria Timiş a respins cererea pentru reparaţie a reclamantului în două reprize: prima dată la 7 iulie 2000, ca prematură, pe motiv că procedura angajată împotriva sa era încă pendinte în faţa jurisdicţiilor interne şi, apoi, pe 18 ianuarie 2002, asupra trimiterii dosarului de către curtea de apel, ca prescrisă, pe motiv că termenul de prescriere de un an atribuit de art. 505 par. 2 din codul de procedură penală era depăşit la data introducerii cererii.
266. Confruntată cu aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi ale jurisdicţiilor naţionale referitoare la punctul de plecare a termenului în care cel interesat poate introduce o acţiune de reparaţie a prejudiciilor decurgând dintr-o deţinere judecată ilegală, Curtea nu estimează că trebuie să tranşeze această problemă de drept român (Vasilescu, precitat, par. 39), şi nici nu intră în atribuţiile sale să aprecieze oportunitatea alegerilor de politică de jurisprudenţă operate de către jurisdicţiile interne; rolul său se limitează la a verifica conformarea la Convenţie a consecinţelor care decurg de aici (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre vs. Spania, decizia din 19 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, p. 2955, par. 32). Ea îşi va baza deci examinarea pe dispoziţiile de drept român existente la data introducerii cererii.
267. Curtea observă că, potrivit art. 504 şi 505 coroborate din codul de procedură penală, partea interesată poate depune o cerere pentru daune şi interese în termen de un an de la decizia definitivă de achitare sau ordonanţa de încetare a urmăririi. Or, ea notează că în acel moment reclamantul nu a fost nici achitat, nici eliberat prin intermediul unei ordonanţe de încetare a urmăririi.
268. Curtea notează în plus că Guvernul nu a furnizat nici un exemplu de jurisprudenţă a tribunalelor naţionale care să-i susţină argumentul potrivit căruia o acţiune bazată pe art. 504 din codul de procedură penală ar permite părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când un tribunal a constatat, ca în cazul reclamantului, că deţinerea sa nu a fost conformă cu dreptul intern. În aceste circumstanţe, Curtea constată incertitudinea actuală a sus zisului recurs în practică.
269. Fiind vorba de a doua cale indicată de Guvern, adică o acţiune pentru responsabilitate civilă delictuală bazată pe art. 1000 par. 3 din codul civil (par. 153 de mai sus), Curtea relevă că observaţiile prezentate de către Guvern, asupra acestui punct, au multe în comun cu o excepţie preliminară extrasă din ne-epuizarea căilor de recurs disponibile în dreptul român care, ridicată pentru prima dată după decizia asupra admisibilităţii cererii, se loveşte de decăderea din drepturi (a se vedea, printre altele, Ceteroni vs. Italia, decizia din 15 noiembrie 1996, Culegerea1996-V, p. 1755-1756, par. 19).
În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de justiţiabil care să fi obţinut reparaţia vizată de art. 5 par. 5 prevalându-se de dispoziţia menţionată de către Guvern. Curtea relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat să producă copia unei acţiuni introductive de instanţă a unei persoane fizice care s-ar fi bazat pe dispoziţia în chestiune. Or, Curtea notează că această copie nu este nici datată, nici semnată şi că nu poate fi stabilit că certitudine că o asemenea acţiune a fost într-adevăr introdusă pe lângă jurisdicţiile naţionale, nici a fortiori că ar fi făcut obiectul unei examinări de către acestea din urmă.
270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea estimează că posibilitatea de a se bucura efectiv de dreptul garantat de art. 5 par. 5 din Convenţie nu a fost asigurat în speţă în dreptul român într-un grad suficient de certitudine (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla vs. Italia, decizia din 22 februarie 1989, seria A, no. 148, p. 18, par. 44).
271. În consecinţă Curtea estimează că s-a comis violarea art. 5 par. 5 din Convenţie.

6. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 6 PAR. 1 DIN CONVENŢIE
272. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale al cărei obiect l-a făcut şi continuă să-l facă. El invocă în substanţă art. 6 par. 1 din Convenţie, în termenii căruia:
„Orice persoană are dreptul să-i fie ascultată cauza …. într-un termen rezonabil … de către un tribunal …. care va decide … asupra motivaţiei orice acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.”
273. Guvernul pârât estimează că exigenţa de celeritate prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţie nu a fost, în speţă, recunoscută. El a evidenţiat în această privinţă că punctul de plecare pentru calcularea termenului de procedură litigioasă este 5 iulie 1994, dată la care reclamantul a fost arestat şi acţiunea penală împotriva sa declanşată. Fiind vorba de punctul final de luat în considerare pe baza art. 6 par. 1 din Convenţie, el admite că procedura împotriva reclamantului este încă pendinte.
274. Guvernul estimează că procedura în cauză, cu toate că prezintă o complexitate normală, s-a dovedit delicată ţinând cont de circumstanţele particulare ale cauzei, judecătorii manifestând o grijă deosebită pentru a evita o eroare judiciară. Fiind vorba de conduita procedurii, Guvernul estimează că nu au avut loc, în timpul procedurii, perioade semnificative de inactivitate din partea autoriăţilor, El subliniază la acest punct că încetinirea procedurii nu echivalează cu inactivitatea autorităţilor şi că nici un element concrt nu permite să se presupună că poliţiştii, procurorii sau judecătorii au avut ca scop să prelungească procedura de manieră arbitrară. El estimează, în sfârşit, că reclamantul este cel răspunzător de întârzierile înregistrate în timpul procedurii.

1. Perioada de luat înc onsiderare
275. Curtea reaminteşte că în materie penală, „termenul rezonabil” din art. 6 par. 2 precitat debutează din momentul în care o persoană se găseşte „acuzată”. Poate fi vorba de o dată anterioară luării în posesie a jurisdicţiei de judecată, aceea mai ales de arestare, de punere sub acuzare sau de deschidere a anchetelor preliminarii. „Acuzarea”, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, se poate atunci defini „ca notificarea oficială, pornită de la autoritatea competentă, din reproşul de a fi săvârşit o infracţiune penală”, idee care corespunde de asemenea noţiunii de „repercusiune importantă asupra situaţiei” suspectului (a se vedea Reinhardt şi Slimane-Kaid vs. Franţa, decizia din 31 martie 1998, Culegerea 1998-II, p. 660, par. 93).
276. Curtea constată că reclamantul a suportat repercusiuni importante asupra situaţiei sale începând de la data la care parchetul a hotărât, potrivit rezoluţiei procurorului din 7 iunie 1994, începerea urmăririi penale împotriva sa (cf. paragraf 16 de mai sus). În acelaşi timp, nu la această dată a început perioada relevantă a competenţei Curţii, ci la 24 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în privinţa României (mutatis mutandis, Horvat vs. Croaţia, no. 51585/99, par. 50, Foti şi alţii vs. Italia, decizia din 10 decembrie 1982, seria A no. 56, p. 18, par. 53). Curtea relevă că procedura în cauză este actualmente pendinte în faţa judecătoriei Craiova. Ea concluzionează deci că la ora actuală, procedura litigioasă durează de mai mult de opt ani şi opt luni.
277. Pentru a aprecia caracterul rezonabil sau nu al perioadei de timp în discuţie, Curtea va ţine cont de starea de procedură la 24 iunie 1994 (a se vedea, între altele, Styranowski vs. Polonia, decizia din 30 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII, par. 46 şi Podbielski vs. Polonia, decizia din 30 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII, p. 3395, par. 31).

2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii
278. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de către jurisprudenţă ale Curţii, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (a se vedea, printre mulţi alţii, Pelissier şi Sassi vs. Franţa (G.C.), no. 25444/94, par. 67, CEDH 1999-II, şi Philis vs. Grecia (no. 2), decizia din 27 iunie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1083, par. 35).
279. Curtea subscrie argumentelor Guvernului potrivit cărora cauza prezenta o anumită complexitate şi nu au fost perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor în timpul procedurii în considerare. Într-adevăr, ea relevă că actele de procedură s-au desfăşurat la intervale rezonabile şi regulate atât în cazul procedurii la Parchet, cât şi în procedura la instanţele sesizate asupra rechizitoriului acestuia din urmă. Curtea admite, de asemenea, că reclamantul a contribuit, într-o anumită măsură, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de trimitere a cazului spre examinare într-un alt judeţ sau necomparând la anumite audieri fixate de către instanţe.
280. Totodată, Curtea estimează că prelungirea procedurii vizându-l pe reclamant dincolo de o limită rezonabilă decurge în principal din lipsa autorităţilor implicate în procedură. În această privinţă, s-a reamintit că, la 6 aprilie 1995, după un prim ciclu procedural complet, Curtea de apel Oradea a anulat toate actele de procedură realizate de către parchet, după ce a relevat încălcările pe care acesta din urmă le-a comis în procedura de instrumentare a cauzei, şi i-a înapoiat dosarul pentru reluarea informaţiilor. Curtea observă că după un al doilea ciclu procedural complet, când cauza se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a casat în totalitate, la 13 septembrie 2000, deciziile jurisdicţiilor inferioare, pe motiv că ele au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acţiunile reclamantului şi rănile victimei, retrimiţând cauza la judecătorie pentru o nouă examinare pe fond.
281. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că autorităţile române pot fi făcute răspunzătoare pentru o întârziere globală înregistrată în modul de tratare a acestei cauze, pentru care nici o explicaţie pertinentă nu a fost avansată de către Guvern.
282. Ţinând cont de comportamentul autorităţilor competente, Curtea estimează că nu ar putea fi considerată ca „rezonabilă” o durată globală de peste opt ani şi opt luni pentru o cauză care, în plus, este încă pendinte de judecătorie.
283. În concluzie, s-a comis violarea art. 6 par. 1 din Convenţie.

7. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 6 PAR. 3 c) DIN CONVENŢIE
284. Reclamantul se plânge de aceea că în timpul instrumentării penale, nu a putut consulta un avocat. Curtea a analizat această plângere în lumina art. 6 par. 3 c) din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice acuzat are dreptul mai ales la…. apărarea sa sau să fie asistat de un apărător la alegerea sa”.
285. Potrivit Guvernului, s-au remediat eventualele omiteri la art. 6 par. 3 c) în timpul instrumentării pregătitoare în faza de judecată, în care reclamantul a putut prezenta în mai multe rânduri concluziile sale, asistat de avocaţii aleşi de el. În plus, el relevă că singura declaraţie făcută de către reclamant în absenţa unui avocat, adică cea din 23 iunie 1994, era identică cu cele pe care le-a făcut ulterior în faţa instanţelor, atunci când a fost asistat de un avocat. De atunci, Guvernul estimează că nici o omitere a dreptului la un proces echitabil nu ar putea fi decelată pe conţinutul art. 6 par. 3 c) din Convenţie.
286. Curtea reaminteşte că ea a luat deja cunoştinţă de cauzele în care reclamanţii – de exemplu dl. Pantea – se plângeau de a li se fi negat accesul la o consiliere în timpul primelor interogatorii ale poliţiei. Ea reaminteşte în această privinţă constatarea să în deciziile Imbrioscia vs. Elveţia din 24 noiembrie 1993 (seria A no. 275, p. 13, par. 36) şi John Murray vs. Regatul Unit din Regatul Unit din 28 octombrie 1994 (seria A no. 300-A, p. 54, par. 62), potrivit cărora art. 6 din Convenţie se aplică chiar în stadiul de instrumentare preliminară efectuată de către poliţie, paragraful său 3 constituind un element, printre altele, ale noţiunii de proces echitabil în materie penală conţinută la paragraful 1 şi putând mai ales să joace un rol înainte de începerea procesului de judecată dacă şi în măsura în care neobservarea sa iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului.
287. Curtea a subliniat în deciziile precitate, că modalităţile de aplicare a art. 6 par. 3c) în timpul instrumentării depindeau de particularităţile de procedură şi de circumstanţele speţei şi că, pentru a şti dacă rezultatul dorit prin art. 6 – un proces echitabil – a fost obţinut, trebuia să se ţină cont de ansamblul procedurilor efectuate în cauza considerată (Imbrioscia, precitat, p. 13-14, par. 38 şi John Murray, precitat, p. 54-55, par. 63).
288. Or, Curtea relevă în speţă că procedura împotriva reclamantului este încă pendinte la Judecătoria Craiova, unde a fost retrimisă cauza prin hotărârea curţii de apel (par. 72 de mai sus). Curtea nu este deci în măsură să procedeze la examinarea globală a procedurii litigioase şi ea estimează în plus că nu poate specula nici asupra a ceea ce va hotărî Judecătoria Craiova, nici asupra problemei unui eventual apel introdus de către reclamant împotriva respectivei judecătorii.
289. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că plângerea se relevă prematură atâta timp cât instanţele naţionale rămân sesizate de procedura îndreptată împotriva reclamantului.
290. În concluzie, nu s-a comis, în acest stadiu, violarea art. 6 par. 3 c) din Convenţie.

8. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 8 DIN CONVENŢIE
291. Reclamantul se plânge de o lezare a dreptului său cu privire la viaţa sa particulară şi de familie şi invocă, în substanţă, art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează în partea sa pertinentă:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale personale şi de familie (…)”
2. El nu poate accepta ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerinţă este prevăzută prin lege şi constituie o măsură care, într-o societate democrată, este necesară (…) pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale (…)”
292. Reclamantul pune în evidenţă faptul că menţinerea sa în detenţie a avut repercusiuni negative asupra vieţii sale de familie şi, în particular, asupra copiilor săi, din care unul ar fi fost părăsit de către soţia sa iar celălalt ar fi eşuat la examenul de admitere într-un institut de învăţământ superior. El evidenţiază, printre altele, că autorităţile din penitenciar ar fi refuzat soţiei sale dreptul de a-l vizita, pentru ca ea să nu descopere rănile pe care colegii săi de celulă i le-au provocat cu concursul gardienilor, şi că gardienii din închisoare i-ar fi sustras un colet. El susţine, în sfârşit, o ingerinţă a autorităţilor în corespondenţa sa ulterioară cu Comisia.
293. Guvernul contestă aceste afirmaţii ale reclamantului, punând în evidenţă faptul că nu a adus nici o dovadă în această privinţă. Fiind vorba în particular de vizitele pe care soţia reclamantului nu ar fi putut să i le facă în închisoare, Guvernul estimează că afirmaţiile sale nu sunt sincere, aşa cum rezultă din declaraţia pe care soţia reclamantului a făcut-o la Parchet (par. 122 fraza a 2-a de mai sus) şi din menţiunile consemnate în registrele închisorii din Oradea (par. 141 de mai sus).
294. Curtea notează că afirmaţia reclamantului potrivit căreia soţia sa ar fi fost împiedicată să-l viziteze în închisoare este contrazisă de declaraţia pe care soţia reclamantului a făcut-o în faţa procurorului în data de 8 septembrie 1995, din care reiese să ea şi-a vizitat soţul între 18 şi 20 ianuarie 1995 (paragraful 122 in fine de mai sus). Fiind vorba de surplusul de afirmaţii formulate de către reclamant pe baza textului art. 8 din Convenţie, Curtea notează că nici unul din elementele din dosar nu permite să se concluzioneze că menţinerea în detenţie a reclamantului ar fi avut repercusiuni asupra vieţii private a membrilor familiei sale, că pachetele (coletele) i-ar fi fost sustrase în închisoare sau că s-ar fi produs o oarecare ingerinţă a autorităţilor române în corespondenţa sa cu Comisia.
295. În concluzie, Curtea concluzionează că nu s-a comis violarea art. 8 din Convenţie.

9. ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENŢIE
296. În termenii art. 41 din Convenţie,
„Dacă, Curtea declară că s-a comis violarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Inaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă se produce, o satisfacţie echitabilă.”

