"nimeni nu e mai presus de lege"

SECŢIA A TREIA

CAUZA RĂDUCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

 

(Cererea nr. 70787/01)

 

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

21 aprilie 2009

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Răducu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer,  Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 70787/01 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Răducu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 decembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. În urma decesului reclamantului, la 27 decembrie 2000, văduva acestuia, doamna Saveta Răducu, şi-a exprimat, la 3 ianuarie 2001, dorinţa de a continua judecarea cauzei şi a sesizat Curtea cu noi capete de cerere. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să desemneze pe domnul Răducu „reclamantul” şi pe doamna Răducu „reclamanta” [Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI şi a se vedea infra pct. 44-47].

3. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Mirela Răducu,  avocată în Alexandria. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

4. Reclamantul se plângea, în special, de nelegalitatea arestării sale preventive, de durata procedurii de habeas corpus şi de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice. Reclamanta pretinde în special că decesul reclamantului poate fi imputat autorităţilor şi lipsei de îngrijiri medicale adecvate pe perioada arestării preventive a acestuia.

5. La 23 martie 2004, Curtea a hotărât să comunice guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 2, 5 § 1 şi 4 şi pe art. 8 din convenţie.

6. Prin decizia din 16 septembrie 2008, în conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, Curtea a hotărât să se pronunţe, în acelaşi timp, asupra admisibilităţii şi fondului cauzei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Reclamantul s-a născut în 1939 şi locuia în Alexandria. Reclamanta s-a născut în 1943 şi locuieşte în Alexandria.

A. Arestarea preventivă a reclamantului

8. La 2 august 2000, un terţ, F.M., împotriva căruia era în curs urmărirea penală, l-a denunţat pe reclamant, fost primar al oraşului Alexandria, la Inspectoratul General al Poliţiei, susţinând că acesta din urmă îi promisese să intervină în favoarea sa pe lângă autorităţi, în schimbul unei sume de bani.

9. În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, pentru o perioadă de cinci zile, în temeiul art. 91^1 şi 91^4 C. proc. pen. La 3 august 2000, a fost întocmit un proces-verbal în acest scop.

10. La 3 august 2000, autorităţile au organizat o acţiune pentru constatarea unei infracţiuni flagrante, în cursul căreia reclamantul a fost reţinut. În jurul orei 16, acesta a fost dus de către poliţişti la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. Procurorul însărcinat cu această anchetă a subliniat că reclamantul era urmărit penal deoarece promisese să intervină pe lângă autorităţi în favoarea unui terţ, împotriva căruia era în curs urmărirea penală, şi deoarece ceruse în schimb şi primise mită de la acesta.

11. În urma ordonanţei emise de procuror în aceeaşi zi, la ora 22, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen. Procurorul a motivat această decizie subliniind că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de care era învinuit reclamantul era mai mare de doi ani şi că lăsarea reclamantului în libertate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.

12. Reclamantul a fost închis la sediul Inspectoratului General al Poliţiei.

13. La 4 august 2000, soţia reclamantului a informat autorităţile, prezentând certificate medicale, că soţul ei suferea de diabet, de cardiopatie ischemică, de hipertensiune arterială, de Parkinson şi de obezitate şi că era dependent de tratamentul cu insulină. Reclamanta susţinea că, datorită acestor boli şi a vârstei sale înaintate, orice schimbare a condiţiilor de viaţă îi putea provoca moartea.

14. La 9 august 2000, avocata reclamantului a solicitat prim-procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie accesul la materialul de urmărire penală a clientului său şi ca toate actele de urmărire penală să fie realizate în prezenţa sa. Aceasta a solicitat, în special, să poată lua la cunoştinţă de conţinutul casetei audio care conţinea înregistrarea convorbirilor telefonice ale clientului său, pe baza căreia parchetul dispusese începerea urmăririi penale împotriva sa.

B. Agravarea stării de sănătate a reclamantului şi spitalizările sale

15. La 16 august 2000, în urma unei indispoziţii, reclamantul a fost dus la spitalul Cantacuzino. După examinare, medicii au constatat că avea o tensiune foarte mare şi un nivel al glicemiei de 303 mg %, în timp ce limita normală se situa între 65 şi 110 mg %. I-a fost prescris un tratament, precum şi necesitatea de a fi supravegheat medical la spitalul penitenciar Jilava („spitalul penitenciar”).

16. De la 17 august la 15 septembrie 2000, reclamantul a fost spitalizat la spitalul penitenciar, la secţia de boli interne. La 18 august 2000, în conformitate cu analizele efectuate în spitalul penitenciar, nivelul glicemiei reclamantului era de 106 mg %. Din fişa medicală a reclamantului, de la spitalul penitenciar, reiese că tratamentul medical îi fusese administrat începând cu 18 august 2000. În cursul acestei perioade de spitalizare, reclamantului i-a fost administrat un tratament antidiabetic, antihipertensiv şi diuretic; evoluţia sa era „bună” sau „stabilă”, iar glicemia sa se situa la un nivel cuprins între 106-147 mg %.

17. De la 15 septembrie până la 11 octombrie 2000, reclamantul a fost transferat la secţia de boli cronice a spitalului penitenciar, în scopul de a fi supravegheat din punct de vedere medical şi pentru efectuarea unei expertize medico-legale. În cursul acestei perioade, glicemia reclamantului a fost de 156 mg %.

18. La 27 septembrie 2000, reclamantul a fost examinat de către comisia de expertiză pentru amânarea executării sau întreruperea pedepsei închisorii din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” (INML) (a se vedea infra pct. 28).  În urma unui consult oftalmologic efectuat la Spitalul Universitar Bucureşti, la recomandarea INML, a fost stabilit diagnosticul de retinopatie diabetică la ambii ochi, fiindu-i prescris reclamantului un tratament, precum şi necesitatea de a urma corect tratamentul pentru diabet. Expertiza medico-legală a constatat că bolile reclamantului puteau fi tratate în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, atâta timp cât erau strict respectate indicaţiile terapeutice.

