"nimeni nu e mai presus de lege"

art.5 din Conventie

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA SCUNDEANU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 10193/02)

HOTĂRÂRE

Strasbourg
2 februarie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Scundeanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, După ce a deliberat în camera de consiliu la 12 ianuarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 10193/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Scundeanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 22 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 30 aprilie 2003, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. La 24 martie 2009, în conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele Secţiei a treia a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A. Declanşarea urmăririi penale împotriva reclamantului
4. Reclamantul s-a născut în 1944 şi locuieşte în Comăneşti, judeţul Bacău.
5. La 31 mai 2001, în urma mai multor plângeri penale pentru înşelăciune depuse de
reprezentanţii mai multor societăţi comerciale care au colaborat cu societatea comercială unde
reclamantul era administrator, agenţii de poliţie din oraşul Comăneşti au informat reclamantul
cu privire la faptele care i se imputau. În aceeaşi zi, a fost declanşată urmărirea penală
împotriva sa. În acest context, reclamantul a depus o declaraţie privind faptele respective. Un
proces-verbal în care se atesta că persoana în cauză fusese informată cu privire la acuzaţiile
aduse împotriva sa a fost redactat în aceeaşi zi. O a doua declaraţie a reclamantului în acest
sens a fost depusă la 1 noiembrie 2001. Anchetatorii au trimis dosarul la parchet.

B. Arestarea preventivă şi menţinerea arestării preventive a reclamantului
6. La 2 noiembrie 2001, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Moineşti,
reclamantul a fost anchetat pentru înşelăciune. În aceeaşi zi, prin ordonanţa parchetului
pronunţată în temeiul art. 148 lit. f) şi h) C. proc. civ., reclamantul a fost arestat preventiv pe o
perioadă de treizeci de zile. Parchetul a reţinut că, între ianuarie şi august 2001, reclamantul a
emis mai multe cecuri fără acoperire, cauzând un prejudiciu de aproximativ 1 058 800 000 lei
[şi anume aproximativ 40 600 euro (EUR)] în patrimoniul mai multor societăţi comerciale
care colaboraseră cu societatea al cărui administrator era.
7. La data arestării preventive, procurorul N.M. l-a informat pe reclamant cu privire la
acuzaţiile aduse împotriva sa. Cu această ocazie, persoana în cauză a declarat că este
informată cu privire la faptele care îi erau imputate. A fost depusă la dosar o copie a acestei
declaraţii.
8. La 5 noiembrie 2001, reclamantul a fost adus în faţa judecătoriei pentru verificarea
legalităţii măsurii privative de libertate. Cu această ocazie, în conformitate cu art. 139 alin.
(34) C. proc. pen., reclamantul a solicitat revocarea măsurii arestării preventive din motive
medicale, afirmând că starea sa de sănătate nu era compatibilă cu o astfel de măsură. Acesta a
prezentat, în sprijinul cererii sale, raportul unei expertize medicale din 17 ianuarie 2000,
întocmit pe durata executării unei pedepse cu închisoarea anterioare. În această expertiză
medicală se menţiona că reclamantul suferea de hernie de disc şi de ciroză hepatică.
Judecătoria a decis amânarea şedinţei deoarece reclamantul nu semnase cererea de revocare.
9. La 6 noiembrie 2001, judecătoria a confirmat ordonanţa parchetului privind arestarea
preventivă a reclamantului. Instanţa a reţinut că reclamantul era recidivist şi că se impunea
menţinerea arestării preventive a acestuia pentru a se garanta buna desfăşurare a procedurii. În
ceea ce priveşte starea de sănătate a reclamantului, instanţa a considerat că, întrucât acesta a
refuzat să îşi trateze afecţiunile după punerea în libertate, în iunie 2000, situaţia îi era
imputabilă.
10. La 10 noiembrie 2001, aceiaşi anchetatori au trimis la parchet noi dosare de cercetare
penală conţinând alte plângeri penale pentru înşelăciune, depuse împotriva reclamantului de
către administratorii altor societăţi comerciale.
11. Reclamantul a contestat hotărârea în faţa Tribunalului Bacău în temeiul a două
expertize, una din martie 1993, iar cealaltă din ianuarie 2000.
12. La 15 noiembrie 2001, tribunalul a respins recursul, considerând că documentele
medicale prezentate nu confirmau afirmaţiile reclamantului cu privire la starea sa de sănătate
şi că acestea nu justificau, prin urmare, punerea sa în libertate.
13. Prin rechizitoriul din 22 noiembrie 2001, reclamantul a fost anchetat, de asemenea,
pentru fals şi uz de fals (infracţiune prevăzută de art. 282 C. pen.). O copie a acestui
rechizitoriu a fost depusă la dosar.
14. La 26 noiembrie 2001, parchetul de pe lângă judecătorie a solicitat instanţei
prelungirea arestării preventive a reclamantului. Acesta din urmă a solicitat revocarea acestei
măsuri invocând caracterul precar al stării sale de sănătate.
15. La 28 noiembrie 2001, reţinând amploarea prejudiciului potenţial cauzat de către
reclamant, judecătoria a respins cererea respectivă şi a prelungit măsura privativă de libertate
până în prima zi în care instanţa urma să se pronunţe cu privire la fondul cauzei.
16. La 7 septembrie 2002, reclamantul a solicitat din nou revocarea măsurii arestării
preventive din motive de sănătate. O cerere identică a fost depusă de M.E., administratoarea
societăţii comerciale în care reclamantul era asociat. Aceasta susţinea că situaţia care se afla la
originea acuzaţiilor aduse reclamantului era cauzată de un blocaj financiar.
17. La 8 ianuarie 2002, judecătoria a solicitat Laboratorului de medicină legală din Bacău
să efectueze o expertiză pentru a stabili dacă reclamantul putea fi îngrijit în penitenciarul-
spital sau dacă necesita îngrijiri speciale incompatibile cu regimul detenţiei.
18. La 4 februarie 2002, în lipsa informaţiilor din partea laboratorului, instanţa a decis
menţinerea arestării preventive a reclamantului. Aceasta a solicitat din nou informaţiile
medicale respective.
19. La 18 februarie 2002, instanţa a luat act de refuzul reclamantului de a se supune
investigaţiilor neurologice din laboratorul spitalului din Bacău. Aceasta a solicitat
Laboratorului de medicină legală din Iaşi să efectueze expertiza privind compatibilitatea stării
de sănătate a reclamantului cu regimul detenţiei.
20. La 7 martie 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a confirmat posibilitatea
efectuării expertizei medicale solicitate. La 18 martie 2002, ca urmare a cererii de amânare
formulate de reclamant, a fost stabilit un nou termen pentru pronunţarea unei hotărâri cu
privire la cererea sa de revocare. A doua zi, judecătoria a solicitat din nou Laboratorului de
medicină legală din Iaşi efectuarea expertizei. În aceeaşi zi, a dispus transferul reclamantului
la Penitenciarul Iaşi. Acest transfer a avut loc la 28 martie 2002.
21. La 1 aprilie 2002, judecătoria a decis din nou amânarea examinării cererii de revocare
din cauza absenţei reclamantului (ca urmare a transferului său la Penitenciarul Iaşi) şi a
raportului de expertiză medicală. Un nou termen a fost acordat Laboratorului de medicină
legală din Iaşi.
22. Acest laborator a informat judecătoria că un examen medical fusese efectuat la 8 aprilie
2002 şi că erau necesare examinări suplimentare. La 15 aprilie 2002, având în vedere această
comunicare, instanţa a decis să amâne examinarea cererii reclamantului.
23. La 20 aprilie 2002, aceasta a decis să amâne din nou examinarea cererii respective din
cauza rezilierii contractului de asistenţă judiciară încheiat între reclamant şi reprezentantul
său.
24. La 29 aprilie 2002, a solicitat din nou laboratorului din Iaşi să prezinte raportul de
expertiză necesar examinării cererii de revocare formulate de către reclamant.
25. La 30 mai 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a depus un raport de expertiză
medicală, efectuat la 8 aprilie 2002, în care medicii constatau că reclamantul suferea de „un
sindrom poliradicular cervical şi lombar nesistematizat, […] de hernie de disc, de hepatopatie
cronică, […] de angină pectorală stabilă, consecinţă a unui infarct, precum şi de cataractă”. În
ceea ce priveşte hernia de disc, medicii recomandau un examen RMN şi spitalizarea
reclamantului timp de o lună în vederea reeducării. Ei considerau că această afecţiune nu
putea fi tratată în cadrul penitenciarelor-spitale, deoarece necesita o reeducare cu o durată de
trei luni, supraveghere medicală şi un examen RMN, precum şi eventual o intervenţie
chirurgicală într-o clinică specializată.
26. La 31 mai 2002, reclamantul a recuzat procurorul însărcinat cu procedura penală
declanşată împotriva sa. Această cerere a fost respinsă de judecătorie ca nefondată.
27. La 3 iunie 2002, instanţa a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive ca
fiind inadmisibilă. Aceasta a reamintit că o asemenea cerere nu putea fi formulată decât în caz
de executare a unei pedepse definitive cu închisoarea, în urma unei condamnări definitive. Cu
toate acestea, instanţa a hotărât că pentru afecţiunile care nu puteau fi tratate în detenţie,
reclamantul trebuia spitalizat, sub escortă, în spitale private pentru a fi îngrijit.
28. Prin hotărârea din 11 iunie 2002, tribunalul a respins recursul reclamantului ca
nefondat. În cadrul şedinţei de judecată, reprezentantul parchetului a solicitat respingerea
recursului, deoarece, potrivit acestuia, infracţiunile pentru care reclamantul fusese arestat
preventiv erau foarte grave.
29. Judecătorii au apreciat că reclamantul suferea de bolile respective înainte de arestarea
sa preventivă şi că gravitatea acestora nu împiedicase luarea măsurii în cauză. Prin urmare, au
constatat că nu survenise nicio modificare, care să poată schimba circumstanţele în temeiul
cărora fusese luată această măsură.
Cu privire la starea de sănătate a reclamantului, instanţa de recurs a constatat:
„[...] din certificatele medicale nu reiese că ar fi necesară o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Chiar dacă
reclamantul s-ar îmbolnăvi în timpul arestării preventive, art. 139 alin. (2) C. proc. pen. nu ar fi aplicabil în speţă
[…] deoarece circumstanţele în temeiul cărora s-a dispus arestarea nu au dispărut. (...)
În temeiul decretului preşedinţial din 20 iulie 2000, [...] reclamantul a beneficiat de o graţiere individuală.
Această măsură de clemenţă a fost luată în temeiul certificatelor medicale stabilite înainte de 20 iulie 2000.
Atunci când a fost pus în libertate, reclamantul nu a urmat tratamentele medicale prescrise de către medici şi
a săvârşit alte infracţiuni.
Prezenta acţiune penală […] este caracterizată printr-o mare complexitate şi printr-un prejudiciu important; în
plus, inculpatul, care este recidivist, reprezintă un adevărat pericol pentru ordinea publică.
În consecinţă, pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal, arestarea preventivă a reclamantului pare a fi
necesară.”
30. La 10 iunie 2002, reclamantul a depus o nouă cerere de revocare a măsurii arestării
preventive care a fost respinsă în aceeaşi zi, printr-o încheiere. Recursul împotriva acestei
încheieri a fost respins la 22 august 2002 de tribunal. Instanţa a considerat că menţinerea
arestării preventive a reclamantului se impunea din cauza activităţii infracţionale pe care
acesta o desfăşurase în calitate de administrator a două societăţi comerciale şi a potenţialului
pericol pe care îl reprezenta dacă era pus în libertate. În continuare, a considerat că starea de
sănătate a reclamantului nu putea constitui un motiv de revocare, întrucât bolile sale nu
reprezentau urgenţe medicale.
31. Potrivit aceloraşi informaţii, la 26 august 2002, cu ocazia unei şedinţe care să permită
instanţei să soluţioneze fondul cauzei, reclamantul a introdus o nouă cerere de revocare a
măsurii arestării preventive. Această cerere a fost respinsă în aceeaşi zi. Reclamantul a
formulat recurs împotriva acestei decizii.
32. O nouă cerere identică a fost formulată la 23 iulie 2002 de către un administrator al
uneia dintre societăţile care îi aparţineau reclamantului. La 26 august 2002, judecătoria a
solicitat Laboratorului de medicină legală din Iaşi să efectueze o nouă expertiză medicală
privind posibilitatea de a acorda asistenţă în cazul afecţiunilor de care suferea persoana în
cauză în regim de detenţie.
33. Potrivit Guvernului, la 17 decembrie 2002, tribunalul a conexat toate dosarele cu
privire la cererile de revocare şi a respins recursul reclamantului ca inadmisibil.
34. La 8 ianuarie 2003, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a depus la dosar un raport
de expertiză întocmit la 12 decembrie 2002, care confirma afecţiunile reclamantului
(discopatie cervicală, hernie de disc, hipertensiune arterială de gradul al treilea, sechele după
infarct, angină pectorală stabilă şi cataractă nucleară la ochiul drept) şi constata că afecţiunile
cardiovasculare puteau fi tratate în regim de detenţie. În ceea ce priveşte hernia de disc,
medicii de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi au ajuns la următoarea concluzie:
„[...] Discopatia cervicală necesită un tratament antiinflamator […], iar pentru hernia de
disc există deja o indicaţie pentru un tratament neurochirurgical. Aceste afecţiuni nu presupun
un risc vital, dar întârzierea realizării unei intervenţii chirurgicale poate avea ca rezultat o
sciatică de natură paralitică, cu grave consecinţe ulterioare asupra stării de sănătate a
pacientului. Intervenţia chirurgicală nu poate fi efectuată în reţeaua de penitenciare-spital, ci
numai într-o clinică specializată aparţinând Ministerului Sănătăţii, un tratament cu o durată de
trei luni fiind necesar.”
35. La 13 ianuarie 2003, întemeindu-se pe concluziile raportului de expertiză medicală din
8 ianuarie 2003 şi considerând că starea de sănătate a reclamantului ar fi pusă în pericol dacă
nu ar avea loc intervenţia chirurgicală într-o clinică specializată, judecătoria a dispus
revocarea măsurii arestării preventive.
36. Elementele aflate la dosar nu arată dacă reclamantul a fost condamnat sau achitat
pentru presupusele infracţiuni care conduseseră la arestarea sa preventivă. Reclamantul nu a
informat Curtea cu privire la urmările acestei proceduri şi nici dacă a fost operat după punerea
sa în libertate.

C. Tratamentul medical al reclamantului
37. Trei expertize medicale efectuate în 1993, 1998 şi 1999 confirmau afecţiunile de care
suferea reclamantul (ciroză hepatică, discopatie lombară stângă, insuficienţă circulatorie cu
tulburări hemodinamice cerebrale, hemiplegie/hemibloc stâng, cataractă, cardiopatie cu
tulburări ale ritmului cardiac, toate aceste afecţiuni fiind în stadiu cronic).
38. Între 2 şi 7 noiembrie 2001, reclamantul a refuzat să se hrănească. La această ultimă
dată, a fost internat în spitalul din Moineşti cu diagnosticul de „criză de hipoglicemie”. A
doua zi, după ce a refuzat orice analize şi orice tratament, a fost externat.
39. Astfel cum reiese din fişa medicală întocmită de serviciul medical al penitenciarului de
pe lângă Ministerul Justiţiei, la 9 noiembrie 2001, reclamantul, suferind o criză de
hipoglicemie, a primit din partea medicilor spitalului din Moineşti un tratament de urgenţă
constând în perfuzii cu glucoză.
40. La 11 şi 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost spitalizat la Spitalul Judeţean Bacău
pentru o hipoglicemie cauzată de refuzul acestuia de a se hrăni. Cu această ocazie,
reclamantul a declarat că a suferit, în 1989, două accidente vasculare cerebrale. Medicii au
autorizat transferul său la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava.
41. La 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost spitalizat la Penitenciarul-Spital Jilava pentru
refuz de hrană, hipoglicemie, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac şi hemibloc stâng.
La 17 noiembrie 2001, acesta a refuzat să efectueze analizele medicale. După două zile, a
refuzat din nou să se hrănească, ceea ce i-a cauzat ameţeli şi crampe abdominale. Cu această
ocazie, medicii au confirmat cardiopatia cu tulburări ale ritmului cardiac şi au recomandat o
expertiză medico-legală pentru a stabili dacă afecţiunile de care suferea reclamantul puteau fi
tratate în reţeaua de penitenciare-spital.
42. La 8 decembrie 2001, după transferul său la Penitenciarul Bacău, reclamantul a fost
examinat de către medicii din penitenciarul-spital, care i-au administrat în special următoarele
medicamente: Isosorbit dinitrat, Aspacardin, Diclofenac şi Lipovitan pentru a trata
cardiopatia, hemiblocul, discopatia, hemiplegia şi ciroza. La 20 decembrie 2001, medicii i-au
administrat Isosorbit dinitrat, Aspacardin, Piafen, Doxicilină şi Bromhexin, pentru aceleaşi
afecţiuni. La 2 ianuarie 2002, reclamantul a fost tratat pentru aceleaşi afecţiuni (Isosorbit
dinitrat şi Aspacardin) şi pentru hernia de disc (Europirin). La 4 februarie şi la 6 martie 2002,
a fost tratat pentru hemipareză şi hipertensiune.
43. La 23 ianuarie 2001, reclamantul a fost examinat de medicii laboratorului medical din
Bacău, în special pentru afecţiunile cardiologice şi gastroenterologice. I s-a recomandat, de
asemenea, un tratament. În ceea ce priveşte examenul neurologic, fiind convins că neurologul
fusese implicat în arestarea sa, reclamantul a refuzat orice analiză şi orice examinare.
44. La 8 aprilie 2002, Laboratorul de medicină legală din Iaşi a efectuat un raport de
expertiză medicală (supra, pct. 25). La 22 aprilie 2002, medicii de la spitalul din Iaşi au
efectuat un examen oftalmologic. De la 23 la 29 aprilie 2002, reclamantul a fost spitalizat la
serviciul de neurologie de la spitalul din Iaşi pentru a fi examinat.
45. La 22 mai 2002, medicii de la Penitenciarul-Spital Bacău i-au administrat un tratament
pentru afecţiunile cardiologice (Diacordin, Furosemid, Nitromint, Farcovit, Meprobamat şi
Piroxicam). După două zile, reclamantul a refuzat să continue acest tratament. La 14 iunie şi
la 15 iulie 2002, aceiaşi medici i-au administrat un tratament pentru hipertensiunea arterială şi
ciroză.
46. De la 25 iulie la 11 august 2002, reclamantul a fost spitalizat pentru discopatie şi
monopareză în cadrul serviciului de neurologie de la Penitenciarul-Spital Jilava. Acesta a
refuzat investigaţiile medicale şi orice tratament.
47. La 9 septembrie 2002, medicii de la Penitenciarul-Spital Bacău i-au administrat un
tratament pentru hipertensiunea arterială şi, la 12 septembrie 2002, un tratament pentru ciroză
şi monopareză.
48. La 20 noiembrie 2002, reclamantul a fost internat la Spitalul Militar Iaşi pentru
discopatie (examen RMN). Medicii au constatat o „uşoară protruzie discală”. La 3 decembrie
2002, medicii de la spitalul din Bacău i-au administrat un tratament pentru afecţiunile
cardiologice, hepatită şi bronşită. La 11 decembrie, reclamantul a fost examinat de medicii de
la serviciul de neurochirurgie din Iaşi pentru discopatie, iar aceştia i-au administrat un
tratament. După şapte zile, persoana în cauză a refuzat un nou examen neurologic.
49. La 12 decembrie 2002, reclamantul a fost dus la Institutul de Medicină Legală din Iaşi
pentru o expertiză (a se vedea supra, pct. 34).
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
50. În ceea ce priveşte arestarea preventivă şi prelungirea acestei măsuri, dispoziţiile
relevante în speţă din Codul de procedură penală, astfel cum erau redactate la momentul
faptelor, precum şi esenţialul din practica internă privind noţiunea de „pericol pentru ordinea
publică” prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen., sunt descrise în hotărârea Mujea împotriva
României [(dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002] şi în hotărârea Calmanovici împotriva
României (nr. 42250/02, pct. 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie reţinut faptul că art. 148 C. proc.
pen. prevedea că arestarea preventivă nu putea fi solicitată de un procuror decât dacă se
îndeplineau, în mod cumulat, condiţiile art. 143 C. proc. pen. (probe sau indicii concludente în
ceea ce priveşte săvârşirea unei infracţiuni) şi unul dintre cazurile prevăzute la articolul în
cauză, în special: inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau
de la judecată [art. 148 alin. (1) lit. c)], există una din circumstanţele agravante [148 alin. (1)
lit. g)], inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică [148 alin.
(1) lit. h)]. Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai
motivat (art. 155).
51. Celelalte dispoziţii relevante în speţă ale Codului de procedură penală în vigoare la
momentul faptelor prevăd următoarele:

Art. 136
Scopul şi categoriile măsurilor preventive
„În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului
penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală [...], se poate lua
faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: […] alin. (1) lit. c) arestarea preventivă. [...] Măsura
arătată la art. 136 alin. (1) lit. c) se poate lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.”
Art. 1371
Aducerea la cunoştinţă a motivelor luării măsurilor preventive şi a învinuirii
„(1) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, motivele reţinerii sau ale arestării.
Învinuirea se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.
[...] instanţa de judecată ori, după caz, procurorul încunoştinţează despre măsura luată, în termen de 24 de
ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul,
consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.”
Art. 139
Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive
„Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii.
Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din
oficiu sau la cerere. [...]”
Art. 453
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
„Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în
imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va
găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa; [...]”
Art. 455
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
„Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi condiţiile prevăzute
în art. 453 […]”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
52. Reclamantul susţine că menţinerea arestării sale preventive între 2 noiembrie 2001 şi
13 ianuarie 2003 a reprezentat, ţinând seama de starea sa de sănătate precară, un tratament
inuman şi degradant. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor
53. Guvernul susţine că tratamentul invocat nu a atins gradul de gravitate necesar pentru a
intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Acesta consideră că arestarea preventivă a
reclamantului nu poate ridica, în sine, o problemă din perspectiva art. 3 din Convenţie şi că
refuzul de a pune în libertate o persoană bolnavă nu reprezintă un tratament contrar acestei
dispoziţii. Adaugă că, în schimb, statul are obligaţia pozitivă de a asigura un tratament
medical adecvat în cadrul penitenciarelor-spital şi, dacă starea de sănătate a unui deţinut
impune acest lucru, de a permite spitalizarea acestuia într-un spital civil.
54. De altfel, acesta afirmă că reclamantul a beneficiat de un tratament medical pentru
toate afecţiunile de care suferea. În această privinţă, prezintă un tabel care menţionează
afecţiunile de care suferea reclamantul, datele la care s-au administrat îngrijiri (de la 2
noiembrie 2001 la 18 decembrie 2002) şi unităţile medicale în care s-au administrat îngrijirile
(nouă examinări medicale în interiorul sistemului penitenciar, o internare într-un penitenciar-
spital şi 5 internări în spitale civile).
55. Potrivit Guvernului, anumite deficienţe în stabilirea diagnosticului sau în administrarea
unui tratament care ar fi fost mai adecvat nu pot fi considerate ca fiind contrare cerinţelor art.
3 din Convenţie. Guvernul afirmă că reţeaua de penitenciare-spital a fost modernizată şi că
aceasta poate să efectueze analize şi să ofere tratamente mai complexe. În ceea ce priveşte
starea de sănătate a reclamantului, Guvernul consideră că agravarea vechilor sale afecţiuni a
fost cauzată de greva foamei făcută de mai multe ori în semn de protest împotriva arestării
preventive, ceea ce i-ar fi accentuat anemia, astfel cum reieşea din registrele de observaţii
redactate de medicii din penitenciar. De asemenea, având în vedere examinările medicale ale
reclamantului şi perioadele de spitalizare şi de tratament de care a beneficiat, Guvernul
consideră că nu li se poate imputa autorităţilor nicio deficienţă în asigurarea unei asistenţe
medicale corespunzătoare afecţiunilor de care suferea reclamantul [Deligiannis împotriva
Greciei (dec.), nr. 5074/03, 5 iunie 2003]. Acesta solicită Curţii să aplice jurisprudenţa Kudła
împotriva Poloniei [(GC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000-XI] şi propune să se respingă
acest capăt de cerere ca incompatibil ratione materiae.
57. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El afirmă că medicii din penitenciarul-
spital nu i-au acordat un tratament adecvat pentru hernia de disc şi ciroza de care suferea şi că
acest lucru a dus la o paralizie. Contestă datele indicate în tabelul prezentat de Guvern şi
afirmă că nu a primit niciodată medicamente şi că nu a avut posibilitatea de a se îngriji cu
medicamentele trimise de familia sa.

2. Motivarea Curţii
58. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa
referitoare la monitorizarea şi tratamentul medical aplicat unei persoane private de libertate
[Kudła, citată anterior, pct. 91, Paladi împotriva Moldovei (GC), nr. 39806/05, pct. 71, 10
martie 2009, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 38, CEDO 2002-IX]. Deşi nu se
poate deduce din aceasta o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate,
art. 3 din Convenţie impune, în orice situaţie, statului să protejeze integritatea fizică a
persoanelor private de libertate, în special prin asigurarea îngrijirilor medicale necesare
(Rivičre împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 62, 11 iulie 2006).
59. În speţă, Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de omisiuni şi nereguli din
partea autorităţilor în furnizarea medicamentelor prescrise, necesare tratamentului afecţiunilor
sale (a se vedea, mutatis mutandis, Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, pct. 41, 15
ianuarie 2004). Prin urmare, Curtea va examina respectarea, de către autorităţi, a obligaţiei lor
pozitive de a-i asigura reclamantului, pe durata stării de detenţie, monitorizarea medicală,
precum şi tratamentul prescris de către medici pentru tratarea afecţiunilor respective şi, de
asemenea, va ţine seama de evoluţia stării sale de sănătate [I.T. împotriva României (dec.), nr.
40155/02, 24 noiembrie 2005].
60. Curtea ia act de faptul că reclamantul afirmă că nu a primit tratament medical pentru
discopatie şi ciroză şi că acest lucru a determinat paralizia de care suferă. În ceea ce priveşte
afecţiunile sale, Curtea observă că, astfel cum reiese din expertizele efectuate în 1993, 1998,
1999 şi 2000, reclamantul suferea deja de acestea înainte de 2 noiembrie 2001, data arestării
preventive, şi că, de asemenea, prezenta deja o hemiplegie stângă. Prin urmare, având în
vedere elementele de fapt incluse în dosar, aceste afecţiuni nu au fost cauzate de arestarea sa
preventivă şi, în concluzie, nu se poate considera că autorităţile sunt răspunzătoare de acest
lucru.
61. De asemenea, Curtea subliniază că afecţiunile de care suferea reclamantul (ciroză
hepatică, discopatie lombară stângă, insuficienţă circulatorie cu tulburări hemodinamice
cerebrale, hemiplegie/hemibloc stâng, cataractă, cardiopatie cu tulburări ale ritmului cardiac)
se aflau deja în stadiu cronic înainte de arestarea sa preventivă.
62. În ceea ce priveşte monitorizarea afecţiunilor efectuată după arestarea preventivă a
reclamantului, Curtea subliniază că monitorizarea a constat în principal în examinări
periodice, în urma cărora medicii puteau să analizeze datele colectate şi să adapteze
tratamentul care trebuia administrat. În această privinţă, din dosar reiese că persoana în cauză
a fost internată de mai multe ori, în special la Penitenciarul-Spital Jilava (supra, pct. 41 şi 46),
la spitalele civile din Moineşti (supra, pct. 38 şi 39) şi din Bacău (supra, pct. 40) şi că a fost
examinat în laboratoarele medico-legale din Bacău şi Iaşi (supra, pct. 43 şi, respectiv, 44), al
căror personal era competent pentru stabilirea unui bilanţ de sănătate în raport cu afecţiunile
de care suferea reclamantul, efectuarea analizelor şi administrarea unui tratament. Având în
vedere elementele aflate la dosar, Curtea constată că analizele şi tratamentele au fost efectuate
cu o anumită regularitate.
63. În ceea ce priveşte monitorizarea medicală a reclamantului, Curtea observă că din fişa
medicală reiese că acesta refuzase să se hrănească timp de mai multe săptămâni, ceea ce a
provocat crize de hipoglicemie.
64. De asemenea, Curtea observă că cererea de revocare a măsurii privative de libertate
formulată de reclamant se întemeia pe un vechi raport de expertiză, efectuat în 2000 în cadrul
unei alte proceduri privind o condamnare penală anterioară. Deşi este adevărat că, sesizate cu
privire la cererea de revocare, instanţele interne nu au reacţionat cu promptitudine pentru a
dispune efectuarea unei expertize medicale, nu este mai puţin adevărat că prima expertiză
efectuată nu indică, în mod cert, o stare de urgenţă, chiar dacă s-a constatat că unele dintre
afecţiuni trebuiau tratate în afara penitenciarelor-spital (supra, pct. 25). În afară de aceasta, cu
privire la necesitatea unei examinări şi a unui tratament pentru discopatie, Curtea observă că
acest lucru a fost posibil la 20 noiembrie 2002, la Spitalul Militar Iaşi. În cele din urmă,
Curtea ia act de refuzul reclamantului, după transferul într-un spital civil, de a efectua
analizele impuse de afecţiunile sale (supra, pct. 48 in fine). În această privinţă, subliniază, de
asemenea, atitudinea necooperantă a reclamantului, care s-a opus de mai multe ori
tratamentelor şi examinărilor medicale, fără niciun motiv obiectiv care să îi justifice
comportamentul (supra, pct. 43, 45, 46 şi 48 in fine). Curtea nu este convinsă că o asemenea
atitudine se poate explica prin starea psihologică a persoanei în cauză la momentul respectiv
şi, în orice caz, reclamantul nu susţine acest lucru.
65. În plus, Curtea observă că medicii de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi
indicaseră faptul că o soluţie de urgenţă nu se impunea în speţă, întrucât afecţiunile
reclamantului nu prezentau un „risc vital”, dar că era preferabil să nu se întârzie realizarea
unei asemenea intervenţii neurochirurgicale (supra, pct. 34).
66. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia nu ar fi primit
medicamentele la care se referă Guvernul, nimic din dosar nu permite coroborarea unei
asemenea afirmaţii.
67. După efectuarea unei evaluări globale a faptelor pe baza probelor prezentate în faţa sa,
Curtea consideră că autorităţile şi-au respectat obligaţia de a proteja sănătatea persoanei în
cauză; de asemenea, consideră că suferinţa pe care acesta din urmă pretinde că a resimţit-o din
cauza menţinerii detenţiei în pofida stării sale de sănătate nu a atins pragul minim de gravitate
impus de art. 3 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Corsaro împotriva Italiei (dec.),
nr. 69135/01, 6 noiembrie 2003, Dimitrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 50401/99, 26 mai
2005, şi Ene împotriva României (dec.), nr. 15110/05, 18 mai 2006].
68. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul
art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 2 DIN CONVENŢIE

Cu privire la admisibilitate
69. Invocând art. 5 § 2 din Convenţie, reclamantul afirmă că nu a fost informat cu privire la
motivele arestării sale şi cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa. Această dispoziţie este
formulată după cum urmează:
„2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”
70. Guvernul susţine că reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţiile de înşelăciune
aduse împotriva sa în aceeaşi zi în care a început ancheta penală; acesta trimite ca dovadă
copia unui proces-verbal întocmit în acest sens, depus la dosarul cererii. De asemenea, afirmă
că natura şi conţinutul informaţiilor oferite reclamantului i-au permis să beneficieze de un
recurs împotriva măsurii privative de libertate. În consecinţă, solicită Curţii să respingă acest
capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefondat.
71. Reclamantul consideră că acuzaţia adusă împotriva sa (înşelăciune) ar fi trebuit să fie
tratată ca un litigiu de natură civilă şi nu penală, întrucât se referea la utilizarea mai multor
bilete la ordin.
72. Curtea reaminteşte că art. 5 § 2 enunţă o garanţie fundamentală: orice persoană arestată
trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate. Această garanţie obligă la semnalarea către o
asemenea persoană, într-un limbaj simplu, accesibil, a motivelor juridice şi de fapt ale privării
sale de libertate astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei
instanţe în temeiul paragrafului 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste
informaţii „în termenul cel mai scurt”, dar poliţistul care îl arestează poate să nu i le ofere în
întregime la faţa locului. Pentru a stabili dacă a primit destule informaţii şi suficient de
repede, trebuie să se ţină seama de particularităţile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr.
51564/99, pct. 50, CEDO 2002-I).
73. În prezenta cauză, Curtea observă că, astfel cum reiese din declaraţia reclamantului din
2 noiembrie 2001, data arestării sale, persoana în cauză a fost informată cu privire la
acuzaţiile aduse împotriva sa (supra, pct. 7). În plus, observă că, la 5 noiembrie 2001, a avut
posibilitatea de a contesta legalitatea măsurii privative de libertate (supra, pct. 8).
74. Curtea consideră că informaţiile astfel oferite cu privire la motivele arestării din 2
noiembrie 2001 îndeplineau cerinţele art. 5 § 2 din Convenţie. Reiese că acest capăt de cerere
este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
75. Reclamantul pretinde că durata arestării sale preventive a depăşit limita rezonabilă
ţinând seama de faptele de care era acuzat. Acesta invocă art. 5 § 3, formulat după cum
urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […]
are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate
fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
76. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate
77. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35
§ 3 din Convenţie. De asemenea, subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la durata perioadei care trebuie luată în considerare
78. Curtea observă că reclamantul a fost privat de libertate între 2 noiembrie 2001 şi 13
ianuarie 2003 (a se vedea supra, pct. 6 şi 35).
79. Rezultă că durata detenţiei reclamantului, din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, a
durat un an, două luni şi unsprezece zile.