A.Daună
297. Reclamantul distinge două categorii de prejudicii:
- un prejudiciu material de 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti, care să acopere:
a) deplasările sale şi ale martorilor la numeroasele audieri fixate prin judecarea cauzei sale, ca şi pentru plata cheltuielilor de judecată;
b) cheltuielile pentru deplasările membrilor familiei sale la închisoare pentru a-l vizita şi pentru coletele care i-au fost aduse cu aceste ocazii;
c) daune şi interese aferente perioadei deţinerii sale ilegale, şi
d) cheltuielile suportate şi pe care le va suporta pentru tratarea bolilor care i s-au agravat în timpul deţinerii sale, pentru remedierea deficienţilor auditive, vizuale şi stării piramidei sale nazale şi pentru înlocuirea dinţilor pe care i-a pierdut în închisoare;
- un prejudiciu moral de 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti cu titlu de suferinţe fizice şi psihice suportate în detenţie şi atinerea adusă reputaţiei sale prin încarcerarea sa şi prin procedura penală pe care autorităţile „au pus-o în scenă” împotriva sa.
298. Reclamantul evidenţiază că prezenţa sa în timpul numeroaselor anchete, audieri, reconstituiri şi timpul folosit pentru conceperea, susţinerea şi dactilografierea cererilor şi memoriilor au afectat munca sa de avocat şi că nu a avut posibilitatea să se angajeze procese complexe şi multiple, deoarece nu era stăpân pe timpul pe care îl avea la dispoziţie. În afară de aceasta, reclamantul subliniază că nu a putut să se angajeze ca avocat în marile cabinete de consultanţă juridică deoarece reputaţia sa a fost afectată de faptul că era în proces cu Statul român, ceea ce ar fi scăzut substanţial veniturile sale.
299. Reclamantul subliniază, în sfârşit, că dovezile pe care le-a putut furniza în faţa Curţii pentru a-şi susţine afirmaţiile şi pretenţiile sunt pe măsura modestelor sale mijloace financiare şi a climatului de corupţie care domină justiţia în România.
300. Guvernul roagă Curtea să respingă pretenţiile reclamantului cu titlu de despăgubiri materiale deoarece ele sunt formulate într-o manieră ambiguă, nu au fost justificate şi, din avizul Guvernului, nu au nici o legătură de cauzalitate cu violările prevăzute de Convenţie. Fiind vorba de prejudicii morale prevăzute, Guvernul roagă Curtea de a considera că decizia sa constituie o satisfacţie echitabilă suficientă în ce priveşte nesocotirea art. 5 par. 1 din Convenţie, pe care nu o contestă. Guvernul estimează că nici o despăgubire nu ar fi oferită pentru restul plângerilor reclamantului, a căror motivaţie o contestă.
301. Curtea estimează că reclamantul a suferit o lezare morală şi materială de netăgăduit, căreia procesele verbale de violare care figurează în prezenta decizie nu i-ar fi suficiente pentru a o remedia. Luând în calcul gravitatea şi numărul de violări constatate în speţă, statuând cu echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, ea îi alocă 40.000 EUR pentru toate cauzele de prejudiciere.

B.Taxe şi cheltuieli
302. Reclamantul cere 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti pentru taxe şi cheltuieli suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii, adică, taxele poştale, taxele de redactare şi punere în pagină a memoriilor, taxele pentru fotocopiere şi traducere a documentelor, ca şi pentru timpul pe care l-a consacrat efectiv pentru a-şi concepe cererea şi memoriile ulterioare, care s-ar ridica, după estimarea sa, cam la o sută de zile.
303. Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi cheltuit suma indicată.
304. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care se degajă din jurisprudenţa sa (deciziile Nikolova vs. Bulgaria (GC), no. 31195/96, par. 79, CEDH 1999-II, Ozturk vs. Turcia (GC), no. 22479/93, par. 83, CEDH 1999-VI, şi WitoldLitwa vs. Polonia, no. 26629/95, par. 88, CEDH 2000-III).
305. Punând în aplicare aceste criterii la prezenţa speţă, statuând cu echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil de a aloca părţii 6.000 EUR pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit.

C.Dobânzi moratorii
306. Curtea consideră potrivit să-şi bazeze taxa de dobânzi moratorii pe taxa de dobândă a facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 3 din Convenţie din tratamentul la care a fost supus reclamantul pe perioada detenţiei sale;
2. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 3 din Convenţie prin faptul că autorităţile nu au efectuat o anchetă suficientă şi efectivă cu privire la tratamentul menţionat;
3. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie prin arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni;
4. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie prin menţinerea reclamantului în detenţie după expirarea mandatului său de arestare;
5. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie.
6. Hotătăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 4 din Convenţie;
7. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 5 din Convenţie;
8. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.
9. Hotărăşte că nu s-a produs încălcarea art. 6 par. 3 c) din Convenţie.
10. Hotărăşte că nu s-a produs încălcarea art. 8 din Convenţie.
11. Hotăraşte
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în trei luni de la data la care decizia va deveni definitivă conform art. 44 par. 2 din Convenţie, sumele următoare, transformate în lei româneşti la taxa aplicabilă la data reglementării.
i) 40.000 EUR (patruzeci mii euro) pentru daune materiale şi morale;
ii)6.000 EUR (şase mii euro) pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă cu titlu de impozit.
b) începând cu expirarea amintitului termen şi până la vărsarea acestor sume, ele vor fi majorate cu o dobândă simplă la o taxă egală celei de facilitate a împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, ridicată cu trei procente.
12. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul pentru Drepturile Omului, Strasbourg, 3 iunie 2003.

S. DOLLEJ.-P. COSTA
GrefierPreşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.