19. În timpul spitalizării la secţia de boli cronice, reclamantul a fost diagnosticat ca fiind purtător de stafilococi, motiv pentru care i-a fost administrat un tratament. În plus, reclamantului i-a fost administrat tratamentul recomandat pentru bolile de care suferea.

20. La 11 octombrie 2000, reclamantul a fost transferat la secţia de boli infecţioase a spitalului penitenciar, datorită unei infecţii urinare, pentru care i-a fost administrat un tratament cu antibiotice. Reclamantul a continuat tratamentul pentru bolile cronice de care suferea. Conform fişei sale medicale, la 13 octombrie 2000, nivelul glicemiei reclamantului era de 98 mg %.

C. Confirmarea măsurii de arestare preventivă

 

21. La 14 august 2000, reclamantul a introdus la secretariatul Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiţie o cerere de revocare a arestării preventive şi o plângere împotriva

ordonanţei din 3 august 2000, în conformitate cu art. 140^1 C. proc. pen., solicitând revocarea

de către Tribunalul Teleorman a arestării sale preventive şi, în subsidiar, înlocuirea acestei

măsuri cu interdicţia de a părăsi oraşul. Acesta susţinea, dovedind cu certificate medicale, că

suferea, din 1993, de diabet, boală din cauza căreia începuse să îşi piardă vederea şi se

îmbolnăvise de Parkinson, şi că urma un tratament medical ce interzicea orice schimbare a

modului de viaţă şi a regimului alimentar. Reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize

medico-legale a stării sale de sănătate, al cărei rezultat ar fi permis să se stabilească dacă

putea sau nu să suporte regimul privativ de libertate. Aceste cereri au fost transmise la parchet

la 15 şi respectiv 16 august 2000.

22. Potrivit reclamantei, parchetul a trimis aceste cereri, la 21 august 2000, împreună cu

materialul de urmărire penală, la Tribunalul Teleorman, pe rolul căruia a fost înregistrată

plângerea la 24 august 2000.

23. Guvernul susţine că plângerea îndreptată împotriva ordonanţei de arestare preventivă,

împreună cu materialul de urmărire penală, a fost trimisă de către parchet Tribunalului

Teleorman în ziua de vineri, 18 august 2000. Cu toate acestea, datorită faptului că în zilele de

sâmbătă şi duminică serviciile poştale nu funcţionau, dosarul a fost trimis lunea următoare, iar

plângerea reclamantului a fost înregistrată de către tribunal la 24 august 2000.

24. Prin încheierea din 25 august 2000, pronunţată în camera de consiliu, în prezenţa

avocaţilor reclamantului, tribunalul a hotărât că arestarea preventivă a persoanei în cauză,

dispusă de parchet, era conformă cu legea, întrucât reclamantul fusese ascultat în prealabil de

procuror. şi că aceasta se justifica prin faptul că era necesară pentru buna desfăşurare a

urmăririi penale.

25. În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii de arest preventiv şi înlocuirea

acesteia cu interdicţia de a părăsi oraşul, tribunalul a apreciat că parchetul ar fi trebuit să se

pronunţe, în principiu, cu privire la această cerere. Cu toate acestea, tribunalul a examinat

cererea şi a hotărât că era nefondată. În această privinţă, tribunalul a subliniat că starea de

sănătate a reclamantului şi potenţiala agravare a acesteia în regimul privativ de libertate

puteau face obiectul unei investigaţii medico-legale, ale cărei concluzii urmau să fie analizate

ulterior de către un magistrat.

26. În urma recursului reclamantului, această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea

rămasă definitivă şi pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la încheierea şedinţei publice din

13 septembrie 2000.

D. Prima prelungire a arestării preventive a reclamantului

27. Cu ocazia şedinţei publice din 29 august 2000, avocaţii reclamantului au subliniat în

faţa Tribunalului Teleorman că dispoziţiile legale privind menţinerea arestării preventive nu

erau îndeplinite, ţinând seama de faptul că persoana în cauză era bolnavă şi spitalizată şi că,

prin urmare, nu putea reprezenta un pericol pentru ordinea publică. Avocaţii au solicitat din

nou efectuarea unei expertize medico-legale a stării de sănătate a reclamantului. Reclamantul

nu era prezent la această şedinţă.

28. Prin încheierea din aceeaşi zi, tribunalul a prelungit arestarea preventivă a

reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile. Tribunalul a admis cererea pentru

efectuarea expertizei medico-legale a stării de sănătate a reclamantului şi a dispus spitalizarea

reclamantului în spitalul penitenciar, pentru a fi examinat de către o comisie a INML şi pentru

a se stabili dacă bolile de care suferea puteau fi tratate în reţeaua medicală a Administraţiei

Naţionale a Penitenciarelor (a se vedea supra pct. 18).

29. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului reclamantului, prin hotărârea

rămasă definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 22 septembrie 2000. În afară de aceasta,

Curtea de Apel a hotărât că, deşi reclamantul nu a fost prezent la şedinţă, hotărârea a fost

pronunţată în mod legal în temeiul art. 159 alin. (3) C. proc. pen. potrivit căruia, în absenţa

inculpatului, era suficientă prezenţa apărătorului său, care fusese prezent la şedinţă.

E. Punerea în libertate a reclamantului

30. La şedinţa din 26 septembrie 2000, avocata reclamantului a recuzat completul de

judecată din cadrul Tribunalului Teleorman. Aceasta susţinea, de asemenea, că menţinerea

arestării preventive a reclamantului era o măsură abuzivă şi nelegală, deoarece nu fusese

adusă nicio probă prin care să se demonstreze pericolul pe care persoana respectivă l-ar fi

reprezentat pentru ordinea publică.