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei detenţiei
80. Guvernul susţine că, ţinând seama de circumstanţele cauzei, un an şi două luni de
arestare preventivă (de la 2 noiembrie 2001 la 13 ianuarie 2003) nu reprezintă o durată
nerezonabilă de detenţie în sensul art. 5 § 3 din Convenţie. Acesta susţine că reclamantul era
un recidivist care reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi că infracţiunea de care era
acuzat prezenta un grad ridicat de pericol social. De asemenea, afirmă că, dacă ar fi fost pusă
în libertate, ar fi existat un risc ca persoana în cauză să se sustragă justiţiei. Toate aceste
motive ar fi fost invocate de instanţele interne pentru a justifica menţinerea arestării
preventive a reclamantului. În cele din urmă, Guvernul insistă asupra complexităţii cauzei
(mai mult de douăzeci de societăţi comerciale se constituiseră părţi civile, au avut loc
patruzeci de şedinţe) şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii [Maresova şi Mares împotriva
Republicii Cehe (dec.), nr. 74365/01, 6 mai 2003].
81. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, existenţa unor
motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie
sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai
este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de
autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se
dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale
competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii [a se vedea,
printre altele, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 152-153, CEDO 2000-IV].
82. Având în vedere faptele relevante în speţă, Curtea consideră că existau motive
plauzibile pentru a suspecta că reclamantul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, şi
anume înşelăciunea (a se vedea supra, pct. 5).
83. Cu privire la pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal, acesta nu poate
fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev
împotriva Moldovei, nr. 9190/03, pct. 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul
tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5
în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune,
acesta nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să
indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier împotriva
Franţei, 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pct. 51).
84. Curtea reaminteşte că, în cauza Calmanovici (nr. 42250/02, pct. 101, 1 iulie 2008), a
concluzionat că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica
necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv timp de aproximativ trei luni şi
jumătate, având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în
caz de punere în libertate a persoanei în cauză, că acestea nu au examinat individual situaţia
acestuia şi că nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţie.
85. În speţă, după examinarea faptelor relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a
prezentat elemente care să conducă la o concluzie diferită. În speţă, reclamantul a fost
menţinut în arest preventiv timp de un an şi două luni fără să fi fost judecat pentru
infracţiunile de care era acuzat (supra, pct. 36). Or, cu excepţia ordonanţei procurorului din 2
noiembrie 2001 întemeiată pe art. 148 lit. f) şi h) C. proc. pen., toate celelalte hotărâri care au
dus la menţinerea arestării preventive a reclamantului s-au bazat în principal pe art. 148 lit. h)
C. proc. pen.
86. Curtea evidenţiază, în special, faptul că din deciziile relevante reiese că, precum în
cauza menţionată, instanţele interne nu au oferit motive concrete pentru a susţine argumentul
„pericolului pentru ordinea publică” şi pentru a justifica, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc.
pen., necesitatea menţinerii reclamantului în arest, deşi jurisprudenţa internă a precizat criterii
şi elemente de care trebuie să se ţină seama în cazul unei astfel de examinări şi că art. 155 C.
proc. pen. solicita instanţelor să ofere motive în acest temei. În principal, instanţele s-au
limitat la reproducerea textului acestui din urmă articol în mod stereotip (Calmanovici, citată
anterior, pct. 97).
87. În cele din urmă, astfel cum reiese din fapte, Curtea subliniază că instanţele interne nu
au invocat buna derulare a procedurii şi pericolul pentru ordinea publică decât de trei ori
(supra, pct. 10, 28 şi 30), în timp ce mandatul de arestare preventivă al reclamantului a fost
prelungit pentru mai mult de un an. Cu privire la eventuala piedică în calea bunei derulări a
procedurii, instanţele nu au prezentat niciodată dovezi în sprijinul acestei afirmaţii. În plus,
Curtea observă că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului,
profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării
uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 conţine cerinţa ca
autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situaţiei în cauză,
iar acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere (supra, pct. 10, 11, 15 şi 16) (a se
vedea, mutatis mutandis, Becciev, citată anterior, pct. 62, şi Calmanovici, citată anterior, pct.
98 şi 100).
88. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit
motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest
preventiv pentru perioada în cauză. Aceasta consideră că numai menţionarea stării de recidivă
a reclamantului nu este suficientă pentru a justifica o arestare preventivă pentru perioada în
cauză.
89. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se verifice şi dacă autorităţile naţionale
competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova
împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 in fine, 2 martie 2006). Aceste elemente îi sunt
suficiente Curţii pentru a stabili că, în speţă, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

A. Cu privire la art. 3 din Convenţie
90. În observaţiile sale din 3 septembrie 2003, în răspuns la cele ale Guvernului,
reclamantul a denunţat condiţiile materiale din Penitenciarul Botoşani, în special
suprapopularea (47 de persoane într-o cameră de 14 paturi) şi umilinţa îndurată din cauza
paraliziei care îl împiedica să se deplaseze, reprezentând, potrivit acestuia, tratamente contrare
art. 3 din Convenţie.
91. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată
decât în termen de şase luni de la data deciziei interne definitive pronunţate în cadrul normal
al epuizării căilor de atac interne care pot să ofere un mijloc eficient şi suficient pentru
repararea capetelor de cerere care fac obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac eficiente,
termenul de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 curge începând cu actul sau decizia incriminată şi,
atunci când este vorba de o situaţie continuă, începând cu sfârşitul acesteia [a se vedea, printre
altele, Mujea împotriva României (dec.) nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].
92. În speţă, Curtea evidenţiază că reclamantul a fost arestat preventiv prin ordonanţa
procurorului din 2 noiembrie 2001 şi că a fost eliberat la 13 ianuarie 2003, prin încheierea
pronunţată de Judecătoria Moineşti. Reiese că acest capăt de cerere invocat la 3 septembrie
2003 este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

B. Cu privire la art. 6 § 1 din Convenţie
93. Denunţând imposibilitatea de a se apăra în cursul procesului său penal, reclamantul se
plânge de o atingere adusă drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi
relevante în speţă prevăd următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de
către o instanţă independentă şi imparţială […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa. (...).”
94. Astfel cum reiese din elementele prezentate de părţi, Curtea observă că procedura
penală îndreptată împotriva reclamantului nu s-a soluţionat prin nicio decizie cu privire la
temeinicia acuzaţiilor aduse împotriva sa, persoana în cauză fiind eliberată din motive
medicale. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione
personae în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

C. Cu privire la art. 7 din Convenţie
95. Reclamantul denunţă o încălcare a art. 7 din Convenţie; afirmă că răspunderea sa era de
natură civilă şi nu penală, întrucât, potrivit acestuia, emiterea de bilete la ordin nu putea fi
calificată drept înşelăciue. Dispoziţia invocată se citeşte după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită,
nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o
omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate.”
96. Curtea observă că, la momentul faptelor, precum şi la data adoptării prezentei hotărâri,
înşelăciunea era prevăzută la art. 215 C. pen. În orice caz, din elementele prezentate de părţi
nu reiese că reclamantul a făcut obiectul unei condamnări în cadrul procedurii în litigiu.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione personae în
temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
97. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
98. La 24 martie 2009, după ce Curtea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea
şi fondul cauzei, reclamantului i s-a solicitat să trimită pretenţiile sale, înainte de 24 aprilie
2009, în temeiul art. 41 din Convenţie. Având în vedere că această cerere a rămas fără
răspuns, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5
§ 3 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte

SECŢIA A TREIA

CAUZA RĂDUCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

 

(Cererea nr. 70787/01)

 

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

21 aprilie 2009

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Răducu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer,  Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 70787/01 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Răducu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 decembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. În urma decesului reclamantului, la 27 decembrie 2000, văduva acestuia, doamna Saveta Răducu, şi-a exprimat, la 3 ianuarie 2001, dorinţa de a continua judecarea cauzei şi a sesizat Curtea cu noi capete de cerere. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să desemneze pe domnul Răducu „reclamantul” şi pe doamna Răducu „reclamanta” [Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI şi a se vedea infra pct. 44-47].

3. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Mirela Răducu,  avocată în Alexandria. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

4. Reclamantul se plângea, în special, de nelegalitatea arestării sale preventive, de durata procedurii de habeas corpus şi de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice. Reclamanta pretinde în special că decesul reclamantului poate fi imputat autorităţilor şi lipsei de îngrijiri medicale adecvate pe perioada arestării preventive a acestuia.

5. La 23 martie 2004, Curtea a hotărât să comunice guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 2, 5 § 1 şi 4 şi pe art. 8 din convenţie.

6. Prin decizia din 16 septembrie 2008, în conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, Curtea a hotărât să se pronunţe, în acelaşi timp, asupra admisibilităţii şi fondului cauzei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Reclamantul s-a născut în 1939 şi locuia în Alexandria. Reclamanta s-a născut în 1943 şi locuieşte în Alexandria.

A. Arestarea preventivă a reclamantului

8. La 2 august 2000, un terţ, F.M., împotriva căruia era în curs urmărirea penală, l-a denunţat pe reclamant, fost primar al oraşului Alexandria, la Inspectoratul General al Poliţiei, susţinând că acesta din urmă îi promisese să intervină în favoarea sa pe lângă autorităţi, în schimbul unei sume de bani.

9. În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, pentru o perioadă de cinci zile, în temeiul art. 91^1 şi 91^4 C. proc. pen. La 3 august 2000, a fost întocmit un proces-verbal în acest scop.

10. La 3 august 2000, autorităţile au organizat o acţiune pentru constatarea unei infracţiuni flagrante, în cursul căreia reclamantul a fost reţinut. În jurul orei 16, acesta a fost dus de către poliţişti la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. Procurorul însărcinat cu această anchetă a subliniat că reclamantul era urmărit penal deoarece promisese să intervină pe lângă autorităţi în favoarea unui terţ, împotriva căruia era în curs urmărirea penală, şi deoarece ceruse în schimb şi primise mită de la acesta.

11. În urma ordonanţei emise de procuror în aceeaşi zi, la ora 22, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen. Procurorul a motivat această decizie subliniind că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de care era învinuit reclamantul era mai mare de doi ani şi că lăsarea reclamantului în libertate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.

12. Reclamantul a fost închis la sediul Inspectoratului General al Poliţiei.

13. La 4 august 2000, soţia reclamantului a informat autorităţile, prezentând certificate medicale, că soţul ei suferea de diabet, de cardiopatie ischemică, de hipertensiune arterială, de Parkinson şi de obezitate şi că era dependent de tratamentul cu insulină. Reclamanta susţinea că, datorită acestor boli şi a vârstei sale înaintate, orice schimbare a condiţiilor de viaţă îi putea provoca moartea.

14. La 9 august 2000, avocata reclamantului a solicitat prim-procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie accesul la materialul de urmărire penală a clientului său şi ca toate actele de urmărire penală să fie realizate în prezenţa sa. Aceasta a solicitat, în special, să poată lua la cunoştinţă de conţinutul casetei audio care conţinea înregistrarea convorbirilor telefonice ale clientului său, pe baza căreia parchetul dispusese începerea urmăririi penale împotriva sa.

B. Agravarea stării de sănătate a reclamantului şi spitalizările sale

15. La 16 august 2000, în urma unei indispoziţii, reclamantul a fost dus la spitalul Cantacuzino. După examinare, medicii au constatat că avea o tensiune foarte mare şi un nivel al glicemiei de 303 mg %, în timp ce limita normală se situa între 65 şi 110 mg %. I-a fost prescris un tratament, precum şi necesitatea de a fi supravegheat medical la spitalul penitenciar Jilava („spitalul penitenciar”).

16. De la 17 august la 15 septembrie 2000, reclamantul a fost spitalizat la spitalul penitenciar, la secţia de boli interne. La 18 august 2000, în conformitate cu analizele efectuate în spitalul penitenciar, nivelul glicemiei reclamantului era de 106 mg %. Din fişa medicală a reclamantului, de la spitalul penitenciar, reiese că tratamentul medical îi fusese administrat începând cu 18 august 2000. În cursul acestei perioade de spitalizare, reclamantului i-a fost administrat un tratament antidiabetic, antihipertensiv şi diuretic; evoluţia sa era „bună” sau „stabilă”, iar glicemia sa se situa la un nivel cuprins între 106-147 mg %.

17. De la 15 septembrie până la 11 octombrie 2000, reclamantul a fost transferat la secţia de boli cronice a spitalului penitenciar, în scopul de a fi supravegheat din punct de vedere medical şi pentru efectuarea unei expertize medico-legale. În cursul acestei perioade, glicemia reclamantului a fost de 156 mg %.

18. La 27 septembrie 2000, reclamantul a fost examinat de către comisia de expertiză pentru amânarea executării sau întreruperea pedepsei închisorii din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” (INML) (a se vedea infra pct. 28).  În urma unui consult oftalmologic efectuat la Spitalul Universitar Bucureşti, la recomandarea INML, a fost stabilit diagnosticul de retinopatie diabetică la ambii ochi, fiindu-i prescris reclamantului un tratament, precum şi necesitatea de a urma corect tratamentul pentru diabet. Expertiza medico-legală a constatat că bolile reclamantului puteau fi tratate în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, atâta timp cât erau strict respectate indicaţiile terapeutice.

19. În timpul spitalizării la secţia de boli cronice, reclamantul a fost diagnosticat ca fiind purtător de stafilococi, motiv pentru care i-a fost administrat un tratament. În plus, reclamantului i-a fost administrat tratamentul recomandat pentru bolile de care suferea.

20. La 11 octombrie 2000, reclamantul a fost transferat la secţia de boli infecţioase a spitalului penitenciar, datorită unei infecţii urinare, pentru care i-a fost administrat un tratament cu antibiotice. Reclamantul a continuat tratamentul pentru bolile cronice de care suferea. Conform fişei sale medicale, la 13 octombrie 2000, nivelul glicemiei reclamantului era de 98 mg %.

C. Confirmarea măsurii de arestare preventivă

 

21. La 14 august 2000, reclamantul a introdus la secretariatul Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiţie o cerere de revocare a arestării preventive şi o plângere împotriva

ordonanţei din 3 august 2000, în conformitate cu art. 140^1 C. proc. pen., solicitând revocarea

de către Tribunalul Teleorman a arestării sale preventive şi, în subsidiar, înlocuirea acestei

măsuri cu interdicţia de a părăsi oraşul. Acesta susţinea, dovedind cu certificate medicale, că

suferea, din 1993, de diabet, boală din cauza căreia începuse să îşi piardă vederea şi se

îmbolnăvise de Parkinson, şi că urma un tratament medical ce interzicea orice schimbare a

modului de viaţă şi a regimului alimentar. Reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize

medico-legale a stării sale de sănătate, al cărei rezultat ar fi permis să se stabilească dacă

putea sau nu să suporte regimul privativ de libertate. Aceste cereri au fost transmise la parchet

la 15 şi respectiv 16 august 2000.

22. Potrivit reclamantei, parchetul a trimis aceste cereri, la 21 august 2000, împreună cu

materialul de urmărire penală, la Tribunalul Teleorman, pe rolul căruia a fost înregistrată

plângerea la 24 august 2000.

23. Guvernul susţine că plângerea îndreptată împotriva ordonanţei de arestare preventivă,

împreună cu materialul de urmărire penală, a fost trimisă de către parchet Tribunalului

Teleorman în ziua de vineri, 18 august 2000. Cu toate acestea, datorită faptului că în zilele de

sâmbătă şi duminică serviciile poştale nu funcţionau, dosarul a fost trimis lunea următoare, iar

plângerea reclamantului a fost înregistrată de către tribunal la 24 august 2000.

24. Prin încheierea din 25 august 2000, pronunţată în camera de consiliu, în prezenţa

avocaţilor reclamantului, tribunalul a hotărât că arestarea preventivă a persoanei în cauză,

dispusă de parchet, era conformă cu legea, întrucât reclamantul fusese ascultat în prealabil de

procuror. şi că aceasta se justifica prin faptul că era necesară pentru buna desfăşurare a

urmăririi penale.

25. În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii de arest preventiv şi înlocuirea

acesteia cu interdicţia de a părăsi oraşul, tribunalul a apreciat că parchetul ar fi trebuit să se

pronunţe, în principiu, cu privire la această cerere. Cu toate acestea, tribunalul a examinat

cererea şi a hotărât că era nefondată. În această privinţă, tribunalul a subliniat că starea de

sănătate a reclamantului şi potenţiala agravare a acesteia în regimul privativ de libertate

puteau face obiectul unei investigaţii medico-legale, ale cărei concluzii urmau să fie analizate

ulterior de către un magistrat.

26. În urma recursului reclamantului, această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea

rămasă definitivă şi pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la încheierea şedinţei publice din

13 septembrie 2000.

D. Prima prelungire a arestării preventive a reclamantului

27. Cu ocazia şedinţei publice din 29 august 2000, avocaţii reclamantului au subliniat în

faţa Tribunalului Teleorman că dispoziţiile legale privind menţinerea arestării preventive nu

erau îndeplinite, ţinând seama de faptul că persoana în cauză era bolnavă şi spitalizată şi că,

prin urmare, nu putea reprezenta un pericol pentru ordinea publică. Avocaţii au solicitat din

nou efectuarea unei expertize medico-legale a stării de sănătate a reclamantului. Reclamantul

nu era prezent la această şedinţă.

28. Prin încheierea din aceeaşi zi, tribunalul a prelungit arestarea preventivă a

reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile. Tribunalul a admis cererea pentru

efectuarea expertizei medico-legale a stării de sănătate a reclamantului şi a dispus spitalizarea

reclamantului în spitalul penitenciar, pentru a fi examinat de către o comisie a INML şi pentru

a se stabili dacă bolile de care suferea puteau fi tratate în reţeaua medicală a Administraţiei

Naţionale a Penitenciarelor (a se vedea supra pct. 18).

29. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului reclamantului, prin hotărârea

rămasă definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 22 septembrie 2000. În afară de aceasta,

Curtea de Apel a hotărât că, deşi reclamantul nu a fost prezent la şedinţă, hotărârea a fost

pronunţată în mod legal în temeiul art. 159 alin. (3) C. proc. pen. potrivit căruia, în absenţa

inculpatului, era suficientă prezenţa apărătorului său, care fusese prezent la şedinţă.

E. Punerea în libertate a reclamantului

30. La şedinţa din 26 septembrie 2000, avocata reclamantului a recuzat completul de

judecată din cadrul Tribunalului Teleorman. Aceasta susţinea, de asemenea, că menţinerea

arestării preventive a reclamantului era o măsură abuzivă şi nelegală, deoarece nu fusese

adusă nicio probă prin care să se demonstreze pericolul pe care persoana respectivă l-ar fi

reprezentat pentru ordinea publică.

31. Prin încheierea din 26 septembrie 2000, tribunalul a prelungit arestarea reclamantului

pentru o durată de treizeci de zile şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru ca aceasta

să se pronunţe cu privire la cererea de recuzare.

32. Această hotărâre a fost anulată prin hotărârea rămasă definitivă a Curţii de Apel

Bucureşti, din 19 octombrie 2000, prin care s-a dispus punerea imediată în libertate a

reclamantului. Curtea de Apel a hotărât că prelungirea arestării preventive, dispusă la 26

septembrie 2000, era lovită de nulitate absolută, întrucât tribunalul nu avea competenţa de a

dispune o asemenea măsură.

33. La 19 octombrie 2000, la ora 14.33, grefa Curţii de Apel a comunicat dispozitivul

acestei hotărâri Penitenciarului Rahova. Deoarece reclamantul nu se afla aici, administraţia

penitenciarului a făcut demersuri pentru identificarea locului de detenţie a acestuia. La 20

octombrie 2000, la ora 7.19, după ce a constatat că reclamantul era spitalizat la spitalul

penitenciar din apropierea Penitenciarului Jilava, Penitenciarul Rahova a trimis ordonanţa de

punere în libertate a reclamantului la acest penitenciar. După verificarea autenticităţii

ordonanţei de punere în libertate, spitalul penitenciar l-a eliberat pe reclamant chiar în ziua

respectivă. Părţile nu au precizat ora punerii efective în libertate a reclamantului.

F. Decesul reclamantului

34. După punerea sa în libertate, de la 24 octombrie până la 13 noiembrie 2000,

reclamantul a fost spitalizat la Spitalul Judeţean Teleorman, unde a suferit trei intervenţii

oculare cu laser în scopul tratării orbirii. Din fişa de externare din spital, reiese că nivelul

glicemiei reclamantului era de 344 mg %. Acesta a încercat, de asemenea, să îşi trateze

afecţiunile cardiace mergând într-o staţiune balneară.

35. La 27 decembrie 2000, reclamantul a decedat în urma unui stop cardiac. În certificatul

său de deces, se constata că bolile care determinaseră decesul erau edem pulmonar acut,

cardiopatie ischemică, diabet şi obezitate.

G. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului

36. În urma rechizitoriului parchetului din 18 august 2000, reclamantul a fost trimis în

judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

37. Prin hotărârea din 31 mai 2002, tribunalul a hotărât că reclamantul săvârşise

infracţiunea de trafic de influenţă, astfel cum rezulta, printre altele, din procesul-verbal prin

care erau transcrise convorbirile sale telefonice, înregistrate pe bandă magnetică în urma

autorizării parchetului. Cu toate acestea, tribunalul a dispus încetarea procesului penal, ţinând

seama de decesul reclamantului.

38. În plus, acesta a dispus confiscarea, în favoarea statului, a sumei de 20 de milioane

RON, de la moştenitoarea acestuia, reclamanta. Tribunalul a respins argumentul invocat de

către văduva reclamantului, cu privire la nelegalitatea înregistrărilor pe bandă magnetică a

convorbirilor telefonice ale defunctului său soţ, subliniind că procesul-verbal de transcriere a

respectivelor convorbiri telefonice fusese verificat şi contrasemnat de către procurorul

responsabil cu urmărirea penală în cauză, în conformitate cu art. 91^2 C. proc. pen.

39. În urma apelului reclamantei, prin hotărârea din 29 octombrie 2002, Curtea de Apel

Craiova a anulat hotărârea primelor instanţe, în ceea ce priveşte confiscarea, susţinând că o

astfel de măsură era imputabilă exclusiv inculpatului. Nicio parte nu a formulat recurs

împotriva acestei hotărâri, care a rămas astfel definitivă.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

40.  La momentul faptelor, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea, la

art. 17 şi 41 combinate, dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală.

41. Începând cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 din 25 iunie 2003 privind

unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („O.U.G.

nr. 56/2003”), dreptul la asistenţă medicală (tratament medical, medicamente etc.) acordată

gratuit şi de către personal calificat a fost garantat în mod explicit (art. 12 şi 14 coroborate).

O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 275, publicată în Monitorul

Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006 („Legea nr. 275/2006”),

care a reluat la art. 50 şi 82 dispoziţiile menţionate anterior.

42. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală  („C. proc. pen.”), care

reglementează modalităţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum şi

utilizarea acestora ca mijloc de probă într-un proces penal, astfel cum erau în vigoare la

momentul faptelor, sunt descrise în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr.

71525/01, pct. 44-45, 26 aprilie 2007).

43. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală privind arestarea preventivă,

astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Calmanovici împotriva

României, (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008). Următoarele dispoziţii din Codul de procedură

penală, în vigoare la momentul faptelor şi înainte de modificările aduse de Legea nr.

281/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003, sunt, de asemenea,

relevante:

Art. 139

Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive

„(1) Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care

au determinat luarea măsurii.

(2) Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie

revocată din oficiu sau la cerere […].”

Art. 140^1

Plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror

„(1) Împotriva ordnanţei de arestare preventivă […] se poate face plângere la instanţa căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în fond.

(2) Plângerea împreună cu dosarul cauzei va fi trimisă instanţei prevăzute în alin. (1), în termen de 24 ore,

iar învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. [...]

(4) Plângerea se va cerceta în camera de consiliu.

(5) Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, asupra legalităţii măsurii, după ascultarea

învinuitului sau a inculpatului.

(6) Încheierea este supusă recursului. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru

cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă [...]

(8) Când consideră că măsura preventivă luată este ilegală, instanţa dispune revocarea arestării şi punerea

în libertate a învinuitului sau a inculpatului [...]”

ÎN DREPT

I. OBSERVAŢII PRELIMINARE

44. Curtea constată că reclamantul a decedat la 27 decembrie 2000 şi că văduva acestuia şi-

a exprimat dorinţa de a continua judecarea cauzei.

45. Curtea reaminteşte că, dacă decesul unui reclamant a survenit în cursul procedurii,

moştenitorii acestuia au, în principiu, dreptul de a continua procedura, cu condiţia să

demonstreze existenţa unui interes moral legitim, prin care să se justifice examinarea cererii

(Ahmet Sadik împotriva Greciei, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi

decizii 1996-V, p. 1651-1652, pct. 24-26).

46. Ţinând seama de obiectul prezentei cauze şi de toate elementele pe care le deţine,

Curtea estimează că doamna Saveta Răducu poate pretinde că are un interes suficient pentru a

justifica continuarea examinării cererii şi îi recunoaşte, prin urmare, dreptul de a se substitui

în continuare reclamantului în speţă [a se vedea hotărârile din cauzele Beljanski împotriva

Franţei, nr. 44070/98, din 7 februarie 2002; M.B. împotriva Poloniei (dec.), nr. 34091/96, din

8 martie 2001 şi Bursuc împotriva României (dec.), nr. 42066/98, 4 noiembrie 2003].

47. Curtea constată, de asemenea, că în corespondenţa sa cu Curtea, doamna Saveta

Răducu a prezentat noi capete de cerere. În ceea ce priveşte aceste capete de cerere, va avea

calitatea de „reclamantă” în prezenta procedură.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE

48. Reclamanta pretinde că a fost încălcat art. 2 din convenţie, susţinând că decesul soţului

ei a survenit ca urmare a abuzurilor autorităţilor. Aceasta subliniază că, refuzând să îi

administreze soţului său un tratament medical corespunzător în perioada în care s-a aflat sub

controlul lor, autorităţile au contribuit la agravarea bolilor de care suferea, ceea ce a

determinat decesul reclamantului. Dispoziţiile relevante ale art. 2 din convenţie sunt redactate

după cum urmează:

Art. 2

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.”

49. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

50. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

51. Reclamanta consideră că există o legătură de cauzalitate directă între lipsa

tratamentului medical din timpul arestării preventive a soţului său şi decesul acestuia, survenit

la 27 decembrie 2000. Aceasta evidenţiază faptul că, din fişele medicale ale soţului său, reiese

că acesta nu a primit tratament medical în perioada 3 - 19 august 2000. Reclamanta constată

că, chiar şi după această ultimă dată, autorităţile nu au făcut dovada administrării efective a

vreunui tratament. În afară de aceasta, condiţiile precare de igienă au contribuit la agravarea

stării de sănătate a soţului său, întrucât acesta din urmă a contractat şi alte boli datorită lipsei

de igienă.

52. Reclamanta subliniază că, la 16 august 2000, reclamantul a fost internat la spitalul

Cantacuzino în urma unei indispoziţii, în vederea efectuării unor examene medicale.

Reclamanta constată că, în urma analizelor efectuate în spital, la 16 august 2000, nivelul

glicemiei soţului său era de 303 mg % şi că, în urma examinării efectuate de către medicii de

la spitalul penitenciar, la 18 august 2000, fără să îi fie administrat vreun tratament, nivelul

glicemiei era de 106 mg %. Prin urmare, reclamanta consideră că aceste ultime rezultate sunt

false.

53. Reclamanta susţine că a vrut să îi acorde ea însăşi tratamentul necesar reclamantului,

dar că autorităţile penitenciarului i-au interzis să introducă în spitalul penitenciar

medicamente din afara acestuia.

54. Făcând trimitere la faptele relevante şi bazându-se pe documentele furnizate de

Ministerul Justiţiei, printre care comunicarea din 26 mai 2004, guvernul susţine că autorităţile

şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja viaţa reclamantului, acordându-i pe întreaga

perioadă a detenţiei sale, îngrijiri medicale adecvate, în scopul prevenirii unui deznodământ

nefericit. Potrivit guvernului, nu există niciun raport de cauzalitate între tratamentul medical

administrat reclamantului în reţeaua penitenciară şi decesul survenit datorită bolilor de care

suferea.

2. Motivarea Curţii

55. Curtea reiterează, mai întâi, că art. 2 § 1 prima teză obligă statul nu numai să nu

cauzeze în mod intenţionat moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a

proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (Taďs împotriva Franţei, nr. 39922/03, pct.

96, 1 iunie 2006, Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 89, CEDO 2001-III, şi

L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, Culegere 1998-III, pct. 36).

56. Obligaţia de a proteja viaţa persoanelor aflate în detenţie presupune, de asemenea, să li

se acorde cu diligenţă îngrijirile medicale care să prevină un deznodământ nefericit (Taďs,

citată anterior, pct. 98, şi Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 130, CEDO

2002-IV). Lipsa îngrijirilor medicale corespunzătoare poate constitui, astfel, o încălcare a

convenţiei (Huylu împotriva Turciei, nr. 52955/99, pct. 58, 16 noiembrie 2006).

57. În speţă, Curtea subliniază că nu s-a contestat că, în perioada 3 august - 20 octombrie

2000, reclamantul s-a aflat sub controlul autorităţilor ca urmare a arestării sale, care erau

informate cu privire la anamneza sa şi cu privire la faptul că starea sa de sănătate necesita

supraveghere şi tratament medical continue şi corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis,

Tarariyeva împotriva Rusiei, nr. 4353/03, pct. 76, 14 decembrie 2006). Pentru a aprecia

respectarea de către autorităţi a obligaţiilor pozitive ale acestora impuse de art. 2, Curtea va

examina modalitatea în care autorităţile penitenciare sau medicale au acordat îngrijirile

medicale impuse de starea de sănătate fizică a reclamantului, stare a cărei gravitate nu a fost

sau nu ar fi trebuit să fie omisă de autorităţile interne competente (Huylu, citată anterior, pct.

60).

58. Curtea observă că, la momentul arestării preventive, reclamantul suferea de diabet de

aproximativ zece ani, de cardiopatie ischemică, de hipertensiune arterială de aproximativ

cincisprezece ani şi de Parkinson. Din dosarul medical al reclamantului reiese că, în timpul

celor două săptămâni de detenţie la sediul Inspectoratului General al Poliţiei (şi anume în

perioada 3 - 16 august 2000), acesta nu a primit tratament specific şi adecvat pentru bolile de

care suferea. Curtea observă că guvernul nu a pus la dispoziţia Curţii documente care să

dovedească faptul că persoana în cauză a beneficiat într-adevăr de tratament medical în

această perioadă, iar comunicarea din 26 mai 2004 a Ministerului Justiţiei (a se vedea supra

pct. 54) nu conţine informaţii detaliate cu privire la îngrijirile acordate reclamantului pe

parcursul acestei perioade.

59. Deşi nu exclude posibilitatea ca această deficienţă să fi contribuit la agravarea stării de

sănătate a reclamantului, Curtea trebuie să verifice, pentru a stabili încălcarea de către

autorităţi a art. 2 din convenţie, dacă, ulterior, acestea din urmă i-au acordat reclamantului

tratamentul adecvat pentru patologiile de care suferea (Taďs, citată anterior, pct. 98).

60. În această privinţă, Curtea subliniază că, la 16 august 2000, reclamantul a fost examinat

pentru prima dată şi că, la 18 august 2000, acesta a început să urmeze un tratament medical la

spitalul penitenciar. Conform rezultatului analizelor şi al concluziilor medicale, acest

tratament a contribuit la ameliorarea stării de sănătate a reclamantului. Deşi reclamanta

contestă în totalitate eficienţa îngrijirilor acordate reclamantului după această dată, Curtea

observă că aceasta nu a prezentat mijloace de probă care să permită constatarea faptului că

tratamentul nu a fost administrat, iar concluziile medicilor şi ale analizelor erau eronate.

61. Nu se contestă faptul că, în perioada detenţiei, reclamantul a fost diagnosticat ca

suferind de retinopatie diabetică la ambii ochi, în urma unui control de specialitate efectuat la

un spital civil. Cu această ocazie, i-a fost recomandat un tratament, precum şi necesitatea de a

urma corect tratamentul pentru diabet. Curtea observă că autorităţile medicale civile nu au

indicat, la momentul respectiv, necesitatea unei intervenţii chirurgicale urgente în vederea

ameliorării stării de sănătate a reclamantului, deoarece tratamentul medical putea fi asigurat în

cadrul reţelei sanitare penitenciare. Curtea observă, de asemenea, că, dacă nu se contestă că

reclamantul a contractat alte două boli pe perioada detenţiei în spitalul penitenciar, chiar dacă

aceste boli se pot datora condiţiilor de igienă din spitalul penitenciar, aceste boli au fost luate

în considerare şi tratate în mod corespunzător de către personalul medical.

62. Curtea nu contestă că arestarea, precum şi urmărirea penală declanşată împotriva

reclamantului au putut să îi cauzeze acestuia din urmă o stare de stres şi de angoasă,

defavorabilă evoluţiei pozitive a bolilor de care suferea. Cu toate acestea, Curtea le consideră

inerente stării de arest şi constată că, în ciuda evoluţiei îngrijorătoare, la ieşirea din închisoare,

starea de sănătate a reclamantului era stabilizată ca urmare a tratamentului acordat de către

autorităţile medicale penitenciare.

63. Curtea subliniază, de asemenea că, după punerea sa în libertate, reclamantul a urmat un

tratament medical adecvat şi că decesul său a survenit la mai mult de două luni de la punerea

sa în libertate, şi anume la 27 decembrie 2000. Or, nicio expertiză medicală nu a stabilit o

legătură de cauzalitate între lipsa tratamentului medical pe perioada arestului preventiv şi

decesul reclamantului.

64. Deşi reprobabilă, lipsa acordării unui tratament medical la începutul detenţiei nu

permite, doar prin ea înseşi şi având în vedere împrejurările specifice în speţă, să se

concluzioneze că autorităţile române au contribuit la decesul reclamantului şi, prin urmare, nu

poate fi angajată răspunderea statului român în temeiul art. 2 din convenţie.

Rezultă că nu a fost încălcat art. 2 din convenţie.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENŢIE

65. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost arestat în mod nelegal, pentru aproximativ o zi

după pronunţarea hotărârii din 19 octombrie 2000 de către Curtea de Apel Bucureşti, care

dispusese punerea imediată în libertate a acestuia. Acesta invocă art. 5 § 1 din convenţie,

formulat după cum urmează:

„1 Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale.”

66. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

67. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

68. Văduva reclamantului, care a prezentat observaţiile cu privire la admisibilitatea şi

temeinicia cauzei, subliniază că reclamantul nu a fost pus imediat în libertate, în ciuda

hotărârii Curţii de Apel din 19 octombrie 2000.

69. Referindu-se la jurisprudenţa în materie, guvernul observă că reclamantul a fost pus în

libertate într-un termen rezonabil după pronunţarea hotărârii din 19 octombrie 2000 a Curţii

de Apel, întrucât autorităţile implicate au acţionat cu diligenţa necesară în acest scop. Mai

precis, guvernul evidenţiază că Penitenciarul Jilava a eliberat reclamantul chiar în ziua în care

ordonanţa de punere în libertate îi fusese trimisă şi după verificarea autenticităţii ordonanţei

respective la Curtea de Apel Bucureşti.

2. Motivarea Curţii

70. Curtea reaminteşte că lista excepţiilor dreptului la libertate ce figurează la art. 5 § 1 are

un caracter exhaustiv şi că numai o interpretare strictă se potriveşte cu scopul acestei

dispoziţii: să se asigure că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertate [Labita împotriva

Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 170, CEDO 2000-IV]. Prin urmare, îi revine sarcina de a

examina capetele de cerere referitoare la întârzierile în executarea unei hotărâri de punere în

libertate cu o atenţie deosebită (Bojinov împotriva Bulgariei, nr. 47799/99, pct. 36, 28

octombrie 2004). În afară de aceasta, Curtea reafirmă că, dacă o anumită întârziere în

executarea unei hotărâri de punere în libertate este adesea inevitabilă, aceasta trebuie să fie

redusă la minimum (Quinn împotriva Franţei, 22 martie 1995, pct. 42, seria A nr. 311 şi

Giulia Manzoni împotriva Italiei, 1 iulie 1997, pct. 25, Culegere de hotărâri şi decizii

1997-IV).

71. Curtea observă că, prin hotărârea rămasă definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 19

octombrie, s-a dispus punerea imediată în libertate a reclamantului. Cu toate că părţile nu

indică ora la care reclamantul a fost pus în libertate în mod efectiv, la 20 octombrie 2000,

Curtea observă că, în speţă, întârzierea în eliberarea reclamantului s-a datorat necesităţii

îndeplinirii formalităţilor administrative referitoare la punerea în libertate a acestuia.

72. Într-adevăr, menţinerea persoanei respective în arest a fost cauzată de trimiterea

eronată a ordinului de punere în libertate la Penitenciarul Rahova, în timp ce reclamantul se

afla în spitalul penitenciar Jilava. Este necesar să se constate că guvernul nu prezintă nicio

justificare pentru eroarea referitoare la trimiterea ordinului de punere în libertate. Potrivit

Curţii, este sarcina autorităţilor să arate o atenţie deosebită în vederea identificării locului

corect de detenţie a persoanei în cauză şi, astfel, a reducerii la minimum a timpului necesar

punerii în libertate a acesteia. Curtea constată că, în urma acestei erori, care nu a fost

rectificată de către autorităţi decât douăsprezece ore mai târziu, reclamantul a fost obligat să

mai petreacă o noapte în închisoare (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 77,

1 iulie 2008).

73. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea estimează că durata detenţiei

reclamantului de la 19 la 20 octombrie 2000 nu corespunde termenului minim inevitabil în

executarea unei hotărâri definitive prin care se dispunea eliberarea sa. Prin urmare, detenţia în

cauză nu se poate întemeia pe unul din alineatele art. 5 din convenţie.

Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 4 DIN CONVENŢIE

74. Reclamantul pretindea că plângerea sa împotriva ordonanţei de arestare nu a fost

soluţionată „într-un termen scurt”, în conformitate cu art. 5 § 4 din convenţie, formulat după

cum urmeaza:

„4.Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în

faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să

dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

75. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

 

B. Cu privire la fond

 

1. Argumentele părţilor

77. În observaţiile sale, văduva reclamantului consideră că întârzierea în examinarea

plângerii sale împotriva măsurii de arestare preventivă luate împotriva acestuia este

imputabilă autorităţilor. Ea afirmă că plângerea a fost depusă la 14 august 2000 la

secretariatul parchetului şi că, în conformitate cu art. 140^1 alin. (2) C. proc. pen., acesta din

urmă ar fi trebuit să trimită plângerea instanţei competente în termen de 24 de ore.

Reclamanta subliniază că autorităţile competente trebuie să îşi organizeze activitatea, astfel

încât să asigure respectarea acestei dispoziţii legale.

78. Făcând referire la cauza Delbec împotriva Franţei (nr. 43125/98, 18 iunie 2002),

guvernul susţine că, pentru perioada care trebuie luată în considerare, este necesar să se

constate că plângerea reclamantului împotriva ordonanţei de arestare preventivă emise de

procuror şi ajunsă la parchet la 16 august 2000, a fost primită de judecătorie la 24 august

2000. Potrivit guvernului, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei, şi anume faptul

că parchetul a fost sesizat într-o zi de vineri, acesta a respectat obligaţia legală de a transmite

plângerea penală la instanţa judiciară competentă în termen de 24 de ore. Aceasta din urmă a

pronunţat hotărârea la 25 august 2000. Guvernul a concluzionat că perioada care trebuia luată

în considerare era, în speţă, de nouă zile, perioadă care respectă cerinţa „termenului scurt”

impusă de art. 5 § 4, astfel cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii.

 

2. Motivarea Curţii

 

a) Perioada care trebuie luată în considerare

79. Curtea reiterează că garanţia care prevede dreptul unei persoane lipsite de liberate de a

obţine într-un termen scurt o hotărâre judecătorească cu privire la legalitatea reţinerii sale se

referă atât la procedura de apel, cât şi la cea din primă instanţă, pentru statele care au un

sistem cu grad dublu de jurisdicţie (Singh împotriva Republicii Cehe, nr. 60538/00, pct. 74,

25 ianuarie 2005). „Termenul” în cauză, care trebuie examinat ţinând seama de desfăşurarea

generală a procedurii şi de măsura în care întârzierile pot fi imputate conduitei reclamantului

sau a deciziilor sale, începe cu prezentarea unei acţiuni (sau a unei cereri de prelungire) în faţa

instanţei şi se încheie în ziua în care se pronunţă hotărârea în şedinţă publică sau, dacă o

asemenea lectură nu este prevăzută, în ziua comunicării deciziei către reclamant sau avocatul

său (a se vedea, mutatis mutandisRappaciuolo împotriva Italiei, nr. 76024/01, pct. 34, 19

mai 2005).

80. În speţă, Curtea observă că termenul care trebuie luat în considerare a început la 14

august 2000, dată la care plângerea a fost depusă la parchet, şi s-a încheiat la 13 septembrie

2000, dată la care a fost pronunţată hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti. În

consecinţă, termenul a fost, în speţă, de treizeci de zile pentru două grade de jurisdicţie.

 

b) Respectarea cerinţei de „termen scurt”

81. Curtea reaminteşte că respectarea dreptului oricărei persoane, conform art. 5 § 4 din

convenţie, de a obţine într-un termen scurt o hotărâre din partea unei instanţe cu privire la

legalitatea detenţiei sale trebuie apreciată având în vedere circumstanţele fiecărei cauze

(R.M.D. împotriva Elveţiei, hotărârea din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, pct. 42).

Totuşi, în principiu, având în vedere că este în joc libertatea unei persoane, statul trebuie să se

asigure că procedura se desfăşoară într-un interval minim de timp (Mayzit împotriva Rusiei,

nr. 63378/00, pct. 49, 20 ianuarie 2005).

82. De asemenea, Curtea reiterează faptul că scopul convenţiei nu este acela de a proteja

drepturile teoretice sau iluzorii, ci pe cele concrete şi efective (Airey împotriva Irlandei,

9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32). În analiza respectării cerinţei de „termen scurt” în

cadrul examinării legalităţii ordonanţei de arestare a reclamantului, emisă de procuror, Curtea

consideră că trebuie să se ţină seama şi de diferitele dispoziţii şi termene de procedură

prevăzute de dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis, Koendjbiharie împotriva Ţărilor de

Jos, hotărârea din 25 octombrie 1990, pct. 27, Seria A nr. 185-B).

83. Chiar dacă termenul de treizeci de zile nu este în sine excesiv, Curtea consideră că

acesta trebuie examinat în cadrul termenelor prevăzute de Codul de procedură penală şi al

circumstanţelor speţei. Curtea observă că a fost necesară o perioadă de zece zile pentru ca

plângerea reclamantului din 14 august 2000, depusă la parchetul competent, să fie înregistrată

la grefa tribunalului care trebuia să se pronunţe cu privire la aceasta. Or, conform dreptului

intern, dosarul ar fi trebuit trimis în termen de douăzeci şi patru de ore (a se vedea supra pct.

43). Deşi ar putea accepta ca justificare lipsa activităţii serviciilor poştale, Curtea constată că,

în speţă, această justificare nu poate acoperi lipsa de diligenţă a parchetului şi omiterea

acestuia cu privire la trimiterea dosarului către tribunal timp de zece zile. În plus, în măsura în

care reclamantul beneficia de un termen de trei zile pentru a formula recurs împotriva

încheierii din 25 august 2000, Curtea de Apel a pronunţat hotărârea cu şaisprezece zile mai

târziu.

84. Având în vedere lipsa oricărei justificări relevante pentru termenele menţionate anterior

şi faptul că era vorba de examinarea legalităţii ordonanţei de arestare emisă de procuror,

Curtea consideră că – în circumstanţele speţei – procedura în cauză s-a desfăşurat într-un

„termen scurt”, astfel cum cere art. 5 § 4 în sensul jurisprudenţei Curţii.

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 în această privinţă.

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE

85. Reclamantul denunţa încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie ca

urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice, citând art. 8 din convenţie, formulat după

cum urmează:

„1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a

corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest

amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară

pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii

faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

86. Guvernul contestă acest argument.

 

A. Cu privire la admisibilitate

87. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

 

B. Cu privire la fond

 

1. Argumentele părţilor

88. Reclamanta consideră că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice de către

serviciile speciale, în baza autorizării procurorului, constituie o ingerinţă care nu este

prevăzută de lege în sensul art. 8 § 2. din convenţie. Aceasta consideră că legea nu prevedea

garanţii împotriva arbitrarului şi evidenţiază faptul că autorizaţia înregistrării a fost emisă de

un procuror care nu este un magistrat în sensul jurisprudenţei convenţiei, iar această

autorizaţie nu a fost supusă vreunui control ulterior din partea unei instanţe independente.

89. Guvernul nu contestă că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea

vieţii sale private şi de familie, dar consideră, totuşi, că această ingerinţă îndeplinea condiţiile

impuse de art. 8 § 2.

90. Pentru a ajunge la această concluzie, guvernul susţine că ingerinţa era prevăzută de

lege, şi anume de art. 91^1-91^4 C. proc. pen., care îndeplinea condiţiile de accesibilitate şi de

previzibilitate. De asemenea, guvernul susţine că dispoziţiile de drept intern în materie

prezintă garanţii suficiente privind natura şi amploarea măsurii, motivele necesare pentru a

dispune o astfel de măsură, autorităţile competente în vederea adoptării şi controlării unei

astfel de măsuri. Guvernul consideră că, în speţă, ingerinţa era necesară, interceptarea

convorbirilor telefonice fiind realizată în scopul de a preveni şi de a pedepsi infracţiunile şi că

era, de asemenea, proporţională cu scopul legitim urmărit, deoarece autorităţile nu ar fi putut

obţine informaţiile respective prin mijloace mai puţin restrictive.

 

2. Motivarea Curţii

91. Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi

„corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor

astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva

reclamantului se interpretează ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea

dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit

din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, pct. 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o

dispută în speţă.

92. Curtea reaminteşte că, pentru a fi conformă cu aliniatul 2 al art. 8 din convenţie, o

astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu

numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să

fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr.

35394/97, pct. 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile

publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea

dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, citată anterior, pct. 67 şi Klass şi alţii

împotriva Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pct. 59).

93. În speţă, Curtea observă că părţile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinţei

îl constituie art. 91^1 - 91^4 C. proc. pen. Curtea reaminteşte că a examinat deja aceste

dispoziţii legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România

înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în

care a constatat că examinarea minuţioasă a acestora arăta deficienţe incompatibile cu gradul

minim de protecţie impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Calmanovici

citată anterior, pct. 121-126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să

conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.

94. Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003

care prevede numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de

arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu,

citată anterior, pct. 45-46 şi 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influenţa concluzia Curţii

în prezenta cauză.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.

VI. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

95. Reclamantul se plângea că a fost reţinut în mod nelegal la 3 august 2000, că a fost

arestat preventiv deşi nu existau probe solide că ar fi săvârşit infracţiunea şi că nu a fost

informat cu privire la motivele arestării sale preventive. De asemenea, acesta se plângea că, la

şedinţa din 29 august 2000, prelungirea arestării sale se hotărâse în absenţa sa. Reclamantul

invoca, de asemenea, o ingerinţă în dreptul său la protecţia sănătăţii şi un nivel de trai decent.

96. În prima sa scrisoare, fără să citeze vreun articol din convenţie, reclamantul invoca

incompatibilitatea dintre starea sa de sănătate şi detenţie. Cu toate acestea, în formularul

cererii, acest aspect a fost invocat din punct de vedere al art. 2 din convenţie. Prin urmare,

Curtea apreciază că este necesar să se constate că părţile nu au avut intenţia de a introduce o

plângere distinctă în temeiul art. 3 din convenţie.

97. În scrisoarea sa din 21 martie 2001, invocând art. 14 din convenţie, reclamanta invocă

o discriminare în dreptul reclamantului de a nu fi privat în mod nelegal de libertate, ţinând

seama de funcţia pe care acesta o ocupase în cadrul fostului regim comunist. Reclamanta se

plânge, de asemenea, de o atingere adusă dreptului familiei sale la viaţă privată, ca urmare a

înregistrării convorbirilor telefonice ale membrilor acestora. Prin scrisoarea din 19 aprilie

2004, în temeiul art. 5 § 1 şi 3 din convenţie, aceasta se plânge, în cele din urmă, că soţul său

a fost arestat preventiv de un procuror care nu era magistrat în sensul art. 5 § 3 citat anterior şi

că detenţia acestuia în perioada cuprinsă între 30 septembrie şi 20 octombrie 2000 era

nelegală, având în vedere că această măsură fusese anulată de Curtea de Apel.

98. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă

să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere

drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. În afară de aceasta, Curtea

subliniază că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din convenţie privind

neprezentarea „imediată” a reclamantului, ulterior reţinerii, în faţa unui magistrat, a fost

invocat pentru prima dată în faţa Curţii la 19 aprilie 2004, termenul impus de art. 35 din

convenţie nefiind respectat.

99. Reiese că acest capăt de cerere este fie tardiv, fie în mod vădit nefondat şi trebuie

respins în temeiul art. 35 din convenţie.

VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

100. Art. 41 din convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă

dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei

încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

 

A. Prejudiciu

101. Reclamanta pretinde 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, cauzat ca

urmare a decesului soţului său. Aceasta evidenţiază, de asemenea, consecinţele fizice şi

psihice la care soţul său a fost supus, ca urmare a detenţiei şi a absenţei tratamentului medical

care i-au provocat decesul.

102. Guvernul consideră că nu există niciun raport de cauzalitate între prejudiciul invocat

de reclamantă şi eventualele încălcări ale convenţiei, că suma pretinsă este excesivă şi că o

eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a

prejudiciului moral pretins.

103. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii

echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 5 § 1 şi 4 şi a art. 8 din convenţie. Curtea

consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Pronunţându-se în

echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, trebuie să i se acorde 7 000 EUR pentru

prejudiciul moral.

 

B. Cheltuieli de procedură

104. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, pretinde, de asemenea, 10 000

EUR pentru cheltuielile de procedură reprezentând onorariul avocatului, efectuate în cadrul

procedurii interne şi în faţa Curţii, pentru cheltuielile efectuate de reprezentantul său privind

transportul, taxele poştale şi traducerile. Reclamanta prezintă documente justificative privind

cheltuielile efectuate pentru corespondenţa cu Curtea.

105. Guvernul subliniază că reclamanta nu a prezentat niciun document justificativ pentru

a-şi susţine cererea privind onorariul avocatului.

106. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea

cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi

rezonabil al acestora. Curtea ia act de faptul că, la 4 mai 2007, suma de 850 EUR i-a fost

plătită avocatei reclamantei cu titlu de asistenţă judiciară. În speţă şi având în vedere

elementele pe care le deţine şi criteriile sus-menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să

se acorde reclamantei, pentru toate cheltuielile, suma de 150 EUR.

 

C. Dobânzi moratorii

107. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata

dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată

cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 2, pe art. 5

§ 1 şi 4 şi pe art. 8 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 2 din convenţie;

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie;

4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie;

5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie;

6. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 7 000 EUR (şapte

mii euro) pentru prejudiciul moral şi 150 EUR (o sută cincizeci euro) pentru cheltuielile de

procedură, care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii,

plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie

majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal

practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată

cu trei puncte procentuale;

7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 aprilie 2009, în temeiul art. 77

§ 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Preşedinte

La data de 1 decembrie 2009, CEDO a hotarat in cauza Irinel Popa si altii impotriva Romaniei, constatand incalcarea art. 5 al Conventiei (“Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta”) si a acordat daune morale in valoare de 6000 de euro, fiecaruia dintre reclamanti. Alte cauze similare sunt hotarârile Mujea împotriva României, Nastase-Silivestru împotriva României, Calmanovici împotriva României, Assanidzé împotriva Georgiei, Toma împotriva României.
Dupa ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 noiembrie 2009,
pronunta prezenta hotarâre, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla cererile nr. 6289/02, 6297/02 si 9115/03, introduse împotriva României de cinci resortisanti ai acestui stat, domnii Irinel Popa (6289/03), Dorinel Popa (6297/03), Eduard Colos si doamnele Ioana Simona Moroca si Georgeta Pricopoaea (9115/03) („reclamantii”), care au sesizat Curtea la 24 ianuarie 2003 (6289/03 si 6297/03) si respectiv la 3 februarie 2003 (9115/03) în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Primii doi reclamanti sunt reprezentati de Sebastian Marmureanu, avocat din Bacau. Ceilalti reclamanti sunt reprezentati de Liviu Ghioc, tot avocat din Bacau. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 30 august 2006 (6289/03 si 6297/03) si la 27 august 2007 (9115/03), presedintele sectiei a treia a decis sa comunice cererile Guvernului.
În conformitate cu art. 29 § 3 din Conventie, acesta a hotarât, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate împreuna.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI

4. Reclamantii s-au nascut în 1961, 1963, 1966, 1968 si respectiv 1964 si au domiciliul în Bacau.

A. Arestarea preventiva a reclamantilor

5. În prima jumatate a anului 2002, în cadrul unei proceduri penale care viza mai multe persoane acuzate de infractiuni economice, reclamantii, dintre care primii doi erau administratori ai societatilor comerciale, iar ultimii trei erau angajati ai bancii T., au fost audiati în repetate rânduri de Politia Bacau cu privire la creditele contractate în mod ilegal. Citate pentru a se prezenta în fata Parchetului National Anticoruptie („PNA”) la 30 septembrie 2002 si, în ceea ce îl priveste pe primul reclamant, la 3 octombrie 2002, persoanele în cauza au fost informate ca erau banuite de comiterea altor infractiuni economice în afara celor pentru care fusesera audiate anterior. Prin ordonantele pronuntate la aceleasi date, un procuror a decis arestarea preventiva a reclamantilor pentru treizeci dezile, pe motiv ca erau banuiti de asociere cu alte persoane pentru contractarea de credite bancare folosindu-se de acte false. Creditele astfel obtinute erau apoi folosite în alte scopuri decât cele declarate. Facând trimitere la texte legislative relevante, procurorul a precizat ca faptele imputate reclamantilor reuneau elementele constitutive ale infractiunilor de asociere pentru savârsirea de infractiuni, de înselaciune, de fals si uz de fals si de deturnare de credite, infractiuni comise în asociere si „în forma continuata” (în sensul art. 33 si 41 C. pen.). Partea ordonantei care prezinta motivele arestarii preventive era redactata pentru fiecare reclamant dupa cum urmeaza:
„(…) daca învinuitul se afla în situatia prevazuta la art. 148 lit. d), g) si h) C. proc. pen., având în vedere ca a încercat sa obstructioneze aflarea adevarului, ca pedeapsa prevazuta pentru aceste infractiuni depasea doi ani de închisoare, ca una dintre circumstantele agravante poate fi retinuta în cauza si ca mentinerea în libertatea a învinuitului prezinta un pericol pentru ordinea publica (…)”
6. Reclamantii au introdus plângeri împotriva ordonantelor din 30 septembrie si 3 octombrie 2002, citate anterior, plângeri pe care PNA trebuia initial sa refuze sa le înregistreze si sa le transmita Tribunalului Bacau. Acestia au pretins ilegalitatea ordonantelor, care nu au fost contrasemnate de procurorul sef al PNA si care nu mentionau, contrar prevederilor Codului de procedura penala, motivele care stateau în mod concret la baza arestarii lor, considerând insuficienta simpla trimitere la existenta unui „risc de obstructionare a urmaririi penale”, a unor „circumstante agravante” si a unui „pericol pentru ordinea publica”. Având în vedere lipsa totala de antecedente penale, conduita lor în timpul urmaririi penale, precum si profilul lor personal, instanta putea, în opinia lor, sa înlocuiasca arestarea preventiva, cu simpla obligatie de a nu parasi orasul Bacau.
7. Sedinta a avut loc la 11 octombrie 2002, iar reclamantii au fost prezentati instantei în acelasi timp cu alti sapte coinculpati. În cursul sedintei, tribunalul a respins ca neîntemeiata cererea avocatului unuia dintre coinculpati de a amâna cauza pentru a putea examina dosarul cauzei, care nu a fost transmis tribunalului de catre parchet si nu se afla în sala de sedinta. Conform reclamantilor, instanta nu dispunea la momentul sedintei decât de copii ale ordonantelor în litigiu si ale plângerilor partilor interesate. Totusi, reiese dintr-o scrisoare a instantei din 14 octombrie 2002, ca PNA i-a trimis o parte din dosarul cauzei, adica douazeci de volume.
8. Prin încheierea din 11 octombrie 2002, tribunalul a respins plângerile reclamantilor împotriva ordonantelor de arestare preventiva. Acesta a retinut ca respectivele mandate au fost emise conform legii, deoarece copiile de care dispunea instanta au fost contrasemnate de procurorul sef al PNA. Citând art. 136 alin. (3), 137, 143, 148 alin. (1) lit. d), g) si h) C. proc. pen., pe care considera ca le-a respectat, instanta a considerat ca trebuia examinata doar legalitatea arestarii preventive si nu temeinicia acestei masuri adoptate de procuror „pentru buna desfasurare a anchetei penale”.
9. La 14 octombrie 2002, reclamantii au formulat recurs în fata Curtii de Apel Bacau împotriva hotarârii citate anterior. Recursul fiecaruia a fost înregistrat pe rolul curtii de apel la 16 octombrie 2002, iar parchetul a trimis acestei instante douazeci de volume din dosarul cauzei. În sedinta din 17 octombrie 2002, curtea de apel a respins cererea avocatilor reclamantilor de amânare a cauzei pentru a putea examina dosarul pe motiv ca procedura nu viza temeinicia acuzatiei si ca acestia au fost prezenti la actele relevante ale procedurii.
10. Prin hotarârea din 17 octombrie 2002, curtea de apel a respins ca nefondate toate recursurile cu care a fost sesizata. Facând distinctie între capetele de cerere privind legalitatea arestarii preventive si cele privind temeinicia acestei masuri, curtea de apel retine în primul rând faptul ca procurorul sef al PNA a contrasemnat ordonantele în cauza. Apoi, aceasta a considerat ca temeiul retinut de procuror [art. 148 alin. (1) lit. d), g) si h) C. proc. pen.] intra sub incidenta puterii sale de apreciere a elementelor de la dosar. Având în vedere ca existau indicii în sensul ca mai multe dispozitii legale au fost încalcate, arestarea preventiva a persoanelor în cauza se impunea pentru ca acestia sa nu obstructioneze în niciun fel ancheta pendinte. Pedepsele aplicate reclamantilor si „anumite circumstante referitoare la faptele comise si care puteau fi calificate ca circumstante agravante” justificau si luarea unei astfel de masuri. Conform curtii de apel, argumentele privind starea de sanatate si situatia familiala a reclamantilor nu erau relevante la acest stadiu.

B. Prelungirea arestarii preventive a reclamantilor

11. La cererea parchetului, arestarea preventiva a reclamantilor a fost prelungita de mai multe ori, pentru perioade de treizeci de zile, prin încheierile din 29 si 31 octombrie, 25 si 27 noiembrie si 18 decembrie 2002 ale Tribunalului Bacau, confirmate de hotarârile pronuntate de Curtea de Apel Bacau la 4 si 8 noiembrie si 5 si 23 decembrie 2002. În special, prin aceasta ultima hotarâre, curtea de apel a confirmat prelungirea masurii în cauza pâna la 24 ianuarie 2003, cu exceptia cazului primului reclamant, a carui arestare preventiva expira la 27 ianuarie 2003. Trimisi în judecata la 20 ianuarie 2003, împreuna cu alti patruzeci de coinculpati, reclamantii au fost tinuti în arest preventiv în temeiul art. 300 si 338 C. proc. pen. prin încheierile din 22 ianuarie si 24 februarie 2003, cu exceptia primului reclamant, eliberat prin hotarârea din 4 februarie 2003.
12. La aceasta ultima data, tribunalul a prelungit arestul preventiv al ultimilor patru reclamanti si al altor coinculpati pâna la 25 februarie 2003 si a înlocuit aceasta masura, în ceea ce îl priveste pe primul reclamant, cu simpla obligatie de a nu parasi orasul Bacau. Aceasta hotarâre a fost confirmata prin încheierea din 11 februarie 2003 a Curtii de Apel Bacau, care – cu majoritate – a respins argumentul reclamantilor conform caruia detentia a încetat de drept la 24 ianuarie 2003, considerând ca a fost mentinuta la 22 ianuarie 2003 si, în plus, prelungita la 4 februarie 2003 cu treizeci de zile, ceea ce ramânea în limitele stabilite la art. 24 alin. (3) din Constitutie.
13. La sedinta din 24 februarie 2003, citata anterior, dupa ce a respins patru cereri de recuzare formulate de alti coinculpati decât reclamantii, Curtea de Apel Bacau a invocat din oficiu chestiunea prelungirii arestarii preventive a tuturor inculpatilor, inclusiv a ultimilor patru reclamanti, pentru perioada ulterioara datei de 25 februarie 2003 si a dispus mentinerea lor în arest pentru un nou termen de treizeci de zile, fara a supune acest aspect spre dezbatere partilor.
14. Prin încheierile din 30 ianuarie, 12 februarie si 6 martie 2003, Curtea de Apel Bacau a respins ca inadmisibile recursurile formulate de partile interesate împotriva încheierilor de mentinere în arest citate anterior, pe motiv ca aceste încheieri nu puteau face obiectul unui recurs decât o data cu hotarârea pronuntata pe fondul cauzei, spre deosebire de hotarârile care prelungeau arestarea preventiva (art. 141 C. proc. pen.). În ceea ce priveste recursul introdus împotriva încheierii din 24 februarie 2003, si acesta a fost respins la 6 martie 2003, pe motiv ca aceasta decizie a fost pronuntata de o instanta de ultim grad. În apararea lor, reclamantii au invocat mai multe exceptii de procedura referitoare în special la modul în care parchetul a sesizat instantele si a evidentiat absenta motivelor concrete si individualizate pentru fiecare coinculpat pentru a justifica mentinerea arestului si faptul ca acestia nu au fost audiati sau confruntati în cursul retinerii.
15. În toate încheierile mentionate anterior, prin motive care se refereau în general la toti coinculpatii, instantele interne au respins exceptiile ridicate de reclamanti si i-au mentinut în arest în special din cauza ca „motivele initiale ale arestarii existau în continuare” si ca orice instrumentare probatorie necesara (expertize, audieri ale martorilor, confruntari etc.), inclusiv cea a apararii, solicitata de persoanele în cauza, nu era finalizata, având în vedere complexitatea cauzei. Încheierea citata anterior din 25 noiembrie 2002 facea trimitere pe scurt si la pericolul pentru ordinea publica pe care îl reprezenta punerea lor în libertate, în timp ce cele din 18 decembrie 2002 si din 11 februarie 2003 mentionau pericolul social reprezentat de infractiunile savârsite, pentru care existau indicii suficiente, si de riscul de obstructionare a anchetei, care era „abia la început”.
16. Ultimii doi reclamanti au fost pusi în libertate la 21 martie 2003, al treilea reclamant la 8 aprilie 2003, iar cel de-al doilea reclamant la 11 iunie 2003. În prezent, procedura penala pe fond împotriva reclamantilor este în continuare pendinte.

II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

17. În ceea ce priveste arestarea preventiva si prelungirea acestei masuri, dispozitiile relevante ale Codului de procedura penala, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum si esentialul practicii interne privind notiunea de „pericol pentru ordinea publica” prevazuta la art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., sunt descrise în cauzele Mujea împotriva României [(dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002], Nastase-Silivestru împotriva României (nr. 74785/01, pct. 21-22, 4 octombrie 2007) si Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie retinut faptul ca art. 148 C. proc. pen. prevedea ca arestarea preventiva nu putea fi solicitata de un procuror decât daca se îndeplineau, în mod cumulat, pe de o parte, conditiile enuntate la art. 143 C. proc. pen. (existenta unor probe sau indicii concludente în ceea ce priveste savârsirea unei infractiuni) si, pe de alta parte, unul dintre cazurile prevazute la art. 148, dintre care, în special: – existenta unor informatii suficiente în sensul ca inculpatul a încercat sa obstructioneze aflarea adevarului prin coruperea unui martor sau a unui expert, prin distrugerea sau modificarea probelor etc. (148 lit. d)); – prezenta „uneia dintre circumstantele agravante” [148 alin. (1) lit. g)] – alineat abrogat de Legea nr. 281/2003); - savârsirea, de catre inculpat, a unei infractiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de minim doi ani si existenta unui pericol pentru ordinea publica în cazul în care acesta ar fi lasat în libertate (148 alin. (1) lit. h)).
Durata arestarii inculpatului poate fi prelungita în caz de necesitate si numai motivat (art. 155 C. proc. pen.).
18. Circumstantele agravante legale sunt prevazute în mod limitativ la art. 75 C. pen. (capitolul „Individualizarea pedepselor). Instanta responsabila cu o cauza poate retine si alte circumstante agravante (judiciare). În ceea ce priveste art. 41 C. pen. (capitolul „Pluralitatea de infractiuni”), acesta a definit infractiunea continuata ca infractiunea comisa în timp prin mai multe actiuni similare care prezinta continutul aceleiasi infractiuni.