31. Prin încheierea din 26 septembrie 2000, tribunalul a prelungit arestarea reclamantului

pentru o durată de treizeci de zile şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru ca aceasta

să se pronunţe cu privire la cererea de recuzare.

32. Această hotărâre a fost anulată prin hotărârea rămasă definitivă a Curţii de Apel

Bucureşti, din 19 octombrie 2000, prin care s-a dispus punerea imediată în libertate a

reclamantului. Curtea de Apel a hotărât că prelungirea arestării preventive, dispusă la 26

septembrie 2000, era lovită de nulitate absolută, întrucât tribunalul nu avea competenţa de a

dispune o asemenea măsură.

33. La 19 octombrie 2000, la ora 14.33, grefa Curţii de Apel a comunicat dispozitivul

acestei hotărâri Penitenciarului Rahova. Deoarece reclamantul nu se afla aici, administraţia

penitenciarului a făcut demersuri pentru identificarea locului de detenţie a acestuia. La 20

octombrie 2000, la ora 7.19, după ce a constatat că reclamantul era spitalizat la spitalul

penitenciar din apropierea Penitenciarului Jilava, Penitenciarul Rahova a trimis ordonanţa de

punere în libertate a reclamantului la acest penitenciar. După verificarea autenticităţii

ordonanţei de punere în libertate, spitalul penitenciar l-a eliberat pe reclamant chiar în ziua

respectivă. Părţile nu au precizat ora punerii efective în libertate a reclamantului.

F. Decesul reclamantului

34. După punerea sa în libertate, de la 24 octombrie până la 13 noiembrie 2000,

reclamantul a fost spitalizat la Spitalul Judeţean Teleorman, unde a suferit trei intervenţii

oculare cu laser în scopul tratării orbirii. Din fişa de externare din spital, reiese că nivelul

glicemiei reclamantului era de 344 mg %. Acesta a încercat, de asemenea, să îşi trateze

afecţiunile cardiace mergând într-o staţiune balneară.

35. La 27 decembrie 2000, reclamantul a decedat în urma unui stop cardiac. În certificatul

său de deces, se constata că bolile care determinaseră decesul erau edem pulmonar acut,

cardiopatie ischemică, diabet şi obezitate.

G. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului

36. În urma rechizitoriului parchetului din 18 august 2000, reclamantul a fost trimis în

judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

37. Prin hotărârea din 31 mai 2002, tribunalul a hotărât că reclamantul săvârşise

infracţiunea de trafic de influenţă, astfel cum rezulta, printre altele, din procesul-verbal prin

care erau transcrise convorbirile sale telefonice, înregistrate pe bandă magnetică în urma

autorizării parchetului. Cu toate acestea, tribunalul a dispus încetarea procesului penal, ţinând

seama de decesul reclamantului.

38. În plus, acesta a dispus confiscarea, în favoarea statului, a sumei de 20 de milioane

RON, de la moştenitoarea acestuia, reclamanta. Tribunalul a respins argumentul invocat de

către văduva reclamantului, cu privire la nelegalitatea înregistrărilor pe bandă magnetică a

convorbirilor telefonice ale defunctului său soţ, subliniind că procesul-verbal de transcriere a

respectivelor convorbiri telefonice fusese verificat şi contrasemnat de către procurorul

responsabil cu urmărirea penală în cauză, în conformitate cu art. 91^2 C. proc. pen.

39. În urma apelului reclamantei, prin hotărârea din 29 octombrie 2002, Curtea de Apel

Craiova a anulat hotărârea primelor instanţe, în ceea ce priveşte confiscarea, susţinând că o

astfel de măsură era imputabilă exclusiv inculpatului. Nicio parte nu a formulat recurs

împotriva acestei hotărâri, care a rămas astfel definitivă.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

40.  La momentul faptelor, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea, la

art. 17 şi 41 combinate, dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală.

41. Începând cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 din 25 iunie 2003 privind

unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („O.U.G.

nr. 56/2003”), dreptul la asistenţă medicală (tratament medical, medicamente etc.) acordată

gratuit şi de către personal calificat a fost garantat în mod explicit (art. 12 şi 14 coroborate).

O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 275, publicată în Monitorul

Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006 („Legea nr. 275/2006”),

care a reluat la art. 50 şi 82 dispoziţiile menţionate anterior.

42. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală  („C. proc. pen.”), care

reglementează modalităţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum şi

utilizarea acestora ca mijloc de probă într-un proces penal, astfel cum erau în vigoare la

momentul faptelor, sunt descrise în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr.

71525/01, pct. 44-45, 26 aprilie 2007).

43. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală privind arestarea preventivă,

astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Calmanovici împotriva

României, (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008). Următoarele dispoziţii din Codul de procedură

penală, în vigoare la momentul faptelor şi înainte de modificările aduse de Legea nr.

281/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003, sunt, de asemenea,

relevante:

Art. 139

Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive

„(1) Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care

au determinat luarea măsurii.

(2) Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie

revocată din oficiu sau la cerere […].”

Art. 140^1

Plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror

„(1) Împotriva ordnanţei de arestare preventivă […] se poate face plângere la instanţa căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în fond.

(2) Plângerea împreună cu dosarul cauzei va fi trimisă instanţei prevăzute în alin. (1), în termen de 24 ore,

iar învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. [...]

(4) Plângerea se va cerceta în camera de consiliu.

(5) Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, asupra legalităţii măsurii, după ascultarea

învinuitului sau a inculpatului.