ÎN DREPT

I. CONEXAREA CERERILOR

19. Curtea considera ca cererile trebuie conexate, conform art. 42 § 1 din regulamentul sau, având în vedere cadrul faptic si juridic comun.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCALCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENTIE

20. Reclamantii pretind ca arestarea lor preventiva de catre un procuror nu s-a realizat „conform cailor legale”. Acestia invoca art. 5 § 1 din Conventie, formulat dupa cum urmeaza în partea sa relevanta:
Art. 5 § 1
„1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
(…)
c) daca a fost arestat sau retinut în vederea aducerii sale în fata autoritatii judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a savârsit o infractiune sau când exista motive de a banui ca a savârsit o infractiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa savârseasca o infractiune sau sa fuga dupa savârsire acesteia; (…)”
21. Guvernul contesta acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate 22. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este în mod vadit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond 23. Guvernul considera ca ordonantele procurorului de arestare preventiva a reclamantilor, ordonante confirmate, de altfel, de instantele interne, erau conforme cu art. 137 si 148 alin. (1) lit. d), g) si h) C. proc. pen. Cu acest titlu, Guvernul considera ca gravitatea infractiunilor de care erau acuzate partile interesate si modul în care acestea au fost comise duceau, „indubitabil”, la concluzia ca mentinerea lor în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publica [art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.]. În plus, procurorul a retinut si aplicarea art. 148 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. în masura în care caracterul „continuat” al comiterii infractiunilor putea agrava raspunderea penala a persoanelor în cauza.
24. Facând trimitere la art. 137 C. proc. pen. si la hotarârea Pantea împotriva României [nr. 33343/96, pct. 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamantii considera ca procurorul nu a oferit motive concrete, dupa cum prevede art. 137 C. proc. pen., pentru a justifica, pentru fiecare dintre ei, arestarea lor preventiva conform criteriilor art. 148 alin. (1) lit. d), g) si h) C. proc. pen., pe care le considerau aplicabile. Cu acest titlu, procurorul nu a precizat modul în care reclamantii au încercat sa împiedice aflarea adevarului în cadrul urmaririi penale, nici care erau circumstantele agravante (descrise la art. 75 C. proc. pen.) aplicabile si „pericolul pentru ordinea publica” care trebuie evitat în cazul punerii lor în libertate.
25. În ceea ce priveste arestarea preventiva a reclamantilor, Curtea face trimitere la jurisprudenta relevanta în domeniu [Assanidzé împotriva Georgiei (GC), nr. 71503/01, pct. 171, CEDO 2004-II, Pantea, citata anterior, pct. 220, si Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 62-66, 1 iulie 2008]. În acest context, ea reaminteste ca a stabilit deja ca art. 5 § 1 lit. c) din Conventie a fost încalcat în ultimele doua cauze citate anterior, din cauza faptului ca procurorul nu a furnizat, dupa cum prevede art. 137 C. proc. pen., motivele concrete care l-au determinat sa adopte o astfel de masura în conformitate cu art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., acesta descriind în mod limitativ circumstantele care autorizeaza arestarea.
26. Dupa examinarea faptelor relevante, Curtea considera ca nimic nu permite diferentierea prezentei cauze de cauzele mentionate anterior, în masura în care nici procurorul, nici macar instantele care au confirmat arestarea în litigiu nu au precizat motivele si faptele care permiteau întemeierea acestei masuri pe art. 148 alin. (1) lit. d), g) sau h) C. proc. pen., ci s-au limitat în general la o simpla citare a dispozitiilor în cauza. Astfel, niciun fapt care poate fi interpretat ca o tentativa a persoanelor în cauza de obstructionare a aflarii adevarului în cadrul urmaririi penale nu a fost prezenta de autoritati, si nicio precizare nu a fost facuta cu privire la „pericolul pentru ordinea publica” sau la „circumstantele agravante” invocate. Cu acest titlu, trebuie sa luam act de faptul ca hotarârea din 17 octombrie 2002 nu a precizat „circumstantele agravante” în cauza sau celelalte motive invocate de parchet [art. 148 alin. (1) lit. d), g) si h) C. proc. pen.] si care – conform Curtii de Apel – intrau sub incidenta marjei de apreciere a procurorului (supra, pct. 10). În prezent, Guvernul nu poate încerca sa compenseze, în mod esential speculativ, în lipsa sprijinului unei jurisprudente interne relevante, aceasta lipsa de motivare a deciziilor parchetului si ale instantelor interne [a se vedea, mutatis mutandis, Calmanovici, citata anterior, pct. 65 in fine, si Pantea, pct. 222 si 223, a contrario, Mooren împotriva Germaniei (GC), nr. 11364/03, pct. 75 in fine si 94, CEDO 2009-..., unde era vorba de incapacitatea autoritatilor, la finalul procedurii judiciare de control al arestarii, de a preciza în mod suficient de detaliat faptele si probele pe care se bazau banuielile care îl vizau pe reclamant].
27. În aceste circumstante, Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat niciun element relevant pentru a distinge, din acest punct de vedere, cauza prezenta de cauzele Pantea si Calmanovici, citate anterior. Prin urmare, încalcarea „cailor legale” de catre procuror cu ocazia arestarii preventive a reclamantilor pentru treizeci de zile (între 3 octombrie si 1 noiembrie 2002 pentru primul reclamant, si între 30 septembrie si 29 octombrie 2002, pentru ceilalti reclamanti) a condus la încalcarea art. 5 § 1 lit. c) din Conventie.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCALCARI ALE ART. 5 § 3 DIN CONVENTIE

28. Reclamantii se plâng de faptul ca, dupa arestarea lor, acestia nu au fost adusi „de îndata” în fata unui „magistrat” si ca instantele interne nu au justificat necesitatea prelungirii arestarii lor preventive. Ei invoca, în acest sens, art. 5 § 1 si 3 din Conventie, al carui ultim paragraf este formulat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana arestata sau detinuta, în conditiile prevazute de paragraful 1. lit. c) din prezentul articol, trebuie adusa de îndata înaintea unui judecator sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.”

29. Guvernul respinge acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate 30. Curtea constata ca aceste capete de cerere nu sunt în mod vadit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acestea nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond 31. Guvernul admite ca dispozitiile interne aplicabile la momentul faptelor erau contrare cerintelor art. 5 § 3 din Conventie (control judiciar automat în urma arestarii de catre un procuror), dar ia act de faptul ca, din 2003, judecatorul era singurul competent sa aresteze o persoana. Pe de alta parte, acesta considera ca instantele au oferit motive, si nu simple formule standardizate, pentru a prelungi arestarea preventiva a reclamantilor.
32. Facând trimitere la jurisprudenta Curtii (Pantea, citata anterior), reclamantii considera ca acestia nu au fost adusi în fata unui „magistrat” „îndata” dupa arestare si ca instantele interne nu au oferit motive concrete, pentru fiecare dintre acestia, pentru a justifica necesitatea prelungirii arestarii lor preventive.
33. În ceea ce priveste primul capat de cerere mentionat anterior, Curtea reaminteste ca a stabilit deja încalcarea art. 5 § 3 din Conventie în mai multe cauze similare, în care reclamantii nu au fost adusi „de îndata” în fata unui magistrat împuternicit prin lege sa exercite atributii judiciare pentru controlul jurisdictional al arestarii sau retinerii acestora [a se vedea, printre altele, Pantea, citata anterior, pct. 236, 239 si 240, Nastase Silivestru, citata anterior, pct. 29-33 si Toma împotriva României, nr. 42716/02, pct. 66-67, 24 februarie 2009]. Având în vedere elementele de la dosar, aceasta nu identifica niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferita în speta, reclamantii fiind adusi înaintea Judecatoriei Constanta abia dupa opt (pentru primul reclamant) si unsprezece zile (pentru ceilalti reclamanti) de la arestare (supra, pct. 5 si 7).
34. Prin urmare, a fost încalcat art. 5 § 3 din Conventie sub acest aspect.
35. În ceea ce priveste capatul de cerere privind omisiunea instantelor de a oferi motive pentru prelungirea arestarii preventive a persoanelor în cauza, capat de cerere care trebuie examinat doar din perspectiva art. 5 § 3 din Conventie, Curtea reaminteste ca, în cauza Calmanovici citata anterior, dupa ce a reiterat principiile care rezultau din jurisprudenta sa, aceasta a stabilit ca autoritatile nu au oferit motive „relevante si suficiente” pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului în arest preventiv timp de trei luni si jumatate. Cu acest titlu, ea a constatat ca instantele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscul pe care l-ar prezenta punerea în libertate a persoanei în cauza [art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.], ca acestea nu au examinat individual situatia sa, nici nu au luat în considerare posibilitatea de a aplica masuri alternative pentru detentie (Calmanovici, citata anterior, pct. 90-94 si 101).
36. Dupa examinarea faptelor relevante, Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat elemente care sa conduca la o concluzie diferita în cauza.
37. În fapt, Curtea observa ca, pentru a justifica necesitatea prelungirii arestarii preventive a persoanelor în cauza, instantele interne au precizat în special faptul ca „motivele initiale ale arestarii existau în continuare” si ca instrumentarea probatorie necesara, inclusiv cea a apararii, solicitata de partile interesate, nu era finalizata (supra, pct. 15). Curtea reaminteste ca a constatat deja ca procurorul nu a furnizat motivele concrete pentru care considera ca art. 148 alin. (1) lit. d), g) si h) se aplicau la momentul arestarii fiecarui reclamant (supra, pct. 26), pentru ca instantele sa poata, dupa caz, face trimitere la acestea la începutul detentiei. Pe de alta parte, în masura în care instantele nu au prezentat niciun element în sprijinul ipotezei riscului de obstructionare a anchetei, Curtea nu poate accepta ca simplul fapt ca probe – în special ale apararii – trebuie în continuare administrate sa fie suficient pentru a justifica, având în vedere articolul citat anterior, mentinerea unei persoane în arest preventiv (supra, pct. 15, Becciev împotriva Moldovei, nr. 9190/03, pct. 59, 4 octombrie 2005).
38. În sfârsit, Curtea evidentiaza ca, în toate deciziile în cauza, instantele interne au prelungit arestarea preventiva a tuturor reclamantilor, împreuna, fara o examinare individuala, prin formule succinte, abstracte si cvasi-identice, pentru a nu spune stereotipe, omitând sa precizeze modul în care criteriile în cauza se aplica fiecareia dintre persoanele în cauza. Aceasta considera ca o asemenea abordare nu este compatibila cu garantiile prevazute la art. 5 § 3 din Conventie în masura în care permite mentinerea mai multor persoane în detentie fara o examinare individuala a motivelor care justifica necesitatea prelungirii detentiei [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 109, CEDO 2006 IX (fragmente), Calmanovici, citata anterior, pct. 98 si 100, si Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 49, 2 martie 2006].
39. Aceste elemente îi sunt suficiente Curtii pentru a stabili ca, în speta, a fost încalcat art. 5 § 3 din Conventie si cu privire la acest aspect.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCALCARI ALE ART. 5 § 4 DIN CONVENTIE

40. Reclamantii pretind ca avocatii lor nu au beneficiat de un acces efectiv la dosarul cauzei în cursul procedurii judiciare de control al arestarii lor. Pe de alta parte, ultimii trei reclamanti pretind ca procedura de prelungire a arestarii lor preventive din 24 februarie 2003 nu a fost contradictorie si ca acestia nu au beneficiat de o actiune împotriva hotarârii pronuntate în acea zi. Acestia invoca art. 5 § 4 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea sa este ilegala.”

41. Guvernul respinge acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate 42. Curtea constata ca aceste capete de cerere nu sunt în mod vadit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acestea nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond 43. În ceea ce priveste procedura judiciara finalizata prin hotarârea din 17 octombrie 2002, Guvernul evidentiaza ca, atât tribunalul, cât si curtea de apel au avut la dispozitie o parte a dosarului cauzei, transmisa de parchet. Desi curtea de apel a respins la 17 octombrie 2002 cererea avocatilor de a li se acorda posibilitatea sa examineze dosarul în cauza, acestia din urma au putut, conform Guvernului, sa consulte dosarul la arhivele acestei instante si în sala de sedinta înainte de intrarea completului de judecata. În ceea ce priveste încheierea din 24 februarie 2003, Guvernul evidentiaza ca aceasta a fost pronuntata în urma recursului, astfel încât nu poate fi supusa unui alt recurs în dreptul intern. În ceea ce priveste abordarea curtii de apel care consta în a nu supune spre dezbatere partilor chestiunea, ridicata din oficiu, a prelungirii arestarii preventive care trebuia sa expire la 25 februarie 2003, aceasta era, în opinia sa, justificata de atitudinea avocatilor care au introdus cereri neîntemeiate de recuzare a judecatorilor.
44. Reclamantii au reiterat capetele de cerere mentionate anterior.
45. Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudenta sa constanta conform carora o procedura desfasurata în temeiul art. 5 § 4 din Conventie în fata instantei sesizate cu un recurs împotriva unei detentii trebuie sa fie contradictorie si sa garanteze „egalitatea armelor” între parti, si anume procuror si persoana retinuta, ceea ce implica si dreptul apararii de a avea acces la documentele de la dosar care au o importanta esentiala pentru o contestare eficienta a legalitatii detentiei. Pe de alta parte, dreptul de a fi audiat efectiv de instanta astfel sesizata ar fi lipsit de sens daca judecatorul, bazându-se pe dreptul si practica interne, putea considera ca lipsite de relevanta, sau nu lua în considerare fapte concrete invocate de detinut si care puteau arunca un dubiu asupra „legalitatii” privarii sale de libertate [Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 61, CEDO 1999-II, Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 129, CEDO 2006-III, si Mooren, citata anterior, pct. 124].
46. În ceea ce priveste procedura judiciara de control al arestarii preventive a reclamantilor, Curtea observa ca, daca o parte a dosarului cauzei a fost trimisa de parchet instantelor însarcinate cu respectivul control, acestea din urma au respins cererile avocatilor reclamantilor de amânare a sedintei pentru a le permite examinarea respectivului dosar, care, pe de alta parte, a fost adus în sala de sedinta doar de curtea de apel (supra, pct. 7 si 9). Curtea ia act de faptul ca Guvernul nu a prezentat niciun element care sa conduca la concluzia ca avocatii reclamantilor au avut acces efectiv la dosar în cursul procedurii în cauza, nici chiar la momentul recursului, argumentele sale în aceasta privinta nefiind confirmate de motivele de respingere a cererii de amânare furnizate de curtea de apel la 17 octombrie 2002. Cu acest titlu, este suficient, ca Curtea sa evidentieze ca, în conformitate cu curtea de apel, controlul judiciar al arestarii persoanei în cauza nu necesita accesul apararii tocmai la partea selectata de parchet pentru a sustine observatiile sale cu privire la acest aspect. În plus, în hotarârea sa din 17 octombrie 2002, chiar curtea de apel a mentionat „indicii” si „circumstante” care rezultau din dosarul cauzei, dosar la care apararea nu pare sa fi avut acces (supra, pct. 10). În sfârsit, Curtea nu poate admite ca reclamantii au beneficiat de o actiune de atac efectiva în ceea ce priveste chestiunea arestarii lor, în masura în care instantele au considerat ca temeiul legal retinut de parchet – art. 148 alin. (1) lit. d), g) si h) C. proc. pen. – intra sub incidenta marjei de apreciere a procurorului si în care nici ei nu au prezentat, în momentul în care acest aspect era invocat în fata lor de persoanele în cauza, motivele concrete ale aplicabilitatii în speta a dispozitiilor legale în cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Svipsta, citata anterior, pct. 134).
47. Curtea considera ca au fost încalcate cerintele art. 5 § 4 din Conventie în cadrul procedurii de arestare preventiva a reclamantilor.
48. În ceea ce priveste capatul de cerere al ultimilor trei reclamanti referitor la procedura în fata Curtii de Apel Bacau din 24 februarie 2003, este suficient ca Curtea sa constate ca aceasta instanta s-a pronuntat din oficiu cu privire la chestiunea prelungirii arestarii preventive care trebuia sa se încheie la 25 februarie 2003, fara a o supune spre dezbatere partilor. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform caruia o astfel de abordare era necesara având în vedere cererile repetate de recuzare a judecatorilor prezentate de avocati. În plus, Curtea observa ca recursul persoanelor interesate împotriva hotarârii din 24 februarie 2003 – în care chestiunea prelungirii detentiei a fost examinata pentru prima data din oficiu – a fost respinsa ca inadmisibila pe motiv ca respectiva hotarâre a fost pronuntata de o instanta de ultim grad (supra, pct. 13-14), astfel încât ultimii trei reclamanti nu au beneficiat la nicio etapa a acestei proceduri de o dezbatere contradictorie privind prelungirea arestarii lor preventive.
49. Prin urmare, a fost încalcat art. 5 § 4 si în ceea ce priveste acest punct.

V. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCALCARI

50. Invocând art. 3, 5 § 1 si 2 si 6 § 1 din Conventie, reclamantii se plâng de încalcarea mai multor dispozitii de procedura la momentul arestarii lor preventive de procuror, ca urmare a faptului ca acestia nu au fost informati cu privire la motivele arestarii lor, precum si – având în vedere primii doi reclamanti – la conditiile detentiei si la lipsa de impartialitate a judecatorilor care au examinat anumite cereri de prelungire a arestarii lor preventive de catre parchet.
51. Tinând seama de toate elementele de care dispune si în masura în care este competenta sa se pronunte cu privire la pretentiile formulate, Curtea constata ca nu s-a adus nicio atingere drepturilor si libertatilor garantate de articolele Conventiei.
Reiese ca acest capat de cerere este în mod vadit nefondat si trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 si 4 din Conventie.
52. În sfârsit, în baza art. 5 § 4 din Conventie, reclamantii pretind ca examinarea judiciara a arestarii lor nu a avut loc într-un „termen scurt”. Invocând art. 5 § 1 din Conventie, ultimii trei reclamanti pretind, în plus, ca acestia nu au fost tinuti în arest „potrivit cailor legale” în special în perioada 24 ianuarie – 4 februarie 2003 si dupa 24 februarie 2003, din cauza neprelungirii acestei masuri si, respectiv, din cauza lipsei caracterului contradictoriu al procedurii judiciare privind mentinerea în arest.
53. Guvernul respinge argumentele reclamantilor. Acesta considera ca nu a fost încalcata nicio dispozitie a Conventiei.
54. Considerând ca s-a pronuntat cu privire la principalele probleme ridicate de reclamanti în ceea ce priveste art. 5 § 1, 3 si 4 din Conventie, Curtea considera ca nu este necesara examinarea separata a celorlalte capete de cerere întemeiate pe acest articol si prezentate supra, pct. 52, capete de cerere care vizeaza, la rândul lor, arestarea preventiva si mentinerea acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007 si Erdal Aslan împotriva Turciei, nr. 25060/02 si 705/03, pct. 94, 2 decembrie 2008).

VI. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

55. Art. 41 din Conventie prevede:

„În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu 56. Ultimii patru reclamanti solicita 340 754 euro (EUR), 14 781,43 EUR, 7 661,25 EUR si, respectiv, 18 315 (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit în special în cursul detentiei în litigiu (foloase nerealizate si pierderi suferite de al doilea reclamant si de societatile comerciale, prejudiciu salarial, cheltuieli cu pachetele primite în închisoare etc.). Pe de alta parte, reclamantii solicita respectiv 100 000 EUR, 200 000 EUR si, în ceea ce îi priveste pe fiecare dintre ultimii trei reclamanti, 30 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza neplacerilor cauzate de detentia în cauza.
57. Facând trimitere la jurisprudenta Curtii (Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002-VI), Guvernul considera ca ultimii patru reclamanti nu au dovedit existenta unei legaturi reale de cauzalitate între încalcarile constatate de Curte si prejudiciul material si moral pe care l-ar fi suferit. În plus, acesta considera excesiva suma solicitata cu titlu de prejudiciu moral, având în vedere jurisprudenta relevanta.
58. Curtea nu observa nicio legatura de cauzalitate între încalcarea constatata si prejudiciul material pretins si respinge aceasta cerere. În schimb, aceasta considera ca trebuie sa i se acorde fiecaruia dintre reclamanti suma de 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.

B. Cheltuieli de judecata

59. Prezentând câteva documente justificative pentru cheltuielile cu corespondenta cu Curtea, ultimii trei reclamanti solicita, de asemenea, fiecare, 1 840 EUR pentru cheltuielile suportate în fata instantelor interne si în fata Curtii (dintre care 1 500 EUR pentru onorariile avocatului si 340 EUR pentru cheltuieli cu corespondenta si traducerea), sume care trebuie platite direct avocatului lor.
60. Guvernul invoca faptul ca reclamantii nu au prezentat documente justificative pentru majoritatea cheltuielile pretinse.
61. În conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decât în masura în care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. În speta si tinând seama de documentele pe care le detine si de criteriile mentionate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile cu procedura nationala si considera rezonabila suma totala de 200 EUR pentru procedura în fata Curtii, suma care trebuie platita direct avocatului ultimilor trei reclamanti.

C. Dobânzi moratorii 62. Curtea considera necesar ca rata dobânzilor moratorii sa se întemeieze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,
CURTEA,

1. Decide conexarea cererilor;

2. Declara cererile admisibile în ceea ce priveste capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Conventie (arestarea preventiva a reclamantilor), 5 § 3 din Conventie si 5 § 4 din Conventie (accesul la dosarul cauzei si prelungirea arestarii ultimilor trei reclamanti la 24 februarie 2003), si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;

3. Hotaraste ca a fost încalcat art. 5 § 1 din Conventie;

4. Hotaraste ca a fost încalcat art. 5 § 3 din Conventie, din cauza neaducerii reclamantilor în fata unui „magistrat” „îndata” dupa arestare;

5. Hotaraste ca a fost încalcat art. 5 § 3 din Conventie din cauza nejustificarii, de catre instante, a necesitatii mentinerii acestora în arest preventiv;

6. Hotaraste ca a fost încalcat art. 5 § 4 din Conventie în cadrul procedurii judiciare de control al arestarii preventive a reclamantilor;

7. Hotaraste ca a fost încalcat art. 5 § 4 din Conventie, în ceea ce îi priveste pe ultimii trei reclamanti, în procedura de prelungire a arestarii lor preventive la 24 februarie 2003;

8. Hotaraste ca nu trebuie examinate pe fond celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 si 4 din Conventie;

9. Hotaraste:
a) ca statul pârât trebuie sa plateasca reclamantilor, în termen de trei luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, sumele urmatoare, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabila la data platii:
i. 6.000 EUR (sase mii euro), fiecarui reclamant, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
ii. 200 EUR (doua sute euro), pentru cheltuieli de judecata, suma ce va fi platita direct avocatului ultimilor trei reclamanti;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pâna la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobânda simpla, la o rata egala cu rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

10. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA

STRASBOURG
3 iunie 2003

Traducere din limba franceză *
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suferi retuşuri de formă.
În cauza Pantea c. România,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţia a doua), judecând într-o cameră compusă din:
Domnii : J.-P. Costa, preşedinte,
A.B. Baka
L. Loucaides,
C. Bîrsan,
K. Jungwiert,
M. Ugrekhelidze,

Doamna A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dollé, greffieră de secţie,

După ce au deliberat în camera consiliului pe 13 mai 2003, Pronunţă hotărârea următoare :

PROCEDURĂ
1. La originea cazei se găseşte cererea (nr. 33343/96) împotriva României şi al cărui cetăţean, dl. Alexandru Pantea («reclamantul»), a sesizat Comisia europeană a drepturilor omului («Comisia») pe 28 august 1995, în virtutea vechiului articol 25 al Convenţiei de respectare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. C.I. Tarcea, de la Ministerul Justiţiei.
3. Reclamantul invoca mai ales că arestarea şi detenţia sa provizorie erau contrare articolului 5 al Convenţiei şi că, în timpul acestei detenţii, suferise tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei.
4. Cererea a fost transmisă Curţii pe 1 nov. 1998, data intrării în vigoarea a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11).
5. Cererea a fost atribuită primei secţii a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.
6. Printr-o decizie din 6 martie 2001, camera a declarat cererea ca putând fi primită, parţial.
7. Atât reclamantul cât şi guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
8. Pe 1 nov. 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost ulterior atribuită celei de-a doua secţii astfel remaniate (articolul 52 § 1 al regulamentului).
9. Pe 16 aprilie 2002, camera a cerut părţilor să prezinte informaţii suplimentare.
10. Guvernul a răspuns prin scrisoarea din 29 aprilie 2002 şi reclamantul prin cea din 6 mai 2002.
11. Prin scrisoarea din 23 mai 2002, Grefa a atras atenţia Guvernului asupra faptului că omisese să ofere anumite informaţii şi documente. Grefa invita deci Guvernul să trimită în timpul cel mai scurt aceste elemente.
12. Această invitaţie a Grefei a rămas fără urmări din partea Guvernului pârât, a cărui ultimă scrisoare datează din 29 aprilie 2002.
13. Prin scrisoarea din 18 iunie 2002, Grefa a informat guvernul pârât că, în circumstanţele menţionate la paragrafele 9-11 de mai sus, Curtea va delibera asupra cauzei în starea actuală a dosarului.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
14. Reclamantul, născut în 1947, este un fost procuror care exercită la ora actuală meseria de avocat. El trăieşte la Timişoara.
A. Punerea în detenţie a reclamantului şi procedura penală instrumentată în privinţa sa
15. În noaptea din 20 spre 21 aprilie 1994, reclamantul a avut o altercaţie cu D.N., în timpul căreia D.N. a fost grav rănit. După cum reiese dintr-un raport de expertiză medicală efectuată după incidentul în cauză, D.N. ar fi suferit în noaptea cu pricina mai multe fracturi care au avut nevoie de 250 zile de îngrijiri medicale care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în pericol.
16. Prin rezoluţia din 7 iunie 1994, procurorul D. al parchetului de pe lângă tribunalul judeţean din Bihor a decis deschiderea urmăririi penale a reclamantului.
17. Pe 7, 14, 16, 23 şi 30 iunie şi pe 5 iulie 1994, victima D.N. şi douăzeci şi unu de martori au fost audiaţi de parchet asupra incidentului.
18. Pe 23 iunie 1994, reclamantul a fost interogat de către procurorul D.F. în privinţa altercaţiei sale cu D.N. În timpul acestui interogatoriu, reclamantul nu a fost asistat de un avocat.
19. Prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a declanşat acţiune penală împotriva reclamantului şi a decis punerea sa în arest preventiv. A eliberat contra reclamantului un mandat de reţinere pe o durată de treizeci de zile, începându-se numărătoarea din data la care acesta din urmă ar fi fost prins de poliţie. Invocând articolul 148 lit. c), e) şi h) al Codului de procedură penală, procurorul raporta în ordonanţa sa că reclamantul era căutat de poliţie, urmărire de la care se sustrăsese, şi că menţinerea sa în libertate constituia un pericol pentru ordinea publică.
20. Pe 13 iulie 1994, la rechizitoriul procurorului D.F., reclamantul a fost trimis în judecată la tribunalul judeţean din Bihor pentru tentativă de omicid, infracţiune interzisă prin articolul 174 § 2 al Codului penal. Procurorul arăta în rechizitoriu că ordonase arestarea reclamantului pe motiv că acesta se sustrăsese urmăririi penale declanşate împotriva sa. Procurorul preciza că reclamantul omisese să se prezinte atât la reconstituirea faptelor din noaptea de 20 spre 21 aprilie 1994, cât şi din faţa Parchetului, care îl convocase ca să aducă detalii la declaraţie.
21. Pe 20 iulie 1994, reclamantul a fost arestat şi închis la închisoarea din Oradea.
22. Pe fişa medicală stabilită în momentul închiderii sale, medicul a relevat că reclamantul cântărea 99 de kilograme şi că suferea de ulcer duodenal, de litiază biliară şi de psihopatie paranoidă.
23. Pe 21 iulie 1994, reclamantul, asistat de un avocat la alegerea sa, a fost condus, ca aplicare a articolului 152 al codului de procedură penală, în faţa judecătorului M.V., preşedintele secţiei de la tribunalul judeţean din Bihor, care, în cameră de consiliu, l-a informat că Parchetul decisese retrimiterea sa în judecată, citindu-i cuvânt cu cuvânt rechizitoriul parchetului. Cu această ocazie, interogat asupra unei declaraţii pe care o făcuse în faţa parchetului, reclamantul s-a plâns că procurorul nu îi permisese să o scrie el însuşi, pe motiv că era târziu şi că nu avea timp. Reclamantul s-a plâns de asemenea că fusese « terorizat » de procuror, care îl lăsase să aştepte timp de două zile pe culoarele Parchetului, ameninţându-l că nu îi va consemna declaraţia şi îl va aresta. A subliniat în sfârşit că răspunsese la convocările Parchetului şi că nu se sustrăsese de la urmărirea penală. Nu reiese din proceul-verbal al audierii că problema legalităţii arestului reclamantului să fii fost discutată sau că magistratul M.V. să o fii examinat pe 21 juillet 1994.
24. Reclamantul a compărut pentru prima dată pe 5 septembrie 1994 în faţa tribunalului judeţean din Bihor, în complet de doi judecători. În prezenţa procurorului K.L., şi a doi avocaţi aleşi de el, reclamantul a cerut ca faptele care îui erau reproşate să îi fie recalificate în atingere gravă la integritatea fizică şi a pledat legitimă apărare. Nu reiese din procesul-verbal al audierii ca problema legalităţii detenţiei reclamantului să fii fost discutată sau că a fost examinată de completul de judecată pe 5 septembrie 1994.
25. Alte audieri s-au derulat în faţa tribunalului judeţean din Bihor pe 3 şi 17 octombrie şi pe 14 nov. 1994, la care tribunalul, în acelaşi complet de judecată şi în prezenţa aceluiaşi procuror K.L., a reclamantului şi avocaţilor săi, a audiat vreo cincisprezece martori. Nu reiese din procesul-verbal al audierilor din 3 şi 17 oct. et 14 nov. 1994 ca problema legalităţii detenţiei reclamantului să fii fost examinată.
26. Tribunalul şi-a pronunţat hotărârea pe 28 nov. 1994. El a relevat că instrumentarea făcută de Parchet era incompletă şi a retrimis dosarul la Parchetul judeţean din Bihor pentru o anchetă suplimentară. În plus, tribunalul a decis să menţină reclamantul în arest preventiv, estimând că pe motivul gravităţii faptelor, exista riscul să comită alte crime.
27. Pe 9 dec. 1994, reclamantul a făcut apel la această hotărâre. El invoca absenţa de imparţialitate a procurorului D., care, de la începutul anchetei, l-ar fi privat de drepturile sale fundamentale de apărare şi ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie, tratându-l de « recidivist », deşi nu fusese condamnat niciodată înainte. Reclamantul îşi exprima temerile că, dacă era menţinut în arest preventiv, el risca să fie obiectul unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi să fie supus la rele tratamante din partea deţinuţilor. Invocând apoi ilagalitatea detenţiei sale, cerea punerea sa în libertate şi examinarea urgentă a apelului său şi, pe fond, recalificarea faptelor reproşate în atingere gravă la integritatea fizică şi achitarea sa.
28. Pe 16 febr. 1995, la o audiere publică în faţa Curţii de apel din Oradea, la care un avocat al reclamantului numit din oficiu era prezent , Parchetul a cerut amânarea procedurii pentru ca procedura de citaţie a reclamantului să fie îndeplinită. Această cerere a ost acceptată de Curtea de , care a fixat o următoarea audinere pe 6 aprilie 1995.
apel
29. Pe 6 aprilie 1995, Curtea de apel din Oradea a ridicat din oficiu şi a supus la discuţie părţilor problema legalităţii actelor de urmărire penală contra reclamantului, inclusiv rechizitoriul, ţinându-se cont de faptul că el nu beneficiase la interogarea sa de către Parchet cu asistenţa unui avocat şi că nu luase cunoştinţă de procesul-verbal de la terminarea instrumentării. Printr-o hotărâre definitivă pronunţată în aceeaşi zi, Curtea de apel a primit apelul reclamantului şi a casat judecata din 28 nov. 1994 în partea sa privind menţinerea în arest provizoriu pentru următoarele motive:
- Curtea de apel a judecat ca ilegală arestarea reclamantului pe 20 iulie 1994. Ea a subliniat în această privinţă că reclamantul nu se sustrăsese urmăririi penale, ci că se prezentase la toate convocările Parchetului, procurorul lăsându-l în realitate să aştepte degeaba pe culoare.
- Curtea de apel a considerat apoi că detenţia reclamantului după 19 aug. 1994 era ilegală. Ea a constatat în această privinţă că un mandat de arestare fusese eliberat împotriva reclamantului pe 5 iulie 1994 pe un termenn de 30 zile numărate de la data arestării sale şi că fusese închis pe 20 iulie 1994. De atunci curtea a relevat că termenul menţionat expirase de la 19 aug. 1994 şi că măsura de menţinere în arest preventiv a reclamantului nu a fost deci prelungită după practicile legale.
- Curtea de apel a constatat de asemenea că dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat nu fusese respectat de către procurorul însărcinat cu ancheta şi că Parchetul omisese să redacteze un proces-verbal la încheierea instrumentării, încălcând articolul 171 al Codului de procedură penală.
Ca urmare, curtea de apel a ordonat punerea în libertate a reclamantului şi a anulat toate actele de procedură îndeplinite de Parchet, inclusiv rechizitoriul, trimiţându-i dosarul cu scopul de a reface urmărirea penală.
30. Pe 7 aprilie 1995, reclamantul a fost repus în libertate.
31. Pe 18 aprilie 1995, a format un recurs împotriva deciziei din 6 aprilie 1995 a curţii de apel Oradea, pe baza faptului că restituirea dosarului la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, nu era necesară ţinându-se cont de probele existente din dosarul său care, după el, îi dovedeau nevinovăţia. El a solicitat achitarea.
32. Pe 26 nov.1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul său, pe motiv că decizia de retrimitere a dosarului la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, nesusceptibile de recurs, era definitivă.
33. Pe 25 şi 27 febr. 1997, un procuror al Parchetului militar din Oradea însărcinat cu ancheta a audiat nouă martori pe subiectul incidentului din noaptea de 20 spre 21 aprilie 1994.
34. Pe 11 martie 1997, Parchetul a ordonat, în cadrul anchetei, internarea reclamantului la spitalul judeţean din Oradea, la secţia de psihiatrie, în vederea unei expertize medico-legale psihiatrice, pentru a elucida cauzele incidentului din noaptea de 20 spre 21 aprilie 1994, pentru care fusese trimis în judecată.
35. Pe 24 martie 1997, procurorul însărcinat cu ancheta l-a audiat pe reclamant şi doi martori.
36. Pe 1 aprilie 1997, laboratorul medico-legal al judeţului Bihor şi-a prezentat raportul de expertiză, care releva că reclamantul suferea de tulburări de pesonalitate, dar a conchis că acesta din urmă comisese agresiune împotriva lui D.N. cu discernământ.
37. Pe 1 şi 3 aprilie 1997, Parchetul a audiat trei martori, a procedat la reconstituirea faptelor şi la confruntarea victimei şi a reclamantului cu un martor.
38. Prin rechizitoriul din 16 aprilie 1997, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa judcătoriei din Beiuş pentru atingere gravă a integrităţii fizice, infracţiune interzisă de articolul 182 § 1 al Codului penal. Parchetul a acordat reclamantului beneficiul circumstanţei atenuante prevăzută de articolul 73 b) al codului penal, adică comiterea faptelor sub imperiul unei emoţii puternice pe care i-ar fi provocat-o victima, lansând o cărămidă în direcţia sa.
39. Pe 16 iunie 1997, reclamantul a cerut tribunalului amânarea examinării cauzei.
40. Din 1 iulie până pe 1 sept. 1997, tribunalul nu s-a întrunit din cauza vacanţei judecătoreşti.
41. În 1997, la o dată neprecizată, reclamantul a cerut Curţii Supreme de Justiţie retrimiterea dosarului său pentru examinare la un alt departament, cu scopul de a asigura buna derulare a procesului.
42. Pe 22 sept. şi 17 nov. 1997, avocatul reclamantului a cerut amânarea cauzei pe motiv că ceruse retrimiterea dosarului său în alt judeţ.
43. Prin decizia din 12 dec. 1997, Curtea Supremă de Justiţie a dat dreptate cererii reclamantului şi a retrimis cauza la judecătoria din Craiova.
44. Pe 9 ian. 1998, reclamantul a informat judecătoria din Beiuş despre retrimiterea cauzei la o altă jurisdicţie şi, pe 19 ian. 1998, tribunalul s-a conformat deciziei Curţii Supreme, trimiţând cauza la judecătoria din Craiova.
45. Două audieri au fost fixate la această judecătorie pe 11 şi 25 martie 1998. Reclamantul neprezentându-se, tribunalul a ordonat să fie citat in vederea unei următoare audieri, pe 22 aprilie 1998.
46. Pe 22 aprilie 1998, reclamantul şi soţia sa a fost audiaţi de tribunal.
47. Mai multe audieri au avut loc pe 20 mai, 17 iunie şi 9 iulie 1998, la care reclamantul a fost absent. Tribunalul a ordonat amânarea cauzei.
48. Din 1 iulie până pe 1 sept. 1998, tribunalul nu s-a întrunit din cauza vacanţei judecătoreşti.
49. Pe 10 sept. şi 8 oct. 1998, tribunalul a audiat victima şi trei martori şi a ordonat examinarea medico-legală a victimei. Reclamantul a solicitat audirea unui martor prin intermediul unei comisii rogatorii.
50. Pe 5 nov. 1998, tribunalul a respins aceată ultimă cerere a reclamantului şi a ordonat victimei să se prezinte în faţa unui institut medico-legal.
51. Pe 3 dec. 1998, tribunalul a audiat partu martori.
52. Alte audieri au avut loc pe 10 şi 24 febr. şi 17 martie 1999, la care reclamantul nu s-a prezentat. Tribunalul a ordonat amânarea cauzei.
53. Pe 21 aprilie 1999, reclamantul a cerut în scris amânarea procedurii pe motiv că era spitalizat.
54. Pe 5 mai 1999, tribunalul a dat cuvântul reclamantului privind fondul cauzei.
55. Prin hotărârea din 12 mai 1999, tribunalul a condamnat reclamantul la o pedeapsă de 262 zile de închisoare pentru acte de violenţă gravă, comise sub imperiul emoţiei, infracţiune pedepsită prin articolul 181 § 1 al Codului penal.
56. Pe 18 mai şi 3 iunie 1999, reclamantul şi victima au introdus apel la această hotărâre.
57. Pe 22 oct. şi 5 nov. 1999, şi pe 10 ian. şi 21 febr. 2000, tribunalul judeţean din Dolj, jurisdicţia competentă pentru a hotărî apelurile introduse de către părţi, a ordonat, la cererea reclamantului, amânarea procedurii.
58. Pe 13 dec. 1999, reclamatul a cerut tribunalului să administreze probele suplimentare şi tribunalul a primit această cerere.
59. Pe 19 ian. 2000, reclamantul a recuzat un judecător care făcea parte din completul de judecată.
60. Pe 2 febr. 2000 tribunalul a audiat un martor şi, pe 6 martie 2000, a dat cuvântul reclamantului pentru a-şi susţine apelul.
61. Printr-o decizie din 13 martie 2000, tribunalul judeţean din Dolj a confirmat hotărârea pe care o pronunţase judecătoria din Craiova pe 12 mai 1999 (paragraful 55 de mai sus).
62. Pe 16 martie 2000, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei decizii şi, pe 24 mai şi 14 iunie 2000, a cerut, în faţa curţii de apel din Craiova, amânarea procedurii.
63. Pe 28 iunie 2000, reclamantul a făcut cunoscute motivele pe care avea intenţia să îşi fondeze recursul.
64. Pe 16 aug. 2000, partea lezată a cerut amânarea procedurii.
65. La audierea din 6 sept. 2000, tribunalul a dat cuvântul reclamantului pentru a-şi susţine recursul.
66. Prin hotărârea din 13 sept. 2000, Curtea de apel din Craiova a primit recursul format de reclamant şi a casat în totalitate hotărârea judecătoriei din Craiova din 12 mai 1999, cât şi decizia tribunalului judeţean din Dolj din 13 martie 2000. Curtea de apel a constatat că, ţinându-se seama de rechizitoriu şi de probele existente la dosar, jurisdicţiile inferioare condamnaseră reclamantul fără să stabilească legătura de cauzalitate între faptele acestuia faţă de victimă şi rănile acesteia din urmă. Ea a retrimis din acel moment cauza în faţa judecătoriei din Craiova, pentru o nouă examinare pe fond.
67. Pe 18 oct. 2000, curtea de apel a transmis dosarul la judecătoria din Craiova, în faţa căreia, pe 2 nov. 2000, reclamantul a cerut amânarea procedurii.
68. Pe 30 nov. 2000, tribunalul a acordat reclamantului o nouă amânare pe motiv că nu era asistat de avocatul său.
69. Pe 14 dec. 2001, reclamantul a recuzat judecătorii din completul de judecată şi, pe 1 şi 22 febr. 2001, a cerut amânarea procedurii cât şi administrarea, de către tribunal, a unor noi probe.
70. Pe 15 martie, 5 aprilie şi 26 aprilie 2001, tribunalul a amânat procedura în aşteptarea unui nou raport de expertiză medico-legală şi a stării de sănatate a victimei şi a ordonat acesteia să se prezinte cu acest scop la institutul medico-legal.
71. Pe 17 mai 2001, nici reclamantul şi nici victima nu s-au prezentat la audiere în faţa tribunalului.
72. După informaţiile de care dispune Curtea, cauza este încă pe rol la judecătoria din Craiova. Curtea nu dispune de nici o altă informaţie în privinţa unor eventuale acte de procedură îndeplinite după data de 17 mai 2001.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