(6) Încheierea este supusă recursului. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru

cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă [...]

(8) Când consideră că măsura preventivă luată este ilegală, instanţa dispune revocarea arestării şi punerea

în libertate a învinuitului sau a inculpatului [...]”

ÎN DREPT

I. OBSERVAŢII PRELIMINARE

44. Curtea constată că reclamantul a decedat la 27 decembrie 2000 şi că văduva acestuia şi-

a exprimat dorinţa de a continua judecarea cauzei.

45. Curtea reaminteşte că, dacă decesul unui reclamant a survenit în cursul procedurii,

moştenitorii acestuia au, în principiu, dreptul de a continua procedura, cu condiţia să

demonstreze existenţa unui interes moral legitim, prin care să se justifice examinarea cererii

(Ahmet Sadik împotriva Greciei, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi

decizii 1996-V, p. 1651-1652, pct. 24-26).

46. Ţinând seama de obiectul prezentei cauze şi de toate elementele pe care le deţine,

Curtea estimează că doamna Saveta Răducu poate pretinde că are un interes suficient pentru a

justifica continuarea examinării cererii şi îi recunoaşte, prin urmare, dreptul de a se substitui

în continuare reclamantului în speţă [a se vedea hotărârile din cauzele Beljanski împotriva

Franţei, nr. 44070/98, din 7 februarie 2002; M.B. împotriva Poloniei (dec.), nr. 34091/96, din

8 martie 2001 şi Bursuc împotriva României (dec.), nr. 42066/98, 4 noiembrie 2003].

47. Curtea constată, de asemenea, că în corespondenţa sa cu Curtea, doamna Saveta

Răducu a prezentat noi capete de cerere. În ceea ce priveşte aceste capete de cerere, va avea

calitatea de „reclamantă” în prezenta procedură.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE

48. Reclamanta pretinde că a fost încălcat art. 2 din convenţie, susţinând că decesul soţului

ei a survenit ca urmare a abuzurilor autorităţilor. Aceasta subliniază că, refuzând să îi

administreze soţului său un tratament medical corespunzător în perioada în care s-a aflat sub

controlul lor, autorităţile au contribuit la agravarea bolilor de care suferea, ceea ce a

determinat decesul reclamantului. Dispoziţiile relevante ale art. 2 din convenţie sunt redactate

după cum urmează:

Art. 2

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.”

49. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

50. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

51. Reclamanta consideră că există o legătură de cauzalitate directă între lipsa

tratamentului medical din timpul arestării preventive a soţului său şi decesul acestuia, survenit

la 27 decembrie 2000. Aceasta evidenţiază faptul că, din fişele medicale ale soţului său, reiese

că acesta nu a primit tratament medical în perioada 3 - 19 august 2000. Reclamanta constată

că, chiar şi după această ultimă dată, autorităţile nu au făcut dovada administrării efective a

vreunui tratament. În afară de aceasta, condiţiile precare de igienă au contribuit la agravarea

stării de sănătate a soţului său, întrucât acesta din urmă a contractat şi alte boli datorită lipsei

de igienă.

52. Reclamanta subliniază că, la 16 august 2000, reclamantul a fost internat la spitalul

Cantacuzino în urma unei indispoziţii, în vederea efectuării unor examene medicale.

Reclamanta constată că, în urma analizelor efectuate în spital, la 16 august 2000, nivelul

glicemiei soţului său era de 303 mg % şi că, în urma examinării efectuate de către medicii de

la spitalul penitenciar, la 18 august 2000, fără să îi fie administrat vreun tratament, nivelul

glicemiei era de 106 mg %. Prin urmare, reclamanta consideră că aceste ultime rezultate sunt

false.

53. Reclamanta susţine că a vrut să îi acorde ea însăşi tratamentul necesar reclamantului,

dar că autorităţile penitenciarului i-au interzis să introducă în spitalul penitenciar

medicamente din afara acestuia.

54. Făcând trimitere la faptele relevante şi bazându-se pe documentele furnizate de

Ministerul Justiţiei, printre care comunicarea din 26 mai 2004, guvernul susţine că autorităţile

şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja viaţa reclamantului, acordându-i pe întreaga

perioadă a detenţiei sale, îngrijiri medicale adecvate, în scopul prevenirii unui deznodământ

nefericit. Potrivit guvernului, nu există niciun raport de cauzalitate între tratamentul medical

administrat reclamantului în reţeaua penitenciară şi decesul survenit datorită bolilor de care

suferea.

2. Motivarea Curţii

55. Curtea reiterează, mai întâi, că art. 2 § 1 prima teză obligă statul nu numai să nu

cauzeze în mod intenţionat moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a

proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (Taďs împotriva Franţei, nr. 39922/03, pct.

96, 1 iunie 2006, Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 89, CEDO 2001-III, şi

L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, Culegere 1998-III, pct. 36).

56. Obligaţia de a proteja viaţa persoanelor aflate în detenţie presupune, de asemenea, să li

se acorde cu diligenţă îngrijirile medicale care să prevină un deznodământ nefericit (Taďs,

citată anterior, pct. 98, şi Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 130, CEDO

2002-IV). Lipsa îngrijirilor medicale corespunzătoare poate constitui, astfel, o încălcare a

convenţiei (Huylu împotriva Turciei, nr. 52955/99, pct. 58, 16 noiembrie 2006).