B. Relele tratamente pe care reclamantul pretinde că le-a suferit în închisoarea de la Oradea şi în spitalul penitenciar de la Jilava

1. Tratamentele incriminate
a) teza reclamantului
73. Pe 27 dec. 1994, reclamantul, care făcea greva foamei, a fost transferat de către administraţia închisorii din celula pe care până atunci o împărţise cu un cetăţean turc, celula nr. 39. Paznicii au încercat să îl hrănească pe reclamant cu forţa, în prezenţa şefului de celulă, dar reclamantul a refuzat. Reclamantul a fost apoi transferat de către paznicul P.S. în celula nr. 42, al cărui şef era multirecidivist, cunoscut în închisoare cu demunirea de « Raj ». Reclamantul ar fi refuzat să intre în această celulă, ştiind că paznicii îl utilizau pentru a « elimina deţinuţii incomozi », dar paznicul P.S. « i-ar fi calmat vigilenţa», spunându-i că urma să fie eliberat după ce ar fi făcut baie, însoţit de deţinului « Raj ».
74. În noaptea de 10 spre 11 ian. 1995, «Raj » şi un alt camarad al reclamantului de la celula nr. 42, cunoscut sub numele de « Sisi », au pus la maxim radioul şi l-au lovit pe reclamant cu sălbăticie cu două bastoane. Paznicul S.A., avertizat de strigătele reclamantului, a refuzat să intervină. Deţinuţii au continuat să îl lovească, strigând că vor termina cu el. Ca urmare a numeroaselor lovituri primite, reclamantul, însângerat, a căzut într-o stare de semi-inconştineţă. Puţin mai târziu, l-a auzit intrând în celulă pe comandantul adjunct al închisorii V.P., care i-a spus lui « Sisi » şi « Raj » să nu se neliniştească, căci, orice s-ar întâmpla, ar fi din cauza reclamantului. L-a legat apoi pe reclamant sub pat cu ajutorul cătuşelor. Reclamantul ar fi rămas acolo timp de 48 de ore. Ca urmare a acestui incident, reclamantul a suferit de fracturi ale piramidei nazale, a unei coaste, a toracelui, sternului şi a coloanei vertebrale. A pierdut de asemenea câte o unghie de la un deget de la mână şi de la picior.
75. Pe 12 ian. 1995, reclamantul a fost condus la spitalul de neorologie şi psihiatrie de la Oradea, unde a fost examinat de un neuropsihiatru, care a stabilit că suferea de schizofrenie paranoidă (paragraful 102 de mai sus). După reclamant, la acest examen psihiatric, era incapabil să se exprime din cauza loviturilor şi rănilor pe care le suferise în noaptea de 10 spre 11 ian. 1995. Medicul ar fi constatat rănile, dar nu le-a indicat în certificatul său.
76. Pe 13 ian. 1995, reclamantul a fost condus la spitalul judeţean din Oradea, unde a fost examinat succesiv la serviciul de urgenţă, de chirurgie, de neurochirurgie, de radiologie şi de ORL. Nu a fost ospitalizat.
77. Pe 20 şi 23 ian. 1995, reclamantul a fost transportat la spitalul judeţean din Oradea (secţia de neuropsihiatrie), dar nu a putut fi ospitalizat, căci paznicii de închisoare care îl însoţeau au refuzat să se dezarmeze.
78. Pe 24 ian. 1995, la o propunere a medicului închisorii, comandantul închisorii Oradea a ordonat transferul reclamantului la secţia de neuropsihiatrie a spitalului penitenciar Jilava, situat lângă Bucureşti, la mai mult de 500 km de Oradea. După reclamant, transferul ar fi fost ordonat pentru ca familia sa să nu îi poată vedea multiplele leziuni ca urmare a agresiunii pe care o suferise în închisoare.
79. Reclamantul a fost transportat la spitalul penitenciar de la Jilava într-un vagon penitenciar. În timpul acestui transport, care a durat trei zile şi trei nopţi, de 24 pe 26 ian. 1995, reclamantul nu a primit nici un tratament medical, hrană sau apă. Nu a putut să se aşeze în timpul călătoriei din cauza numărului mare de deăţinuţi transportaţi, adică între 150 şi 200, şi din acest motiv nu mai era loc să se aşeze. În interiorul vagonului penitenciar nu era asigurată nici o pază.
80. Pe 26 ian. 1995, reclamantul a fost internat la spitalul Jilava la secţia de neuropsihiatrie, cu un diagnostic de psihopatie paranoidă.
81. În timpul spitalizării la Jilava, reclamatul ar fi împărţit patul cu un alt deţinut, purtător al virusului SIDA. El nu a fost tratat din punct de vedere chirurgical şi ar fi fort supus la torturi psihologice, prin anunţul că familia sa ar fi fost ucisă.
82. Pe 20 febr. 1995, reclamantul a fost recondus la închisoarea de la Oradea în acelaşi vagon penitenciar ca la dus.
83. La întoarcerea la închisoarea de la Oradea, reclamantul a fost spitalizat la infirmeria închisorii, cu un diagnostic de schizofrenie paranoidă. Timp de mai multe săptămâni, la spitalizarea sa la infirmierie, paznicii i-ar fi refuzat dreptul de a se plimba în curtea penitenciarului, ceea ce a avut consecinţe grave asupra stării sale de sănătate.
84. Când reclamantul a fost pus în libertate, pe 7 aprilie 1995, nu mai câtărea decât 54 de kg., în vreme ce el cântărea aproximativ 100 de kg. atunci când a fost pus în detenţie în iulie 1994 (paragraful 22 de mai sus).
85. Ca urmare a tratamentelor suferite în închisoare, el a fost spitalizat de mai multe ori în 1996 şi 1997 şi a suferit mai multe intervenţii chirurgicale pentru litiază şi ulcerul duodenal de care suferă, boli care s-au agravat în timpul detenţiei sale, din cauza lipsei unui tratament adecvat. În februarie 1997, a fost examinat de medicii Spitalului militar central din Bucureşti, care i-au recomandat să efectueze o tomografie şi o intervenţie chirurgicală la nivelul orbitei ochiului stâng şi a piramidei nazale. Nu a putut urma aceste prescripţii, din cauza insuficienţei mijloacelor financiare.
86. Din cauza loviturilor suferite în detenţie, reclamantul suferă de puternice dureri de cap şi ar fi pierdut parţial auzul şi vederea.
b) teza Guvernului
87. Pe 12 ian. 1995, reclamantul a fost examinat de un neuropsihiatru, care a considerat că suferea de o depresie nervoasă cu tulburări de comportament (paragraful 102 de mai sus). Pentru Guvern ar fi absolut imposibil de a bănui că medicul a constatat leziuni şi că nu le-a menţionat pe fişa de observaţie.
88. În aceeaşi zi, reclamantul a fost transferat în celula nr. 42, pentru a preveni declanşarea unor conflicte între el şi co-deţinuţi.
89. În noaptea de 12 spre 13 ian. 1995, şi nu cea de 10 spre 11 ian. 1995, către ora 1 a dimineţii, o altercaţie a survenit între reclamant şi co-deţinuţi. Reclamantul a fost legat apoi de pat aproximativ cinci ore, până la 5,30, ora la care a fost dus la infirmierie. După Guvern, este imposibil de identificat circumstanţele în care a avut loc incidentul în chestiune. Guvernul se lasă, din acel moment, pe seama concluziilor deciziei Parchetului din 20 oct. 1997 (paragraful 137 care urmează).
90. În dimineaţa de 13 ian. 1995, paznicul D.T. şi comandantul-adjunct P.V. au raportat la comandantul penitenciarului că în noaptea precedentă, un incident a avut loc în celula 42. Deţinuţii « Sisi » şi « Raj » au raportat de asemenea incidentul.
91. Reiese dintr-un proces verbal redactat de către funcţionarii penitenciarului de la Oradea şi din raportul comandantului-adjunct al penitenciarului, ale cărui copii au fost prezentate Curţii, că, în noaptea de 12 spre 13 ian., către miezul-nopţii, reclamantul a provocat acte de dezordine în celula sa, agresând ceilalţi deţinuţi, şi, în consecinţă, a fost imobilizat pe pat cu ajutorul a două cătuşe.
92. Pe 13 ian. 1995, reclamantul a fost transportat la spitalul judeţean din Oradea, unde a fost examinat în cadrul serviciilor de chirurgie, neurochirurgie, radiologie, orthopedie şi ORL. Radiografiile au relevat că avea o fractură a coastei nr. 7 şi o alta a piramidei nazale fără deplasare. Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi suferit şi alte fracturi în afara celor ale cutiei craniene, ale toracelui şi coloanei vertebrale. Reclamantul ar fi primit în aceeaşi zi un bandaj toracic.
93. La întoarcerea la închisoarea de la Oradea, reclamantul a fost internat la spitalul penitenciar Oradea din 13 până pe 23 ian. 1998, cu un diagnostic la internare de « traumatism al feţei şi tulburări de comportament ». Reclamantul a primit în timpul perioadei în chestiune tratamente cu antibiotice, calmante şi sedative.
94. Pe 20 şi 23 ian. 1995, reclamantul a fost examinat la spitalul judeţean Oradea la secţia de psihiatrie. Medicul, consultând reclamantul, după ce a diognosticat că suferea de « sindrom paranoid », a recomandat să fie internat, pentru ca acest diagnostic să fie stabilit mai cu precizie.
95. Pe 23 ian. 1995, şi nu pe 24, reclamantul a fost transferat la spitalul penitenciar de la Jilava cu diagnostic de « psihopatie paranoidă ». Transportul a fost efectuat într-un vagon aparţinând penitenciarului. Înainte de a fi transportat, reclamantul a fost examinat de un medic, care a conchis că starea sa de sănătate nu prezenta un caracter de urgenţă şi nu avea nevoie de o asistenţă specială în timpul transportului.
96. Reclamantul a fost internat la spitalul penitenciar Jilava pe 26 ian. 1995, la secţia de neuropsihiatrie, cu diagnostic de psihopatie paranoidă.
97. Reclamantul a fost internat în serviciul de psihiatrie al spitalului timp de douăzeci şi cinci de zile. Nu a fost supus, în această perioadă, la torturi psihologice. Regulamentul spitalului prevede separarea deţinuţilor purtători ai virusului SIDA de ceilalţi deţinuţi, deci reclamantul nu avea cum să împartă patul cu astfel de persoane.
98. Pe 20 febr. 1995, reclamantul a ieşit din spital cu acelaşi diagnostic ca la intrare. Medicii au notat o ameliorare a stării sale de sănătate.
99. În timpul întregii durate a spitalizării reclamantului la infirmerie penitenciarului Oradea, el a beneficiat de plimbări zilnice, care aveau loc în două curţi amenajate în acest scop, durata fiecărei plimbări fiind cuprinsă între treizeci de minute şi o oră.
100. Faptele descrise de Guvern la paragrafele 93-99 de mai sus sunt confirmate de două scrisori din 15 şi 17 mai 2001, de la Direcţia generală a instituţiilor penitenciare adresate agentului Guvernului român, a căror copie a fost dată Curţii.
2. Certificate medicale
101.Pe 3 aug. 1992, reclamantul a fost internat într-o clinică psihiatrică din Timişoara cu diagnosticul « episod psihotic paranoid ». Reiese din fişa medicală de observaţie completată de medicii clinicii, a cărei copie a fost prezentată de Guvern, că internarea a avut loc la cererea familiei reclamantului, pe motiv că acesta din urmă era periculos pentru cei din jur şi că perturba constant calmul familiei sale şi al vecinilor. Medicii au relevat că în plus reclamantul exprima idei de persecuţie şi de grandomanie, că era agitat, insomniac şi avea un comportament agresiv. Reclamantul a ieşit din clinică pe 13 aug. 1992, cu diagnosticul următor: «episod psihotic atipic într-un context reactiv şi toxic exogen» şi «structură particulară a personalităţii de model impulsiv».
102. Pe 12 ian. 1995, reclamantul a fost condus la spitalul de neurologie şi de psihiatrie din Oradea, unde a fost examinat de un neuropsihoiatru K.E. În atestarea medicală pe care i-a eliberat-o, medicul a menţionat că reclamantul suferea de o depresie nervoasă cu tulburări de comportament. El a relevat că reclamantul avea impresia că suferă o presiune magnetică în tot corpul, şi că refuza să se apropie de radiator, a cărui apropiere îl făcea să simtă o mărire a presiunii sanguine. Medicul a conchis că reclamantul suferea de schizofrenie paranoică şi a recomandat punerea sa sub observaţie.
103. Printr-o scrisoare datată cu 12 ian. 1994, comandantul închisorii din Oradea a informat curtea de apel din Oradea că reclamantul a fost consultat pe 12 ian. 1995 de un medic specialist, care a stabilit diagnosticul de « schizofrenie paranoidă» şi care recomandase spitalizarea de urgenţă într-un spital. În consecinţă, comandantul ruga Curtea de apel să ordone spitalizarea de urgenţă a reclamantului la spitalul penitenciar Jilava, punând în evidenţă că, pe plan local, nu putea fi spitalizat, din cauză că nu putea fi supravegheat. Comandantul a precizat în această privinţă că nu era uşor pentru supraveghetori să intre cu armele în secţia de neuropsihiatrie a spitalului.
104. Fişa medicală pentru deţinuţi a reclamantului completată la examinarea sa din 13 ian. 1995 la spitalul judeţean Oradea indică la reclamant o fractură a celei de-a 7-a coaste, iar la piramida nazală fractură a oaselor fără deplasare. Medicii secţiei de chirurgie şi ortopedie au recomandat un bandaj toracic şi calmante în caz de nevoie. La secţia ORL, medicii au recomandat ca reclamantul să evite traumatismele nasale timp de o lună.
105. Registrul aceluiaşi spital din 13 ian. 1995 indică faptul că reclamantului i s-a făcut un examen radiologic al toracelui şi plămânilor, ce pune în evidenţă o fractură a celei de-a 7-a coaste, pentru care s-a prescris un bandaj toracic şi odihnă.
106. Din fişa medicală a reclamantului, aşa cum este înregistrată de infirmeria închisorii Oradea, şi prezentată Curţii de către Guvernul pârât, reiese că reclamantul a rămas la infirmerie din 13 ian. până pe 23 ian. 1995, cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, fractura celei de-a 7-a coaste şi traumatism facial cu echimoze la ochi, pe care şi le-ar fi produs prin autoagresiune. Reclamantului i s-au administrat la infirmerie calmante, antibiotice şi sedative.
107. Reclamantul a fost din nou examinat de un medic la infirmeria închisorii pe 14, 16 şi 18 ian. 1995. Medicul a consemnat în raportul său că reclamantul prezenta o stare generală bună.
108. Pe 17 ian., un medic de la infirmeria închisorii a recomandat spitalizarea reclamantului, considerând că schizofrenia de care suferea nu putea fi tratată altfel. În raportul său, medicul a scris că reclamantul suferea de schizofrenie şi că, în noaptea de 12 ian. 1995, avusese tulburări de comportament, lovindu-se singur. El a indicat de semenea că reclamantul fusese examinat pe 13 ian. 1995 în serviciile de chirurgie, oftalmologie şi ORL, care diagnosticaseră o fractură de coastă şi a piramidei nazale.
109. Pe 23 ian. 1995, un medic de la infirmeria închisorii a consemnat în fişa medicală a reclamantului că acesta din urmă fusese internat la infirmerie pentru schizofrenie şi pentru a-şi fi produs singur leziuni, dar că la ieşirea sa din tratamentul medical, starea sa de sănătate înregistrase o evoluţie favorabilă. A consemnat de asemenea că reclamantul urma să fie transferat la Jilava pentru tratament şi expertiză medico-legală.
110. Din fişa medicală a reclamantului, aşa cum este înregistrată la spitalul penitenciar Jilava, reiese că a fost spitalizat pe 26 ian. 1995 la secţia de psihiatrie a spitalului cu un diagnostic de schizofrenie paranoidă şi traumatism cranian facial « prin autoagresiune ». Reclamantul a fost supus unui control medical de către medici psihiatri, de la sosirea sa, care a pus în evidenţă echimoze la ochi şi endeme bilaterale la nivelul membrelor inferioare. Medicii au relevat că reclamantul suferea de dureri gastrice şi de o încetinire a tranzitului intestinal. Ei au notat de asemenea că avea antecedente psihiatrice, fiind internat la secţia de psihiatrie a spitalului Timişoara şi Jilava.
111. În timpul spitalizării sale la Jilava, care s-a prelungit până la 20 febr. 1995, reclamantul a fsot îngrijit de schizofrenie paranoidă cu tranchilizante. Un regim alimentar a fost de asemenea prescris. Nu reiese din documentele prezentate că a beneficiat de îngrijiri pentru traumatismul facial sau fractura coastei.
112. Din foaia de observaţie completată de medicii secţiei de psihiatrie a spitalului Jilava rezultă că el era «liniştit, cooperant, revendicativ, (...) că prezenta echimoze la ochi de culoare violacee şi că acuza dureri în regiunea testiculelor, unde afirma că fusese lovit ». Pe o altă coloană figurează, în paranteze, cuvintele « refuză » şi « traumatisme testiculare » şi, pe o altă linie, o abreviere desemnând cuvintele « examen chirurgical ».
113. O scrisoare adresată pe 5 mai 2001 de Direcţia generală a instituţiilor penitenciare către agentul Guvernului român, ca răspuns la cererea sa de informaţii, fapt era că, în timpul spitalizării la spitalul penitenciar Jilava, reclamantul a fost tratat cu tranchilizante, că a urmat un regim alimentar şi că nu a fost văzut în consultaţie la secţia de chirurgie căci refuzase acest examen, aşa cum reieşea din foaia de observaţie completată de medicii secţiei de psihiatrie a spitalului (paragraful 112 de mai sus in fine).
114. Reiese din certificatele medicale prezentate de reclamant că, după ce a fost repus în libertate, a fost spitalizat de la 1 la 17 nov . 1995 şi din 19 până pe 28 febr.1997 în spitalele judeţene din Oradea şi Alexandia, în secţia de chirurgie, unde a fost tratat prin intervenţie chirurgicală pentru litiază, stenoză papilară şi pentru afecţiuni ale colonului şi pancreasului. Medicii i-au prescris treizeci şi una zile de concediu şi au recomandat să efectueze un control tomografic la spitalul militar central din Bucureşti. Nu rezultă din documentele prezentate că reclamantul şi-ar fi pierdut auzul sau vederea.
3. Plângerile reclamntului pentru rele tratamente
115. În ianuarie 1995, după incidentul din noaptea de 10 spre 11 ian. cu « Sisi » şi « Raj », reclamantul s-ar fi plâns verbal la comandantul închisorii pentru a fi fost maltratat de co-deţinuţi. În acel moment, ţinându-se cont de rănile sale, nu ar fi putut redacta el însuşi o plângere penală ca să invoce relele tratamente la care a fost supus.
116. Pe 24 iulie 1995, reclamantul a trimis la parchet o plângere împotriva deţinuţilor « Sisi » şi « Raj », acuzându-i de tentativă de omicid sau de atingere gravă a integrităţii sale corporale, infracţiuni interzise de articolele 174 şi 182 ale Codului penal. El a cerut în plus dechiderea unei instrumentări împotriva paznicuului S.P., care l-a mutat special în celula nr. 42, în care se găseau recidivişti, pentru a fi maltratat, şi împotriva paznicului S.A., care era de gardă în noaptea când a fost batut şi care nu a intervenit pentru a opri agresiunea co-deţinuţilor săi. S-a plâns de asemenea de comandantul-adjunct al închisorii Oradea, V.P., care ordonase să fie ataşat cu cătuşe şi care l-ar fi lăsat astfel «să moară cu spatele pe ciment ».
El s-a plâns de asemenea că soţia sa nu a fost autorizată să îl viziteze în închisoare după ce a fost bătut, pentru a nu putea să îşi dea seama de urmele rănilor, paznicii motivând acest refuz prin faptul că ar fi suferit un şoc psihic.
El s-a plâns apoi că, în ciuda stării critice în care se găsea după agresiune, pe când era « între viaţă şi moarte», a fost îmbarcat într-un vagon penitenciar cu destinaţia Jilava, la secţia de psihiatrie, atunci când ar fi trebuit să fie dus pentru tratament la secţia de chirurgie. El se exprima în termenii următori:
« probabil ei [paznicii] au contat pe faptul că voi muri pe drum, şi că responsabilitatea va cădea pe alţii. La Jilava, la secţia de psihiatrie, medicii au văzut că eram bătut şi că aveam fracturi şi au fost surprinşi că am fost trimis acolo. La acea dată, pierdusem mult sânge, aveam tensiunea între 7 şi 12, dar totuşi m-au trimis oricum la Oradea (...) cu degetul mic de la mâna dreaptă strivit, cu unghii de la piciorul stâng şi de la mâna dreaptă zmulse (...) ».
Reclamantul a cerut în sfârşit ca o expertiză medicală să fie ordonată de către Parchet pentru a se stabili starea actuală a sănătăţii sale. Sublinia în această privinţă că simţea dureri puternice la nivelul capului, că nu îşi mai simţea partea stângă a capului, sinusul stâng fiind fracturat şi înfundat şi că avea mai ales probleme respiratorii, ţinându-se cont că fracturile toracice nu erau bine vindecate din cauza lipsei unui tratament adecvat.
117. După Guvern, reclamantul nu a depus nici o plângere penală în ianuarie 1995 împotriva paznicilor S.P. şi S.A. sau contra co-deţinuţilor care îl agresaseră în ianuarie 1995. Reclamantul s-ar fi plâns pentru prima oară de incidentul cu « Sisi » şi « Raj » în plângerea sa adresată Parchetului pe 24 iulie 1995 (paragraful 116 de mai sus).
118. Pe 27 dec.1995, în absenţa unui răspuns la plângerea sa, reclamantul a scris la parchetul militar de la Oradea şi la Parchetul general. El a solicitat din nou o expertiză medicală care să constate starea sa de sănătate şi invaliditatea sa.
A subliniat în plus că, fiind în arest preventiv, ar fi trebuit să beneficieze de prezumpţia de nevinovăţie şi deci ar fi trebuit să îşi execute detenţia în celule cu alţi deţinuţi aflaţi în arest provizoriu, în virtutea dispoziţiilor legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Ori, contrar acestei reglementări, el a fost transferat de paznicul P.S. într-o celulă cu deţinuţi condamnaţi definitiv şi recidivişti, ca să fie bătut de moarte. El a cerut Parchetului general din Bucureşti să ancheteze aceste aspecte şi să conchidă că a fost supus de paznicii de la închisoarea Oradea la rele tratamente, infracţiune interzisă de articolul 267 al Codului penal.
Reclamantul se plângea de asemenea că la infirmeria închisorii, i s-a refuzat dreptul de a ieşi să se plimbe, deşi a solicitat în scris ca acest drept să îi fie respectat. Se plângea în sfârşit că nu a fost adus la anumite audieri în faţa tribunalului care statua în privinţa apelului său în procedura necesară, pentru a nu fi văzut în public cu faţa şi capul strivite şi umflate şi cu unghiile de la mâna stângă zmulse.
119. Pe 29 aprilie 1996, reclamantul s-a plâns la Parchetul militar din Oradea că procurorii care se ocupau de plângerea sa îi întârziau ieşirea, pentru ca nici o legătură de cauzalitate să nu poată fi stabilită între eventualele operaţii chirurgicale suferite de el şi leziunile sale la terminarea incidentului cu « Sisi » şi « Raj ».
El sublinia de asemenea că, deşi a fost torturat în noaptea de 11 spre 12 ian. 1995, abia pe 13 ian. 1995 a fost condus la secţia de chirurgie. Adăuga că paznicii l-au dus întâi, maltratat cum era, la secţia de neuropsihiatrie, cu scopul de a avea o probă că s-ar fi rănit singur, şi invita parchetul să analizeze motivul pentru care direcţia închisorii Oradea încercase să acopere agresiunea pe care o suferise din partea co-deţinuţilor săi cu concursul comandantului-adjunct P.V.
Reclamantul informa de asemenea că după incidentul cu « Sisi » şi « Raj » a fost condus la comandantul R., cu faţa desfigurată, « mai mult decât viu», dar că, ţinând cont de starea sa, el nu a reuşit să vorbească.
El solicita din nou o expertiză medicală pentru ca agravarea stării sale de sănătatea să poată fi confirmată.
4. Procedura penală privind relele tratamente invocate de reclamant
120. Pe 11 aug. 1995, Parchetul general, (secţia parchetelor militare) a informat reclamantul că plângerea sa pentru rele tratamente împotriva funcţionarilor S.P., S.A. şi V.P. de la închisoarea Oradea a fost trimisă spre anchetă la Parchetul militar din Oradea.
121. Pe 17 aug. 1995, plângerea reclamantului a fost înregistrată la Parchetul militar din Oradea.
122. Pe 8 sept. 1995, reclamantul şi soţia sa au fost audiaţi de procurorul însărcinat cu ancheta. Reclamantul a sublimait mai ales că agresiunea la care a fost supus de cei doi co-deţinuţi « Sisi » şi « Raj » avusese loc la instigarea sau cu complicitatea paznicilor P.S. et S.A. şi că P. V., comandantul-adjunct al închisorii, în loc să ia măsurile potrivite, dăduse ordin să fie imobilizat cu cătuşe.
Soţia reclamantului a declarat că i s-a refuzat dreptul de a-şi vizita soţul de pe 5 pe 8 ian. 1995 pe motiv că acesta ar fi suferit un şoc psihic şi că era sub tratament. Ea pune în evidenţă că putuse să îl viziteze la Spitalul Jilava, între 18 şi 20 ian. 1995, şi că şi-a dat seama în acel moment că era slăbit, că avea echimoze sub ochi şi unghia de la degetul mic zmulsă.
123. Pe 14 febr. 1996, parchetul l-a interogat pe comandantul-adjunct al închisorii P.V. şi pe paznicii P.S. şi S.A. în privinţa relelor tratamente pe care le-a suferit reclamantul în noaptea de 12 spre 13 ian. 1995.
124. P.V. a declarat că în acea noapte, după ce a fost informat de ofiţerul de gardă că reclamantul se bătuse cu alţi co-deţinuţi şi că provocase un scandal, s-a dus la celula nr. 42 unde a putut constata că reclamantul era rănit la nas şi că avea sânge pe mâini. După ce a încercat să discute cu el despre ceea ce s-a întâmplat, ordonase – ţinând cont de starea reclamantului şi de faptul că era noapte – să fie imobilizat la pat cu două cătuşe în celula sa, cu grilajul închis. El a declarat că a instalat de asemenea un paznic în faţa grilajului celulei pentru a asigura supravegherea. P.V. a menţionat apoi că, deşi regulamentul penitenciar prevede ca deţinuţii în arest provizoriu, precum reclamantul, să fie închişi în celule separate de deţinuţii condamnaţi prin decizie definitivă, această regulă comporta câteodată excepţii din cauza suprapopulării închisorii şi a diverselor situaţii specifice. A adăugat că din cauza comportamentului reclamantului faţă de alţi deţinuţi aceasta a fost plasat în celulă cu deţinuţi condamnaţi definitiv.
125. Paznicul P.S., care transferase reclamantul în celula 42, a declarat că nu l-a pus în această celulă pentru a fi bătut de ceilalţi deţinuţi. El a afirmat că era « un bolnav psihic », că, ţinându-se cont de comportamentul său, a fost succesiv transferat în diverse celule. A subliniat că, atunci când reclamantul făcea o criză, sărea din pat şi se dădea cu capul de grilajul celulei.
126. Paznicul S.A. a declarat că, la incidentul reclamantului cu « Sisi » şi « Raj », el era de gardă. El a afirmat că nu avea dreptul să îl scoată pe reclamant din celulă atunci când acesta i-a cerut-o în noaptea incidentului, dar că, în revanşă, a raportat faptele constatate la comandantul-adjunct al închisorii, care apoi a calmat reclamantul.
127. Pe 27 febr. 1996, parchetul a audiat ca martor pe H.L., unul din co-deţinuţii din celula nr. 42 în momentul incidentului cu « Sisi » şi « Raj ». El a declarat că în ianuarie 1995, pe când împărţea celula cu « Sisi » şi « Raj », reclamantul a început într-o noapte să se roage în patul lui după ritul musulman. « Sisi » a luat atunci un baston din lemn şi s-a pornit să-l lovească peste tot până ce bastonul s-a rupt în două. Apoi, reclamantul a cerut paznicului S.A. să îl transfere în altă celulă, dar acesta i-a răspuns că nu putea să o facă fără acordul superiorilor. Apoi, « Raj » şi « Sisi », enervaţi că reclamantul cobora în permananţă din pat, au început să-l lovească din nou cu un baston. În celulă era deschis un post de radio. Apoi, « Sisi » şi « Raj » au lovit reclamantul cu pumnii şi picioarele. Reclamantul a ripostat şi a început să strige. Supraveghetorul S.A. a sosit după un timp şi a întrebat ce se întâmpla. « Sisi » a răspuns că se ocupau « sa-l moaie » pe reclamant ca să nu mai facă în celula nr. 42 ceea ce făcuse în celelate celule. Paznicul S.A. i-a dat apoi lui « Sisi » o pereche de cătuşe şi, cu ajutorul lui « Raj », l-au imobilizat pe reclamant în pat, cu mâinile prinse în cătuşe.
Sublinind că reclamantul era în acel moment bătut foarte tare, el şi-a continuat depoziţia arătând că reclamantul a fost apoi detaşat, la ordinul comandantului-adjunct P.V., şi că acesta a ordonat să îi fie din nou puse cătuşele dacă mai făcea zgomot. El a declarat în sfârşit că din câte ştie, nici o măsură nu a fost luată împotriva lui « Sisi » şi a lui « Raj », şi că aceştia nu au acţionat, după părerea lui, la instigarea paznicilor de închisoare.
128. În februarie 1996, Parchetul militar din Oradea a cerut dosarul reclamantului de la închisoarea Oradea şi informaţii privind diagnosticul medical al cărui subiect l-a constituit de la spitalul penitenciar Jilava.
129. Pe 14 martie, 15 mai şi 26 iunie 1996, patru martori au fost audiaţi de Parchet în privinţa incidentului din noaptea de 12-13 ian. 1995.
130. Pe 26 iunie 1996, Parchetul militar Oradea a cerut laboratorului medico-legal al judeţului Bihor să efectueze o expertiză medico-legală, pentru a preciza natura rănilor pe care le prezenta reclamantul ca urmare a agresării sale, numărul de zile necesare pentru restabilirea sa şi consecinţele pe care acest incident le-a avut asupra stării sale de sănătate, mai ales dacă relele tratamente suferite au condus la pierderea unui sens sau a unui organ al reclamantului sau la o infirmitate fizică sau psihică permanentă.
131. Pe 27 iunie 1996, un medic legist al laboratorului medico-legal al judeţului Bihor a examinat reclamantul şi i-a prescris examene medicale pe lângă serviciile de ortopedie, urologie, ORL şi oftalmologie. Nu reiese din documentele de care dispune Curtea dacă aceste examene au fost efectuate sau nu.
132. Pe 11 iulie 1997, reclamantul fost din nou interogat de Parchetul militar din Oradea. În declaraţia sa, a spus ca a efectuat controale a stării sale de sănătate pe care i le-a prescris medicul la serviciile de urologie, ORL şi de oftalmologie şi că a depus rezultatele la laboratorul de medicină legală.
133. Pe 27 aug. 1997, laboratorul medico-legal al judeţului Bihor şi-a prezentat raportul de expertiză, fondat pe examinarea reclamantului din 27 iunie 1996 şi pe fişa sa medicală stabilită de medicii penitenciarului Oradea. În raportul menţionat, medicul legist şef S.I., după ce a făcut menţiune că reclamantul nu a efectuat examenele care i-au fost prescrise pe 27 iunie 1996 la serviciile de urologie, ORL şi oftalmologie, conchide că, pe 12/13 ian. 1995, reclamantul a suferit o fractură a coastei nr. 7 şi un traumatism a piramidei nazale ca urmare a loviturilor primite cu un instrument dur. El a estimat că aceste leziuni au dus la o incapacitate temporară totală de optsprezece zile. Menţiona că nici o stare de invaliditate permanentă nu a fost observată la reclamant.
134. Pe 12 febr., 19 martie, 21 aprilie, 23 iulie, 15 şi 18 aug. 1997 respectiv, parchetul a audiat opt martori, printre care « Sisi » şi « Raj ».
135. Deţinutul « Sisi » confirmă că, în noaptea incidentului, reclamantul a fost lovit de un alt deţinut cu un baston şi că paznicul, după ce a privit prin fereastră nu a spus nimic şi a plecat să-l caute pe comandantul-adjunct PV. Acesta l-a legat pe reclamant cu o pereche de cătuşe, cu mâinile la spate, şi « l-a lasat jos pâna dimineaţa», când l-a dus la infirmerie. El a declarat că deţinutul H. îl lovise la cap pe reclamant cu mânerul din lemn al măturii şi că a sărit cu picioarele pe stomacul lui. A afirmat de asemenea că, după el, reclamantul simula nebunia şi a adăugat că culpabilitatea comandantului-adjunct P.V. decurgea, după el, din faptul că transferase reclamantul în celula lui « Raj », căruia îi ceruse să aibă grijă de reclamant. Ori « Sisi » sublinia că celula lui « Raj » era cunoscută în închisoarea Oradea ca fiind o celulă de deţinuţi primejdioşi, « Raj fiind omul lui P.V. ».
El a negat că reclamantul ar fi petrecut o zi şi o noapte pe sol, într-o baltă de sânge, că cei care lucrau în penitenciar ar fi sugerat deţinuţilor să îl lovească sau că radioul ar fi fost deschis în timp ce reclamantul era agresat.
136. Deţinutul « Raj » a declarat că ceruse comandantului-adjunct P.V. să nu trasfere reclamantul în celula sa, căci erau acolo doi deţinuţi periculoşi şi că reclamantul parea nebun. A subliniat ca a cerut ca reclamantul să fie transferat din celula sa de teamă că ceilalţi deţinuţi nu îi vor suporta prostiile, dar a afirmat că P.V. i-a răspuns că, orice s-ar întâmpla, nu ar fi din vina sa. El a povestit că, în seara incidentului, reclamatul s-a pus pe urlat şi să îi lovească pe ceilalţi co-deţinuţi, care au ripostat şi au încercat să îl imobilizeze. Ei au cerut apoi o pereche de cătuşe paznicului şi l-au legat de pat până dimineaţa. El a declarat că nimeni nu a lovit reclamantul cu un corp dur şi că dimineaţa, atunci când comandantul-adjunct P.V. a venit în celula sa, reclamantul i-a cerut să îl scoată de acolo. P.V. l-a supus apoi unui test psihologic pentru a vedea dacă reclamantul era cu adevărat nebun.
El a negat că comandantul P.V. a dat ordin ca reclamantul să fie ataşat pe ciment pentru ca să moară şi ca să rămână într-o baltă de sânge timp de 24 de ore. El a negat de asemenea că a fost influenţat de către paznici ca să-l lovească şi a confirmat că P. V., comandantul-adjunct, i-a spus în dimineaţa de după incident să nu-şi facă griji pentru că, oricum, responsibilitatea incombă reclamantului.
137. Printr-o decizie din 20 oct. 1997, parchetul militar din Oradea a respins plângerea reclamantului împotriva paznicilor şi deţinuţilor « Sisi » şi « Raj ». Reiese din această decizie că între lunile septembrie şi decembrie 1994, reclamantul avusese un comportament exemplar în închisoare ; atunci a fost numit şef de celulă şi recompensat de autorităţile penitenciare. Totuşi, din luna decembrie, a devenit agresiv, motiv pentru care administraţia penitenciară a trebuit să îl transfere în mai multe celule. Astfel, pe 12 ian. 1995, a fost transferat în celula 42 cu deţinuţii « Sisi » şi « Raj ». În noaptea de 12-13 ian. 1995, paznicul S.A., constatând dezordine în celula reclamantului, a alertat direcţia închisorii. Comandantul-adjunct V.P. a venit la închisoare unde a constatat că reclamantul îl agresase pe « Raj » şi că, de atunci « Raj », « Sisi » şi un al treilea tovarăş de celulă L.H., au răspuns lovindu-l la rândul lor pe reclamant. V.P. a restabilit ordinea şi a ordonat ca reclamantul să fie culcat în patul lui şi supravegheat până a doua zi dimineaţa, când a fost dus la infirmerie şi rănile i-au fost îngrijite. Parchetul a conchis că acuzaţiile reclamantului împotriva celor care lucrau la închisoare nu erau fondate.
Cât despre co-deţinuţii reclamantului, Parchetul a confirmat că ei erau autorii leziunilor suferite de el. Pe baza raportului de expertiză de pe 27 aug. 1997 (paragraf 133 de mai sus), Parchetul a subliniat că rănile făcute reclamantului nu i-au provocat nici o infirmitate, că nu i-au pus viaţa în pericol şi că au antrenat o incapacitate temporară de 18 zile. A respins totuşi plângerea reclamantului, pe motiv că nu a fost introdusă într-un termen de două luni impus de articolul 284 al Codului de procedură penală, citit în combinaţie cu articoulul 180 al Codului penal privind infracţiunea de lovituri şi alte violenţe.
138. Pe 29 mai 1998, reclamantul a contestat decizia în faţa Parchetului general (Secţia parchetelor militare), solicitând redeschiderea urmării penale şi stabilirea responsabilităţii penale a autorilor relelor tratamente la care a fost supus. El a subliniat mai ales că în privinţa complicităţii direcţiei închisorii rezulta clar din actele medicale stabilite de medici pe 12 şi 17 ian. 1995, care prezentau că, în noaptea de 12-13 ian. 1995 şi-ar fi auto-provocat traumatisme la nivelul capului şi toracelui. El a relevat că documentele în chestiune erau false şi că au fost redactate cu scopul de a crea impresia că decesul său eventual este o sinucidere.
Apoi s-a plâns că nu a primit tratamente medicale pe 11 ian. 1995, dată la care a fost rănit, până pe 13 ian. 1995, dată la care a fost dus la infirmerie şi că, în plus, în acest interval, a fost mobilizat cu cătuşe în celula în care se găseau agresorii săi. El invoca în plus că nu a primit un tratament adecvat chiar şi după ce a fost dus la infirmerie, pe 13 ian 1995, dar sublinind că nu o putea demonstra.
El se plângea din nou că a fost transportat într-un vagon de marfă la spitalul penitenciar Jilava, în ciuda gravităţii stării sale de sănătate, la secţia de psihiatrie şi nicidecum la cea de chirurgie, aşa cum cereau rănile sale. Punea în evidenţă că nu a beneficiat nici acolo de un tratament medical adecvat, nefiind internat la secţia de chirurgie şi fiind trimis, după câteva zile de internare, la închisoarea Oradea, în acelaşi vagon penitenciar ca la dus.
El solicita din nou o expertiză medicală din partea institutului de medicină legală din Bucureşti şi cerea mai ales un examen tomografic.
139. Curtea nu a fost informată în privinţa emiterii acestei plângeri şi nici de eventuale acte de procedură la care Parchetul general ar fi procedat după 29 mai 1998 (paragrafele 9-12 de mai sus).
5. Vizitele făcute reclamantului în închisoare de către soţia sa
140. După spusele reclamantului, între 13 şi 17 ian. 1995, administraţia închisorii Oradea, invocând faptul că reclamantul ar fi suferit o depresie nervoasă, a interzis soţiei să îi facă vizite, pentru a fi ascunse rănile pe care « Sisi » şi « Raj » i le-au făcut cu concursul paznicilor. Reclamantul nu a primit de asemena nici coletul pe care soţia le-ar fi depus la închisoare în acea perioadă, conţinând 200 mărci germane şi medicamente pentru a-şi îngriji afecţiunile stomacului şi litiaza biliară.
141. Reiese dintr-o scrisoare datată 31 mai 2001, adresată de Direcţia instituţiilor penitenciare către agentul Guvernului român ca răspuns la o cerere pentru informaţii a acestuia, că registrele închisorii Oradea arată că reclamantul a primit vizita soţiei sale pe 4 ian. 1995, dată la care i s-a înmânat un colet cu alimente de 5 kg. şi că a primit un alt colet al aceluiaşi expeditor pe 21 ian. 1995.
C. Acţiune în daune-interese pentru detenţie ilegală
142. Pe 18 nov. 1999, reclamantul a citat Statul, reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice, în faţa tribunalului judeţean Timiş. Pe baza articolelor 504 şi 505 combinate ale Codului de procedură penală (« C.P.P. »), aşa cum sunt interpretate de o decizie a Curţii Constituţionale din 10 martie 1998, şi pe art. 5 §§ 1-5 al Convenţiei, el cerea două miliarde de lei de daune pentru arestarea sa preventivă din 5 iulie 1994 – 6 aprilie 1995, considerată abuzivă şi ilegală prin decizia definitivă din 6 aprilie 1995 (paragraf 29 de mai sus). El punea în evidenţă mai ales că, în perioada incriminată, a suferit agresiuni care i-au cauzat multiple fracturi craniene şi costale.
143. Prin hotărârea din 7 iulie 2000, tribunalul a respins acţiunea sa ca prematură, pe motiv că procedura angajată era încă pe rol în faţa jurisdicţiilor interne.
144. Printr-o hotărâre din 23 nov. 2000, Curtea de apel Timişoara a primit apelul reclamantului şi, anulând hotărârea din 7 iulie 2000, a retrimis dosarul la acelaşi tribunal pentru o nouă judecată. Curtea de apel a judecat că daunele interese pe care reclamantul le solicitse derivau din detenţia sa, considerată ilegală şi că, atunci, circumstanţa prin care urmărirea penală împotriva reclamantului este încă în curs nu era pertinentă în speţă. Curtea de apel a conchis că pe nedrept judecătoria respinsese acţiunea reclamantului ca fiind prematură.
145. La o dată neprecizată, procedura a fost reluată în faţa tribunalului Timiş. La audierea din 30 martie 2001, Statul a cerut tribunalului să respingă acţiunea reclamantului ca fiind prescrisă. El a subliniat că pe baza articolului 504 § 2 al C.P.P., acţiunea în reparaţie a prejudiciilor putea fi introdusă într-un termen de un an de la data deciziei definitive de achitare sau de neurmărire. El estima apoi că în speţă, numitul termen a început să se scurgă din 26 nov. 1996, data la care decizia curţii de apel Oradea din 6 aprilie 1995, constatând ilegalitatea arestului preventiv al reclamantului, devenise definitivă. Ori, se punea în evidenţă faptul că reclamantul introdusese acţiunea pe 18 nov. 1999, adică la trei ani după data acestei decizii care îi fusese favorabilă.
Reclamantul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 504 § 2 şi 505 § 2 al C.P.P. şi a cerut retrimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale.
146. Prin hotărârea din 27 aprilie 2001, tribunalul a retrimis dosarul la Curtea Constituţională pentru ca aceasta să se pronunţe pe excepţia ridicată de reclamant.
147. Pe 20 sept. 2001 Curtea Constituţională a primit partea de excepţie pusă în chestiune în privinţa articolului 504 § 2 al C.P.P., judecând că acestă dispoziţie era neconstituţională în măsura în care ea limita cazurile care permit să fie angajată responsabilitatea Statului pentru erori judiciare comise în procesele penale.
Curtea Constituţională a respins totuşi excepţia de neconstituţionalitate a art. 505 § 2 al C.P.P., în termenii următori:
« nici normele constituţionale în vigoare, nici tratatele internaţinale la care România este parte nu garantează imprescribilitatea dreptului persoanelor lezate printr-o detenţie ilegală de a introduce o acţiune în reparaţie a prejudiciilor lor, nici un termen limită în care acest drept să poată fi exercitat. (...) Termenul de un an, prevăzut de art. 505 § 2 al C.P.P., este un termen rezonabil de prescriere a dreptului de a acţiona, care asigură persoanei condiţii optime pentru a exercita o acţiune în justiţie, pentru a obţine o reparaţie integrală».
148. Prin hotărârea din 18 ian. 2002, judecătoria Timiş a respins acţiunea reclamantului ca fiind prescrisă. S-a decis că termenul de prescriere de un an prevăzut de art. 505 § 2 al C.P.P. s-a derulat în speţă din 26 nov. 1996, dată la care decizia Curţii de apel din Oradea, constatând ilegalitatea arestării preventive a reclamantului, a devenit definitivă. Ori, acţiunea reclamantului fiind introdusă pe 18 nov. 1999, tribunalul a considerat-o tardivă.
149. Deşi această hotărâre este susceptibilă de apel, reclamantul nu a exercitat această cale de recurs, considerând că, ţinându-se cont de deciziile contradictorii ale tribunalelor naţionale, nu avea nici o şansă să obţină câştig de cauză. Hotărârea din18 ian. 2002 a devenit astfel definitivă, înainte chiar de a fi atacată pe caile recursului ordinar.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Dispoziţii pertinente în materie de arestare preventivă şi de prelungire a acesteia

150.Articolele pertinente din Codul de procedură penală (C.P.P.) sunt următoarele :

Articolul 136 privind scopul şi categoriile măsurilor preventive
„În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,(...) se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive(...) 1c) arestarea preventivă(...). Măsura prevăzută de articolulu 136 § 1c) poate fi adoptată de procuror sau de un tribunal”.

Articolul 137 privind cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă
„Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive”.

Articolul 143 privind reţinerea
„Organul de cercetare penală poate lua măsura reţinerii dacă sunt probe sau indicii temeinice că ea a comis o faptă prevăzută de legea penală(...).Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta”.

Articolul 146 privind arestarea învinuitului
„Când sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 143 şi există în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în articolul 148 din Codul penal, procurorul poate ordona, din oficiu sau la cererea organului de urmărire penală, măsura arestării suspectului, printr-o ordonanţă motivată, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării ce nu poate depăşi 5 zile”.

Articolul 148 privind arestarea preventivă a inculpatului
„Măsura arestării inculpatului poate fi ordonată de procuror dacă condiţiile prevăzute de articolul 143 sunt îndeplinite şi într-unul din următoarele cazuri(...) :
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică”

Articolul 149 privind durata arestării inculpatului
„Durata arestării preventive a inculpatului (ordonată de parchet) nu poate să depăşească o lună, cu excepţia cazurilor în care ea se prelungeşte conform căilor legale”.

Articolul 152 privind executarea mandatului de arestare
„Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului, mandatul de arestare este remis(...) organului de poliţie pentru ca el să fie executat.
Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat (...) şi o conduce în faţa autorităţii care a emis mandatul.
Dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta menţionează pe mandat data prezentării inculpatului şi procedează îndată la ascultarea acestuia şi se pronunţă apoi prin rezoluţiei asupra arestării inculpatului. Dacă între timp, cauza a juns în faţa instanţei de judecată, procurorul va trimite pe arestat în faţa instanţei.
Preşedintele instanţei procedează la ascultarea inculpatului şi, dacă acesta din urmă ridică obiecţii care necesită o soluţie rapidă, fixează de îndată un termen de judecată”.

Articolul 155 privind prelungirea duratei arestării
„Durata arestării preventive a inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate numai motivată. Prelungirea duratei arestării provizorii poate fi ordonată de o instanţă care este competentă să judece pe motivaţia acuzaţiilor(...)”

Articolul 159 privind procedura prelungirii arestării provizorii de către instanţă
„Completul de judecată va fi prezidat de preşedintele instanţei sau de un judecător desemnat de acesta iar participarea procurorului este obligatorie.
Dosarul cauzei va fi depus de către procuror ( la instanţă) cu cel puţin 2 zile înainte de termen şi va putea fi consultat de avocat la cerere. Inculpatul este adus în faţa instanţei, asistat de un avocat (...). Dacă instanţa acordă prelungirea (duratei arestării) ea nu va depăşi 30 de zile.
Procurorul sau inculpatul pot să introducă un recurs împotriva hotărârii. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare ăentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei care nu au fost prezenţi. Recursul împotriva unei decizii de prelungire a duratei arestării provizorii nu este suspensiv de executare (...) Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile”.

Articolul 300 privind controlul legalităţii arestării inculpatului
„ În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa este obligată să verifice din oficiu, la prima înfăţişare,regularitatea actului de sesizare şi a menţinerii măsurii arestării inculpatului”.

B. Dispoziţii şi practici pertinente privind obţinerea unei reparaţii în caz de arestare ilegală

151.Articolele pertinente din C.P.P. sunt :

Articolul 504
„1.Orice persoană care a fost condamnată printr-o decizie definitivă are dreptul la repararea de către stat a pagubeisuferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că ea nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există
2.Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată”.

Articolul 505
„(...) 2. Acţiunea pentru reparaţie poate fi pornită într-un termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire”.

Articolul 506
„Pentru obţinerea reparaţiei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul (...)”
152. Într-o decizie din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a României, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate pe articolul 504 § 1 din C.P.P., s-a pronunţat după cum urmează :
„Conform articolului 48 din Constituţie statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Rezultă că principiul responsabilităţii statului cu privire la persoanele care sunt victime ale unei erori judiciare într-un proces penal trebuie să fie aplicat la toate victimele ale unei astfel de erori(...). Curtea constată că organul legislativ nu a pus în concordanţă dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedură penală cu cele ale articolului 48 paragraful 3 din Constituţie(...) Ca urmare ţinând cont de ceea ce articolulu 504 din C.P.P. nu instituie decât două cazuri care permit angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare comise în procesele penale, rezultă că această limitare este neconstituţională, deoarece articolul 3 din Constituţie nu permite o astfel de limitare”.
153. Articolul 1000 din Codul civil este redactată după cum urmează în părţile pertinente :
„(...)Stăpânii şi cometenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii lor şi prepuşi în exerciţiul funcţiunilor cu care aceştia din urmă au fost ănsărcinaţi”.

C. Dispoziţii privind rele tratamente suferite în detenţie

154. Articolele pertinente din Codul penal sunt redactate după cum urmează:

Capitolul I : Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătate

Articolul 180 Lovirea sau alte violenţe
„Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sunt pedepsite cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă(...)
Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 20 de zile sunt pasibile cu o pedeapsă cu închisoarea între 3 luni şi doi ani de închisoare sau cu amendă (...)”
Acţiunea penală este declanşată de o plângere prealabilă d făcută de partea vătămată(...)”

Articolul 182 Vătămare corporală gravă
„Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a pricinuit vreuna dintre următoarele consecinţe : : pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică (...) este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.

Articolul 174 Omorul voluntar
„Omorul se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte”.

Capitolul II : Infracţiuni care împiedică exercitarea justiţiei

Articolul 267 Supunerea la rele tratamente
„Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere sau executare (...) este pasibilă de o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani de închisoare”.

Articolul 267 Tortura
„Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, în scopul obţinerii(...) unor informaţii sau a unor mărturisiri, de a fi pedepsită pentru o fapră pe care a comis-o sau este bănuită că ar fi comis-o, să o intimideze sau să se facă presiuni asupra ei pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, când o astfel de durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un reprezentant al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează în virtutea unui titlu oficial , la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unei astfel de persoane este pasibilă de o pedeapsă de la 2 la 7 ani de închisoare(...) Tentativa se pedepseşte(..)”.

155. Articolele pertinente din C.P.P. sunt redactate după cum urmează :

Articolul 279 privind procedura plângerii prealabile
„Punerea în mişcare a acţiunii penale se face pe baza plângerii prealabile a unei persoane vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Plângerea prealabilă trebuie adresată : a)instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de articolul 180 (...) din Codul penal, dacă este cu autor cunoscut (...)”.

Articolul 284 privind termenul de introducere a plângerii
„În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă într-un termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul”.
156. Dispoziţiile pertinente privind posibilitatea pentru parte de a cere o expertiză medico-legală a stării sale de sănătate sunt redactate astfel :

1.Decret nr.446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi a serviciilor medico-legale

Articolul 2
„Instituţiile medico-legale sunt Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale „Prof.dr Mina Minovici”, în subordinea Ministerului sănătăţii şi filialele acestui institut. O comisie superioară medico-legală ca şi comisii de control şi de avizare a actelor medico-legale acţionează în cadrul Institutului şi a filialelor sale”.

Articolul 6
„Insitutul de cercetări ştiinţifice „Prof.dr.Mina Minovici” şi filialele sale efectuează (...) expertize medico-legale la cererea organelor de drept abilitate, în caz de omor, de lovituri şi răni (...), de deficienţe în asistenţa medicală ca şi pentru orice alte lucrpri medico-legale prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret”.

2. Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 446 din 25 mai 1996

Articolul 12
„Serviciile medico-legale au atribuţiile următoare : (...) c) efectuează la cererea persoanelor interesate expertize medico-legale(...)”.

ÎN DREPT

I. ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 3 DIN CONVENŢIE
157. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 3 din Convenţie care spune astfel :
„Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”
158. Curtea arată că această cerere a reclamantului arată, pe de o parte, relele tratamente suportate de el în timpul detenţie în închisoarea din Oradea şi la spitalul din Jilava şi, pe de altă parte, caracterul anchetei făcute de autorităţi pe subiectul acestor aşa zise tratamente.
I.Invocarea relelor tratamente suportate de reclamant la închisoarea din Oradea şi la spitalul penitenciar din Jilava

A. Argumentele părţilor

a)Reclamantul
159. Reclamantul arată că invocarea de către Guvern a episodului internării sale în 1992, la spitalul de psihiatrie din Timişoara constituie mai degrabă un pretext folosit pentru discreditarea sa în faţa Curţii şi că, în orice situaţie, acest lucru nu dovedea că el suferea de o boală psihică în timpul agresiunii sale de colegii de celulă.
160.Reiterând invocările pe care le-a formulat în faţa Parchetului militar din Oradea ( paragraful 116 de mai sus), reclamantul estimează că a fost torturat de „Sisi” şi de „Raj” şi subliniază că rezultă clar complicitatea conducerii penitenciarului din Oradea din actele medicale stabilite de medicii din data de 12 şi 17 ianuarie 1995 ( paragrafele 102 şi 198 de mai sus) care demonstrează că, în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995 el şi-ar fi făcut singur traumatisme la cap şi la torace.După părerea reclamantului, documentele despre care se face vorbire ar fi false şi ar fi fost redactate în scopul ascunderii eventualei sale morţi.Reclamantul invită deci Curtea să examineze motivul pentru care Guvernul român nu a făcut nici un comentariu privind subiectul asupra acestor documente medicale, care dovedesc în mod clar complicitatea medicilor din închisoare.
161.Referindu-se mai ales la condiţiile internării sale la infirmeria închisorii şi a spitalului penitenciarului Jilava, reclamantul estimează că faptul de a fi fost obligat să împartă acelaşi pat cu un deţinut bolnav de HIV şi de a fi împiedicat, de-a lungul a mai multor luni, atunci când se găsea la infirmerie să-şi facă plimbările în curtea închisorii, constituie, de asemenea, tratamente în contradicţie cu articolul 3 din Convenţie.
162.Reclamantul subliniază, în sfârşit, că urmare a agresiunii sale în închisoare şi de lipsa unui tratament medical potrivit pentru rănile sale, el a rămas cu sechele de tulburări de vedere şi de auz şi dureri de cap, şi de la punerea sa în libertate a suportat mai multe intervenţii chirurgicale.

b)Guvernul
163. Guvernul subliniază importanţa în cauză, ca invocările reclamantului să fie analizate de Curte în contextul foarte delicat legat de starea de sănătate psihică a sa. Guvernul relevă că, în această privinţă, reclamantul a fost internat din 3 până la 13 august 1992 la clinica de psihiatrie din Timişoara cu diagnosticul de „episod psihotic atipic” şi că, în fişa de observaţie medicală medicii au consemnat că el „avea idei de persecuţie „ (paragraful 101 de mai sus).Guvernul este de părere că doar afirmaţiile reclamantului care au fost dovedite sau care nu au fost contrazise de alte mijloace de probe pot fi luate în considerare.

i) Asupra naturii leziunilor suportate de reclamant şi imputabilitatea personalului din penitenciar
164. Guvernul reclamat contestă faptul că reclamantul a fost supus unor tratamente în contradicţie cu articolul 3 din Convenţie de către autorităţi. În mod subsidiar, el invocă că tratamentele suportate de reclamant nu pot fi în nici un caz interpretate ca acte de tortură.
165.Fiind vorba de răni suferite de reclamant la capătul incidentului cu colegii de celulă, Guvernul subliniază că, contrar celor invocate de reclamant şi aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, acesta din urmă nu a suferit decât o fractură a coastei nr.7 şi a piramidei nazale şi echimoze la ochi. Guvernul consideră că, dacă reclamantul ar fi suferit mai multe traumatisme care nu rezultă din actele medicale prezentate, ar fi putut să le dovedească prin intermediul unei expertize medicale a stării sale de sănătate în condiţiile decretului nr. 446/1996 şi a regulamentului său de aplicare, aprobate de decizia nr.1085/1996 a Consiliului de miniştri, în virtutea cărora are posibilitatea să aleagă să ceară o astfel de expertiză ( paragraful 156 de mai sus).
166. Pe de altă parte, Guvernul subliniază că rezultă cu ceritudine din actele din dosar că gardienii nu au fost implicaţi în declanşarea conflictului, nici în loviturile date reclamantului. Invocând hotărârea Assenov c. Bulgariei din 28 octombrie 1998 (Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p.3290 § 100 ), Guvernul relevă că reclamantul nu a probat nici faptul că gardienii l-au supus la rele tratamente, nici că ei au încurajat în vreun fel acte de violenţă a co-deţinuţilor împotriva sa.
167.Fiind vorba despre invocarea reclamantului conform căreia el ar fi fost imobilizat pe ciment de comandantul-adjunct P.V. timp de aproape 48 de ore, este imposibil, după părerea Guvernului, ca reclamantul să fi fost legat cu cătuşe într-o astfel de perioadă de timp, deoarece incidentul a avut loc în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995 şi reclamantul a fost examinat de un medic la data de 13 ianuarie 1995, dimineaţa. Guvernul subliniază că este vorba în realitate, conform probelor din dosar, de o perioadă de doar 5 ore, care se întind în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995 – de la ora 1 dimineaţa, când reclamantul a fost imobilizat, până la ora 5,30 când acesta a fost transportat la infirmerie.
168.După părerea Guvernului, faptul de a ataşa o persoană de pat cu cătuşe pentru o perioadă atât de lungă ca cea invocată de reclamant, să fie 48 de ore, ar fi trebuit să producă persoanei în cauză leziuni specifice. Ori, Guvernul relevă că la examinarea medicală din 13 ianuarie 1995, nici o leziune caracterizând imobilizarea cu cătuşe nu a fost depistată la reclamant.
169.Faptul că în noaptea respectivă însuşi comandantul-adjunct al închisorii s-a deplasat la închisoare din pricina incidentului în cauză care s-a produs în celula reclamantului dovedeşte, după părerea Guvernului intenţia personalului penitenciarului să acţioneze în vederea restabilirii ordinii în închisoare.
170. Mai mult, Guvernul subliniază că autorităţile penitenciarului au luat toate măsurile necesare pentru împiedicarea unui astfel de conflict, reclamantul fiind transferat, în mai multe rânduri, dintr-o celulă în alta în vederea precisă, de a preveni incidentele dintre reclamant şi co-deţinuţii.

ii.Tratamentul medical acordat reclamantului
171.Guvernul estimează ca fiind adecvat tratamentul medical de care reclamantul a beneficiat în timpul detenţiei sale.. Trebuie apreciat că după incidentul din noaptea dinspre 12 spre 13 ianuarie 1995 reclamantul a fost condus chiar din dimineaţa zilei de 13 ianuarie la spitalul departamental din Oradea pentru investigaţii medicale specializate şi a fost dus din nou în data de 20 şi 23 ianuarie pentru a putea beneficia de îngrijiri medicale adecvate pe care nu le-ar fi putut primi la infirmeria închisorii
172.Guvernul adaugă că numai în acest scop, şi anume a da reclamantului îngrijiri medicale adecvate pe care nu le-ar fi putut primi pe plan local în scopul precis ca accesul gardienilor în serviciile de psihiatrie nu este permis cu arme, că reclamantul a fost transferat la spitalul penitenciarului de la Jilava. Printre altele, acest transport a fost făcut la zece zile după incident, când nu a mai fost vorba de a-i pune viaţa în pericol.
173.Guvernul subliniază apoi că îngrijirile medicale de care reclamantul a beneficiat la spitalul penitenciarului au avut ca efect ameliorarea stării sale de sănătate şi că, odată reîntors la Oradea, el a fost din spitalizat la infirmeria închisorii.
174.Guvernul relevă că în orice caz ar fi fost uşor reclamantului de a dovedi, pe baza unei expertize medico-legale de tipul celei menţionate la paragraful 164 de mai sus, că problemele sale de sănătate actuale decurg din tratamentul pretins inadecvat din timpul detenţiei.

iii.Condiţiile de internare la infirmeria şi la spitalul din Jilava
175.Guvernul subliniază că pe timpul întregii durate de spitalizare a reclamantului la infirmeria închisorii el a beneficiat de plimbări zilnice, în condiţiile descrise la paragraful 99 de mai sus.
176.El relevă, printre altele că, în timpul cât a stat reclamantul la Jilava, spitalul nu era suprapopulat, astfel încât reclamantul nu a trebuir să împartă un pat cu un alt deţinut. Subliniază, de asemenea, că registrele cu persoanele care au fost internate în aceeaşi perioadă ca reclamantul nu conţin persoane internate contaminate cu HIV.