57. În speţă, Curtea subliniază că nu s-a contestat că, în perioada 3 august - 20 octombrie

2000, reclamantul s-a aflat sub controlul autorităţilor ca urmare a arestării sale, care erau

informate cu privire la anamneza sa şi cu privire la faptul că starea sa de sănătate necesita

supraveghere şi tratament medical continue şi corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis,

Tarariyeva împotriva Rusiei, nr. 4353/03, pct. 76, 14 decembrie 2006). Pentru a aprecia

respectarea de către autorităţi a obligaţiilor pozitive ale acestora impuse de art. 2, Curtea va

examina modalitatea în care autorităţile penitenciare sau medicale au acordat îngrijirile

medicale impuse de starea de sănătate fizică a reclamantului, stare a cărei gravitate nu a fost

sau nu ar fi trebuit să fie omisă de autorităţile interne competente (Huylu, citată anterior, pct.

60).

58. Curtea observă că, la momentul arestării preventive, reclamantul suferea de diabet de

aproximativ zece ani, de cardiopatie ischemică, de hipertensiune arterială de aproximativ

cincisprezece ani şi de Parkinson. Din dosarul medical al reclamantului reiese că, în timpul

celor două săptămâni de detenţie la sediul Inspectoratului General al Poliţiei (şi anume în

perioada 3 - 16 august 2000), acesta nu a primit tratament specific şi adecvat pentru bolile de

care suferea. Curtea observă că guvernul nu a pus la dispoziţia Curţii documente care să

dovedească faptul că persoana în cauză a beneficiat într-adevăr de tratament medical în

această perioadă, iar comunicarea din 26 mai 2004 a Ministerului Justiţiei (a se vedea supra

pct. 54) nu conţine informaţii detaliate cu privire la îngrijirile acordate reclamantului pe

parcursul acestei perioade.

59. Deşi nu exclude posibilitatea ca această deficienţă să fi contribuit la agravarea stării de

sănătate a reclamantului, Curtea trebuie să verifice, pentru a stabili încălcarea de către

autorităţi a art. 2 din convenţie, dacă, ulterior, acestea din urmă i-au acordat reclamantului

tratamentul adecvat pentru patologiile de care suferea (Taďs, citată anterior, pct. 98).

60. În această privinţă, Curtea subliniază că, la 16 august 2000, reclamantul a fost examinat

pentru prima dată şi că, la 18 august 2000, acesta a început să urmeze un tratament medical la

spitalul penitenciar. Conform rezultatului analizelor şi al concluziilor medicale, acest

tratament a contribuit la ameliorarea stării de sănătate a reclamantului. Deşi reclamanta

contestă în totalitate eficienţa îngrijirilor acordate reclamantului după această dată, Curtea

observă că aceasta nu a prezentat mijloace de probă care să permită constatarea faptului că

tratamentul nu a fost administrat, iar concluziile medicilor şi ale analizelor erau eronate.

61. Nu se contestă faptul că, în perioada detenţiei, reclamantul a fost diagnosticat ca

suferind de retinopatie diabetică la ambii ochi, în urma unui control de specialitate efectuat la

un spital civil. Cu această ocazie, i-a fost recomandat un tratament, precum şi necesitatea de a

urma corect tratamentul pentru diabet. Curtea observă că autorităţile medicale civile nu au

indicat, la momentul respectiv, necesitatea unei intervenţii chirurgicale urgente în vederea

ameliorării stării de sănătate a reclamantului, deoarece tratamentul medical putea fi asigurat în

cadrul reţelei sanitare penitenciare. Curtea observă, de asemenea, că, dacă nu se contestă că

reclamantul a contractat alte două boli pe perioada detenţiei în spitalul penitenciar, chiar dacă

aceste boli se pot datora condiţiilor de igienă din spitalul penitenciar, aceste boli au fost luate

în considerare şi tratate în mod corespunzător de către personalul medical.

62. Curtea nu contestă că arestarea, precum şi urmărirea penală declanşată împotriva

reclamantului au putut să îi cauzeze acestuia din urmă o stare de stres şi de angoasă,

defavorabilă evoluţiei pozitive a bolilor de care suferea. Cu toate acestea, Curtea le consideră

inerente stării de arest şi constată că, în ciuda evoluţiei îngrijorătoare, la ieşirea din închisoare,

starea de sănătate a reclamantului era stabilizată ca urmare a tratamentului acordat de către

autorităţile medicale penitenciare.

63. Curtea subliniază, de asemenea că, după punerea sa în libertate, reclamantul a urmat un

tratament medical adecvat şi că decesul său a survenit la mai mult de două luni de la punerea

sa în libertate, şi anume la 27 decembrie 2000. Or, nicio expertiză medicală nu a stabilit o

legătură de cauzalitate între lipsa tratamentului medical pe perioada arestului preventiv şi

decesul reclamantului.

64. Deşi reprobabilă, lipsa acordării unui tratament medical la începutul detenţiei nu

permite, doar prin ea înseşi şi având în vedere împrejurările specifice în speţă, să se

concluzioneze că autorităţile române au contribuit la decesul reclamantului şi, prin urmare, nu

poate fi angajată răspunderea statului român în temeiul art. 2 din convenţie.

Rezultă că nu a fost încălcat art. 2 din convenţie.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENŢIE

65. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost arestat în mod nelegal, pentru aproximativ o zi

după pronunţarea hotărârii din 19 octombrie 2000 de către Curtea de Apel Bucureşti, care

dispusese punerea imediată în libertate a acestuia. Acesta invocă art. 5 § 1 din convenţie,

formulat după cum urmează:

„1 Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale.”

66. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

67. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

68. Văduva reclamantului, care a prezentat observaţiile cu privire la admisibilitatea şi

temeinicia cauzei, subliniază că reclamantul nu a fost pus imediat în libertate, în ciuda

hotărârii Curţii de Apel din 19 octombrie 2000.

69. Referindu-se la jurisprudenţa în materie, guvernul observă că reclamantul a fost pus în

libertate într-un termen rezonabil după pronunţarea hotărârii din 19 octombrie 2000 a Curţii

de Apel, întrucât autorităţile implicate au acţionat cu diligenţa necesară în acest scop. Mai

precis, guvernul evidenţiază că Penitenciarul Jilava a eliberat reclamantul chiar în ziua în care

ordonanţa de punere în libertate îi fusese trimisă şi după verificarea autenticităţii ordonanţei

respective la Curtea de Apel Bucureşti.

2. Motivarea Curţii

70. Curtea reaminteşte că lista excepţiilor dreptului la libertate ce figurează la art. 5 § 1 are

un caracter exhaustiv şi că numai o interpretare strictă se potriveşte cu scopul acestei

dispoziţii: să se asigure că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertate [Labita împotriva

Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 170, CEDO 2000-IV]. Prin urmare, îi revine sarcina de a

examina capetele de cerere referitoare la întârzierile în executarea unei hotărâri de punere în

libertate cu o atenţie deosebită (Bojinov împotriva Bulgariei, nr. 47799/99, pct. 36, 28

octombrie 2004). În afară de aceasta, Curtea reafirmă că, dacă o anumită întârziere în

executarea unei hotărâri de punere în libertate este adesea inevitabilă, aceasta trebuie să fie

redusă la minimum (Quinn împotriva Franţei, 22 martie 1995, pct. 42, seria A nr. 311 şi

Giulia Manzoni împotriva Italiei, 1 iulie 1997, pct. 25, Culegere de hotărâri şi decizii

1997-IV).

71. Curtea observă că, prin hotărârea rămasă definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 19

octombrie, s-a dispus punerea imediată în libertate a reclamantului. Cu toate că părţile nu

indică ora la care reclamantul a fost pus în libertate în mod efectiv, la 20 octombrie 2000,

Curtea observă că, în speţă, întârzierea în eliberarea reclamantului s-a datorat necesităţii

îndeplinirii formalităţilor administrative referitoare la punerea în libertate a acestuia.

72. Într-adevăr, menţinerea persoanei respective în arest a fost cauzată de trimiterea

eronată a ordinului de punere în libertate la Penitenciarul Rahova, în timp ce reclamantul se

afla în spitalul penitenciar Jilava. Este necesar să se constate că guvernul nu prezintă nicio

justificare pentru eroarea referitoare la trimiterea ordinului de punere în libertate. Potrivit

Curţii, este sarcina autorităţilor să arate o atenţie deosebită în vederea identificării locului

corect de detenţie a persoanei în cauză şi, astfel, a reducerii la minimum a timpului necesar

punerii în libertate a acesteia. Curtea constată că, în urma acestei erori, care nu a fost

rectificată de către autorităţi decât douăsprezece ore mai târziu, reclamantul a fost obligat să

mai petreacă o noapte în închisoare (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 77,

1 iulie 2008).

73. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea estimează că durata detenţiei

reclamantului de la 19 la 20 octombrie 2000 nu corespunde termenului minim inevitabil în

executarea unei hotărâri definitive prin care se dispunea eliberarea sa. Prin urmare, detenţia în

cauză nu se poate întemeia pe unul din alineatele art. 5 din convenţie.

Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 4 DIN CONVENŢIE

74. Reclamantul pretindea că plângerea sa împotriva ordonanţei de arestare nu a fost

soluţionată „într-un termen scurt”, în conformitate cu art. 5 § 4 din convenţie, formulat după

cum urmeaza:

„4.Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în

faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să

dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

75. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

 

B. Cu privire la fond

 

1. Argumentele părţilor

77. În observaţiile sale, văduva reclamantului consideră că întârzierea în examinarea

plângerii sale împotriva măsurii de arestare preventivă luate împotriva acestuia este

imputabilă autorităţilor. Ea afirmă că plângerea a fost depusă la 14 august 2000 la

secretariatul parchetului şi că, în conformitate cu art. 140^1 alin. (2) C. proc. pen., acesta din

urmă ar fi trebuit să trimită plângerea instanţei competente în termen de 24 de ore.

Reclamanta subliniază că autorităţile competente trebuie să îşi organizeze activitatea, astfel

încât să asigure respectarea acestei dispoziţii legale.

78. Făcând referire la cauza Delbec împotriva Franţei (nr. 43125/98, 18 iunie 2002),

guvernul susţine că, pentru perioada care trebuie luată în considerare, este necesar să se

constate că plângerea reclamantului împotriva ordonanţei de arestare preventivă emise de

procuror şi ajunsă la parchet la 16 august 2000, a fost primită de judecătorie la 24 august

2000. Potrivit guvernului, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei, şi anume faptul

că parchetul a fost sesizat într-o zi de vineri, acesta a respectat obligaţia legală de a transmite

plângerea penală la instanţa judiciară competentă în termen de 24 de ore. Aceasta din urmă a

pronunţat hotărârea la 25 august 2000. Guvernul a concluzionat că perioada care trebuia luată

în considerare era, în speţă, de nouă zile, perioadă care respectă cerinţa „termenului scurt”

impusă de art. 5 § 4, astfel cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii.

 

2. Motivarea Curţii

 

a) Perioada care trebuie luată în considerare

79. Curtea reiterează că garanţia care prevede dreptul unei persoane lipsite de liberate de a

obţine într-un termen scurt o hotărâre judecătorească cu privire la legalitatea reţinerii sale se

referă atât la procedura de apel, cât şi la cea din primă instanţă, pentru statele care au un

sistem cu grad dublu de jurisdicţie (Singh împotriva Republicii Cehe, nr. 60538/00, pct. 74,

25 ianuarie 2005). „Termenul” în cauză, care trebuie examinat ţinând seama de desfăşurarea

generală a procedurii şi de măsura în care întârzierile pot fi imputate conduitei reclamantului

sau a deciziilor sale, începe cu prezentarea unei acţiuni (sau a unei cereri de prelungire) în faţa

instanţei şi se încheie în ziua în care se pronunţă hotărârea în şedinţă publică sau, dacă o

asemenea lectură nu este prevăzută, în ziua comunicării deciziei către reclamant sau avocatul

său (a se vedea, mutatis mutandisRappaciuolo împotriva Italiei, nr. 76024/01, pct. 34, 19

mai 2005).