B. Aprecieri ale Curţii
177.Curtea notează că această ramură a plângerii pe care reclamantul o extrage din articolul 3 din Convenţie pune, în cauză, două întrebări distincte, strâns legate între ele : cea, mai întîi, a realităţii şi a gravităţii tratamentelor incriminate ; cea, apoi,a imputabilităţii autorităţilor statului reclamat.

a. Faptele invocate şi gravitatea tratamentelor incriminate
178.Curtea notează că faptele în cauză sunt disputate de părţi. Conform reclamantului, doi co-deţinuţi l-au bătut cu sălbăticie, la ordinul gardienilor, în noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1995, apoi un gardian l-a legat sub pat cu cătuşe timp de 48 de ore. Reclamantul pretinde că a suferit mai multe fracturi ale cutiei craniene, ale toracelui şi coloanei vertebrale.
179. Conform Guvernului incidentul cu „Sisi” şi „Raj” a avut loc în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1995. Reclamantul a fost apoi imobilizat la ordinul comandantului-adjunct al închisorii până în zori, când spre ora 5 dimineaţa el a fost transportat la infirmerie unde a beneficiat de îngrijiri adecvate. Singurele răni descoperite de specialişti pe reclamant au fost echimoze la ochi, o fractură a vertebrei nr.7 şi o alta la piramida nazală.
180.Curtea reaminteşte mai întîi că pentru a intra sub incidenţa articolului 3 de rele tratamente trebuie atins un nivel de gravitate. Aprecierea acestui minim de gravitate este relativ prin însăşi esenţa ei ; ea depinde de ansamblul circumstanţelor proprii cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice sau psihologice şi,într-o oarecare măsură, de sexul, de vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ se găseşte arestat, folosirea forţei fizice faţă de el atunci când comportamentul său nu necesită acest lucru aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat fundamental de articolul 3 (Tekin c Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegerea 1998-IV, pp.1517-1518, § 52 şi 53 şi Labita c. Italiei).
181. Invocările privind relele tratamente trebuie să fie prezentate în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate ( a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Klaas c. Germaniei din 22 septembrie 1993, seria A ). Pentru stabilirea faptelor invocate Curtea se serveşte de criteriul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil” ; o astfel de probă poate rezulta intr-un fascicol de indicii sau de presupuneri care nu sunt de înlăturat, destul de grave, precise şi concordante ( Irlanda c. Marea Britanie, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A, Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997 şi Selmouni c. Franţei).
182. Fiind vorba despre invocările reclamantului conform cărora a fost obligat în timpul spitalizării la Jilava să împartă acelaşi pat cu un deţinut bolnav de HIV şi că a fost îmnpiedicat, pe parcursul a mai multor luni, atunci când se găsea la infirmerie să efectueze plimbările în curtea închisorii, contestate de Guvern, Curtea estimează că, în lipsa oricărui element de probă care să susţină aceste invocări nu s-a dovedit că reclamantul a fost supus la astfel de tratamente.
183.Curtea relevă că nici un element nu s-a produs în plus, că reclamantul a suferit fracturi de craniu, ale toracelui şi a coloanei vertebrale la sfârşitul incidentului cu co-deţinuţii din celula sa, că el a pierdut cu acestă ocazie o unghie de la deget şi de la degetul mare de la picior sau că relele tratamente a căror victimă a fost sau acestea au avut efecte durabile asupra stării sale de sănătate, aşa cum pretinde.
184. În consecinţă, Curtea judecă că, în cadrul prezentei plângeri reclamantul a suferit lovituri şi răni în timpul detenţiei sale provizorii, atunci când se găsea sub controlul gardienilor şi a administraţiei penitenciarului. Rapoartele medicale stabilite de practicieni atestă multitudinea şi intensitatea loviturilor aduse reclamantului în timpul incidentului cu co-deţinuţii din celulă care au condus la echimoze bilaterale la ochi, o fractură a piramidei nazale şi o alta la coasta nr.7 a reclamantului.
Ori, după părerea Curţii este vorba de elemente de fapte clare care, ele singure, sunt destul de serioase pentru a conferi faptelor incriminate caracterul de tratament inuman şi degradant interzise de articolul 3 din Convenţie.
186. Curtea relevă printre altele că tratamentul în cauză este agravat de mai multe circumstanţe.
Mai întîi, Curtea notează că nu a fost contestat faptul că reclamantul a fost imobilizat la ordinul comandantului-adjunct al închisorii cu cătuşe, după incidentul cu „Sisi” şi „Raj” şi în aceeaşi celulă cu persoanele care l-au agresat pe reclamant. Curtea observă printre altele, că reclamantului i s-ar fi aplicat un bandaj toracic pentru tratarea fracturii sale ( paragraful 105 de mai sus), nu rezultă nici o probă că un astfel de bandaj i-a fost efectiv aplicat (paragraful 106 şi 111 de mai sus). Mai mult Curtea relevă că doar la circa 10 zile după incidentul care i-a cauzat reclamantului fracturile de coastă şi a piramidei nazale, acesta din urmă a fost transportat într-un vagon penitenciar, pe durata a mai multor zile şi câteva sute de kilometri de la locul detenţiei, în condiţii pe care Guvernul nu le-a contestat, şi toate acestea deşi reclamantului i s-au prescris medicamente pentru a se odihni ( paragraful 105 in fine). Curtea notează, că rezultă din probele furnizate de reclamant că nu i s-a făcut un consult chirurgicalşi a fost tratat după spitalizare la spitalul penitenciarului de la Jilava (paragraful 111 şi 112 de mai sus).
187. În lumina celor care urmează şi ţinând cont de ansamblul elementelor supuse examinrăii Curtea concluzionează că aceste tratamente suportate de reclamant pe durata detenţiei sale, aşa cum au fost ele stabilite la paragraful 185 şi 186 de mai sus sunt în contradictoriu cu articolul 3 din Convenţie. Rămâne a se şti dacă autorităţile statului reclamat pot fi trase la răspundere.

b.Responsabilitatea autorităţilor : supravegherea deţinutului
188. Curtea notează că Guvernul respinge orice responsabilitate fie că este sub forma unei greşeli de serviciu sau orice fel de neglijenţă. Bazându-se pe mai multe mărturii Guvernul conchide că autoritpţile nu au fost implicate în declanşarea conflictului dintre deţinuţi şi că acestea au luat măsurile necesare pentru împiedicarea ca ele să nu se producă.
189. În această privinţă, Curtea reaminteşte în primul rând că articolul 3 din Convenţie consacrată uneia din valorile fundamentale ale societăţilor democratice şi cu acest titlu, interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele ca şi tratamenetele inumane şi degradante (Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegerea 1997-IV, 81). El constrânge autorităţile statelor contractante nu numai să se abţină să provoace astfel de tratamente dar şi să ia măsuri preventive de ordin practic necesare protecţiei integrităţii fizice şi a sănătăţii persoanelor private de libertate (Mouisel c.Franţei ; Keenan c. Marii Britanii). În acest timp trebuie interpretată această obligaţie într-un mod de a nu impune autorităţilor o povară insuportabilă sau excesivă (cf.mutatis mutandis, Tanribilir c.Turciei, nepublicată).
190. Pentru Curte având în vedere natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient unui reclamant de a arăta că autorităţile nu au făcut totul pentru a putea aştepta de la ele că pot împiedica materializarea unui risc anumit şi imediat pentru integritatea fizică şi nu pot spune că nu au avut cunoştiinţă sau ar putea avea cunoştiinţă de aceasta. Este vorba aici de o problemă al cărui răspuns depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei (mutatis mutandis, Keenan, mai sus citată). Incumbă de acum înainte Curţii să determine dacă în circumstanţele speţei autorităţile a ar fi putut şti că reclamantul risca să fie supus unor rele tratamente din partea altor deţinuţi şi în cazul afirmativ, dacă ele au luat în interioul puterii lor, măsurile care, dintr-un punct de vedere rezonabil, ar fi putut evita un astfel de risc.
191.În cauză Curtea observă că în fişa medicală a reclamantului făcută în momentul încarcerării sale la penitenciarul din Oradea, medicul închisorii a relşatat că el suferea de „psihopatie paranoică2 ( paragraful 22 de ma sus ). La fel, se desprinde din faptele speţei că în mai multe rănduri reclamantul a intrat în conflict cu colegii de celulă, motiv pentru care el a fost succesiv transferat de la o celulă la alta ( paragraful 88, 125 şi 137 de mai sus).Mai mult Curtea notează că în ajunul incidentului cu „Sisi” şi „Raj” reclamantul a fost examinat la spitalul de neurologie şi de psihiatrie din Oradea de un neuropsihiatru care setima că acesta suferea de o depresie nervoasă cu utlburări de comportament şi recomanda punerea sa sub observaţie (paragraful 102 de mai sus in fine ).
192.Curtea concluzionează că autotirăţile interne ar fi putut să prevadă într-un mod rezonabil, pe de o parte că detenţia putea să accentueze într-o oarecare măsură sentimentul său de descurajare, inerent tuturor măsurilor privative de libertate ca şi irascibilitatea pe care a manifestat-o mai înainte cu privire la unul din deţinuţii din celulă. Totuşi Curtea estimează că o supraveghere crescută a reclamantului era necesară.
193. Ori, Curtea subscrie, în primul rând, la argumentul ridicat de reclamant în faţa parchetului militar Oradea, după care transferarea sa în celula 42, cu recidivişti şi deţinuţi condamnaţi prin decizie definitivă, pe când era încă în arest preventiv, era contrară legislaţiei naţionale în materie de executare a pedepselor. În această privinţă, Curtea relevă de altfel că reclamantul a fost agresat imediat după transferarea sa în celula 42 care, după elementele din dosar,parea să fie cunoscută în închisoarea din Oradea ca fiind « celulă de deţinuţi periculoşi » (paragrafele 135 primul alineat in fine şi 136 de mai sus).
194. În al doilea rând, Curtea notează că elementele dosarului arată că paznicul S.A. nu a intervenit prompt pentru a-l scoate pe reclamant din celula în chestiune la incidentul cu « Sisi » şi « Raj », sau pentru a face să înceteze faptele deţinuţilor împotriva acestuia. Curtea relevă declarţia pe care paznicul a făcut-o în faţa Parchetului, după care nu avea dreptul să intervină astfel (paragraful 126 de mai sus). Curtea notează de asemenea că mai multe depoziţii adunate de Parchet arătau de asemenea, într-un mod deosebit de frapant, refuzul paznicului de a interveni imediat pentru a apăra reclamantul (paragrafele 127 şi 135 de mai sus). Curtea reţine că, în sfârşit, chiar după incidentul cu cei doi co-deţinuţi, reclamantul a fost lăsat de paznici în aceeaşi celulă cu agresorii lui, imobilizat în plus.
195. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja integritatea fizică a reclamantului în cadrul datoriei lor de a supraveghea persoanele private de libertate şi a împiedica să fie aduse atingeri integrităţii lor fizice.
196. Ca urmare, a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei la acest cap de acuzare.

2. Privind caracterul adecvat sau nu al investigaţiilor conduse de autorităţile interne

A. Argumentele părţilor
197. Reclamantul a subliniat că la încheierea procedurii angajate pentru rele tratamente, nici o responsabilitate nu a fost recunoscută de Parchet înpotriva paznicilor de închisoare care au încercat să-l « lichideze » cu concursul lui « Sisi » şi « Raj ».
198. Guvernul notează că la 24 iulie 1995 reclamantul a făcut o plângere pentru prima oară pentru rele tratamente împotriva co-deţinuţilor din celulalsa şi gardienii închisorii. Trebuie să reamintim apoi că această plângere penală a condus la o anchetă penală completă în faţa Parchetului militar din Oradea, cu care ocazie s-au identificat autorii faptelor reproşate de reclamant, responsabilităţile neputând totuşi să fie asumate ţinând cont că reclamantul nu a sesizat tribunalul competent în termenul de două luni aşa cum cere artricolul 180 din Codul penal combinat cu articolul 284 din C.P.P.
Mai ales, Guvernul relevă că procurorul însărcinat cu ancheta a interogat toate persoanele implicate în incident sau care ar fi putut furniza informaţii privind faptele care au condus la rănirea reclamantului. Menţionează de asemenea că procurorul a ordonat, la cererea reclamantului, o expertiză medicală a stării de sănătate a acestuia şi a anexat la dosarul de anchetă toate extrasele de registre medicale ale închisorii privind reclamantul.

B. Aprecierea Curţii
199. Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă, într-un mod care poate fi apărat, ă a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii comparabile ale Statului, tratamente contrare art. 3 al Convenţiei, această dispoziţie, combinată cu datoria generală impusă de stat prin art. 1 de « a recunoaşte oricărei persone care ţine de jurisdicţia sa drepturi şi libertăţi definite (...) [în] Convenţie », cere, implicit, să aibă loc o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul celei cerute de art. 2., trebuie să poată duce la identificarea şi pedepsirea responsabililor. Dacă nu se face astfel, în ciuda importanţei sale fundamentale, interzicerea legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficientă în practică, şi ar fi posibil în anumite cazuri ca agenţi ai Statului să încalce, bucurându-se de imunitate, drepturile celor supuşi controlului lor (Labita, citată, § 131; Assenov, citat, § 102).
În materie, Curtea aminteşte de asemenea că a declarat în hotărârea sa Ilhan c. Turciei din 27 iunie 2000 : « (...) exigenţa, care decurge din art. 13 al Convenţiei şi în virtutea căreia orice persoană care are o plângere ce poate fi apărată împotriva încălcării art. 3 trebuie să dispună de un recurs efectiv, furnizează în general reclamantului o reabilitare şi garanţiile procedurale necesare împotriva abuzurilor ce pot fi comise de agenţii Statului. (...) problema de a şti dacă este potrivit sau necesar, într-o cauză dată, să se constate o încălcare procedurală a art. 3 va depinde de circumstanţele particulare ale speţei» ([GC], no 22277/93, § 92, CEDO2000-VII).
200. Curtea observă că o anchetă a avut într-adevăr loc în prezenta cauză ca urmare a plângerii formale depuse de reclamant pe 24 iulie 1995. Este vorba deci despre aprecierea Curţii în privinţa grijii cu care ancheta s-a desfăşurat şi despe caracterul « efectiv » al acesteia.
201. În această privinţă, Curtea observă că ancheta privind faptele denunţate de reclamant a început pe 17 aug. 1995, dată la care plângerea reclamantului împotriva co-deţinuţilor săi şi a paznicilor de închisoare a fost întregistrată la parchetul militar de la Oradea.

a) Privind felul în care a fost condusă ancheta instrumentată împotriva co-deţinuţilor
202. Curtea observă că, prin decizia din 20 oct. 1997, Parchetul a respins plângerea împotriva co-deţinuţilor, pe motiv că nu a fost introdusă într-un termen de două luni, stabilit de art. 180 al Codului penal şi 284 al C.P.P. combinate. În această privinţă ea relevă în primul rând că, în speţă, calificarea faptelor reproşate de către reclamant era esenţială, în măsura în care de ea depindea posibilitatea de a şti dacă şi-a introdus sau nu plângerea în termenul stabilit de lege.
203. Într-adevăr, Curtea notează că reclamantul, în plângerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la care a fost supus de către co-deţinuţi, ca « tentativă de omicid » sau « atingere gravă la integritatea corporală ». Infracţiuni respectiv interzise de art. 174 şi 182 ale Codului penal, aceste dispoziţii nu pun în sarcina victimei introducerea plângerii într-un termen de două luni ca prealabil la declanşarea acţiunii penale.
În schimb, Parchetul a considerat că faptele acuzate de reclamant constituiau elementul material al infracţiunii de « lovituri şi alte violenţe », interzise de al doilea alineat al art. 180 al Codului penal, dispoziţie care, combinată cu art. 284 al C.P.P., dispune ca acţiunea penală să înceapă pe plângere prealabilă, pe care persoana lezată trebuie să o introducă într-un termen de două luni.
204. Curtea notează apoi că ceea ce distinge elementele materiale ale infracţiunii de « lovituri şi alte violenţe » este mai ales numărul de zile necesare părţii lezate pentru vindecarea rănilor sale şi faptul de a şti dacă aceasta din urmă a suferit sau nu, din cauza faptelor reproşate, pierderea unui organ sau a unui sens sau o infirmitate permanantă fizică sau psihică (a se vedea partea « drept intern pertinent », paragraful 154 de mai sus). Curtea consideră că, din acel moment, un rol decisiv revenea în speţă stabilirii de către Parchet a consecinţelor pe care incidentul cu co-deţinuţii l-a avut asupra stării sănătăţii reclamantului.
205. Ori, Curtea relevă că, numai un an după depunerea de către reclamantul a plângerii, Parchetul a ordonat o expertiză (paragraful130 de mai sus). În plus, raportul de expertiză nu a fost eliberat decât pe 27 aug. 1997, adică la doi ani şi şapte luni după faptele reproşate.
206. Fiind vorba despre decizia de încheiere de urmărire din 20 oct. 1997, Curtea deploră mai ales faptul că procurorul a fost atât de prompt în a conchide că rănile suferite de reclamant i-au produs o incapacitate de 18 zile, fondându-se pe un raport de expertiză care menţiona că reclamantul nu s-a prezentat la examinările care îi fuseseră prescrise. Ori, ea a judecat deosebit de frapant faptul că, deşi reclamantul a declarat în faţa Parchetului pe 11 iulie 1997 că a efectuat toate examinările prescrise şi a depus rezultatele la laboratorul de medicină legală (paragraful 132 de mai sus), Parchetul nu a sesizat această contradicţie, cu atât mai mult cu cât era vorba de o problemă esenţială, de care depindea calificarea faptelor denunţate de către reclamant, şi, ca urmare, posibilitatea pentru el de a vedea că este angajată responsabilitatea autorilor relelor tratamente pe care le-a suferit.
207. Curtea relevă, în sfârşit, că nu reiese din elementele dosarului că Parchetul ar fi dat curs cererii reclamantului de a fi supus unui examen tomografic (paragraful 138 de mai sus in fine), care ar fi putut permite stabilirea precisă şi în totală independenţă a faptului dacă reclamantul a suferit sau nu o infirmitate, în sensul art. 182 al C.P.P. În această privinţă, Curtea menţionează că un astfel de examen medical a fost chiar recomandat reclamantului de către medicii care l-au tratat după ieşirea sa din închisoare (paragraful 114 de mai sus) şi aceasta cu scopul de a stabili un diagnostic al stării sale de sănătate.

b) Privind felul în care a fost condusă ancheta instrumentată împotriva gardienilor
208. Fiind vorba despre paznicii P.S. şi S.A. şi a comandantului-adjunct al închisorii, Curtea menţionează că Parchetul a respins plângerea pe care reclamantul o formulase împotriva lor, pe motiv că era nemotivată.
209. În această privinţă, Curtea aminteşte că obligaţia care incumbă autorităţilor interne în virtutea Convenţiei de a da posibilitatea unui recurs efectiv pentru a pune în evidenţă plângerile ca e pot fi appărare fondate pe art. 3 nu semnifică neapărat sancţionarea cu orice preţ a funcţionarilor implicaţi în relele tratamente invocate. Convenţia cere numai « investigaţii care să conducă la pedepsirea celor responsabili » (Egmez c. Chypre, no 30873/96, § 70, CEDO2000-XII).
210. Desigur, precum indică Guvernul, autorităţile interne nu au rămas inactive în faţa afirmaţiilor privind relele tratamente ale reclamantului. Totuşi, în avizul Curţii, acest lucru nu ar fi îndeajuns pentru a le elibera de orice responsabilitate pe terenul art. 3 al Convenţiei în capitolul referitor la procedură. Curtea aminteşte în această privinţă că autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl trimit tuturor persoanelor implicate, cât şi publicului, atunci când decid să angajeze sau nu urmăriri penale împotriva funcţionarilor bănuiţi de tratamente contrare art. 3 al Convenţiei. Mai ales, Curtea estimează că ele nu trebuie în nici un caz să dea impresia că ele sunt dispuse să lase astfel de tratamente nepedepsite. (Egmez citat, § 71).
211. În speţă, Curtea notează că în ordonanţa de la sfârşitul instrumentării, parchetul s-a încăpăţânat să afirme că afirmaţiile reclamantului împotriva paznicilor P.S. et S.A. şi a comandantului-adjunct P.V. erau lipsite de motivare.
212. Ori, în absenţa motivelor convingătoare care să permită justificarea numeroaselor divergenţe între mărturiile deţinuţilor, cele ale paznicilor şi cele ale reclamantului, şi menţiunile registrului penitenciar, o astfel de concluzie nu ar putea fi acceptată. Mai ales Curtea estimează ca fiind deosebit de frapant faptul că Parchetul nu a fost deloc tentat, în ordonanţa sa de încheiere a urmăririi, să elucideze motivul pentru care, după incidentul cu « Sisi » şi « Raj », registrele penitenciare şi fişele medicale ale reclamantului completate la infermeria închisorii, documente a căror prezentare a fost ordonată de Parchet şi care au fost depuse la dosarul de anchetă, menţionau că reclamantul s-ar fi automutilat şi s-ar fi lovit singur (paragrafele 106, 110 şi 128 de mai sus).
213. Curtea deploră de asemenea că în ciuda declaraţiilor concordante ale mai multor martori, care menţionau refuzul paznicului S.A. de a interveni imediat pentru a-l apăra pe reclamant şi despre imobilizarea acestui din urmă, la ordinul comandantului-adjunct al închisorii, cu cătuşe, în aceeaşi celulă cu agresorii săi, Parchetul nu a menţionat deloc şi nici motivat aceste fapte în ordonanţa sa de încheiere a urmăririi.
214. Reiese, în sfârşit, din elementele dosarului că reclamantul a introdus pe lângă Parchetul general un recurs împotriva deciziei de încheiere a urmăririi a parchetului militar Oradea. Este vorba aici despre singurele informaţii de care dispune Curtea şi este regratabil că Guvernul nu a fost în măsură să ofere explicaţii asupra demersurilor întreprinse de către autorităţile competente în a statua asupra acestui recurs.
215. În lumina celor ce preced, Curtea consideră că autorităţile nu au condus o anchetă aprofundată şi efectivă privind afirmaţiile ce pot fi apărate ale reclamantului, care susţine că a fost supus la rele tratamente în timpul detenţiei şi, deci, ea conchide la încălcarea art. 3 al Convenţiei în această privinţă.

2. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
216. Reclamantul se plânge apoi că a fost arestat şi reţinut ilegal, în absenţa unor motive plauzibile de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni. El invocă 5 § 1 al Convenţiei, care dispune astfel în părţile pertinente :
« Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare şi urmând căile legale : (...)

c) dacă a fost arestat şi reţinut pentru a fi condus în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a bănui că a comis o infracţiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracţiune sau de a fugi după săvârşirea acesteia. »
217. Curtea relevă că plângerea reclamantului comportă două părţi distincte: prima despre arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni; a doua cuprinde afirmaţia reclamantului că a fost reţinut ilegal în arest preventiv după expirarea mandatului de reţinere.

1. Privind arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni
218. Reclamantul estimează că a fost arestat în lipsa unor motive plauzibile.
219. Guvernul admite că arestarea reclamantului nu a fost conformă cu exigenţele dreptului intern. Invocând concluzia la care a ajuns curtea de apel din Oradea în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, Guvernul subliniază că, după părerea sa, nu existau motive pentru ca procurorul să elibereze un mandat de arestare împotriva reclamantului, căci, în realitate, acesta nu s-a sustras urmăririi penale. Guvernul constată în plus că procurorul, contrar exigenţelor articolului 146 al C.P.P., nu a menţionat în ordonanţa sa faptele pentru care el estima că menţinerea în libertate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.
220. Curtea aminteşte că termenii « în mod reglementar » şi « pe căile legale » care figurează la articolul 5 § 1 citat mai sus trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură. (Assenov, citat, § 139). Deşi incumbă la primul cap autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).
221. În această privinţă, Curtea relevă că, prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a pus reclamantul sub mandat de arest, în aplicarea articolelor 146 şi 148 c), e) şi h) al C.P.P., invocând faptul că se sustrăsese urmăririi penale şi că menţinerea sa în libertate punea în pericol ordinea publică. Ori, în hotărârea sa din 6 aprilie 1995, curtea de apel Oradea a judecat ilegală punerea în detenţie a reclamantului, pe motiv că acesta nu s-a sustras nicidecum urmăririi penale, ci s-a prezentat la toate convocările parchetului dar că fusese lăsat să aştepte degeaba pe coridoare.
222. Curtea relevă în plus că Guvernul pârât admite că punerea în detenţie a reclamantului nu era conformă exigenţelor dreptului intern în vigoare, pe de o parte, exigenţelor de absenţă a justificării pe baza căreia procurorul a eliberat un mandat de arestare împotriva lui, şi ţinându-se cont, pe de altă parte, de omisiunea procurorului de a enunţa, conform articolului 146 al C.P.P., faptele pentru care el considera că menţinerea în liberatate a reclamantului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică.
223. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nerespectarea « căilor legale » în momentul arestării reclamantului, recunoscută de către jurisdicţiile interne şi admisă de Guvern, se găseşte clar stabilită în speţă şi constituie o încălcare a articolului 5 § 1 c) al Convenţiei.

2. Privind menţinerea în detenţie a reclamantului după expirarea mandatului de arest
224. Reclamantul invocă faptul că a fost ilegal reţinut în detenţie după expirarea mandatului de arest.
225. Guvernul nu contestă această afirmaţie. El relevă că mandatul de arest eliberat împotriva reclamantului pe 5 iulie 1994, pe o durată de 30 de zile a fost pus în execuţie pe 20 iulie 1994 şi că a expirat pe 19 august 1994. Guvernul subliniază că, după exigenţele dreptului intern, reclamantul ar fi trebuit apoi să fie eliberat în lipsa unei confirmări, din partea tribunalului judeţean Bihor, a necesităţii menţinerii sale în detenţie.
226. Referindu-se la principiile generale ale jurisprudenţei sale enunţate la paragraful 220 de mai sus, Curtea observă că menţinerea în detenţie a reclamantului după 19 august 1994, dată la care durata mandatului său de arest a expirat, a fost judecată ilegală de către curtea de apel Oradea, în lipsa unei prelungiri, prin tribunalul competent, a duratei sale de detenţie, fapt pe care guvernul nu-l contestă.
227. Ca urmare, Curtea estimează că detenţia reclamantului după 19 august 1994 nu era regulamentară, în sensul articolului 5 § 1 c) al Convenţiei şi că este vorba despre o încălcare a acestei dispoziţii.

3. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 5 PAR. 3 DIN CONVENŢIE
228. Reclamantul se plânge de asemenea de a nu fi fost adus imediat în faţa unui judecător, în urma arestării sale. El invocă art. 5 par. 3, care este redactat astfel:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 c) din prezentul articol, trebuie să fie imediat tradusă în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat de lege să exercite funcţii juridice (…)”
229. În observaţiile iniţiale asupra admisibilităţii şi motivării cererii, Guvernul admite că legislaţia română aplicabilă la data evenimentelor nu răspundea exigenţelor art. 5 par. 3 al Convenţiei, ţinând cont că procurorul competent de a reţine cu mandat de arestare nu oferea garanţiile cerute prin noţiunea de „magistrat”, în sensul articolului 5 par. 3 precitat. Or, în speţă, reclamantul s-a văzut în detenţie provizorie prin ordonanţa procurorului din 20 iulie 1994 pentru o durată de 30 zile de la data arestării sale, adică 20 iulie 1994.
230. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 6 martie 2001, data deciziei asupra admisibilităţii cererii, Guvernul precizează că Instanţa nu ar şti să examineze in abstracto o lege care poate antrena, în anumite cazuri, o violare a drepturilor convenţionale şi, în alte cazuri, o constatare a non-violării acestora. În această privinţă, Guvernul subliniază că, la 21 iulie 1994, adică în ziua următoare arestării sale, reclamantul a fosttradus, în virtutea art. 152 paragrafele 2, 4 şi 5 din C.P.P. înaintea unui judecător al tribunalului Bihor, pentru a fi interogat. Or, din avizul Guvernului, era vorba de un magistrat care, în mod evident, prezenta garanţiile impuse de art. 5 par. 3 al Convenţiei. De aici, Guvernul a concluzionat că nu s-a comis nici o violare a acestui articol în cazul în speţă.
231. Curtea consideră necesar să examineze, mai întâi, argumentul ridicat de către Guvern în observaţiile complementare. În această privinţă, ea reaminteşte că a judecat în nenumărate rânduri că primele cuvinte din art. 5 par. 3 nu se rezumă doar la a prevedea accesul deţinutului la o autoritate judiciară; ele vizează să impună magistratului în faţa căruia persoana arestată compare obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru sau contra detenţiei, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei raţiunilor care o justifică şi, în absenţa lor, de a ordona eliberarea (a se vedea, între altele, Assenov precitat, par. 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink vs. Olanda, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, pag. 21-24, par. 44, 47 şi 51). În alţi termeni, art. 5 par. 3 reclamă ca magistratul să se aplece pe motivarea detenţiei.
232. În speţă, Curtea notează, împeună cu Guvernul, că reclamantul a fost adus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecătorului M.V., preşedinte de secţie al tribunalului judeţean Bihor, care l-a informat că Parchetul a hotărât trimiterea sa în judecată, i-a adus la cunoştinţă conţinutul rechizitoriului şi l-a interogat asupra unei declaraţii pe care a făcut-o la Parchet.
233. Or, Curtea subliniază că nimic nu indică, cum că magistratul în chestiune s-ar fi aplecat asupra motivării deţinerii reclamantului. Într-adevăr, rezultă din referatul audierii din 21 iulie 1994 că problema legalităţii deţinerii reclamantului nu a fost abordată (par. 23 in fine de mai sus).
234. Curtea estimează din acel moment că, compararea reclamantului în faţa judecătorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natură să asigure respectarea art. 5 par. 3 din Convenţie. De aici, acest argument al Guvernului nu poate fi reţinut.
235. Curtea estimează că plângerea pe care reclamantul o trage din art. 5 par. 3 din Convenţie pune în speţă două întrebări distincte: aceea de a şti, mai întâi, dacă procurorul care a ordonat punerea în detenţie a reclamantului era un „magistrat”, în sensul art. 5 par. 3; aceea de a şti, apoi, dacă controlul juridic al deţinerii reclamantului a avut loc „imediat”, în sensul aceleiaşi dispoziţii ale Convenţiei.

1. Asupra calităţii de magistrat a procurorului care a ordonat deţinerea reclamantului
236. Urmând principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii, controlul juridic al atingerilor aduse de către executiv dreptului la libertatea unui individ constituie un element esenţial al garanţiei art. 5 par. 3 (Aksoy vs. Turcia, decizia din 18 decembrie 1996, Culegerea 1996-VI, P. 2282, PAR. 76). Pentru ca un „magistrat” să poată exercita „funcţii juridice”, în sensul acestei dispoziţii, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii reprezentând, pentru persoana, deţinută, garanţii împotriva arbitrarului sau al privării nejustificate de libertate (Schiesser vs. Elveţia, decizia din 4 decembrie 1979, seria A no. 34, p. 13, par. 31). Astfel, „magistratul” trebuie să fie independent de executiv şi de părţi (Schiesser precitat, par. 31). În această privinţă, aparenţele obiective în perioada deciziei de deţinere sunt pertinente: dacă apare, în acest stadiu, că magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte reclamantă, independenţa şi imparţialitatea pot apărea supuse cauţiunii (Huber vs. Elveţia, decizia din 23 octombrie 1990, seria A no. 188, par. 43, şi Brincat vs. Italia, decizia din 26 noiembrie 1992, seria A no. 249-A, p. 12, par. 21).
237. Curtea relevă mai întâi că în speţă, procurorul D.F. de pe lângă tribunalul judeţean Bihor a intervenit mai întâi în stadiul de informare, cercetând dacă ar trebui să-l pună sub acuzare pe reclamant, precedând deschiderea urmăririi penale şi luând hotărârea de a-l trimite în închisoare provizoriu. Într-o a doua fază, el a acţionat ca organ de urmărire, punându-l formal pe reclamant sub acuzare şi eliberând actul de acuzare prin care acesta din urmă a fost trimis în faţa tribunalului judeţean Bihor, fără a ocupa totuşi locul ministerului public în faţa acestui tribunal, deşi ar fi putut, deoarece nici o dispoziţie a legii asupra organizării juridice nu i-ar fi interzis acest lucru în mod expres. Din acel moment trebuie să se examineze dacă, în circumstanţele speţei, el îndeplinea garanţiile de independenţă şi imparţialitate inerente noţiunii de „magistrat”, în sensul art. 5 par. 3 precitat.
238. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în afacerea Vasilescu vs. România (decizia din 22 mai 1998, Culegerea 1998-III, p. 1075, par. 40, 41) a constatat deja – în conţinutul art. 6 par. 1 din Convenţie – că în România, procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, subordonaţi mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc exigenţa de independenţă în privinţa executivului. Curtea nu găseşte nici un motiv care ar justifica o concluzie diferită în speţă, de această dată asupra conţinutului art. 5 par. 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv se numără de asemenea printre garanţiile inerente noţiunii de „magistrat”, în sensul art. 5 par. 3 (Schiesser precitat, par. 31).
239. Referitor la ceea ce urmează, Curtea concluzionează că procurorul care a ordonat punerea sub detenţie a reclamantului nu era un „magistrat”, în sensul par. 3 din articolul 5 precitat. Rămâne de văzut din acel moment dacă un control juridic al deţinerii reclamantului a avut loc „imediat”, în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.