80. În speţă, Curtea observă că termenul care trebuie luat în considerare a început la 14

august 2000, dată la care plângerea a fost depusă la parchet, şi s-a încheiat la 13 septembrie

2000, dată la care a fost pronunţată hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti. În

consecinţă, termenul a fost, în speţă, de treizeci de zile pentru două grade de jurisdicţie.

 

b) Respectarea cerinţei de „termen scurt”

81. Curtea reaminteşte că respectarea dreptului oricărei persoane, conform art. 5 § 4 din

convenţie, de a obţine într-un termen scurt o hotărâre din partea unei instanţe cu privire la

legalitatea detenţiei sale trebuie apreciată având în vedere circumstanţele fiecărei cauze

(R.M.D. împotriva Elveţiei, hotărârea din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, pct. 42).

Totuşi, în principiu, având în vedere că este în joc libertatea unei persoane, statul trebuie să se

asigure că procedura se desfăşoară într-un interval minim de timp (Mayzit împotriva Rusiei,

nr. 63378/00, pct. 49, 20 ianuarie 2005).

82. De asemenea, Curtea reiterează faptul că scopul convenţiei nu este acela de a proteja

drepturile teoretice sau iluzorii, ci pe cele concrete şi efective (Airey împotriva Irlandei,

9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32). În analiza respectării cerinţei de „termen scurt” în

cadrul examinării legalităţii ordonanţei de arestare a reclamantului, emisă de procuror, Curtea

consideră că trebuie să se ţină seama şi de diferitele dispoziţii şi termene de procedură

prevăzute de dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis, Koendjbiharie împotriva Ţărilor de

Jos, hotărârea din 25 octombrie 1990, pct. 27, Seria A nr. 185-B).

83. Chiar dacă termenul de treizeci de zile nu este în sine excesiv, Curtea consideră că

acesta trebuie examinat în cadrul termenelor prevăzute de Codul de procedură penală şi al

circumstanţelor speţei. Curtea observă că a fost necesară o perioadă de zece zile pentru ca

plângerea reclamantului din 14 august 2000, depusă la parchetul competent, să fie înregistrată

la grefa tribunalului care trebuia să se pronunţe cu privire la aceasta. Or, conform dreptului

intern, dosarul ar fi trebuit trimis în termen de douăzeci şi patru de ore (a se vedea supra pct.

43). Deşi ar putea accepta ca justificare lipsa activităţii serviciilor poştale, Curtea constată că,

în speţă, această justificare nu poate acoperi lipsa de diligenţă a parchetului şi omiterea

acestuia cu privire la trimiterea dosarului către tribunal timp de zece zile. În plus, în măsura în

care reclamantul beneficia de un termen de trei zile pentru a formula recurs împotriva

încheierii din 25 august 2000, Curtea de Apel a pronunţat hotărârea cu şaisprezece zile mai

târziu.

84. Având în vedere lipsa oricărei justificări relevante pentru termenele menţionate anterior

şi faptul că era vorba de examinarea legalităţii ordonanţei de arestare emisă de procuror,

Curtea consideră că – în circumstanţele speţei – procedura în cauză s-a desfăşurat într-un

„termen scurt”, astfel cum cere art. 5 § 4 în sensul jurisprudenţei Curţii.

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 în această privinţă.

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE

85. Reclamantul denunţa încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie ca

urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice, citând art. 8 din convenţie, formulat după

cum urmează:

„1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a

corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest

amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară

pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii

faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

86. Guvernul contestă acest argument.

 

A. Cu privire la admisibilitate

87. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

 

B. Cu privire la fond

 

1. Argumentele părţilor

88. Reclamanta consideră că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice de către

serviciile speciale, în baza autorizării procurorului, constituie o ingerinţă care nu este

prevăzută de lege în sensul art. 8 § 2. din convenţie. Aceasta consideră că legea nu prevedea

garanţii împotriva arbitrarului şi evidenţiază faptul că autorizaţia înregistrării a fost emisă de

un procuror care nu este un magistrat în sensul jurisprudenţei convenţiei, iar această

autorizaţie nu a fost supusă vreunui control ulterior din partea unei instanţe independente.

89. Guvernul nu contestă că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea

vieţii sale private şi de familie, dar consideră, totuşi, că această ingerinţă îndeplinea condiţiile

impuse de art. 8 § 2.

90. Pentru a ajunge la această concluzie, guvernul susţine că ingerinţa era prevăzută de

lege, şi anume de art. 91^1-91^4 C. proc. pen., care îndeplinea condiţiile de accesibilitate şi de

previzibilitate. De asemenea, guvernul susţine că dispoziţiile de drept intern în materie

prezintă garanţii suficiente privind natura şi amploarea măsurii, motivele necesare pentru a

dispune o astfel de măsură, autorităţile competente în vederea adoptării şi controlării unei

astfel de măsuri. Guvernul consideră că, în speţă, ingerinţa era necesară, interceptarea

convorbirilor telefonice fiind realizată în scopul de a preveni şi de a pedepsi infracţiunile şi că

era, de asemenea, proporţională cu scopul legitim urmărit, deoarece autorităţile nu ar fi putut

obţine informaţiile respective prin mijloace mai puţin restrictive.

 

2. Motivarea Curţii

91. Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi

„corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor

astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva

reclamantului se interpretează ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea

dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit

din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, pct. 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o

dispută în speţă.