2. Asupra respectării exigenţei de celeritate impuse prin al treilea paragraf din art. 5 din Convenţie
240. Curtea reaminteşte că art. 5 par. 3 din Convenţie ordonă intervenţia unui control jurisdicţional rapid, celeritatea unei asemenea proceduri fiind apreciată în fiecare caz urmând circumstanţelor cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink, precitat, pag. 24 şi 25, par. 51 şi 52). În acelaşi timp, interpretând şi aplicând noţiunea de promptitudine, nu se poate dovedi flexibilitate decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii vs. Regatul Unit, decizia din 29 noiembrie 1988, seria A no. 145-B, pp. 33-34, par. 61), un control juridic rapid al deţinerii constituind de asemenea pentru individul în cauză o garanţie importantă împotriva unor rele tratamente (Aksoy precitat, par. 76).
241. În speţă, Curtea relevă că reclamantul a fost trimis în detenţie provizorie prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de treizeci de zile începând cu data arestării sale, şi a fost încarcerat în ziua de 20 iulie 1994. Or, abia în 28 noiembrie 1994 a fost examinată problema motivării deţinerii sale de către tribunalul judeţean Bihor care, nimeni nu contestă, prezenta garanţiile impuse de art. 5 par. 3 din Convenţie (par. 26 de mai sus). Durata globală a deţinerii reclamantului înainte de a fi tradus în faţa unui judecător sau magistrat în sensul art. 5 par. 3 se ridică deci la mai mult de patru luni.
242. Curtea reaminteşte că în decizia Brogan, a judecat că o perioadă de arest preventiv de patru zile şi şase ore fără control juridic depăşeşte limitele stricte de timp fixate de art. 5 par. 3, chiar când această perioadă are drept scop de a înarma colectivitatea în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan precitat, par. 62). A fortiori, Curtea nu ar şti deci să admită în prezenta speţă că ar fi necesar de a-l deţine pe reclamant timp de mai mult de patru luni înainte ca el să fie tradus în faţa unui judecător sau a unui magistrat care să îndeplinească exigenţele par. 3 din art. 5 precitat.
243. De aici, s-a produs violarea art. 5 par. 3 din Convenţie.

4. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 5 PAR. 4 DIN CONVENŢIE
244. Reclamantul se plânge la urmă că, Curtea de apel Craiova nu a statuat rapid asupra cererii sale de punere în libertate. El invocă art. 5 par. 4 din Convenţie, care este redactat astfel:
„Orice persoană privată de libertate, prin arestare sau deţinere, are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze în scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi să ordone eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
245. În observaţiile sale asupra admisibilităţii şi motivaţiei cererii, Guvernul admite că cerinţele dreptului intern, punând în sarcina autorităţilor obligaţia de a confirma, în termen de 30 zile, menţinerea în detenţie a unei persoane, şi de aa examina într-un termen de trei zile recursul celui interesat împotriva unei decizii de menţinere a sa în detenţie provizorie, nu au fost respectate în speţă.
246. În observaţiile complementare, Guvernul se scuză pentru eroarea care s-a produs în observaţiile sale iniţiale. El evidenţiază în această privinţă că termenul de trei zile la care se referea în afara observaţiilor asupra admisibilităţii cererii, este termenul în timpul căruia cel interesat alege să facă recurs împotriva deciziei care statuează menţinerea sa în detenţie provizorie, şi nu termenul în cursul căruia tribunalul este statuat pentru acest recurs.
247. Invocând apoi deciziile Rehbock vs. Slovenia (no. 29462/95, par. 84, CEDH 2000-XII) şi Jablonski vs. Polonia (no. 33492/96, nepublicat), Guvernul admite că incumbă Statului să introducă o procedură juridică rapidă, permiţând exercitarea unui control al legalităţii deţinerii celui interesat, şi subliniază că îndeplinirea acestor exigenţe trebuie să fie apreciată de la caz la caz. În speţă, el subilinază că în problema apelului introdus de către reclamant la data de 9 decembrie 1994 împotriva menţinerii sale în detenţie, Curtea de apel Oradea a fixat o primă audiere publică pe 16 februarie 1995. Or, la această dată, curtea a trimis cazul, pe 6 aprilie 1994, ţinând cont de faptul că singurul avocat al reclamantului era prezent şi că a fost informată că reclamantul urmează să fie internat în Spitalul Penitenciar Jilava.
248. Din avizul Guvernului, acea perioadă de timp între cele două audieri în faţa curţii de apel decurge din faptul că, completul de judecată nu era în măsură să cunoască perioada în care reclamantul a fost internat în spital. Guvernul relevă, în sfârşit, că în timpul audierii din 6 aprilie 1995, Curtea de apel Oradea a supus de altfel, din oficiu, discuţiei părţilor problema legalităţii arestării şi deţinerii reclamantului, şi, admiţând apelul acestuia din urmă, o ordonat punerea sa în libertate.
249. Curtea reaminteşte că prin garantarea unui recurs persoanelor arestate sau deţinute, art. 5 par. 4 consacră de asemenea dreptul pentru acestea de a obţine, într-un scurt timp de la introducerea recursului, o decizie juridică privind justeţea deţinerii lor şi punând capăt privării lor de libertate dacă se dovedeşte ilegală (Van der Leer vs. Olanda, decizia din 21 februarie 1990, seria A no. 170-A, p. 14, par. 35). Procedura care reiese din art. 5 par. 4 nu trebuie să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice celor din art. 6 par. 1 prescris pentru litigii civile sau penale, dar ea trebuie să îmbrace un caracter juridic şi să ofere individului în cauză garanţii adaptate naturii privării de libertate de care el se plânge (vezi, între altele, Megyeri vs. Germania, decizia din 12 mai 1992, seria A no. 237-A, pag. 11-12, par. 22).

1. Perioada de luat în considerare
250. Curtea observă că perioada considerată a debutat cu cererea de punere în libertate prezentată de către reclamant la 9 decembrie 1994 în cadrul apelului său împotriva deciziei din 28 noiembrie 1994, prin care el a cerut printre altele examinarea rapidă a cererii sale, menţionând absenţa imparţialităţii procurorului însărcinat cu ancheta şi riscul de abuz în cazul menţinerii sale în detenţie.
251. Curtea relevă că abia în 6 aprilie 1995 Curtea de apel Oradea a dat curs cererii reclamantului de a pune în examinare legalitatea arestării şi deţinerii sale provizorii, ordonând punerea sa în libertate.
252. Or, Curtea estimează că în principiu, în asemenea interval – fie trei luni şi douăzeci şi opt de zile mai exact – este incompatibil cu noţiunea de „termen scurt” în sensul art. 5 par. 4 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea va examina, în lumina argumentelor avansate de către Guvern, dacă există circumstanţe de natură excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la acest principiu.

2. Constatare asupra „termenului scurt”
253. Curtea subliniază mai întâi că asemenea noţiune nu se poate defini in abstracto dar trebuie – ca şi pentru „termenul rezonabil” din articolele 5 par. 3 şi 6 par. 1 din Convenţie – să se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărui caz. În această privinţă, ea notează că Guvernul invocă diverse elemente care, înfăţişate global, i se par potrivite pentru a explica şi scuza durata constatată: el evidenţiază că motivul pentru care curtea de apel a fixat, pe 16 februarie 1995, un termen atât de lung pentru o nouă audiere decurgea, pe de o parte, din absenţa reclamantului la această audiere şi, pe de altă parte, din imposibilitatea sa de a cunoaşte perioada în care reclamantul a fost internat în spital. Curtea notează că Guvernul invocă de asemenea ca argument faptul că, la audierea din 6 aprilie 1995, curtea de apel a ridicat din oficiu problema legalităţii deţinerii reclamantului.
254. Deşi Curtea ar putea să admită că, compararea în persoană a reclamantului la audierea în cursul căreia legalitatea deţinerii sale provizorii va fi dezbătută constituie una din garanţiile de procedură cerute în materie de control al privării de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul avea dreptul să obţină „într-un termen scurt” o decizie pozitivă sau negativă – asupra legalităţii privării sale de libertate.
255. Or, Curtea nu vede cum ar putea problemele legate de spitalizarea reclamantului în Spitalul Penitenciar Jilava şi absenţa sa la audierea din 16 februarie 1995 să fi jucat un rol astfel încât, Curtea de apel Oradea să considere necesar ca, la 16 februarie 1995, să trimită cazul pentru o nouă examinare la 6 aprilie 1995, adică o lună şi optsprezece zile mai târziu. În această privinţă, Curtea notează că reclamantul a fost de altfel readus la închisoarea din Oradea la 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi 98 de mai sus).
256. În plus, Curtea reaminteşte că un control juridic rapid al legalităţii deţinerii, aşa cum cere art. 5 par. 4 din Convenţie, se aşteaptă a constitui pentru individul care face obiectul măsurii în cauză o garanţie importantă împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, precitat, par. 76). Or, Curtea relevă că nu se contestă că, în speţă, între 9 decembrie 1994, dată la care reclamantul a cerut eliberarea sa, afirmând ilegalitatea punerii sale în detenţie şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, dată la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a suportat în închisoare tratamente pe care Curtea le-a constatat a fi contrare art. 3 din Convenţie (par. 185 de mai sus).
257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate, prescrisă de art. 5 par. 4 din Convenţie, nu a fost respectat în speţă şi, deci, că s-a comis violarea dispoziţiei citate.

5. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ARTICOLUL 5 PAR. 5 DIN CONVENŢIE
258. Reclamantul se plânge de a nu fi putut obţine o reparaţie pentru deţinerea sa ilegală. El invocă art. 5 par. 5 din Convenţie, care dispune:
„Orice persoană victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţie”.
259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi motivaţiei cererii, parvenite Curţii la 13 iulie 1998, Guvernul evidenţia că reclamantulului i s-ar fi putut acorda o reparaţie a prejudiciilor prevăzute introducând o acţiune în daune şi interese bazată pe art. 504 din codul de procedură penală. El sublinia că reclamantul poate oricând să aleagă să introducă o asemenea acţiune, ţinând cont că termenul general de prescriere de trei ani care, din avizul Guvernului, se consideră decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996, nu ajunsese la scadenţă.
260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilităţii şi fondulului cererii, parvenite Curţii la 5 iunie 2001, Guvernul concede că dispoziţia prevăzută de art. 504 din codul de procedură penală are un caracter special şi este aplicabilă situaţiilor strict prevăzute întextul său. Or, din avizul Guvernului, această lege nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, să facă uz de alte căi legale care i-ar permite să obţină o reparaţie a prejudiciului afirmat.
În particular, Guvernul subliniază că în dreptul român, şefii şi făptuitorii sunt ţinuţi răspunzători, în virtutea art. 1000 par. 3 din codul civil, pentru prejudiciile cauzate de către angajaţii lor care acţionează în virtutea funcţiilor care le-au fost încredinţate (par. 153 de mai sus). Guvernul furnizează, cu titlu de exemplu, o copie nedatată şi nesemnată a unei acţiuni civile bazată pe art. 1000 par. 3 din codul civil, prin care o persoană fizică (D.V.) a chemat în justiţie Curtea de apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei pentru a fi obligaţi, în calitatea lor de făptuitori, să-i plătească daune şi interese pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a arestării sale, pe care a considerat-o injustă.
261. Reclamantul răspunde că la data introducerii cererii sale, nu i s-a deschis nici o posibilitate din dreptul român pentru acordarea unei despăgubiri pentru injusteţea deţinerii sale. Mai mult, el relevă că în 1999, el s-a conformat recomandărilor formulate de Guvern în observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi fondului cererii, şi a introdus o acţiune pentru daune şi interese, bazată pe art. 504 din codul de procedură penală. Totodată, jurisdicţiile naţionale au respins cererea sa, şi aceasta cu toate că a făcut-o în termenul general de prescriere de trei ani, aşa cum i-a indicat Guvernul.
262. Curtea reaminteşte că par. 5 din art. 5 este respectat atunci când se poate cere reparaţia unui capăt de acuzare de privare de libertate efectuată în condiţii contrare paragrafelor de la 1 la 4 (Wassink vs. Olanda, decizia din 27 septembrie 1990, seria A no. 185-A, p. 14, par. 38). Dreptul la reparaţie enunţat la par. 5 presupune deci că o violare a unuia din celelalte paragrafe a fost stabilită de către o autoritate naţională sau de către instituţiile Convenţiei. Ţinând cont de concluzia la care Curtea a ajuns la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultă că art. 5 par. 5 este aplicabil în această împrejurare.
263. Curtea relevă că Guvernul invocă două căi legale care ar fi permis reclamantului acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul prevăzut, adică, în primul rând, o acţiune pentru daune şi interese bazată pe art. 504 din codul de procedură penală şi, în al doilea rând, o acţiune în responsabilitate civilă delictuală, bazată pe art. 1000 par. 3 din codul civil.
264. Fiind vorba de prima cale indicată de către Guvern, Curtea reaminteşte că nu i se incumbă să examineze in abstracto legislaţiei şi practicii pertinente, ci să cerceteze dacă modul în care ele au lezat reclamantul a încălcat Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani vs. Italia, decizia din 26 februarie 1993, seria A no. 257-B, p. 20, par. 24). În această privinţă Curtea notează că reclamantul a introdus pe 18 noiembrie 1999 o acţiune pentru daune şi interese în baza art. 504 din codul de procedură penală, aşa cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul general de prescriere de trei ani de la decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996.
265. Or. Curtea relevă că judecătoria Timiş a respins cererea pentru reparaţie a reclamantului în două reprize: prima dată la 7 iulie 2000, ca prematură, pe motiv că procedura angajată împotriva sa era încă pendinte în faţa jurisdicţiilor interne şi, apoi, pe 18 ianuarie 2002, asupra trimiterii dosarului de către curtea de apel, ca prescrisă, pe motiv că termenul de prescriere de un an atribuit de art. 505 par. 2 din codul de procedură penală era depăşit la data introducerii cererii.
266. Confruntată cu aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi ale jurisdicţiilor naţionale referitoare la punctul de plecare a termenului în care cel interesat poate introduce o acţiune de reparaţie a prejudiciilor decurgând dintr-o deţinere judecată ilegală, Curtea nu estimează că trebuie să tranşeze această problemă de drept român (Vasilescu, precitat, par. 39), şi nici nu intră în atribuţiile sale să aprecieze oportunitatea alegerilor de politică de jurisprudenţă operate de către jurisdicţiile interne; rolul său se limitează la a verifica conformarea la Convenţie a consecinţelor care decurg de aici (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre vs. Spania, decizia din 19 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, p. 2955, par. 32). Ea îşi va baza deci examinarea pe dispoziţiile de drept român existente la data introducerii cererii.
267. Curtea observă că, potrivit art. 504 şi 505 coroborate din codul de procedură penală, partea interesată poate depune o cerere pentru daune şi interese în termen de un an de la decizia definitivă de achitare sau ordonanţa de încetare a urmăririi. Or, ea notează că în acel moment reclamantul nu a fost nici achitat, nici eliberat prin intermediul unei ordonanţe de încetare a urmăririi.
268. Curtea notează în plus că Guvernul nu a furnizat nici un exemplu de jurisprudenţă a tribunalelor naţionale care să-i susţină argumentul potrivit căruia o acţiune bazată pe art. 504 din codul de procedură penală ar permite părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când un tribunal a constatat, ca în cazul reclamantului, că deţinerea sa nu a fost conformă cu dreptul intern. În aceste circumstanţe, Curtea constată incertitudinea actuală a sus zisului recurs în practică.
269. Fiind vorba de a doua cale indicată de Guvern, adică o acţiune pentru responsabilitate civilă delictuală bazată pe art. 1000 par. 3 din codul civil (par. 153 de mai sus), Curtea relevă că observaţiile prezentate de către Guvern, asupra acestui punct, au multe în comun cu o excepţie preliminară extrasă din ne-epuizarea căilor de recurs disponibile în dreptul român care, ridicată pentru prima dată după decizia asupra admisibilităţii cererii, se loveşte de decăderea din drepturi (a se vedea, printre altele, Ceteroni vs. Italia, decizia din 15 noiembrie 1996, Culegerea1996-V, p. 1755-1756, par. 19).
În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de justiţiabil care să fi obţinut reparaţia vizată de art. 5 par. 5 prevalându-se de dispoziţia menţionată de către Guvern. Curtea relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat să producă copia unei acţiuni introductive de instanţă a unei persoane fizice care s-ar fi bazat pe dispoziţia în chestiune. Or, Curtea notează că această copie nu este nici datată, nici semnată şi că nu poate fi stabilit că certitudine că o asemenea acţiune a fost într-adevăr introdusă pe lângă jurisdicţiile naţionale, nici a fortiori că ar fi făcut obiectul unei examinări de către acestea din urmă.
270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea estimează că posibilitatea de a se bucura efectiv de dreptul garantat de art. 5 par. 5 din Convenţie nu a fost asigurat în speţă în dreptul român într-un grad suficient de certitudine (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla vs. Italia, decizia din 22 februarie 1989, seria A, no. 148, p. 18, par. 44).
271. În consecinţă Curtea estimează că s-a comis violarea art. 5 par. 5 din Convenţie.

6. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 6 PAR. 1 DIN CONVENŢIE
272. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale al cărei obiect l-a făcut şi continuă să-l facă. El invocă în substanţă art. 6 par. 1 din Convenţie, în termenii căruia:
„Orice persoană are dreptul să-i fie ascultată cauza …. într-un termen rezonabil … de către un tribunal …. care va decide … asupra motivaţiei orice acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.”
273. Guvernul pârât estimează că exigenţa de celeritate prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţie nu a fost, în speţă, recunoscută. El a evidenţiat în această privinţă că punctul de plecare pentru calcularea termenului de procedură litigioasă este 5 iulie 1994, dată la care reclamantul a fost arestat şi acţiunea penală împotriva sa declanşată. Fiind vorba de punctul final de luat în considerare pe baza art. 6 par. 1 din Convenţie, el admite că procedura împotriva reclamantului este încă pendinte.
274. Guvernul estimează că procedura în cauză, cu toate că prezintă o complexitate normală, s-a dovedit delicată ţinând cont de circumstanţele particulare ale cauzei, judecătorii manifestând o grijă deosebită pentru a evita o eroare judiciară. Fiind vorba de conduita procedurii, Guvernul estimează că nu au avut loc, în timpul procedurii, perioade semnificative de inactivitate din partea autoriăţilor, El subliniază la acest punct că încetinirea procedurii nu echivalează cu inactivitatea autorităţilor şi că nici un element concrt nu permite să se presupună că poliţiştii, procurorii sau judecătorii au avut ca scop să prelungească procedura de manieră arbitrară. El estimează, în sfârşit, că reclamantul este cel răspunzător de întârzierile înregistrate în timpul procedurii.

1. Perioada de luat înc onsiderare
275. Curtea reaminteşte că în materie penală, „termenul rezonabil” din art. 6 par. 2 precitat debutează din momentul în care o persoană se găseşte „acuzată”. Poate fi vorba de o dată anterioară luării în posesie a jurisdicţiei de judecată, aceea mai ales de arestare, de punere sub acuzare sau de deschidere a anchetelor preliminarii. „Acuzarea”, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, se poate atunci defini „ca notificarea oficială, pornită de la autoritatea competentă, din reproşul de a fi săvârşit o infracţiune penală”, idee care corespunde de asemenea noţiunii de „repercusiune importantă asupra situaţiei” suspectului (a se vedea Reinhardt şi Slimane-Kaid vs. Franţa, decizia din 31 martie 1998, Culegerea 1998-II, p. 660, par. 93).
276. Curtea constată că reclamantul a suportat repercusiuni importante asupra situaţiei sale începând de la data la care parchetul a hotărât, potrivit rezoluţiei procurorului din 7 iunie 1994, începerea urmăririi penale împotriva sa (cf. paragraf 16 de mai sus). În acelaşi timp, nu la această dată a început perioada relevantă a competenţei Curţii, ci la 24 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în privinţa României (mutatis mutandis, Horvat vs. Croaţia, no. 51585/99, par. 50, Foti şi alţii vs. Italia, decizia din 10 decembrie 1982, seria A no. 56, p. 18, par. 53). Curtea relevă că procedura în cauză este actualmente pendinte în faţa judecătoriei Craiova. Ea concluzionează deci că la ora actuală, procedura litigioasă durează de mai mult de opt ani şi opt luni.
277. Pentru a aprecia caracterul rezonabil sau nu al perioadei de timp în discuţie, Curtea va ţine cont de starea de procedură la 24 iunie 1994 (a se vedea, între altele, Styranowski vs. Polonia, decizia din 30 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII, par. 46 şi Podbielski vs. Polonia, decizia din 30 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII, p. 3395, par. 31).

2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii
278. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de către jurisprudenţă ale Curţii, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (a se vedea, printre mulţi alţii, Pelissier şi Sassi vs. Franţa (G.C.), no. 25444/94, par. 67, CEDH 1999-II, şi Philis vs. Grecia (no. 2), decizia din 27 iunie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1083, par. 35).
279. Curtea subscrie argumentelor Guvernului potrivit cărora cauza prezenta o anumită complexitate şi nu au fost perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor în timpul procedurii în considerare. Într-adevăr, ea relevă că actele de procedură s-au desfăşurat la intervale rezonabile şi regulate atât în cazul procedurii la Parchet, cât şi în procedura la instanţele sesizate asupra rechizitoriului acestuia din urmă. Curtea admite, de asemenea, că reclamantul a contribuit, într-o anumită măsură, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de trimitere a cazului spre examinare într-un alt judeţ sau necomparând la anumite audieri fixate de către instanţe.
280. Totodată, Curtea estimează că prelungirea procedurii vizându-l pe reclamant dincolo de o limită rezonabilă decurge în principal din lipsa autorităţilor implicate în procedură. În această privinţă, s-a reamintit că, la 6 aprilie 1995, după un prim ciclu procedural complet, Curtea de apel Oradea a anulat toate actele de procedură realizate de către parchet, după ce a relevat încălcările pe care acesta din urmă le-a comis în procedura de instrumentare a cauzei, şi i-a înapoiat dosarul pentru reluarea informaţiilor. Curtea observă că după un al doilea ciclu procedural complet, când cauza se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a casat în totalitate, la 13 septembrie 2000, deciziile jurisdicţiilor inferioare, pe motiv că ele au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acţiunile reclamantului şi rănile victimei, retrimiţând cauza la judecătorie pentru o nouă examinare pe fond.
281. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că autorităţile române pot fi făcute răspunzătoare pentru o întârziere globală înregistrată în modul de tratare a acestei cauze, pentru care nici o explicaţie pertinentă nu a fost avansată de către Guvern.
282. Ţinând cont de comportamentul autorităţilor competente, Curtea estimează că nu ar putea fi considerată ca „rezonabilă” o durată globală de peste opt ani şi opt luni pentru o cauză care, în plus, este încă pendinte de judecătorie.
283. În concluzie, s-a comis violarea art. 6 par. 1 din Convenţie.

7. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 6 PAR. 3 c) DIN CONVENŢIE
284. Reclamantul se plânge de aceea că în timpul instrumentării penale, nu a putut consulta un avocat. Curtea a analizat această plângere în lumina art. 6 par. 3 c) din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice acuzat are dreptul mai ales la…. apărarea sa sau să fie asistat de un apărător la alegerea sa”.
285. Potrivit Guvernului, s-au remediat eventualele omiteri la art. 6 par. 3 c) în timpul instrumentării pregătitoare în faza de judecată, în care reclamantul a putut prezenta în mai multe rânduri concluziile sale, asistat de avocaţii aleşi de el. În plus, el relevă că singura declaraţie făcută de către reclamant în absenţa unui avocat, adică cea din 23 iunie 1994, era identică cu cele pe care le-a făcut ulterior în faţa instanţelor, atunci când a fost asistat de un avocat. De atunci, Guvernul estimează că nici o omitere a dreptului la un proces echitabil nu ar putea fi decelată pe conţinutul art. 6 par. 3 c) din Convenţie.
286. Curtea reaminteşte că ea a luat deja cunoştinţă de cauzele în care reclamanţii – de exemplu dl. Pantea – se plângeau de a li se fi negat accesul la o consiliere în timpul primelor interogatorii ale poliţiei. Ea reaminteşte în această privinţă constatarea să în deciziile Imbrioscia vs. Elveţia din 24 noiembrie 1993 (seria A no. 275, p. 13, par. 36) şi John Murray vs. Regatul Unit din Regatul Unit din 28 octombrie 1994 (seria A no. 300-A, p. 54, par. 62), potrivit cărora art. 6 din Convenţie se aplică chiar în stadiul de instrumentare preliminară efectuată de către poliţie, paragraful său 3 constituind un element, printre altele, ale noţiunii de proces echitabil în materie penală conţinută la paragraful 1 şi putând mai ales să joace un rol înainte de începerea procesului de judecată dacă şi în măsura în care neobservarea sa iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului.
287. Curtea a subliniat în deciziile precitate, că modalităţile de aplicare a art. 6 par. 3c) în timpul instrumentării depindeau de particularităţile de procedură şi de circumstanţele speţei şi că, pentru a şti dacă rezultatul dorit prin art. 6 – un proces echitabil – a fost obţinut, trebuia să se ţină cont de ansamblul procedurilor efectuate în cauza considerată (Imbrioscia, precitat, p. 13-14, par. 38 şi John Murray, precitat, p. 54-55, par. 63).
288. Or, Curtea relevă în speţă că procedura împotriva reclamantului este încă pendinte la Judecătoria Craiova, unde a fost retrimisă cauza prin hotărârea curţii de apel (par. 72 de mai sus). Curtea nu este deci în măsură să procedeze la examinarea globală a procedurii litigioase şi ea estimează în plus că nu poate specula nici asupra a ceea ce va hotărî Judecătoria Craiova, nici asupra problemei unui eventual apel introdus de către reclamant împotriva respectivei judecătorii.
289. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că plângerea se relevă prematură atâta timp cât instanţele naţionale rămân sesizate de procedura îndreptată împotriva reclamantului.
290. În concluzie, nu s-a comis, în acest stadiu, violarea art. 6 par. 3 c) din Convenţie.

8. ASUPRA VIOLĂRII PREVĂZUTĂ DE ART. 8 DIN CONVENŢIE
291. Reclamantul se plânge de o lezare a dreptului său cu privire la viaţa sa particulară şi de familie şi invocă, în substanţă, art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează în partea sa pertinentă:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale personale şi de familie (…)”
2. El nu poate accepta ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerinţă este prevăzută prin lege şi constituie o măsură care, într-o societate democrată, este necesară (…) pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale (…)”
292. Reclamantul pune în evidenţă faptul că menţinerea sa în detenţie a avut repercusiuni negative asupra vieţii sale de familie şi, în particular, asupra copiilor săi, din care unul ar fi fost părăsit de către soţia sa iar celălalt ar fi eşuat la examenul de admitere într-un institut de învăţământ superior. El evidenţiază, printre altele, că autorităţile din penitenciar ar fi refuzat soţiei sale dreptul de a-l vizita, pentru ca ea să nu descopere rănile pe care colegii săi de celulă i le-au provocat cu concursul gardienilor, şi că gardienii din închisoare i-ar fi sustras un colet. El susţine, în sfârşit, o ingerinţă a autorităţilor în corespondenţa sa ulterioară cu Comisia.
293. Guvernul contestă aceste afirmaţii ale reclamantului, punând în evidenţă faptul că nu a adus nici o dovadă în această privinţă. Fiind vorba în particular de vizitele pe care soţia reclamantului nu ar fi putut să i le facă în închisoare, Guvernul estimează că afirmaţiile sale nu sunt sincere, aşa cum rezultă din declaraţia pe care soţia reclamantului a făcut-o la Parchet (par. 122 fraza a 2-a de mai sus) şi din menţiunile consemnate în registrele închisorii din Oradea (par. 141 de mai sus).
294. Curtea notează că afirmaţia reclamantului potrivit căreia soţia sa ar fi fost împiedicată să-l viziteze în închisoare este contrazisă de declaraţia pe care soţia reclamantului a făcut-o în faţa procurorului în data de 8 septembrie 1995, din care reiese să ea şi-a vizitat soţul între 18 şi 20 ianuarie 1995 (paragraful 122 in fine de mai sus). Fiind vorba de surplusul de afirmaţii formulate de către reclamant pe baza textului art. 8 din Convenţie, Curtea notează că nici unul din elementele din dosar nu permite să se concluzioneze că menţinerea în detenţie a reclamantului ar fi avut repercusiuni asupra vieţii private a membrilor familiei sale, că pachetele (coletele) i-ar fi fost sustrase în închisoare sau că s-ar fi produs o oarecare ingerinţă a autorităţilor române în corespondenţa sa cu Comisia.
295. În concluzie, Curtea concluzionează că nu s-a comis violarea art. 8 din Convenţie.

9. ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENŢIE
296. În termenii art. 41 din Convenţie,
„Dacă, Curtea declară că s-a comis violarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Inaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă se produce, o satisfacţie echitabilă.”

A.Daună
297. Reclamantul distinge două categorii de prejudicii:
- un prejudiciu material de 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti, care să acopere:
a) deplasările sale şi ale martorilor la numeroasele audieri fixate prin judecarea cauzei sale, ca şi pentru plata cheltuielilor de judecată;
b) cheltuielile pentru deplasările membrilor familiei sale la închisoare pentru a-l vizita şi pentru coletele care i-au fost aduse cu aceste ocazii;
c) daune şi interese aferente perioadei deţinerii sale ilegale, şi
d) cheltuielile suportate şi pe care le va suporta pentru tratarea bolilor care i s-au agravat în timpul deţinerii sale, pentru remedierea deficienţilor auditive, vizuale şi stării piramidei sale nazale şi pentru înlocuirea dinţilor pe care i-a pierdut în închisoare;
- un prejudiciu moral de 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti cu titlu de suferinţe fizice şi psihice suportate în detenţie şi atinerea adusă reputaţiei sale prin încarcerarea sa şi prin procedura penală pe care autorităţile „au pus-o în scenă” împotriva sa.
298. Reclamantul evidenţiază că prezenţa sa în timpul numeroaselor anchete, audieri, reconstituiri şi timpul folosit pentru conceperea, susţinerea şi dactilografierea cererilor şi memoriilor au afectat munca sa de avocat şi că nu a avut posibilitatea să se angajeze procese complexe şi multiple, deoarece nu era stăpân pe timpul pe care îl avea la dispoziţie. În afară de aceasta, reclamantul subliniază că nu a putut să se angajeze ca avocat în marile cabinete de consultanţă juridică deoarece reputaţia sa a fost afectată de faptul că era în proces cu Statul român, ceea ce ar fi scăzut substanţial veniturile sale.
299. Reclamantul subliniază, în sfârşit, că dovezile pe care le-a putut furniza în faţa Curţii pentru a-şi susţine afirmaţiile şi pretenţiile sunt pe măsura modestelor sale mijloace financiare şi a climatului de corupţie care domină justiţia în România.
300. Guvernul roagă Curtea să respingă pretenţiile reclamantului cu titlu de despăgubiri materiale deoarece ele sunt formulate într-o manieră ambiguă, nu au fost justificate şi, din avizul Guvernului, nu au nici o legătură de cauzalitate cu violările prevăzute de Convenţie. Fiind vorba de prejudicii morale prevăzute, Guvernul roagă Curtea de a considera că decizia sa constituie o satisfacţie echitabilă suficientă în ce priveşte nesocotirea art. 5 par. 1 din Convenţie, pe care nu o contestă. Guvernul estimează că nici o despăgubire nu ar fi oferită pentru restul plângerilor reclamantului, a căror motivaţie o contestă.
301. Curtea estimează că reclamantul a suferit o lezare morală şi materială de netăgăduit, căreia procesele verbale de violare care figurează în prezenta decizie nu i-ar fi suficiente pentru a o remedia. Luând în calcul gravitatea şi numărul de violări constatate în speţă, statuând cu echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, ea îi alocă 40.000 EUR pentru toate cauzele de prejudiciere.

B.Taxe şi cheltuieli
302. Reclamantul cere 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti pentru taxe şi cheltuieli suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii, adică, taxele poştale, taxele de redactare şi punere în pagină a memoriilor, taxele pentru fotocopiere şi traducere a documentelor, ca şi pentru timpul pe care l-a consacrat efectiv pentru a-şi concepe cererea şi memoriile ulterioare, care s-ar ridica, după estimarea sa, cam la o sută de zile.
303. Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi cheltuit suma indicată.
304. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor care se degajă din jurisprudenţa sa (deciziile Nikolova vs. Bulgaria (GC), no. 31195/96, par. 79, CEDH 1999-II, Ozturk vs. Turcia (GC), no. 22479/93, par. 83, CEDH 1999-VI, şi WitoldLitwa vs. Polonia, no. 26629/95, par. 88, CEDH 2000-III).
305. Punând în aplicare aceste criterii la prezenţa speţă, statuând cu echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil de a aloca părţii 6.000 EUR pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit.

C.Dobânzi moratorii
306. Curtea consideră potrivit să-şi bazeze taxa de dobânzi moratorii pe taxa de dobândă a facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 3 din Convenţie din tratamentul la care a fost supus reclamantul pe perioada detenţiei sale;
2. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 3 din Convenţie prin faptul că autorităţile nu au efectuat o anchetă suficientă şi efectivă cu privire la tratamentul menţionat;
3. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie prin arestarea reclamantului în absenţa unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni;
4. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie prin menţinerea reclamantului în detenţie după expirarea mandatului său de arestare;
5. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie.
6. Hotătăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 4 din Convenţie;
7. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 5 par. 5 din Convenţie;
8. Hotărăşte că s-a produs încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.
9. Hotărăşte că nu s-a produs încălcarea art. 6 par. 3 c) din Convenţie.
10. Hotărăşte că nu s-a produs încălcarea art. 8 din Convenţie.
11. Hotăraşte
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în trei luni de la data la care decizia va deveni definitivă conform art. 44 par. 2 din Convenţie, sumele următoare, transformate în lei româneşti la taxa aplicabilă la data reglementării.
i) 40.000 EUR (patruzeci mii euro) pentru daune materiale şi morale;
ii)6.000 EUR (şase mii euro) pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă cu titlu de impozit.
b) începând cu expirarea amintitului termen şi până la vărsarea acestor sume, ele vor fi majorate cu o dobândă simplă la o taxă egală celei de facilitate a împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, ridicată cu trei procente.
12. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul pentru Drepturile Omului, Strasbourg, 3 iunie 2003.

S. DOLLEJ.-P. COSTA
GrefierPreşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.