92. Curtea reaminteşte că, pentru a fi conformă cu aliniatul 2 al art. 8 din convenţie, o

astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu

numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să

fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr.

35394/97, pct. 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile

publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea

dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, citată anterior, pct. 67 şi Klass şi alţii

împotriva Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pct. 59).

93. În speţă, Curtea observă că părţile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinţei

îl constituie art. 91^1 - 91^4 C. proc. pen. Curtea reaminteşte că a examinat deja aceste

dispoziţii legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România

înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în

care a constatat că examinarea minuţioasă a acestora arăta deficienţe incompatibile cu gradul

minim de protecţie impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Calmanovici

citată anterior, pct. 121-126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să

conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.

94. Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003

care prevede numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de

arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu,

citată anterior, pct. 45-46 şi 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influenţa concluzia Curţii

în prezenta cauză.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.

VI. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

95. Reclamantul se plângea că a fost reţinut în mod nelegal la 3 august 2000, că a fost

arestat preventiv deşi nu existau probe solide că ar fi săvârşit infracţiunea şi că nu a fost

informat cu privire la motivele arestării sale preventive. De asemenea, acesta se plângea că, la

şedinţa din 29 august 2000, prelungirea arestării sale se hotărâse în absenţa sa. Reclamantul

invoca, de asemenea, o ingerinţă în dreptul său la protecţia sănătăţii şi un nivel de trai decent.

96. În prima sa scrisoare, fără să citeze vreun articol din convenţie, reclamantul invoca

incompatibilitatea dintre starea sa de sănătate şi detenţie. Cu toate acestea, în formularul

cererii, acest aspect a fost invocat din punct de vedere al art. 2 din convenţie. Prin urmare,

Curtea apreciază că este necesar să se constate că părţile nu au avut intenţia de a introduce o

plângere distinctă în temeiul art. 3 din convenţie.

97. În scrisoarea sa din 21 martie 2001, invocând art. 14 din convenţie, reclamanta invocă

o discriminare în dreptul reclamantului de a nu fi privat în mod nelegal de libertate, ţinând

seama de funcţia pe care acesta o ocupase în cadrul fostului regim comunist. Reclamanta se

plânge, de asemenea, de o atingere adusă dreptului familiei sale la viaţă privată, ca urmare a

înregistrării convorbirilor telefonice ale membrilor acestora. Prin scrisoarea din 19 aprilie

2004, în temeiul art. 5 § 1 şi 3 din convenţie, aceasta se plânge, în cele din urmă, că soţul său

a fost arestat preventiv de un procuror care nu era magistrat în sensul art. 5 § 3 citat anterior şi

că detenţia acestuia în perioada cuprinsă între 30 septembrie şi 20 octombrie 2000 era

nelegală, având în vedere că această măsură fusese anulată de Curtea de Apel.

98. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă

să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere

drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. În afară de aceasta, Curtea

subliniază că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din convenţie privind

neprezentarea „imediată” a reclamantului, ulterior reţinerii, în faţa unui magistrat, a fost

invocat pentru prima dată în faţa Curţii la 19 aprilie 2004, termenul impus de art. 35 din

convenţie nefiind respectat.

99. Reiese că acest capăt de cerere este fie tardiv, fie în mod vădit nefondat şi trebuie

respins în temeiul art. 35 din convenţie.

VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

100. Art. 41 din convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă

dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei

încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

 

A. Prejudiciu

101. Reclamanta pretinde 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, cauzat ca

urmare a decesului soţului său. Aceasta evidenţiază, de asemenea, consecinţele fizice şi

psihice la care soţul său a fost supus, ca urmare a detenţiei şi a absenţei tratamentului medical

care i-au provocat decesul.

102. Guvernul consideră că nu există niciun raport de cauzalitate între prejudiciul invocat

de reclamantă şi eventualele încălcări ale convenţiei, că suma pretinsă este excesivă şi că o

eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a

prejudiciului moral pretins.

103. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii

echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 5 § 1 şi 4 şi a art. 8 din convenţie. Curtea

consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Pronunţându-se în

echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, trebuie să i se acorde 7 000 EUR pentru

prejudiciul moral.

 

B. Cheltuieli de procedură

104. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, pretinde, de asemenea, 10 000

EUR pentru cheltuielile de procedură reprezentând onorariul avocatului, efectuate în cadrul

procedurii interne şi în faţa Curţii, pentru cheltuielile efectuate de reprezentantul său privind

transportul, taxele poştale şi traducerile. Reclamanta prezintă documente justificative privind

cheltuielile efectuate pentru corespondenţa cu Curtea.

105. Guvernul subliniază că reclamanta nu a prezentat niciun document justificativ pentru

a-şi susţine cererea privind onorariul avocatului.

106. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea

cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi

rezonabil al acestora. Curtea ia act de faptul că, la 4 mai 2007, suma de 850 EUR i-a fost

plătită avocatei reclamantei cu titlu de asistenţă judiciară. În speţă şi având în vedere

elementele pe care le deţine şi criteriile sus-menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să

se acorde reclamantei, pentru toate cheltuielile, suma de 150 EUR.

 

C. Dobânzi moratorii

107. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata

dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată

cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 2, pe art. 5

§ 1 şi 4 şi pe art. 8 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 2 din convenţie;

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie;

4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie;

5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie;

6. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 7 000 EUR (şapte

mii euro) pentru prejudiciul moral şi 150 EUR (o sută cincizeci euro) pentru cheltuielile de

procedură, care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii,

plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie

majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal

practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată

cu trei puncte procentuale;

7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 aprilie 2009, în temeiul art. 77

§ 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Preşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.